Capitolul VI.

De bună seamă, Czarniecki nu se aştepta nicidecum ca mareşalul coroanei să slujească sub conducerea lui. Vroia numai să lupte împreună şi se temea că din pricina ambiţiei nemăsurate a mareşalului nu se va putea ajunge la asemenea înţelegere, deoarece magnatul trufaş spusese nu o dată faţă de polcovnicii săi că preferă să-i hărţuiască pe suedezi de unul singur, căci şi aşa tot poate să-i învingă, pe când dacă i-ar birui împreună cu Czarniecki, toată slava ar fi numai a acestuia.

Aşa şi era. Czarniecki îl înţelegea pe mareşal şi era tare îngrijorat. Trimiţându-i scrisoarea de la Przeworsk, o citea acum pentru a zecea oară în copie, vrând să se convingă că nu scrisese nimic care să rănească mândria magnatului.

La început, era nemulţumit doar de câteva vorbe, dar până la urmă începu să regrete că a trimis scrisoarea. De aceea, şedea posomorât în cvartirul său, apropiindu-se întruna de fereastră şi privind pe drum, să vadă dacă nu se întorceau solii. Polcovnicii îl văzură la geam şi ghiciră ce se întâmpla în sufletul lui, deoarece fruntea îi era întunecată de grijă.

— Ai să vezi, domnia ta, îi spuse Polanowski lui Wołodyjowski. Nu e de-a bună, fiindcă faţa castelanului s-a umplut de pete, iar ăsta e semn rău.

Într-adevăr, faţa lui Czarniecki purta urme numeroase de vărsat şi în clipele de înduioşare sau nelinişte se acoperea de cercuri alburii şi vinete. Şi pentru că avea trăsături prelungi, fruntea foarte înaltă, sprâncenele nouroase, nasul încovoiat şi privirea pătrunzătoare, petele îl făceau de-a dreptul înfricoşător. Pe vremuri cazacii îl porecliseră „câinele pestriţ”, dar semăna mai degrabă cu un vultur pestriţ, iar când se întâmpla să conducă steagurile asupra vrăjmaşului cu burca fluturându-i pe umeri ca două aripi uriaşe, asemănarea era izbitoare pentru ai săi, ca şi pentru duşmani.

Şi unii şi alţii se temeau de el. În timpul războaielor cu cazacii, atamanii unor cete numeroase îşi pierdeau capul când trebuiau să lupte împotriva lui Czarniecki. Până şi Chmielnicki se temea de el, mai ales de sfaturile pe care i le da regelui. Ele abătuseră asupra cazacilor nenorocirea înfrângerii cumplite de la Beresteczko. Dar faima lui sporise îndeosebi după bătălia de la Beresteczko, când împreună cu tătarii străbătea stepele ca o vâlvătaie, făcea una cu pământul gloatele răzvrătite, cucerea oraşele şi întăriturile, gonind cu iuţeala vijeliei de la un capăt la altul al Ucrainei.

Cu aceeaşi stăruinţă îndârjită îi hărţuia acum pe suedezi. „Czarniecki nu se bate cu mine, ci îmi fură oştirea”, spunea Carol Gustav. Dar tocmai lui Czarniecki i se urâse să tot fure; socotea că a venit vremea să se bată, dar n-avea tunuri şi pedestrime, fără de care nu putea să izbândească nimic de seamă. Iată de ce vroia să se împreune cu Lubomirski, care n-avea nici el, prea multe tunuri, dar avea pedestrimea alcătuită din munteni. Cu toate că nu era bine muştruluită, intrase de multe ori în foc şi la nevoie putea fi folosită împotriva pedestraşilor neîntrecuţi ai lui Carol Gustav.

Aşa că jupân Czarniecki se frământa, de parcă era cuprins de fierbinţeală. În sfârşit, nu mai putu sta în casă, ieşi afară şi, văzându-i pe Wołodyjowski şi Polanowski, întrebă:

— Solii nu se zăresc?

— Se vede că Lubomirski s-a arătat bucuros de oaspeţi! răspunse Wołodyjowski.

— Bucuros faţă de ei, dar nu şi faţă de mine, pentru că, altminteri, mareşalul mi-ar fi trimis răspuns prin oamenii lui.

— Luminăţia ta, îl linişti Polanowski care se bucura de încrederea căpeteniei, ce rost are să te necăjeşti? Dacă mareşalul va veni, bine, iar dacă nu, o să-i hărţuim pe vrăjmaşi ca şi până acum. Şi aşa curge sânge din garniţa suedeză şi se ştie că dacă a început să curgă, încet-încet se va goli cu totul.

La acestea, Czamiecki:

— Şi Republica sângerează. Dacă scapă acum se vor întări cu ajutoarele din ţinuturile prusiene şi vom pierde prilejul.

Rostind acestea, se lovi cu palma peste pulpana tunicii; era nerăbdător. Deodată se auziră paşii cailor şi glasul gros al lui Zagłoba care cânta:

Intră Kaśka-n brutărie, Iar Stach: lasă-mi loc şi mie, Mândra mea.

Ninge-afară, vijelie, Unde să-nnoptez, vai mie, Vremea-i rea.

— Semn bun! Se întorc veseli! strigă Polanowski.

În acest timp, ceilalţi, văzându-l pe castelan, descălecară, lăsară caii unui slujitor şi se apropiară în grabă de pridvor; deodată Zagłoba îşi zvârli căciula în sus şi imitând glasul mareşalului atât de bine, încât dacă l-ar fi auzit cineva fără să-l vadă, ar fi putut greşi, strigă:

— Vivat jupân Czarniecki, căpetenia noastră!

Castelanul se încruntă şi întrebă repede:

— Aţi adus vreo scrisoare pentru mine?

— N-am adus, răspunse Zagłoba, dar avem ceva mai bun. Mareşalul trece de bunăvoie cu întreaga oştire sub ascultarea înălţimii tale!

Czarniecki îl sfredeli cu privirea, apoi se întoarse spre Skrzetuski, ca şi când ar fi vrut să-i spună: „Vorbeşte tu, că bătrânul s-a cherchelit!”

Jupân Zagłoba era într-adevăr puţin cu chef, dar Skrzetuski îi întări cuvintele, aşa că pe chipul castelanului se răsfrânse uimirea.

— Veniţi cu mine! porunci. Polanowski şi Wołodyjowski, poftiţi şi domniile voastre!

Şi intrară cu toţii în casă. Nici nu apucară să se aşeze, că Czarniecki întrebă:

— Ce-a zis când a citit scrisoarea mea?

— N-a zis nimic! răspunse Zagłoba. La sfârşitul istorisirii mele o să se arate şi de ce, iar acum incipiam.

Aici începu să povestească în amănunt cum se desfăşuraseră lucrurile şi cum îl făcuse pe mareşalul coroanei să ia asemenea hotărâre. Czarniecki se uita la el din ce în ce mai uimit, Polanowski îşi ducea mâinile la tâmple, iar jupân Michał mişca din mustăcioară.

— Pe legea mea, cum de nu te-am cunoscut până acum! strigă într-un târziu castelanul. Nu-mi vine să-mi cred urechilor!

— Demult am fost poreclit Ulise! răspunse Zagłoba cu modestie.

— Unde-i scrisoarea mea?

— Iat-o!

— Musai să te iert, că nu i-ai dat-o mareşalului. Eşti un isteţ fără pereche! Vicecancelarul ar trebui să ia învăţătură de la domnia ta cum să negocieze! Pe viul Dumnezeu, dacă aş fi rege, te-aş trimite sol al Ţarigrad.

— S-ar întoarce cu o sută de mii de turci! strigă jupân Michał.

Dar Zagłoba îl îndreptă:

— Cu două sute de mii, pe sănătatea mea!

— Şi mareşalul nu şi-a dat seama de nimic? întreba iarăşi Czarniecki.

— El? A înghiţit tot ce i-am pus în gură, ca gâscanul pus la îngrăşat, doar omuşorul i se mişca în sus şi în jos şi ochii i se abureau de plăcere. Gândeam că o să plesnească de bucurie ca o ghiulea suedeză. Pe omul ăsta poţi să-l bagi şi în iad, măgulindu-l!

— Numai să se sfârşească totul în paguba suedezilor, trag nădejde că aşa va fi! răspunse Czarniecki voios. Domnia ta eşti un om şiret ca vulpea, dar nu-ţi bate joc prea mult de mareşal, pentru că alţii nu şi-ar îngădui nici atâta. Multe atârnă de el. Până la Sandomierz o să mergem numai pe moşiile lui Lubomirski, iar mareşalul poate să ridice toate aşezările cu un singur cuvânt şi să poruncească ţăranilor să ne îngreuieze trecerea, arzând podurile şi ascunzând proviantul prin păduri. Domnia ta ai un merit, pe care n-am să-l uit până la moarte, dar trebuie să-i mulţumesc şi mareşalului, pentru că socotesc că n-a făcut-o numai din mândrie deşartă.

Aici bătu din palme şi porunci slujitorului:

— Adu-mi calul numaidecât! Să batem fierul cât e cald!

După care se întoarse spre polcovnici:

— Domniile voastre, haidem cu toţii, ca suita să fie cât mai arătoasă.

— Trebuie să merg şi eu? întrebă Zagłoba.

— Domnia ta ai făcut podul dintre mine şi mareşalul coroanei, aşa că se cuvine să treci primul pe el. Dealtfel, gândesc că te-au îndrăgit cu toţii. Hai cu noi, frăţioare, că altminteri o să spun că faci treaba numai pe jumătate.

— N-am încotro! Musai să-mi strâng cureaua mai tare, că o să mă zdruncine rău de tot. Nu mai am nici putere prea multă, poate numai dacă mă întremez cu ceva.

— Cu ce, mă rog?

— Mi s-au spus o groază de lucruri despre miedul castelanului, pe care nu l-am gustat până acum şi tare aş vrea să aflu, în sfârşit, dacă e mai bun decât al mareşalului.

— Atunci să bem câte un păhărel la botu' calului, iar după ce ne întoarcem n-o să le mai numărăm dinainte.

Domnia ta ai să găseşti câteva urcioare şi la cvartirul domniei tale.

Spunând acestea, castelanul porunci să se aducă paharele şi băură cu măsură pentru voioşie şi curaj, după care încălecară şi plecară.

Mareşalul coroanei îl primi pe jupân Czarniecki cu braţele deschise, îl ospeţi şi-i dădu să bea, nelăsându-l să plece până în zori, când cele două oşti se împreunară şi porniră mai departe sub conducerea lui jupân Czarniecki. Nu departe de Sieniawa năvăliră iarăşi asupra suedezilor cu atâta folos, încât nimiciră străjile dinapoi şi iscară învălmăşeală în grosul oştirii. Abia spre ziuă îi alungară tunurile. La Lezajsk, jupân Czarniecki atacă şi mai puternic. Pâlcuri mari de suedezi se înnămoliră prin mocirlele ivite în urma ploilor şi a revărsării apelor, căzând în mâna polonezilor. Pentru vrăjmaşi drumul devenea din ce în ce mai greu. Fără vlagă, istovite de foame şi nesomn, polcurile abia îşi mai târau picioarele. Din ce în ce mai mulţi oşteni rămâneau pe drum. Unii erau atât de slăbiţi, încât nu mai vroiau nici să mănânce şi nici să bea, cerşind moartea. Alţii se întindeau să moară prin crânguri sau îşi pierdeau judecata şi priveau cu nepăsare la călărimea polonă care se apropia. Străinii, de care gemeau rândurile suedeze, începură să se furişeze din tabără şi să vie la jupân Czarniecki. Doar curajul neclintit al lui Carol Gustav mai ţinea în picioare forţele care se împuţinau ale armiei.

Pentru că duşmanul nu mergea numai în urma oştirii; cetele conduse de oameni necunoscuţi şi gloatele de ţărani îi aţineau mereu calea. Haitele acestea învălmăşite şi nu prea numeroase nu puteau să-l atace făţiş, dar îl hărţuiau de moarte. Vrând să-i convingă pe suedezi că hanul le venise în ajutor, toate oştile poloneze scoteau strigătul tătarilor, aşa că „Allah, Allah!” se auzea pretutindeni, ziua şi noaptea. Oştenii suedezi n-aveau o clipă de odihnă, stând mereu cu mâna pe arme. Câteodată, zece-cincisprezece ridicau în picioare întreaga armie. Caii cădeau cu zecile şi erau mâncaţi numaidecât, deoarece nici vorbă nu mai putea fi de aducerea proviantului.

Din timp în timp, călăreţii polonezi găseau trupuri suedeze sfâşiate cumplit, recunoscând în aceste semne mânia ţăranilor. Cea mai mare parte din satele aşezate în clinul dintre San şi Vistula erau ale mareşalului şi ale rudelor sale.

De aceea, toţi ţăranii se ridicaseră la luptă ca un singur om, fiindcă mareşalul, necruţându-şi avuţiile, vestise că aceia care vor pune mâna pe arme, vor fi eliberaţi din şerbie. Abia se răspândise vestea prin olaturi şi toate coasele fură ţintuite cu vârful înainte în prelungirea cozii; curând începură să aducă zilnic capete de suedezi în tabără până când mareşalul puse capăt acestui obicei necreştinesc.

Atunci îi aduseră mănuşile şi pintenii raitierilor ucişi. Deznădăjduiţi, suedezii îi jupuiau de piele pe cei care le cădeau în mână, astfel că războiul devenea din zi în zi tot mai neînduplecat. Doar câteva polcuri poloneze mai rămăseseră alături de cotropitori, dar şi acestea stăruiau în rătăcirea lor mai mult de spaimă. Pe drumul spre Lezajsk fugiseră mulţi dintre ei, iar cei rămaşi iscau în fiecare zi asemenea încăierări, încât Carol Gustav se văzu silit să împuşte câţiva oşteni de elită. După această întâmplare, fugiră cu toţii cu sabia în mână. Nu mai rămase aproape nici unul lângă suedezi, în schimb, Czarniecki, întărit astfel, începu să atace tot mai puternic.

Mareşalul coroanei îl ajuta din toată inima. Se prea poate ca părţile mai bune ale firii lui să-i fi învins în acea vreme trufia şi ambiţia, aşa că nu-şi cruţa sforţările şi nici chiar viaţa, conducând nu o dată steagurile la luptă şi nelăsând duşmanul să se refacă. Era un bun oştean, astfel că aduse foloase însemnate. Acestea, alături de cele de mai târziu, l-ar fi statornicit în amintirea poporului, dacă n-ar fi fost acea nimicnică răzvrătire pe care a iscat-o spre sfârşitul vieţii, ca să împiedice îndreptarea Republicii.

În acel timp însă, făcea totul ca să se umple de slava care-l acoperea ca o mantie. La întrecere cu el se lua jupân Witowski, castelanul de Sandomierz, un oştean cu mare experienţă, care vroia să fie deopotrivă şi cu Czarniecki, dar nu izbutea pentru că Dumnezeu nu-l dăruise cu măreţie.

Toţi trei îi asupreau tot mai mult pe suedezi. Până când polcurile de pedestraşi şi raitierii, care trebuiau să păzească spatele oştirii, se înfricoşară atât de mult, încât erau cuprinşi de panică la cel mai mic semn de alarmă. Atunci Carol Gustav se hotărî să meargă el însuşi cu străjile dinapoi, ca să le dea curaj.

Dar de la bun început fu cât pe ce să plătească cu viaţa această hotărâre. Odată, când regele avea cu sine doar un polc din străjile sale, cel mai puternic dintre toate, fiindcă oştenii fuseseră aleşi cu mare grijă din toată Scandinavia, se opri pentru odihnă în satul Rudnik. Aici, după ce prânzi la paroh, hotărî să se culce puţin, deoarece nu închisese ochii toată noaptea. Străjile înconjurară casa parohială, ca să nu-l tulbure nimeni. În acest timp, flăcăiandrul, care îngrijea de caii preotului, se furişă afară din sat şi, ajungând la herghelia de pe păşune, încalecă pe un mânz şi porni în goană la jupân Czarniecki.

Jupân Czarniecki se găsea de astă dată la vreo două mile de drum, dar străjile dinainte, alcătuite din polcul prinţului Dymitr Wiśniowiecki, se aflau la nu mai mult de o milă în spatele suedezilor sub conducerea porucinicului Szandarowski. Acesta tocmai vorbea cu Roch Kowalski, care venise cu porunci de la castelan, când deodată amândoi îl zăriră pe rândaşul preotului venind în goană.

— Ce diavol aleargă aşa? întrebă Szandarowski. Şi încă pe un mânz?

— E un flăcău din sat! răspunse Kowalski.

Băiatul veni până în faţa oştenilor şi se opri abia atunci când mânzul, speriat de vederea cailor şi a oamenilor, se ridică în două picioare şi se propti cu copitele în pământ. Flăcăul sări şi, ţinând mânzul de coamă, se înclină în faţa cavalerilor.

— Ei, care-i povestea? întrebă Szandarowski, apropiindu-se.

— Suedezii sunt la noi, la casa parohială, şi i-am auzit vorbind că regele e cu ei! răspunse băiatul cu ochii scânteind.

— Sunt mulţi?

— Nu mai mult de două sute.

Lui Szandarowski îi sticliră ochii, dar temându-se de o capcană, se uită ameninţător la flăcăiandru şi zise:

— Cine te-a trimis?

— De ce trebuia să mă trimită cineva! Am încălecat pe mânz la păşune şi am venit cât am putut de repede; mi-am pierdut şi căciula pe drum. Bine că nu m-au văzut, boaitele!

Adevărul se răsfrângea pe chipul ars de soare al băiatului şi se vede că-i da inima ghes să se arunce asupra suedezilor; stătea înaintea celor doi porucinici cu obrajii ca para focului, ţinând cu o mână mânzul de coamă, cu părul încurcat şi cămaşa descheiată la piept, răsuflând repede.

— Şi restul oştirii suedeze unde este? întrebă stegarul.

— Au trecut atât de mulţi în vărsatul zorilor, că nici nu i-am putut număra, dar ăia sunt departe, au rămas numai nişte călăreţi, iar unul doarme acasă la părintele, zic că e regele.

La acestea, Szandarowski:

— Omule, dacă minţi, îţi va cădea capul de pe umeri, dar dacă spui adevărul, cere-mi ce vrei.

Flăcăiandrul îi făcu o plecăciune adâncă.

— Pe sănătatea mea, nu vreau nici o răsplată, dar porunceşte, domnia ta, să mi se dea o sabie.

— Hei, daţi-i o sabie! strigă Szandarowski la slujitorii lui, convins pe deplin.

Celelalte căpetenii îl mai întrebară pe băiat unde se afla conacul şi satul, ce fac suedezii, iar acesta răspunse:

— Stau de pază, câinii! Dacă vă duceţi de-a dreptul, o să vă vadă, vă călăuzesc eu prin tufele de arini.

Se împărţiră îndată poruncile şi steagul porni în trap întins, apoi la galop.

Flăcăul călărea pe deşelate pe mânzul lui fără frâu, înaintea rândurilor. Îşi îmboldea căluţul cu călcâiele şi se uita mereu cu ochi luminoşi la sabia scoasă.

Când începu să se vadă satul, intră în tufele de lozie şi o luă pe un drum cam desfundat spre ariniş; pe aici noroiul era şi mai mare, aşa că încetiniră goana.

— Ascultaţi, spuse flăcăul, suedezii se află spre dreapta, la câteva sute de paşi de marginea arinişului.

Începură să înainteze foarte încet, pentru că drumul era mocirlos, iar caii grei se afundau adesea în nămol până la genunchi. În sfârşit, tufărişul de arini se rări şi ajunseră la capăt.

Atunci, la nu mai departe de trei sute de paşi, văzură o bătătură largă, ce urca uşor, iar dincolo de ea casa parohială, înconjurată de tei, printre care se zăreau şomoioagele de paie ale stupilor. Pe bătătură se aflau două sute de călăreţi în platoşe şi coifuri.

Raitierii uriaşi stăteau călare pe cai uriaşi, deşi costelivi, gata de luptă, unii cu rapierele scoase şi rezemate cu vârful pe umăr, alţii cu patul muschetelor pe pulpă; priveau însă în altă parte, spre drumul mare, căci numai dintr-acolo se puteau aştepta la vreun atac. Deasupra capetelor flutura frumoasa flamură albastră cu leul auriu la mijloc.

Mai departe, în jurul casei, erau aşezate perechi de străjeri, dintre care unii priveau spre ariniş, dar pentru că soarele strălucea orbitor, iar în tufele acoperite de frunzişul bogat era aproape întuneric, nu puteau nici ei să-i vadă pe călăreţii polonezi.

În Szandarowski, oştean plin de foc, începu să clocotească sângele, dar se stăpâni şi aşteptă să se strângă rândurile; în acest timp, Roch Kowalski îşi aşeză mâna grea pe umărul flăcăului.

— Ascultă, ţâncule! întrebă. Tu l-ai văzut pe rege?

— L-am văzut, boierule! şopti băiatul.

— Cum arată? După ce poate fi cunoscut?

— Are faţa tare oacheşă şi poartă nişte panglici roşii la şold.

— I-ai recunoaşte calul?

— Calul e negru, cu stea albă în frunte.

La acestea, Roch:

— Băiete, să te ţii aproape de mine şi să mi-l arăţi!

— Bine, boierule! Năvălim pe ei acum?

— Ţine-ţi gura!

Tăcură, şi jupân Roch începu să se roage de Sfânta Fecioară să-i îngăduie să se măsoare cu Carol şi să-i călăuzească braţul în timpul luptei.

Tăcerea dură foarte puţin, deoarece calul lui Szandarowski sforăi pe neaşteptate. Unul dintre raitierii de pază privi spre ariniş, se cutremură, ca şi când l-ar fi săltat ceva din şa, şi trase cu pistolul.

— Allah, Allah! loveşte, ucide! Uha-uu, loveşte! răsună dinspre tufăriş.

Şi steagul, ieşind ca fulgerul din umbră, se năpusti spre suedezi. Izbiră cu avânt, înainte ca străjerii să se întoarcă toţi cu faţa spre atacatori, şi hăcuiala începu îndată numai cu săbiile şi rapierele, fiindcă nimeni nu mai avea timp să tragă cu muscheta. Cât ai bate din palme raitierii fură împinşi spre gardul care se prăbuşi cu zgomot sub apăsarea crupelor cailor; polonezii îi loveau cu atâta înverşunare, încât rândurile se stricară, învălmăşindu-se. De două ori încercară să se încleşteze cu vrăjmaşul şi, respinşi tot de atâtea ori, se sparseră în două grupuri care se fărâmiţară şi ele, cât ai clipi din ochi, în altele mai mici, până când se risipiră ca boabele de mazăre aruncate de ţăran cu ispolul în sus.

Deodată, se auziră glasuri deznădăjduite:

— Regele, regele! Scăpaţi-l pe rege!

Carol Gustav ieşise din prima clipă în uşă cu pistoalele în mână şi cu spada în dinţi. Raitierul care-i ţinea calul aproape de prag i-l adusese numaidecât, regele încălecase şi cotind pe după colţul casei, se repezise printre tei şi stupi, ca să iasă prin spate din cercul încăierării.

Ajungând la gard, îşi strunise calul, sărise îngrăditura şi nimerise în mijlocul raitierilor, care se apărau împotriva aripii drepte a polonezilor. Aceştia ocoliseră casa cu o clipă înainte şi-i atacaseră pe suedezi dincolo de livadă.

— În galop, după mine! strigase regele.

Şi doborându-l cu o lovitură de spadă pe călăreţul polonez care ridicase sabia asupra lui, ieşise dintr-o săritură din vâltoarea bătăliei. În urma lui, raitierii răzbiseră rândurile poloneze şi porniseră în goană, ca un cârd de elani speriaţi de câini, care aleargă încotro îi duce conducătorul lor.

Călăreţii întorseseră caii după ei şi începuse urmărirea. Şi unii şi alţii o luaseră pe drumul mare ce ducea de la Rudnik spre Bojanówek. Fuseseră văzuţi de cei care luptau în curtea din faţa casei şi atunci răsunaseră strigătele:

— Regele, regele! Scăpaţi-l pe rege!

Dar raitierii dinaintea casei erau atât de înghesuiţi de Szandarowski, încât nu mai era chip să se gândească nici măcar la viaţa lor, astfel că regele fugea urmat numai de vreo doisprezece raitieri, în urma cărora goneau aproape treizeci de luptători de elită; în fruntea tuturor se afla Roch Kowalski.

Flăcăiandrul, care trebuia să i-l arate pe rege, se rătăcise de el în vânzoleala din bătătura casei, dar şi aşa Roch îl recunoscu pe Carol Gustav după mănunchiul de panglici roşii. După care îşi spuse că venise şi vremea lui, se aplecă în şa, împunse calul cu pintenii şi porni înainte, ca vijelia.

Fugarii, îndemnându-şi caii din răsputeri, se înşirară pe drumul larg. Şoimanii polonezilor, mai iuţi şi mai uşori, începură curând să se apropie din urmă. Roch îl ajunse îndată pe primul raitier şi, ridicându-se în scări, ca să sporească puterea loviturii, izbi năprasnic; îi reteză dintr-o dată braţul din umăr cu spadă cu tot şi goni mai departe, aţintindu-şi iarăşi privirile asupra regelui.

Apoi al doilea raitier îi înnegri înaintea ochilor, îl doborî şi pe al doilea, celui de-al treilea îi crăpă coiful şi capul în două şi alergă înainte, uitându-se numai la rege. Caii raitierilor începură să se poticnească şi să cadă; călăreţii polonezi îi ajunseră şi-i tăiară într-o clipită.

Jupân Roch trecea înainte pe lângă oameni şi cai, ca să nu piardă timpul; depărtarea dintre el şi Carol Gustav începu să se micşoreze. Pe o distanţă de câteva zeci de paşi îi mai despărţeau doar doi călăreţi.

Deodată, săgeata slobozită din arcul unui oştean polonez îi zbârnâi pe la ureche şi se înfipse în spinarea raitierului care fugea în faţa lui. Acesta se clătină la dreapta şi la stânga, se lăsă pe spate, răcni cu glas neomenesc şi se prăvăli din şa.

Între Roch şi rege mai rămăsese numai unul.

Dar şi acesta, vrând pesemne să-şi scape regele, în loc să fugă, îşi întoarse calul. Jupân Roch îl ajunse şi nici ghiuleaua nu doboară atât de repede omul din şa, cum îl prăbuşi el, după care, scoţând un strigăt cumplit, se repezi ca un mistreţ uriaş înainte.

Poate că regele s-ar fi întors să-i ţină piept şi ar fi pierit negreşit, dar după Roch mai veneau şi alţii, iar săgeţile începură să şuiere. Vreuna din ele putea să-i rănească în orice clipă calul, aşa că regele îl îmboldi şi mai avan cu pintenii, îşi lipi faţa de coamă şi goni mâncând pământul, ca rândunica urmărită de erete.

Jupân Roch nu numai că îşi îndemnă şi el fugarul cu pinteni, dar începu să-l lovească şi cu latul săbiei, ca să nu rămână în urmă. Copaci, pietre şi tufe le alergau prin faţa ochilor, iar vântul le şuiera în urechi. Regelui îi căzu pălăria din cap, în cele din urmă, îşi aruncă şi punga, socotind că neînduplecatul călăreţ se va lacomi la bani şi va înceta urmărirea, dar Kowalski nici nu se uita la ea, îmboldindu-şi cu sârg calul, care începea să dea semne de oboseală.

Se vede că jupân Roch se pierduse cu firea, pentru că începu să strige în gura mare, cu un glas în care, alături de ameninţare, tremura şi rugămintea.

— Opreşte, pentru mila lui Dumnezeu! Deodată, calul regelui se poticni atât de tare, încât dacă regele nu l-ar fi strunit cu toată puterea, ar fi căzut. Roch mugi ca un zimbru; depărtarea care-l mai despărţea de rege se micşoră simţitor.

După o clipă, fugarul se împiedică a doua oară şi iarăşi, până să-l pună regele pe picioare, Roch se mai apropie eu zece-cincisprezece paşi. Atunci se îndreptă în şa, ca pentru a lovi. Era înfricoşător. Ochii îi ieşiseră din orbite, iar dinţii îi sticleau de sub mustaţa roşcovană. Încă o poticnire, încă o clipă şi soarta întregii Republici, a Suediei şi a războiului ar fi fost pecetluită. Dar calul regelui începu să alerge din nou, iar regele se întoarse, întinse pistoalele şi trase de două ori.

Un plumb zdrobi genunchiul bahmetului lui Roch, care se ridică în două picioare, apoi căzu pe cele din faţă şi se propti cu botul în pământ.

Regele ar fi putut să se arunce în această clipă asupra urmăritorului şi să-l străpungă cu spada, dar la numai două sute de paşi soseau ceilalţi călăreţi polonezi, aşa că se aplecă iarăşi în şa şi goni ca săgeata slobozită dintr-un arc tătărăsc.

Roch îşi scoase piciorul de sub cal. O clipă privi buimac după fugar, apoi se împletici ca un om beat, se aşeză în mijlocul drumului şi începu să hohotească asemenea ursului.

Iar regele se depărta din ce în ce mai mult! În cele din urmă, începu să se micşoreze şi să se topească până pieri cu totul în desişul întunecat al brazilor.

Tovarăşii lui Roch sosiră lărmuind şi strigând. Erau vreo cincisprezece dintre cei care aveau cai mai buni. Unul aduse punga regelui, iar altul pălăria la care penele negre de struţ erau prinse cu diamante. Amândoi îi strigară:

— Sunt ale tale, oştene! Ţi se cuvine pe drept!

Iar ceilalţi:

— Ştii pe cine ai fugărit? Pe cine l-ai ajuns? Era Carolus în persoană!

— Pe legea mea! De când s-a născut, n-a mai fugit de nimeni, cum a fugit de domnia ta. Cavalere, te-ai acoperit de faimă nemărginită!

— Şi câţi raitieri a doborât înainte de a-l ajunge pe rege!

— Puţin a lipsit, ca să scapi într-o clipă Republica întreagă cu sabia!

— Uite punga!

— Ia şi pălăria!

— Avea un cal grozav, dar cu comorile astea cumperi zece la fel!

Roch se uită la ei cu priviri încremenite, apoi zvâcni în picioare şi strigă:

— Eu sunt Kowalski şi asta-i jupâneasa Kowalska. Duceţi-vă la toţi dracii!

— I s-a întunecat mintea! se auziră glasuri.

— Daţi-mi un cal şi am să-l ajung din nou! strigă Roch. Dar oştenii îl luară de subsuori şi, cu toate că se smucea, îl duseră înapoi, spre Rudnik, liniştindu-l şi mângâindu-l pe drum.

— L-ai băgat în sperieţi! îi spuseră. Iată ce-a ajuns să păţească acest cuceritor, biruitorul atâtor ţări, oraşe şi oştiri!

— Ha! ha! Acum a aflat şi el ce pot cavalerii polonezi!

— O să i se urască repede în Republică! Au venit şi pentru el vremuri de grea cumpănă!

— Vivat Roch Kowalski!

— Vivat! Vivat cel mai viteaz dintre cavaleri, mândria întregii oştiri!

Şi duseră ploştile la gură. Î i dădură să bea şi lui Roch care goli un burduf şi se simţi îndată mult mai bine.

În timp ce regele era urmărit pe drumul spre Bojenówek, raitierii, care luptau înaintea casei parohiale, se apărară cu o vitejie vrednică de acest polc vestit. Deşi atacaţi pe neaşteptate şi împrăştiaţi de la început, se adunară tot atât de repede în jurul steagului albastru şi pentru că erau împinşi de polonezi din toate părţile. Nici unul nu cerşea îndurare, dimpotrivă, cal lângă cal şi umăr la umăr, împungeau cu rapierele cu atâta înverşunare, încât un răstimp izbânda păru că înclină de partea lor. Trebuiau împrăştiaţi din nou, lucru cu neputinţă acum din pricina polonezilor care-i înconjurau, ori măcelăriţi până la cel din urmă. Szandarowski socoti mai potrivită a doua dezlegare, aşa că strângând cercul, se repezi asupra vrăjmaşilor cum se repede uliul rănit la stolul de cocoare cu ciocurile lungi. Prăpădul şi îmbulzeala se înteţiră. Săbiile scrâşneau lovindu-se de rapiere, rapierele de frângeau, izbindu-se de garda săbiilor.

Din când în când, un cal se înălţa ca un delfin deasupra talazului mării şi după o clipă se prăbuşea în vălmăşagul de oameni şi cai. Strigătele încetară, se auzeau doar nechezatul cailor, hârşcâitul asurzitor al fierului şi gâfâitul cavalerilor; o îndârjire neobişnuită încrâncenă inimile polonezilor şi ale suedezilor. Luptau cu săbiile şi rapierele frânte; se încleştau unii cu alţii ca nişte ereţi; se apucau de păr, de mustăţi, se muşcau cu dinţii; cei care cădeau de pe cai şi se mai puteau ţine pe picioare îşi înfigeau jungherele în burţile cailor, în pulpele călăreţilor. În fum, în duhoarea cailor şi în beţia luptei, oamenii se preschimbau în uriaşi care dădeau lovituri puternice; braţele deveneau măciuci şi săbiile fulgere. Coifurile de oţel erau despicate dintr-o singură lovitură, ca nişte garniţe de tablă; potrivnicii se izbeau în cap, îşi retezau braţele cu paloşul, spintecau fără încetare şi fără milă; nimeni nu era iertat. De sub vârtejul de oameni şi cai pâraiele de sânge începură să se scurgă pe bătătură:

Uriaşa flamură albastră fâlfâia mai departe deasupra suedezilor, dar cercul se micşora din ce în ce mai mult.

Ca atunci când secerătorii se aşează la cele două capete ale lanului de grâu, încep să mânuiască secerile şi lanul se micşorează văzând cu ochii, iar ei se apropie tot mai mult unii de alţii, tot aşa şi cercul polonezilor se strângea întruna, astfel că luptătorii dintr-o parte puteau să vadă săbiile îndoite ale celor care luptau de cealaltă parte.

Jupân Szandarowski se frământa ca o furtună şi se băga printre suedezi, cum îşi bagă lupul hămesit colţii în carnea calului abia sugrumat, dar un călăreţ îl întrecea în furie; era flăcăiandrul care îi înştiinţase că vrăjmaşul se afla la Rudnik, iar acum se aruncase odată cu oştenii asupra suedezilor. Tretinul preotului, care până atunci zburdase nepăsător pe păşune, înghesuit de cai, neputând să se smulgă din viitoare, părea că turbase odată cu stăpânul lui. Cu urechile ciulite, ochii ieşiţi din orbite şi coama înfoiată se opintea înainte, muşca şi lovea cu picioarele, în vreme ce călăreţul dădea cu sabia, cum ar fi dat cu îmblăciul, unde nimerea, la dreapta, la stânga, înainte; ciuful băiatului se umpluse de sânge, ascuţişul rapierelor îi găurise umerii şi pulpele; faţa-i era crestată, dar rănile îl aţâţau şi mai mult. Se bătea fără să mai ţină seama de nimic, ca un om care, văzând că nu mai poate scăpa cu viaţă, vrea să-şi răzbune moartea cu vârf şi îndesat.

În acest timp, rândurile suedeze se împuţinau ca grămada de zăpadă peste care se toarnă apă fiartă din toate părţile. În cele din urmă, în jurul flamurii regale rămaseră vreo zece-cincisprezece inşi. Furnicarul polonez îi năpădi cu totul şi muriră luptând cu dinţii încleştaţi: nici o mână nu se întinse, nici unul dintre ei nu ceru milă.

Deodată, în încăierare se auziră glasuri:

— Flamura, puneţi mâna pe flamură!

Auzind acestea, flăcăiandrul îşi impuse mânzul cu vârful săbiei şi se năpusti ca o flacără înainte. Cum fiecare dintre raitierii aflaţi lângă flamură aveau împotrivă câte doi sau trei călăreţi polonezi, băiatul îl pocni pe stegar cu sabia peste gură, iar acesta îşi desfăcu braţele şi căzu cu faţa pe coama calului.

Flamura albastră se prăbuşi odată cu el.

Raitierul cel mai apropiat răcni cumplit şi puse mâna pe băţul de lemn, dar băieţandrul apucă de pânză, trase cu putere, o rupse într-o clipă, o strânse ghem şi, strângând-o cu amândouă mâinile la piept, începu să strige cât putea:

— Acum e a mea şi n-o dau înapoi! E a mea! Ceilalţi raitieri se repeziră înverşunaţi spre el, unul îi străpunse încă o dată umărul prin pânza flamurii, dar în aceeaşi clipă fură spârcuiţi cu toţii de săbii.

După care mai multe mâini mânjite de sânge se întinseră spre flăcău.

— Flamura, dă-ne flamura! îi strigară.

— Lăsaţi-l în pace! El a luat-o sub privirile mele, el să i-o dea castelanului.

— Se apropie castelanul, vine! se auziră glasuri numeroase.

În depărtare răsunară într-adevăr tobele de luptă, şi pe drumul dinspre păşune se ivi un steag întreg care se îndrepta în goană spre casa parohului. Era steagul din Lauda, în fruntea căruia se afla însuşi Czarniecki. Ajunşi la faţa locului, văzură că totul se isprăvise şi îşi opriră caii; oştenii lui Szandarowski alergară spre ei.

Se apropie şi Szandarowski să-i dea socoteală castelanului de cele întâmplate, dar era atât de istovit, încât nici nu mai putea să vorbească; tremura ca de friguri şi glasul i se îneca mereu în gâtlej.

— A fost chiar regele. nu ştiu. dacă a scăpat.

— A scăpat, a scăpat! spuseră cei care luaseră parte la urmărire.

— Am cucerit flamura! Sunt o mulţime de morţi!

Czarniecki îşi îndemnă fără o vorbă calul spre câmpul de bătaie, care oferea o privelişte cumplită şi jalnică. Peste două sute de trupuri suedeze şi poloneze zăceau unul lângă altul, adesea unul peste altul. Unii se ţineau de păr, alţii muriseră, muşcându-se unul pe altul sau sfâşiindu-se cu unghiile. Iar alţii se strângeau parcă într-o îmbrăţişare frăţească ori zăceau cu capul pe pieptul potrivnicilor. Multe chipuri erau făcute zob de picioarele cailor, de nu mai rămăsese nimic omenesc în ele; cele care nu fuseseră zdrobite de copite, aveau ochii deschişi şi răsfrângeau înfricoşarea, groaza luptei, turbarea.

Sângele clipocea în pământul muiat sub picioarele calului pe care călărea castelanul, înroşindu-le până deasupra chişiţei; mirosul de sânge şi năduşeală supăra nările şi oprea răsuflarea în piept.

Castelanul privea la trupurile morţilor, cum pliveşte gospodarul la snopii de grâu din care îşi va înălţa stogul. Pe faţă i se citea mulţumirea. Ocoli în tăcere casa parohială, cercetă morţii din spatele livezii, după care se întoarse încet în bătătură.

— Vad că n-aţi făcut treabă de mântuială, spuse, şi sunt mulţumit de domniile voastre.

Oştenii îşi zvârliră căciulile în sus cu mâinile însângerate:

— Vivat Czarniecki!

— Să dea Dumnezeu să ne batem iarăşi cât mai repede! Vivat! Vivat!

Iar castelanul:

— O să vă alăturaţi străjilor dinapoia oştirii, ca să vă odihniţi. Jupâne Szandarowski, cine a cucerit flamura?

— Aduceţi flăcăiandrul! porunci Szandarowski. Unde e?

Oştenii dădură fuga să-l caute şi-l găsiră rezemat de peretele grajdului, lângă mânzul care se prăbuşise; din pricina rănilor şi tocmai trăgea să moară. La prima aruncătură de ochi, se părea că nici flăcăul nu mai avea mult de trăit, dar strângea flamura la piept cu amândouă mâinile.

Îl luară îndată şi-l duseră înaintea castelanului. Era desculţ, ciufulit, cu pieptul gol, cămaşa şi sumanul numai zdrenţe, mânjit de sângele suedezilor şi al lui, ca o arătare de pe altă lume, clătinându-se pe picioare, dar cu foc în ochii încă vii. Czarniecki rămase mirat când îl văzu.

— Cum aşa? întrebă. El a cucerit flamura regală?

— Cu mâna şi sângele lui, răspunse Szandarowski. El ne-a adus vestea că suedezii sunt aici, apoi a făptuit atâtea în timpul luptei, încât ne-am minunat cu toţii.

— Aşa-i! E adevărul curat, ca şi când ar fi fost scris de cineva! întăriră oştenii.

— Cum te cheamă? îl întrebă jupân Czarniecki pe băieţandru.

— Michałko!

— Al cui eşti?

— Al preotului.

— Ai fost al preotului, dar de acum înainte vei fi numai al tău! rosti castelanul.

Dar Michałko nu mai auzi vorbele din urmă, deoarece, din pricina scurgerii de sânge, se clătină şi căzu cu capul pe piciorul castelanului.

— Luaţi-l şi daţi-i toate îngrijirile. Mă voi strădui ca la prima adunare a Seimului să fie deopotrivă cu domniile voastre nu numai cu sufletul, cum este acum!

— E vrednic, prea vrednic! strigară şleahticii. După care îl luară, îl puseră pe Michałko pe o targa şi-l duseră la casa parohială.

Iar jupân Czarniecki ascultă mai departe istorisirea, de astă dată a celor care văzuseră urmărirea lui Carol Gustav de către jupân Roch, luându-şi capul în mâini ori bătându-se cu palma peste genunchi, fiindcă înţelegea că după asemenea păţanie, curajul regelui va trebui să scadă.

Nu mai puţin se bucură jupân Zagłoba care, punându-şi mâinile în şolduri, le spuse cu mândrie cavalerilor:

— Ha, tâlharul, ai? Dacă-l ajungea pe Carolus, nici dracul nu mai putea să-l scape! E din sângele meu, pe legea mea, e din sângele meu!

Pe măsură ce trecea timpul, jupân Zagłoba credea şi el tot mai convins că este unchiul lui Roch Kowalski.

Jupân Czarniecki porunci să-l caute pe tânărul cavaler, dar nu-l putură găsi, fiindcă jupân Roch urcase în şură de ruşine şi, de ciudă, se îngropase în paie şi adormise atât de adânc, încât ajunse steagul din urmă abia a doua zi de dimineaţă. Era însă destul de îngrijorat şi nu cuteza să se înfăţişeze înaintea unchiului. Acesta însă veni la el şi începu să-l mângâie:

— Nu te necăji, Roch! îi spuse. Şi aşa te-ai acoperit de faimă; chiar eu am auzit când te-a lăudat castelanul: „La prima vedere, pare un prostovan care nu e în stare să numere nici până la trei, dar văd că e un cavaler focos, care a sporit slava oştirii întregi!”

— Dumnezeu nu m-a ajutat, zise Roch, pentru că m-am îmbătat cu o zi înainte şi n-am spus rugăciunea de seară!

— Nu încerca să cercetezi hotărârile dumnezeieşti, că ai să mai şi huleşti. Ce poţi să-ţi pui în cârcă, pune, dar să nu faci şi cu mintea la fel, fiindcă ai să dai greş!

— Eram atât de aproape des el, că-i simţeam în nări mirosul calului. L-aş fi spintecat până la şa! Dar dacă domnia ta crezi că eu n-am mint-e deloc?!

La acestea, Zagłoba:

— Tot dobitocul îşi are mintea lui, Roch, eşti un flăcău grozav şi ai să-mi aduci mângâiere de multe ori. Să dea Dumnezeu ca feciorii tăi să aibă tot atâta minte în pumn, ca şi tine!

— Nu-mi trebuie! se împotrivi Roch. Eu sunt Kowalski, iar asta-i jupâneasa Kowalska.