Capitolul VII.

După întâmplarea de la Rudnik, regele intră şi mai adânc în clinul dintre San şi Vistula, mergând în continuare cu străjile din spate, deoarece nu era numai un conducător priceput, ci şi un războinic cu un curaj neîntrecut, în urma lui veneau jupân Czarniecki, jupân Witowski şi jupân Lubomirski, gonindu-l ca pe o fiară în plasa întinsă. Cete numeroase lărmuiau ziua şi noaptea în jurul suedezilor. Hrana se împuţina văzând cu ochii, oştenii erau tot mai istoviţi şi descurajaţi, aşteptându-şi pierzania.

În cele din urmă, suedezii ajunseră în cotul făcut de vărsarea Sanului în Vistula şi se odihniră. Aici, într-o parte îi apăra Vistula, în cealaltă Sânul, revărsat ca în fiecare primăvară, iar a treia latură a triunghiului o întări regele cu şanţuri puternice în care traseră tunurile.

Locul era într-adevăr de necucerit, în schimb, suedezii erau ameninţaţi să moară de foame. Trăgeau totuşi nădejde că în curând aveau să primească proviant de la căpeteniile cetăţilor de pe malul apei. Nu prea departe se afla fortăreaţa Sandomierz, în care polcovnicul Szynkler îngrămădise rezerve însemnate pe care le trimise fără întârziere, aşa că mâncară, băură şi dormiră pe săturate, iar când se treziră, începură să cânte psalmi luterani, mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru că scăpaseră dintr-o mare primejdie.

Dar jupân Czarniecki le pregătea alte lovituri.

Oraşul Sandomierz, aflat în stăpânirea suedezilor, putea să vină mereu în ajutorul oştirii suedeze, aşa că jupân Czarniecki se gândi să cucerească cetatea, tăind astfel şi această legătură.

— O să le oferim o privelişte grozavă, spuse la sfatul de război. Vor privi neputincioşi de pe malul celălalt cum atacăm oraşul, pentru că n-au cum să treacă Vistula şi să-i vie într-ajutor. Noi, însă, punând mâna pe Sandomierz, vom prelua şi hrana trimisă de Wirtz de la Cracovia.

Jupân Lubomirski, jupân Witowski şi alţi războinici mai vârstnici îl sfătuiră pe jupân Czarniecki să nu facă una ca asta.

— Ar fi bine, spuseră, să cucerim un oraş atât de mare, fiindcă le-am putea face mult sânge rău suedezilor, dar cum să-l luăm? Pedestrime n-avem şi nici tunuri mari de asediu; cum poate călărimea să se caţere pe ziduri?

La acestea, jupân Czarniecki:

— Păi, ţăranii noştri nu se bat destul de bine ca pedestraşi? De-aş găsi câteva mii ca Michałko, aş lua nu numai Sandomierz, ci şi Varşovia!

Şi fără să mai asculte de nimeni, trecu Vistula. Abia se află prin împrejurimi, că se şi strânseră câteva mii de oameni, care cu coase, care cu flinte sau muschete, şi porniră spre Sandomierz.

Năvăliră în oraş pe neaşteptate şi pe uliţe începu un măcel cumplit. Suedezii se apărară cu îndârjire de la ferestre şi de pe acoperişuri, dar nu putură stăvili iureşul. Fură striviţi ca nişte viermi prin case şi respinşi din oraş. Szynkler se adăposti cu restul oştenilor în cetate, dar polonezii porniră cu acelaşi avânt pe urma lui. Atacară porţile şi zidurile. Szynkler înţelese că nu se va putea apăra nici în cetate.

Aşadar, luă cu el tot ce putea lua, oameni, lucruri, proviant, şi încărcând totul pe cutere, trecu râul la rege; acesta privea de pe malul celălalt la înfrângerea oştenilor săi, fără să-i poată ajuta cu nimic.

Cetatea căzu în puterea polonezilor.

Dar suedezul viclean, înainte de a pleca, aşezase pe sub ziduri şi prin pivniţe butoaie cu pulbere cu fitilele aprinse.

Când se înfăţişă înaintea regelui, îi spuse îndată această, veste, ca să-i veselească inima.

— Cetatea va sări în aer odată cu toţi oamenii din ea, spuse. Poate că va pieri însuşi Czarniecki.

— Dacă-i aşa, vreau să văd şi eu cum zboară la cer polonezii cei cucernici! răspunse regele.

Şi rămase cu toţi ghinărarii pe loc.

În acest timp, cu toate poruncile lui Czarniecki, care prevăzuse înşelătoria, volintirii şi ţăranii se răspândiseră prin toată cetatea în căutarea suedezilor ascunşi şi a prăzilor. Trâmbiţele sunau larum, chemându-i pe toţi să se adăpostească în oraş, dar ei nu auzeau sau nu vroiau să le ia în seamă.

Deodată, pământul se clătină sub picioarele lor, bubuituri şi trosnete înfricoşătoare cutremurară văzduhul, un stâlp de foc uriaş ţâşni în sus, aruncând în aer pământ, ziduri, acoperişuri, întreaga cetate, odată cu cele peste cinci sute de trupuri ale acelora care nu izbutiseră să fugă.

Carol Gustav îşi puse mâinile în şolduri de bucurie, iar curtenii linguşitori începură să-i repete vorbele:

— Polonezii zboară în cer! Zboară în cer! În cer!

Dar se bucurau prea devreme, căci Sandomierz rămânea oricum în mâna polonezilor şi nu mai putea trimite proviant grosului oştirii, închise în cotul râurilor.

Jupân Czarniecki îşi întinse tabăra în faţa suedezilor, pe celălalt mal al Vistulei, şi supraveghea trecerea.

Iar jupân Sapieha, mare hatman de Lituania şi voievod de Wilno, sosi cu lituanienii din partea opusă şi tăbărî dincolo de San.

Suedezii erau împresuraţi, prinşi ca într-un cleşte.

— Cercul s-a închis! îşi spuneau oştenii din taberele polone.

Înţelegeau cu toţii, până şi cei mai puţini pricepuţi în arta războiului, că năvălitorii erau ameninţaţi să piară, dacă nu le veneau ajutoare la timp, care să-i scape.

Înţelegeau prea bine şi suedezii. În fiecare dimineaţă căpeteniile şi oştenii veneau pe malul Vistulei şi priveau cu deznădejde în ochi şi în suflet la pâlcurile călărimii lui Czarniecki, care înnegreau dincolo de râu.

Apoi se duceau pe malul Sânului, unde veghea zi şi noapte oastea lui jupân Sapieha gata să-i primească oricând cu sabia şi muscheta.

Nici vorbă de trecerea Sanului ori a Vistulei, atâta vreme cât cele două oştiri se aflau în apropiere. Suedezii mai puteau să se întoarcă la Jarosław pe drumul pe care veniseră, dar ştiau că în asemenea împrejurare nici unul dintre ei n-ar mai fi ajuns să vadă Suedia.

Zilele se scurgeau cu greu, iar nopţile erau şi mai chinuitoare din pricina vuietului şi a strigătelor. Hrana era iarăşi pe sfârşite.

În acest timp, jupân Czarniecki lăsă conducerea oştirii lui Lubomirski şi, însoţit de steagul laudanian, trecu Vistula mai sus de vărsarea Sanului, ca să se vadă cu jupân Sapieha şi să chibzuiască împreună cum să ducă războiul mai departe.

De astă dată nu mai era nevoie de mijlocirea lui Zagłoba, care să-i apropie pe cei doi conducători, deoarece fiecare îşi iubea ţara mai mult decât pe sine însuşi, fiind gata să-şi jertfească pentru ea interesele proprii, mândria şi ambiţia.

Hatmanul de Lituania nu-l pizmuia pe Czarniecki şi nici Czarniecki pe hatman, dimpotrivă, se respectau unul pe altul, aşa că întâlnirea lor stoarse lacrimi până şi oştenilor mai în vârstă.

— Republica sporeşte în putere, se bucură ţara dragă, când asemenea fii se îmbrăţişează, le spuse Zagłoba lui Wołodyjowski şi celor doi Skrzetuski.

— Czarniecki e un războinic neîntrecut şi are un suflet de aur, dar şi Sapieha e bun de pus pe rană. Să dea Dumnezeu ca asemenea oameni să se nască şi din piatră seacă. S-ar încreţi pielea pe suedezi, dară ar vedea dragostea dintre aceşti oameni mari. Nu ne-au cotropit oare din pricina dezbinării şi a zavistiei magnaţilor? Ce, ne-au învins prin forţa armelor? Aşa, da, mai înţeleg! Îmi tresaltă inima de bucurie când privesc la asemenea întâlnire. Fac prinsoare că nu vom rămâne cu gâtlejurile uscate, fiindcă Sapio se dă în vânt după petreceri, şi cu astfel de oaspete îşi va da drumul cu dragă inimă.

— Dumnezeu e milostiv, răul trece. Dumnezeu e milostiv! spuse Jan Skrzetuski.

— Ai grijă să nu huleşti! îi răspunse Zagłoba. Orice rău trebuie să se isprăvească; dacă ar dura veşnic, ar fi o dovadă că diavolul stăpâneşte lumea, nu Isus, a cărui milă este fără margini.

Vorbirea le fu întreruptă de vederea lui Babinicz, a cărui făptură semeaţă o zăriră de departe peste marea de capete. Wołodyjowski şi Zagłoba începură îndată să-i facă semne, dar el era cu ochii aţintiţi la jupân Czarniecki, aşa că nu-i văzu de la început.

— Ia te uită cum s-a mai ogârjit! se miră Zagłoba.

Se vede că n-a izbândit prea mult împotriva prinţului Bogusław, răspunse Wołodyjowski, altminteri ar fi fost mai vesel.

— Mai mult ca sigur că n-a izbândit. Se ştie că Bogusław asediază împreună cu Szteinbok cetatea Malborg.

— Numai Dumnezeu le poate zădărnici truda! La acestea, jupân Zagłoba:

— Chiar dacă iau cetatea, între timp, noi, Carolum Gustavum captivabimus, o să vedem dacă nu ne vor da fortăreaţa în schimbul regelui.

— Uite că Babinicz se îndreaptă spre noi! îl întrerupse; Skrzetuski.

Într-adevăr, când îi văzu, cavalerul începu să-şi croiască drum prin mulţime şi să vie spre ei, făcându-le semne cu căciula şi zâmbindu-le de departe. Îşi dădură bineţe ca nişte vechi cunoscuţi şi prieteni.

— Ce se mai aude? Ce-ai făcut cu prinţul Bdguslaw, jupâne cavaler? întrebă Zagłoba.

— Rău, dar nu-i vremea să vorbim de asemenea lucruri, pentru că o să ne aşezăm îndată la masă. Domniile voastre rămâneţi aici la noapte; după ospăţ o să dormiţi la mine, printre tătarii mei. Am un sălaş destul de bun şi o să tăifăsuim la un pahar până dimineaţa.

— Eu n-am obiceiul să mă împotrivesc, atunci când cineva vorbeşte cu înţelepciune! răspunse Zagłoba. Spune-mi numai de ce ai slăbit aşa?

— Diavolul acela m-a doborât în bătălie cu cal cu tot şi m-a spart ca pe o oală de argilă; de atunci scuip sânge şi nu pot să-mi revin. Dar nădăjduiesc că mila lui Christos, stăpânul nostru, mă va ajuta să-i slobod sânge. Dar, hai să mergem, fiindcă jupân Sapieha şi jupân Czarniecki încep să se poftească unul pe altul să facă primul pas. Înseamnă că masa e gata. Vă aşteptam cu mare bucurie, pentru că aţi vărsat destul sânge suedez.

— Să spună alţii ce isprăvi am făcut! zise Zagłoba. Nu se cade să mă laud eu!

Dar mulţimea începu să se mişte şi se duseră cu toţii pe medeanul dintre corturi, pe care se întinseseră mesele. Jupân Sapieha îl cinsti ca pe un rege pe jupân Czarniecki. Masa la care se aşeză castelanul era acoperită cu flamuri suedeze. Miedul şi vinurile curgeau din butoaie, astfel că spre sfârşitul ospăţului amândouă căpeteniile se cam chercheliseră. Nu lipsiră veselia, glumele, uralele, larma şi, cum vremea era frumoasă şi soarele pripea cu putere, numai frigul serii îi împrăştie pe cei care petreceau.

Atunci Kmicic îşi duse musafirii printre tătari. Se aşezară în cortul lui pe lăzi pline cu tot felul de lucruri de pradă şi începură să vorbească despre campania lui Kmicic.

— Bogusław se află acum la Malborg, spuse jupân Andrzej, deşi unii spun că ar fi la prinţul elector, alături de care va veni în ajutorul regelui.

— Cu atât mai bine, o să ne întâlnim! Voi, tinerii, nu sunteţi în stare să-i veniţi de hac, o să vedem ce va putea face unul mai bătrân! Cu mulţi a avut de-a face până acum, dar cu Zagłoba încă nu. Vă spun eu că o să ne întâlnim, poate doar dacă prinţul Janusz i-a hotărât prin testament să-l ocolească pe Zagłoba. Se prea poate!

— Electorul e un om viclean, se amestecă Jan Skrzetuski, şi când va vedea că e de rău cu Carolus, nu-şi va mai respecta făgăduielile şi jurământul.

— Iar eu vă spun că nu va fi aşa! se împotrivi Zagłoba. Nimeni nu e mai înverşunat împotriva noastră ca prusacii. Când sluga care ţi-a îmbrăţişat genunchii şi ţi-a curăţat straiele ajunge stăpânul tău odată cu schimbarea norocului, se va purta cu atât mai aspru, cu cât mai mare a fost bunăvoinţa pe care i-ai arătat-o.

— Şi de ce, mă rog? întrebă Wołodyjowski.

— Pentru că nu va uita niciodată starea lui de slugă şi va dori să se răzbune împotriva ta, chiar dacă i-ai fi făcut numai bine.

— Să lăsăm asta! spuse Wołodyjowski. Se întâmpla deseori ca şi câinele să muşte mâna stăpânului. Mai bine să ne povestească Babinicz despre campania lui.

— Ascultăm! consimţi Skrzetuski.

Kmicic tăcu o clipă, răsuflă adânc şi începu să istorisească despre luptele lui Sapieha cu Bogusław, despre înfrângerea celui din urmă la Janów, în sfârşit, despre sfărâmarea tătarilor de către prinţul Bogusław, care îl doborâse cu cal cu tot şi scăpase cu viaţă.

— Păi, domnia ta spuneai că-l vei urmări cu tătarii până la Baltica. îl întrerupse Wołodyjowski.

La care Kmicic:

— Dar şi domnia ta mi-ai spus mai demult, că jupân Skrzetuski, aci de faţă, când Bohun i-a răpit jupâniţa îndrăgită, a lăsat baltă şi fata şi răzbunarea, pentru că ţara se afla în primejdie; spune-mi cine ţi-e prieten, ca să-ţi spun cine eşti, eu m-am împrietenit cu domniile voastre şi doresc să vă urmez pilda.

— Să te răsplătească Maica Domnului, cum l-a răsplătit şi pe Skrzetuski! răspunse Zagłoba. Cu toate că mi-ar plăcea ca jupâniţa să se afle mai degrabă în pădure, decât în puterea lui Bogusław.

— Nu-i nimic! strigă Wołodyjowski. O s-o recapeţi!

— Trebuie să-i recapăt nu numai făptura, ci şi respectul şi dragostea.

— Una va fi însoţită de cealaltă, spuse jupân Michał, chiar dacă ai luat-o cu de-a sila, ca atunci. mai ţii minte?

— Aşa ceva n-am să mai fac!

Şi jupân Andrzej începu să ofteze din adâncul inimii, apoi zise:

— Nu numai că n-am recăpătat-o pe Oleńka, dar Bogusław mi-a răpit-o şi pe a doua.

— Curat turc, pe legea mea! strigă Zagłoba. Iar jupân Michał îl întrebă:

— Care a doua?

— Ehei, sunt multe de spus! răspunse Kmicic. La Zamość era o jupâniţă grozav de frumoasă, care-i plăcea tare mult starostelui de Kałuża. Acesta, temându-se de sora lui, prinţesa Wiśniowiecka, nu cuteza să dea buzna în apropierea ei, aşa că s-a gândit s-o trimită pe jupâniţă cu mine, chipurile la jupân Sapieha, după o moştenire din Lituania, iar în fapt, ca să mi-o ia înapoi la o jumătate de milă de Zamość şi s-o ducă în vreo pustietate, unde să nu-i mai înfrâneze nimeni poftele. Eu însă i-am ghicit planurile. „Vrei să mă faci codoaşca ta? mi-am zis. Atunci aşteaptă!” Şi i-am ciomăgit oamenii, iar pe jupâniţă am dus-o neîntinată la jupân Sapieha. Vă spun domniilor voastre, e frumoasă ca un sticlete, dar cinstită. Şi eu sunt alt om acum, iar tovarăşii mei, fie-le ţărâna uşoară, au putrezit de mult în pământ!

— Cine era jupâniţă asta? întrebă Zagłoba.

— Se trăgea dintr-un neam ales şi era în grija jupânesei Wiśniowiecka. Cândva a fost logodită cu lituanianul Podbiepięta pe care domniile voastre l-aţi cunoscut.

— Anusia Borzobohata! răcni Wołodyjowski, sărind în picioare.

Zagłoba se ridică şi el de pe vraful de pături.

— Jupâne Michał, stăpâneşte-te!

Dar Wołodyjowski se repezi ca o pisică la Kmicic.

— Trădătorule, tu l-ai lăsat pe Bogusław s-o răpească?!

— Nu mă nedreptăţi! îl dojeni Kmicic. Eu am dus-o teafără la hatman, îngrijindu-mă de ea ca de o soră, iar Bogusław n-a răpit-o de la mine, ci de la altul, cu care jupân Sapieha o trimisese la familia lui; îl cheamă Glowbicz sau cam aşa, nu mai ţin minte.

— Unde-i acum?!

— Nu mai e aici, fiindcă s-a prăpădit. Cel puţin aşa mi-au spus polcovnicii lui Sapieha. Eu l-am hărţuit de unul singur pe Bogusław, aşa că nu ştiu prea bine. Judecând după pripeala domniei tale, văd că ne-a lovit acelaşi necaz şi ne-a nedreptăţit acelaşi om, iar dacă-i aşa, să ne unim împotriva lui, să ne facem dreptate şi să ne răzbunăm amândoi. O fi el mare magnat şi mare cavaler, dar gândesc că nu se va simţi în largul lui în Republica întreagă cu doi duşmani ca noi.

— Iată mâna mea! răspunse Wołodyjowski. De acum încolo suntem prieteni, pentru tot restul vieţii, până la moarte! Oricare dintre noi îl va întâlni mai întâi, acela îi va plăti pentru amândoi. Să dea Dumnezeu să-l întâlnesc eu cei dintâi şi am să-i slobod sânge cum mă vezi şi cum te văd!

Aici jupân Michał – începu să-şi mişte atât de avan mustăcioara şi să-şi pipăie sabia, încât pe jupân Zagłoba mai că-l cuprinse frica, întrucât ştia că nu era de glumit cu jupân Michał.

— Acum nu mi-aş dori să fiu prinţul Bogusław, rosti după un răstimp, nici dacă mi-ar da cineva toată Letonia în dar. E prea destul să ai un potrivnic ca râsul ăsta de Kmicic, ce să mai vorbesc şi de jupân Michał! Mai mult, chiar eu am să închei foedus{4} cu voi. Mintea mea şi săbiile voastre! Nu ştiu dacă se află vreun potentat în toată creştinătatea, care să nu tremure înaintea unei tovărăşii ca aceasta. Pe de altă parte, şi Dumnezeu îi va schimba norocul mai devreme sau mai târziu, deoarece nu se poate ca un trădător şi un eretic să nu rămână nepedepsit. Şi aşa Kmicic i-a scos destui peri albi.

— Nu tăgăduiesc că s-a aflat deseori la strâmtoare din pricina mea! răspunse jupân Andrzej.

Şi poruncind să se umple paharele, povesti cum l-a scăpat pe Soroka de la ţeapă. Nu mai spuse însă că mai întâi s-a aruncat la picioarele lui Radziwiłł deoarece numai la amintirea acelei clipe îşi simţi sângele clocotind.

Jupân Michał se înveseli, ascultându-i istorisirea, iar la sfârşit spuse:

— Dumnezeu să te ajute, Jędrek! Cu asemenea viteaz poţi să te duci şi în iad! Îmi pare rău că nu vom putea fi totdeauna împreună din pricina slujbei. Pe mine s-ar putea să mă trimită într-o parte a Republicii, iar pe tine în alta. Nu se ştie care din noi îl va întâlni mai întâi.

Kmicic tăcu o vreme.

— După dreptate, s-ar cuveni să cada în mâinile mele. Dar dacă nu voi avea parte decât de ruşine, pentru că-mi e ruşine s-o recunosc, dar eu nu-i pot ţine piept acestui diavol.

— O să te învăţ toate tainele mele! strigă Wołodyjowski.

— Sau eu! se oferi şi Zagłoba.

— Nu! Să-mi fie cu iertare, domnia ta, dar mai bine să mă înveţe Michał! răspunse Kmicic.

— Cu toate că-i atât de viteaz, eu şi jupâneasa Kowalska nu ne temem de el, numai să fiu sătul de somn! se amestecă Roch.

— Taci din gură, Roch! îl dojeni Zagłoba. Vezi să nu te pedepsească Dumnezeu pentru îngâmfare cu mâna micului cavaler.

— Ehei, n-o să păţesc nimic!

Bietul jupân Roch nu era un prooroc prea norocos, dar se cherchelise de-a binelea şi era gata să se lupte cu toată lumea. Băuseră şi ceilalţi destul, fie în sănătatea lor, fie pentru pierzania lui Bogusław şi a suedezilor.

— Am auzit, zise Kmicic, că după ce-i batem pe suedezi aici şi punem mâna pe rege, vom porni numaidecât spre Varşovia. Pe urmă se va sfârşi şi războiul şi va veni rândul electorului.

— Oho, asta aşa-i! încuviinţă Zagłoba.

— Am auzit-o de la jupân Sapieha, iar el, ca un om mare, le ştie mai bine. Ne-a spus odată: „Suedezii vor fi învinşi, cu septentrionii s-a isprăvit, iar cu electorul nu trebuie să începem nici un fel de negocieri. Jupân Czarniecki, zice, şi Lubomirski se vor duce în Brandenburg, iar eu şi vistiernicul de Lituania în Prusia electorului. Dacă pe urmă, zice, nu vom uni ţinuturile prusiene pentru totdeauna cu Republica, atunci în sfatul ţării nu se află nici un cap pe măsura lui jupân Zagłoba, care l-a ameninţat de unul singur pe elector cu scrisori.”

— A spus Sapio una ca asta? întrebă Zagłoba roşind de mulţumire.

— Am auzit cu toţii, iar eu m-am bucurat grozav, pentru că aceeaşi lovitură îl va nimici şi pe Bogusław şi, dacă nu-l vom întâlni mai devreme, atunci nu se poate să nu dăm ochi cu el.

— Numai să isprăvim mai repede cu suedezii ăştia! spuse Zagłoba. Au intrat la apă! N-au decât să ne dea Letonia şi câteva milioane de taleri şi le dăruim viaţa.

— Vorbim de vrabia de pe gard! râse Jan Skrzetuski. Carolus se află în Polonia. Cracovia, Varşovia, Poznań şi alte oraşe mai însemnate sunt încă în stăpânirea lui, iar domnia ta, tătucă, vorbeşti de răscumpărare. Ehei, mai avem mult de furcă până când va veni vremea să ne gândim la elector!

— Mai e şi armia lui Szteinbok, mai sunt şi garnizoanele, şi Wirtz! adăugă Stanisław.

— Atunci de ce stăm aici cu mâinile încrucişate? întrebă Roch pe neaşteptate, holbându-şi ochii. Nu putem să-i atacăm pe suedezi?

— Prost mai eşti, Roch! îl domoli Zagłoba.

— Unchiul o ţine pe a lui, dar pe legea mea, am văzut o luntre lângă mal. Am putea trece râul şi poate punem mâna pe vreo strajă. E un întuneric, de-ţi bagi degetele în ochi; până să-şi dea seama ce se petrece, noi suntem înapoi şi le spunem celor două căpetenii ce-am izbândit. Dacă domniile voastre nu vreţi, am să mă duc singur!

— Mai mare minunea, viţelul mort a mişcat din coadă! se împotrivi Zagłoba mânios.

Dar lui Kmicic începură să-i freamăte nările.

— Hm, propunerea nu e rea, nu e rea deloc! spuse.

— Nu e rea pentru nişte slujitori, dar nu pentru cavalerii care se respectă. Oameni buni, gândiţi-vă la rangul vostru! Sunteţi polcovnici şi vreţi să vă purtaţi ca nişte fluieră-vânt.

— E adevărat că nu prea se cuvine! consimţi Wołodyjowski. Mai bine să mergem la culcare, că e târziu.

Căzură cu toţii la învoială, aşa că îngenuncheară şi rostiră rugăciunea cu glas tare, după care se întinseră pe pături şi adormiră numaidecât.

Dar, după vreun ceas, săriră cu toţii în picioare, deoarece dincolo de râu se auziră împuşcături, apoi în toată tabăra lui Sapieha răsunară ţipete înspăimântate.

— Isuse, Mărie! se cruci Zagłoba. Ne atacă suedezii!

— Ce vorbeşti, domnia ta?! răspunse Wołodyjowski, punând mâna pe sabie.

— Roch, vino aici! strigă Zagłoba, care în asemenea împrejurări prefera să-şi aibă nepotul lângă el.

Dar Roch nu mai era în cort.

Ieşiră în fugă pe medean. Mulţimea se adunase înaintea corturilor şi plecaseră cu toţii la râu, deoarece pe malul celălalt se vedeau fulgere şi împuşcăturile se înteţeau.

— Ce s-a întâmplat, ce s-a întâmplat? fură întrebate străjile numeroase de lângă apă.

Dar străjile nu văzuseră nimic. Doar unul dintre oşteni spuse că auzise ceva ca plescăitul unui val, dar nu văzuse nimic din pricina ceţii care plutea deasupra râului, aşa că nu vrusese să sperie oamenii pentru un zgomot nedesluşit.

Ascultându-l, Zagłoba îşi luă capul în mâini deznădăjduit.

— Roch s-a dus la suedezi! A spus că vrea să pună mâna pe vreo strajă!

— Pentru Dumnezeu, se prea poate! strigă Kmicic.

— O să-mi împuşte flăcăul, pe legea mea! strigă Zagłoba. Domniile voastre, nu mai e nici o scăpare? O, Isuse, un băiat de aur? în amândouă oştile nu se mai află unul ca el. Cum de i-a trăsnit prin cap una ca asta? Sfântă Fecioară, scapă-l de la necaz!

— Poate că se va întoarce, ceaţa e destul de deasă! S-ar putea să nu-l vadă!

— O să aştept aici până mâine dimineaţă. Sfântă Fecioară! Maica Domnului!

Între timp, pe malul din faţă împuşcăturile începură să se rărească, luminile se stinseră treptat şi, după un ceas, se aşternu o tăcere adâncă. Zagłoba umbla pe malul apei ca găina care-şi cheamă puii de raţă şi îşi smulgea din cap bruma de păr ce-i mai rămăsese, dar aşteptarea şi chinul lui aveau să se dovedească zadarnice. Râul albi în lumina zorilor, în cele din urmă răsări şi soarele, dar Roch nu se întoarse.