Capitolul XI.

Când ajunse înaintea hatmanului, jupân Zagłoba nu-i răspunse la bineţe, din contră, îşi duse mâinile la spate, scoase buza de jos înainte şi începu să se uite la el ca un judecător al dreptăţii, dar cu asprime. Dar hatmanul se bucură şi mai mult, văzându-i înfăţişarea, deoarece se aştepta la vreo glumă şi începu îndată să vorbească:

— Ce mai faci, poznaşule? De ce strâmbi din nas, de parcă ai adulmeca vreun miros de ruşine?

— În toată oastea lui Sapieha miroase a tocătură de varză!

— Şi de ce tocmai a tocătură de varză, ai?

— Pentru că suedezii au tocat căpăţânile de varză!

— Ia te uită! Ne-a zis-o! Păcat că nu te-au tăiat şi pe domnia ta!

— Cu o căpetenie ca aceea sub care am slujit, noi i-am, tăiat pe alţii.

— Du-te călăului! Măcar dacă ţi-ar fi retezat limba!

— N-aş mai fi avut cu ce să laud izbânda lui Sapieha!

Hatmanul se întrista şi răspunse:

— Frate şleahtic, dă-mi pace! Sunt mulţi cei care, uitând de foloasele pe care le-am adus ţării, m-au umilit, şi ştiu că se va mai face destulă zarvă împotriva mea, dar dacă nu era adunătura aceea de şleahtici, lucrurile puteau să ia altă întorsătură. Se spune că n-am vegheat asupra vrăjmaşului din pricina piepturilor de pui, dar acest vrăjmaş n-a putut fi stăvilit de întreaga Republică!

Cuvintele hatmanului îl înduioşară pe jupân Zagłoba care răspunse:

— Aşa-i obiceiul la noi, totdeauna vina se pune în spinarea căpeteniei. Pentru mine pieptul de pui nu e lucru rău, deoarece cu cât ziua e mai lungă, cu atât pieptul de pui e mai de trebuinţă. Jupân Czarniecki e un mare războinic, dar după cât mă duce pe mine capul, are un mare neajuns: dimineaţa, la prânz şi seara le dă oştenilor să mănânce numai carne de suedez. E mai potrivit pentru a fi căpetenie, decât bucătar, dar nu face bine, fiindcă până şi cei mai buni cavaleri se satură repede de război cu asemenea hrană,

— Jupân Czarniecki e supărat rău pe mine?

— E. nu prea rău! La început s-a arătat grozav de tulburat, dar când a aflat că oastea n-a fost risipită, a spus îndată: „E voia lui Dumnezeu la mijloc, nu puterea omenească! Nu-i nimic, zice, oricui i se întâmpla să piardă; dacă am avea în Republică, zice, numai oameni ca Sapieha, ţara ar fi locuită numai de inşi vrednici ca Aristide.”

— Pentru jupân Czarniecki nu mi-aş cruţa sângele! răspunse hatmanul. Oricare altul m-ar fi înjosit, mai ales după izbânda lui, dar el nu-i dintre aceştia.

— Nici eu nu spun nimic împotriva lui, numai că sunt prea bătrân pentru slujba pe care o cere el de la oşteni, mai ales pentru scalda la care-i supune.

— Atunci domnia ta te bucuri că te-ai întors la mine?

— Mă bucur şi nu mă bucur, pentru că de un ceas de când tot aud de pieptul de pui, dar de văzut, nu-l văd.

— Ne aşezăm îndată la masă. Şi acum jupân Czarniecki ce va face?

— Se duce în Wielkopolska, să-i ajute pe sărmanii aceia, iar de acolo va porni împotriva lui Szteinbok şi în ţinuturile prusiene, nădăjduind că la Gdańsk va căpătă tunuri şi pedestrime.

— Cei din Gdańsk sunt cetăţeni vrednici. Slujesc drept pildă Republicii întregi. Atunci o să mă întâlnesc cu jupân Czarniecki la Varşovia, fiindcă acolo voi pleca după ce voi zăbovi un răstimp la Lublin.

— Suedezii au pus iarăşi mâna pe Lublin?

— E un oraş fără noroc! Nici eu nu mai ştiu de câte ori a căzut în mâinile vrăjmaşului. E aici o deputăţie de şleahtici din Lublin, care va veni îndată să mă roage să le dau ajutor. Dar va trebui să mai aştepte, întrucât vreau să trimit scrisori regelui şi hatmanilor.

— Merg şi eu cu dragă inimă la Lublin, fiindcă acolo femeile sunt peste măsură de nurlii şi trupeşe. Când vreuna din ele taie pâinea, sprijinind-o de piept, până şi lipia nesimţitoare roşeşte de plăcere.

— Oho, turcule!

— Înălţimea ta, ca om în vârstă ce te afli, nu poţi să înţelegi, dar eu trebuie să-mi slobod sânge în fiecare an în luna mai.

— Păi domnia ta eşti mai bătrân ca mine!

— Numai în privinţa experienţei, nu şi a vârstei, iar pentru că am ştiut conservare iuventutem meam{8}, nu sunt puţini cei care mă invidiază. Înălţimea ta, îngăduie-mi să primesc eu deputăţia de la Lublin. Am să le făgăduiesc că vom porni numaidecât în ajutorul lor, să se bucure sărmanii, înainte de a se bucura sărmanele jupânese.

— Prea bine, consimţi hatmanul, iar eu mă duc să trimit scrisorile.

Şi ieşi.

Deputăţia de la Lublin intră îndată şi jupân Zagłoba o întâmpină cu toată cuviinţa; le făgădui ajutor tu condiţia ca oraşul să îndestuleze oştirea cu proviant, mai ales cu băuturi de orice fel. După care îi pofti la cină în numele voievodului.

Trimişii erau tare bucuroşi, deoarece steagurile porniră în aceeaşi noapte spre Lublin. Hatmanul se grăbea şi el, vrând să şteargă ruşinea de la Sandomierz primi-o izbândă mai însemnată.

Începu aşadar asediul, dar lucrurile se tărăgănară, în tot acest răstimp, Kmicic învăţă de la Wołodyjowski tot felul de lovituri măiestre, sporindu-şi mult experienţa. Ştiind că învăţăturile lui ţintesc grumazul lui Bogusław, jupân Michał nu-i ascunse nici una din tainele pe care le cunoştea. Împrejurările în care se arătau foloasele învăţăturii nu erau rare, deoarece se duceau la castel şi-i chemau la luptă pe suedezi, tăindu-i de fiecare dată. În curând, Kmicic ajunse la asemenea îndemânare, încât putea să se bată de la egal la egal cu Jan Skrzetuski: în tabăra lui Sapieha nu putea nimeni să-i ţină piept. Dorinţa de a se măsura cu Bogusław era atât de mare, încât abia mai putea sta locului la Lublin, mai ales că primăvara îi refăcuse puterile şi sănătatea.

Toate rănile i se vindecaseră, încetase să mai scuipe sânge, viaţa clocotea în el ca şi mai înainte, iar ochii îi scânteiau. La început, laudanienii se uitau la ei pe sub sprâncene, dar nu cutezau să-l atace, căci Wołodyjowski îi ţinea cu mână de fier, iar mai apoi, văzându-i faptele şi auzindu-i vorbele, se împăcaseră cu el, şi cel mai îndârjit duşman al lui, Józwa Butrym, spunea:

— Kmicic a murit, acum s-a născut Babinicz, iar acesta să trăiască!

Garnizoana de la Lublin se predă, în cele din urmă, spre marea bucurie a oştirii, după care jupân Sapieha îşi îndrumă steagurile spre Varşovia. În drum, primi ştirea că însuşi Jan Kazimierz, însoţit de hatmani şi de oştirea cea nouă, îi venea în ajutor. Sosiră veşti şi de la Czarniecki care se îndrepta şi el din Wielkopolska spre oraşul de reşedinţă. Luptele, fărâmiţate prin toată ţara, aveau să se concentreze la Varşovia, asemenea norilor risipiţi pe bolta albastră, care se adună şi se unesc pentru a naşte furtună, tunete şi fulgere.

Jupân Sapieha se îndreptă către tractul ce ducea la Siedlce, trecând prin Zelechów, Garwolin şi Mińsk; la Mińsk se uni cu oastea şleahticilor din Podlasie. Conducerea lor îi fu încredinţată lui Jan Skrzetuski, fiindcă deşi trăia în ţinutul Lublinului, moşioara lui se afla aproape de hotarul cu Podlasie, aşa că era cunoscut de toţi şleahticii de aici şi preţuit ca unul dintre cei mai vestiţi cavaleri ai Republicii. În curând izbuti să schimbe cetele de şleahtici înclinaţi spre neascultare, dar curajoşi din fire, în steaguri cu nimic mai prejos decât trupele regulate.

De la Mińsk plecară la Varşovia în mare grabă, vrând ca după o zi de mers să ajungă la Praga{9}. Vremea era prielnică marşului. Din când în când, ploile scurte de mai răcoreau pământul şi potoleau praful, altminteri timpul era într-adevăr frumos; nu era nici prea cald, nici prea frig. Privirea alerga hăt, departe în văzduhul străveziu. De la Mińsk plecară numai călăreţii, convoiul de care şi tunurile urmând să pornească a doua zi; printre oşteni domnea o voioşie fără margini; pădurile dese, care se întindeau de-a lungul tractului, răsunau de cântece ostăşeşti, caii sforăiau de bun augur. Steagurile se scurgeau unul după altul, asemenea unui râu strălucitor şi puternic, deoarece jupân Sapieha ducea cu el douăsprezece mii de oameni, afară de oştirea şleahticilor. Platoşele rotmiştrilor care supravegheau polcurile străluceau ca soarele. Flamurile roşii se legănau deasupra capetelor cavalerilor ca nişte flori uriaşe.

Soarele cobora spre apus, când steagul laudanian, care mergea în frunte, zări turnurile oraşului de scaun. La această privelişte, un strigăt de bucurie se smulse din piepturile oştenilor.

— Varşovia! Varşovia!

Strigătul străbătu ca tunetul toate polcurile şi o vreme, pe o jumătate de milă de drum, fu repetat întruna: Varşovia! Varşovia!

Mulţi dintre cavalerii lui Sapieha nu mai fuseseră niciodată în oraşul de reşedinţă, mulţi nu-l văzuseră în viaţa lor, aşa că priveliştea făcu asupra lor o impresie puternică. Fără voie cu toţii îşi struniră caii; unii se descoperiră, alţii începură să se închine, pe câţiva îi podidiră lacrimile şi se opriră tăcuţi şi înduioşaţi. Deodată, jupân Sapieha se ivi pe un cal alb din polcurile din urmă şi începu să alerge de-a lungul steagurilor.

— Domniile voastre! strigă cu glas puternic. Noi am avut norocul şi cinstea să ajungem aici cei dintâi! îi vom alunga din oraş pe suedezi!

— Îi vom alunga! tunară douăsprezece mii de piepturi lituaniene. Îi vom alunga, îi vom alunga!

Se iscă o larmă grozavă. Unii strigau mereu: „îi vom alunga!” iar alţii: „Loveşte, care eşti vrednic!” sau: „Pe ei, câinii!” Clinchetul săbiilor se amesteca cu strigătele cavalerilor. Ochii începură să împrăştie fulgere, iar sub mustăţile stufoase sticliră dinţii. Însuşi Sapieha strălucea ca o torţă. Deodată, îşi ridică buzduganul şi strigă:

— După mine!

Aproape de Praga, voievodul opri steagurile şi porunci să se înainteze la pas. Oraşul se desluşea tot mai limpede din abureala depărtării. În zare, se iţeau turnurile aşezate parcă într-un şirag lung. Clădirile înghesuite din Oraşul Vechi, acoperite cu ţiglă roşie, păreau de foc în razele amurgului. Lituanienii nu văzuseră în viaţa lor o privelişte mai frumoasă ca zidurile acelea albe şi semeţe, străpunse de nenumărate ferestre înguste, care se înălţau; ca nişte pereţi de stâncă deasupra apei; casele păreau să crească unele din altele în sus, din ce în ce mai sus; peste mulţimea aceea îmbulzită de îngrădituri, ziduri, ferestre şi acoperişuri împungeau cerul turnurile ascuţite. Aceia dintre oşteni care mai fuseseră în oraş fie la alegerea regelui, fie cu treburi de-ale lor, le spuneau celorlalţi numele şi rostul clădirilor mai mari. Mai ales Zagłoba, fiind cel mai umblat, îşi lămurea pe larg laudanienii, care îl ascultau cu luare-aminte, minunându-se de vorbele lui şi de oraş.

— Uitaţi-vă la turnul acela din mijlocul Varşoviei! spuse. E arx regia!{10} De-aş trăi atâţia ani câte prânzuri am mâncat acolo la masa regelui, l-aş alunga pe Matusalem în dogoreala de la Cornul Caprei{11}. Regele n-avea un prieten mai apropiat ca mine; puteam să aleg stărostiile ca pe nuci şi să le împart ca pe caiele. Am înaintat o sumedenie de oameni, iar când intram, senatores mi se închinau după obiceiul căzăcesc. M-am bătut şi în duel în faţa regelui, pentru că îi plăcea grozav să mă vadă la treabă, iar mareşalul era silit să închidă ochii.

— Ce clădire uriaşă! se minună Roch Kowalski. Şi când te gândeşti că toate astea se află în mâna clinilor de suedezi!

— Se dedau la jafuri cumplite! adăugă Zagłoba. Am auzit că scot până şi coloanele de marmură şi le cară în Suedia. N-am să mai recunosc locurile îndrăgite şi doar pe bună dreptate feluriţi scriptores socotesc castelul drept a opta minune a lumii, fiindcă regele franţuzilor are şi el un palat pe cinste, dar nu poate sta alături de acesta!

— Dar turnul acela din dreapta ce este?

— Acolo e biserica Sfântului Ioan. De la castel până la sfântul lăcaş duce un coridor străjuit de coloane. În această biserică, odată, când am rămas singur după vecernie, am auzit un glas de sus: „Zagłoba, va fi război cu regele suedez şi vor veni calamitates mari!” Am alergat într-un suflet la rege şi i-am spus ce-am auzit, dar primatul m-a lovit cu sceptrul în grumaz, certându-mă: „Nu vorbi prostii, ai fost beat!” Acum s-au convins şi ei. Cealaltă biserică de lângă Sfântul Ioan este collegium jesuilarum; al treilea turn, nu prea departe, e curia, al patrulea, spre dreapta, e al mareşalului, iar acoperişul acela verde e al bisericii dominicane; pe toate nu pot nici eu să vi le spun, chiar dacă m-aş pricepe să dau din limbă tot atât de bine ca din sabie.

— Gândesc că asemenea oraş nu se mai află în toată lumea! strigă unul dintre oşteni.

Toate naţiile ne invidiază din pricina lui.

— Dar clădirea aceea minunată din stânga castelului?

— Dincolo de biserica barnardinilor?

— Întocmai.

— E pallatium Radziejowskianum, mai demult al lui Kazanowski. E socotit a noua minune a lumii, dar să-l lovească ciuma, pentru că între zidurile lui a început nenorocirea Republicii.

— Cum aşa? întrebară câteva glasuri.

— Prea bine, întrucât atunci când vicecancelarul a început să se războiască cu nevasta, regele a trecut de partea ei. Domniile voastre ştiţi câte a mai trăncănit lumea, şi nu încape îndoială că şi vicecancelarul a crezut că nevasta lui şi regele se au dragi. Din pricina invidiei a fugit la suedezi şi războiul a început. Ce e drept, atunci mă aflam la moşie şi n-am văzut sfârşitul gâlcevii, dar din câte mi s-au spus, vicecancelăreasa făcea ochi dulci ca marţipanul, dar nu regelui, ci altuia.

— Cui?

Zagłoba îşi răsuci mustaţa.

— Aceluia spre care se îmbulzeau toate, ca furnicile la miere, dar nu se cade să-i rostesc numele, fiindcă nu mi-a plăcut niciodată să mă laud. Şi pe urmă, omul a îmbătrânit, s-a împuţinat ca o mătură, măturând pe duşmanii ţării, dar odinioară nici un curtean nu era mai chipeş ca mine, Roch poate să pună măr.

Jupân Zagłoba îşi dădu seama că Roch nu-şi putea aminti în ruptul capului de timpurile acelea, aşa că se mulţumi să dea din mână şi spuse:

— În sfârşit, ce ştie el!

Apoi le arătă oştenilor palatul lui Ossoliński şi al lui Koniecpolski, care era aproape tot atât de mare ca şi al lui Radziejowski, în sfârşit, minunata villa regia; soarele scăpată – pe neaşteptate şi beznele nopţii începură să întunece văzduhul.

Bubuitul tunurilor răsună în întăriturile Varşoviei şi trâmbiţele sunară prelung multă vreme, senin că vrăjmaşul se apropia.

Jupân Sapieha îşi vesti şi el sosirea cu împuşcături de muschetă, ca să-i îmbărbăteze pe locuitori, după care, în aceeaşi noapte, oştirea începu să treacă Vistula. Mai întâi trecu steagul din Lauda, urmat de cel al lui jupân Kotwicz şi de tătarii lui Kmicic, apoi oştenii lui Wańko-wicz şi restul de opt mii de oameni. În acest fel, suedezii erau înconjuraţi în oraşul în care îşi îngrămădiseră prăzile, neputând primi ajutor şi proviant din afară, în timp ce lui jupân Sapieha nu-i mai rămânea altceva de făcut, decât să aştepte până când vor veni, pe de o parte, jupân Czarniecki, pe de alta, regele împreună cu hatmanii coroanei, în tot acest răstimp, trebuia să aibă grijă să nu se strecoare în oraş niscaiva întăriri.

Primele veşti sosiră de la jupân Czarniecki, dar nu erau prea încurajatoare, deoarece castelanul dădea de ştire că oştenii şi caii erau atât de slăbiţi, încât deocamdată nu puteau să ia parte la asediu. După biruinţa de la Warka, luptase în fiecare zi, iar de la începutul anului dăduse douăzeci şi una de bătălii mai însemnate, fără să mai punem la socoteală ciocnirile de urmărire şi atacurile asupra cetelor mai mici. În Pomorze nu făcuse rost de pedestrime, căci nu ajunsese până la Gdańsk; făgăduia cel mult să hărţuiască armia suedeză de pe Narew, condusă de Radziwiłl, de fratele regelui şi de Duglas, care se gândea să vie în ajutorul celor împresuraţi la Varşovia.

Iar suedezii se pregăteau de apărare cu vitejia şi îndemânarea de totdeauna.

Arseseră Praga, înainte de venirea lui jupân Sapieha, acum însă începură să arunce grenade în alte suburbii, precum Cracovia şi Nowy Świat, iar de cealaltă parte asupra bisericilor Sfântului Jerzy şi Sfintei Fecioare. Case, palate şi biserici fură cuprinse de flăcări. Ziua fumul se învălătucea deasupra oraşului ca nişte nori negri şi deşi. Noaptea trâmbele de fum se înroşeau, trimiţând snopi de scântei spre cer. În afara zidurilor rătăcea mulţimea locuitorilor rămaşi fără adăpost şi fără pâine, femeile înconjurau tabăra lui Sapieha, cerşind îndurare; peste tot se vedeau oameni uscaţi de foame ca lemnul, copii care mureau din lipsă de hrană la pieptul secat al mamelor; împrejurimile semănau cu o vale a plângerii şi a nenorocirii.

Jupân Sapieha, neavând tunari şi pedestrime, aştepta mereu sosirea regelui, ajutând între timp, pe cât putea, pe cei sărmani, trimiţându-i în grupuri în olaturile mai puţin jefuite, unde puteau să găsească de mâncare. Era tare îngrijorat, prevăzând greutăţile asediului, deoarece geniştii suedezi preschimbaseră Varşovia într-o fortăreaţă puternică. Înăuntrul zidurilor se aflau trei mii de oşteni bine muştruluiţi, îndrumaţi de ghinărari îndemânatici şi cu experienţă, iar suedezii treceau drept meşteri neîntrecuţi în asedierea şi apărarea marilor cetăţi. Ca să-şi uite necazul, jupân Sapieha dădea zilnic ospeţe, în timpul cărora paharele se goleau cu sârg, deoarece acest vrednic cetăţean şi războinic avea cusurul de a îndrăgi tovarăşii veseli şi clinchetul paharelor mai presus de orice, uneori ajungând să nu-şi îndeplinească îndatoririle din această pricină.

Veghea din timpul zilei era răsplătită de chefurile pe care şi le îngăduia seara. Până la apusul soarelui ostenea cu râvnă, repezea podghiazuri, trimitea scrisori, cerceta el însuşi străjile şi asculta mărturisirile prinşilor, în schimb, odată cu apariţia luceafărului de seară, în cvartirul lui se auzea adesea şi taraful de viori. Şi când se pornea cheful, îngăduia orice; chema până şi căpeteniile care supravegheau străjile sau pe cele care trebuiau să plece în cercetare şi se supăra dacă nu se înfăţişa vreunul, deoarece la ospeţe vroia să aibă multă lume. Dimineaţa, jupân Zagłoba îl dojenea stăruitor, dar seara slujitorii îl purtau pe braţe până la cvartirul lui Wołodyjowski.

— Sapio e în stare să destrăbăleze până şi pe un sfânt, spunea prietenilor a doua zi. Ce să mai vorbesc de unul ca mine, căruia şotiile i-au plăcut întotdeauna. Are patima de a-mi turna paharele pe gât cu forţa, iar eu, nevrând să mă arăt necioplit, mă las convins de fiecare dată, fiindcă gazda nu trebuie supărată niciodată. Dar am jurat că în postul Crăciunului voi porunci să-mi vrâsteze spinarea cu vergile, deoarece înţeleg şi singur că deşănţarea nu poate rămâne nepedepsită; până atunci sunt silit să-i ţin isonul, de teamă să nu cadă pe alte mâini şi mai rele şi să se piardă cu totul.

Unele căpetenii îşi vedeau de slujbă şi fără privegherea hatmanului, dar altele seara uitau de toate, cum se întâmpla cu oştenii care nu simt asupra lor braţul de fier al mai-marelui.

Vrăjmaşul nu întârzie să se folosească de asemenea prilejuri.

O dată, cu câteva zile înainte de sosirea regelui şi a hatmanilor, Sapieha dădu un ospăţ mai dihai decât cele da până atunci, de bucurie că oştile aveau să se împreune curând şi să înceapă asediul în regulă. Fură poftite toate căpeteniile mai însemnate; hatmanul care căuta de fiecare dată un motiv vesti că ospăţul este dat în cinstea regelui.

Jupânii Skrzetuski, Kmicic, Zagłoba, Wołodyjowski şi Charłamp primiră poruncă să fie neapărat de faţă, căci hatmanul vrea să-i cinstească cu osebire pentru meritele lor. Jupân Andrzej încălecase pe cal, ca să pornească cu podghiazul, aşa că trimisul îi găsi tătarii afară din curte.

— Domnia ta, nu poţi să-i aduci hatmanului asemenea jignire şi nici să răsplăteşti cu nerecunoştinţa dragostea pe care ţi-o arată, îi spuse trimisul.

Kmicic descăleca şi plecă să se sfătuiască şi cu prietenii săi.

— Nu-mi cade bine deloc poftirea asta! spuse. Am auzit că o ceată mai acătării s-a ivit pe lângă Babice. Chiar hatmanul mi-a poruncit să plec acolo şi să aflu despre ce e vorba, iar acum mă cheamă la ospăţ. Nu ştiu ce să fac?!

— Hatmanul porunceşte lui Akbah-Ulan să plece în locul domniei tale! spuse trimisul.

— Porunca e poruncă! zise Zagłoba. Cine-i oştean, acela trebuie să-i dea ascultare. Domnia ta, fereşte-te să nu dai pildă proastă şi altora, pe de altă parte însă, nu-i bine să atragi asupra-ti mânia hatmanului.

— Vesteşte-l că am să viu! îi spuse Kmicic trimisului. Acesta ieşi. După el plecară şi tătarii conduşi de Akbah-Ulan, iar jupân Andrzej începu să-şi schimbe hainele, vorbind în acelaşi timp cu prietenii săi:

— Astăzi ospăţul e în cinstea măriei sale, mâine va fi în cinstea hatmanilor coroanei şi tot aşa o vom ţine până la sfârşitul asediului.

— Când va veni regele, se va isprăvi şi cu petrecerile, răspunse Wołodyjowski. Cu toate că şi stăpânului nostru milostiv îi place să se mângâie la supărare, slujba trebuie pusă înainte de toate şi toţi se vor strădui să-şi arate râvna, iar jupân Sapieha nu va rămâne în urmă.

— Prea multe ospeţe, ce să mai vorbim! spuse Skrzetuski. Domniile voastre, nu vi se pare lucru de mirare ca o căpetenie atât de grijulie şi harnică, un om atât de plin de virtuţi, un fiu al ţării atât de vrednic, are asemenea slăbiciune?

— Odată cu înserarea devine alt om, hatmanul preschimbându-se într-un chefliu.

— Ştiţi de ce nu-mi plac mie ospeţele astea? întrebă Kmicic. Că şi Janusz Radziwiłł avea obiceiul ăsta, în fiecare seară da câte o petrecere. Închipuiţi-vă şi domniile voastre, nu ştiu nici eu cum se făcea, dar fiecare ospăţ însemna o nenorocire; aflam vreo veste proastă sau ieşea la iveală altă înşelăciune a hatmanului. Era la mijloc doar jocul întâmplării ori vrerea lui Dumnezeu, destul că răul venea totdeauna în timpul ospeţelor. Vă spun, domniile voastre, că se ajunsese până acolo, încât, îndată ce vedeam mesele întinse, se încreţea pielea pe noi de teamă.

— E adevărat, pe legea mea! întări Charłamp. Dar se întâmpla aşa şi pentru că prinţul hatman obişnuia cu asemenea prilejuri să-şi dea în vileag uneltirile cu duşmanii ţării.

— Ei, cel puţin în ce-l priveşte pe Sapio, n-avem de ce ne teme! adăugă Zagłoba.

— Dacă el va ajunge să trădeze, apoi eu nu mai fac nici atâtea parale câte pot să iau pe paiele din încălţări.

— Nici vorbă! E un magnat fără pată, ca pâinea fără gloduri! strigă Wołodyjowski.

— Iar ce strică seara, drege în timpul zilei! completă Charłamp.

— În sfârşit, hai să mergem, îi îndemnă Zagłoba, fiindcă la drept vorbind simt un vacuum{12} în burtă.

Ieşiră, încălecară pe cai şi plecară, deoarece cvartirul lui jupân Sapieha se afla în altă parte, în afara oraşului, destui de departe. Când ajunseră la cvartirul hatmanului, găsiră în curte o mulţime de cai lăsaţi în grija slujitorilor pe care-i aşteptau stacanele de bere pe medean şi care, bând peste măsură se luaseră la harţă; se liniştiră totuşi la vederea cavalerilor, mai ales că jupân Zagłoba începu să-i altoiască pe cei care-i stăteau în cale cu latul săbiei, strigând cu glas de stentor:

— La cai, împieliţaţilor, la cai! Nu pe voi v-au poftit la ospăţ!

Jupân Sapieha îi primi ca de obicei cu braţele deschise şi, pentru că, tot ciocnind cu oaspeţii, se cam afumase, începu să se hârjonească cu Zagłoba.

— Închinăciune, jupâne conducător! îi spuse.

— Închinăciune, jupâne degustător! i-o întoarse Zagłoba. -

— Dacă-mi zici degustător, am să-ţi dau un vin care face mi.

— Numai să nu fie din acela care face din hatman un beţivan!

Unii dintre musafiri, auzind acestea, se umplură de teamă, dar jupân Zagłoba, când îl vedea pe hatman voios, îşi îngăduia orice. Sapieha însă avea o slăbiciune atât de mare pentru el, încât nu numai că nu se supără, dar îşi puse mâna în şold, arătând prin aceasta celor de faţă cum îl asuprea acest şleahtic.

Şi ospăţul începu cu larmă şi veselie. Însuşi jupân Sapieha ciocnea mereu cu musafirii, închina în cinstea regelui, a hatmanilor, a oştirii celor două popoare, a lui jupân Czarniecki şi a întregii Republici. Cheful sporea şi odată cu el larma şi voioşia. De la urări trecură la cântece. Încăperea se umplu de abureala capetelor şi de mirosul de mied şi vin. Afară stăruia o larmă tot atât de mare, însoţită de scrâşnetul fierului. Slujitorii începuseră să se bată cu săbiile. Câţiva şleahtici ieşiră să-i potolească, dar frământarea crescu şi mai mult.

Deodată, izbucniră strigăte atât de puternice, încât cei care petreceau înăuntru tăcură.

— Ce-i asta? întrebă unul dintre polcovnici. Slujitorii nu pot să facă asemenea zarvă!

— Tăcere, domniile voastre! porunci hatmanul ascultând neliniştit.

— Nu sunt strigăte obişnuite!

Deodată, toate geamurile începură; să zăngăne de bubuitul tunurilor şi răpăitul muschetelor.

— E o năvală! strigă Wołodyjowski. Vrăjmaşul atacă!

— La cai! La luptă!

Săriră cu toţii în picioare, îmbulzindu-se spre uşă. Mulţimea căpeteniilor se răspândi în fugă pe medean, chemând slujitorii care ţineau caii.

În învălmăşeala ce sporea văzând cu ochii nu era lucru uşor să se găsească unii pe alţii, iar din afara medeanului glasuri înfricoşate începură să strige în întuneric:

— Vrăjmaşul atacă! Jupân Kotwicz a intrat în luptă! Se repeziră cu toţii în goana cailor spre steaguri, sărind peste garduri şi poticnindu-se prin beznă. Întreaga tabără era în larum. Nu toate steagurile aveau caii la îndemână şi acestea fura cele dintâi care stârniră neorânduiala. Sumedenie de oşteni pedeştri şi călări se încurcau unii pe alţii, neputând să alcătuiască rândurile şi să recunoască pe ai lor de vrăjmaş, alergând şi lărmuind în întunericul nopţii. Unii începuseră să strige că regele suedez dădea năvală cu întreaga oştire.

Iureşul suedez se abătuse într-adevăr asupra oamenilor lui Kotwicz. Din fericire, acesta fiind puţin bolnav, nu se dusese la ospăţ, aşa că se împotrivi o vreme, dar nu prea mult, deoarece duşmanii erau mai numeroşi şi trăgeau cu muschetele, silindu-i să se retragă.

Cel dintâi îi veni în ajutor Oskierko cu dragonii. La împuşcături, răspunseră cu împuşcături. Dar nici dragonii lui Oskierko nu putură opri avântul suedezilor şi într-o clipă, aşternând câmpul cu trupuri, începură să dea înapoi. De două ori încercă Oskierko să-şi adune rândurile şi de două ori îl sfărâmiţară astfel, încât oştenii lui nu mai puteau să tragă decât în grupuri nu prea mari. În cele din urmă, se risipiră cu totul, iar suedezii năboiră ca un şuvoi nestăvilit spre cvartirul hatmanului. Alte şi alte polcuri ieşeau din oraş, pedestraşii erau însoţiţi de călărime şi de tunurile de câmp. Se părea că vrăjmaşul vroia să dea lupta hotărâtoare.

În acest timp, Wołodyjowski, plecând de la cvartirul hatmanului, se întâlni la jumătatea drumului cu steagul său care pornise numaidecât când auzise strigătele şi împuşcăturile, pentru că era întotdeauna gata de luptă. Acum îl conducea Roch Kowalski care nu fusese nici el la ospăţ, ca şi jupân Kotwicz, dar numai din pricină că nu fusese poftit. Wołodyjowski porunci să se aprindă câteva şoproane, ca să lumineze câmpul, şi goni spre bătălie. Pe drum i se alăturară Kmicic cu volintirii lui grozavi şi cu acei dintre tătari care nu plecaseră în cercetare. Amândoi sosiră la vreme, ca să-i scape pe Kotwicz şi pe Oskierko de la prăpăd.

Între timp, şoproanele luaseră foc şi luminau ca ziua. Laudanienii, ajutaţi de Kmicic, se năpustiră asupra unui polc de pedestrime şi, făcând faţă focului muschetelor, îi luară în săbii. Raitierii se repeziră în ajutorul pedestraşilor şi se încleştară pe viaţă şi pe moarte cu laudanienii. Un răstimp se opintiră ca nişte potrivnici care, luându-se la trântă, luptă cu ultima sforţare, părând să învingă când unul, când celălalt. Suedezii cădeau cu nemiluita şi în cele din urmă se învălmăşiră. Kmicic se frământa cumplit în îmbulzeală cu săbierii lui, Wołodyjowski lăţea ca de obicei pustiirea înaintea lui; alături de el trudeau grozav cei doi Skrzetuski, ca nişte uriaşi, Charłamp şi Roch Kowalski; laudanienii se luau la întrecere cu bătăuşii lui Kmicic, unii strigând ascuţit, alţii, ca Butrymii, lovind umăr la umăr, în tăcere.

Suedezilor răzbiţi le săriră iarăşi în ajutor alte polcuri, iar pe Wołodyjowski şi Kmicic îi sprijini Wankowicz care, având cvartirul mai aproape, pornise şi el la puţină vreme după ei. În sfârşit, hatmanul îşi rândui toată oştirea şi începu să atace cu putere. Bătălia se încinse pe toată linia de la Mokotow până spre Vistula.

Deodată, Akbah-Ulan, care plecase cu podghiazul, se ivi pe calul înspumat înaintea hatmanului.

— Effendi! strigă, de la Babice vine spre oraş un ciambul de călăreţi care păzesc un convoi de care; vor să ajungă înăuntru!

Sapieha înţelese într-o clipă ce însemna năvala dinspre Mokotów. Vrăjmaşul vroia să atragă oştile ce supravegheau tractul spre Błonie, înlesnind astfel călărimii şi carelor cu proviant intrarea în incinta zidurilor.

— Du-te la Wołodyjowski! strigă la Akbah-Ulan. Steagul laudanian, Kmicic şi Wańkowicz să le taie drumul; am să le trimit ajutor în grabă.

Akbah-Ulan îşi îmboldi calul; în urma lui porniră încă doi trimişi. Ajunseră cu toţii la Wołodyjowski şi îi repetară porunca hatmanului.

Wołodyjowski îşi întoarse steagul numaidecât, Kmicic îi ajunse cu tătarii venind pieziş şi porniră în goană cu Wańkowicz în urma lor.

Dar sosiră prea târziu. Vreo două sute de care intraseră pe poartă, iar ceata de călărime grea care le însoţea se; afla aproape în întregime în bătaia tunurilor din fortăreaţă. Doar străjile dinapoi, mai mult de o sută de oameni, nu ajunseseră încă sub ocrotirea gurilor de foc. Dar şi acestea goneau ca vijelia. Căpetenia care călărea în rândurile din spate îi îndemna pe oşteni cu strigăte să se grăbească.

Văzându-i în lumina şurilor aprinse, Kmicic scoase un răcnet înfricoşător, de se speriară caii în jur; recunoscuse raitierii lui Bogusław, aceiaşi care trecuseră peste tătarii lui la Janów.

Şi fără să mai ţină seama de nimic, porni ca un nebun spre ei, îşi întrecu proprii oşteni şi se aruncă orbeşte printre rândurile vrăjmaşe. Din fericire, tinerii Kiemliczi, Kosma şi Damian, care călăreau pe cai de soi, se năpustiră în urma lui. În aceeaşi clipă, Wołodyjowski îi învălui ca fulgerul dintr-o parte, despărţindu-i astfel de grosul raitierilor.

Tunurile de pe ziduri începură să bubuie, dar cea mai mare parte dintre suedezi îşi părăsiră tovarăşii, grăbind în urma carelor. Atunci laudanienii şi Kmicic înconjurară ca un inel străjile şi începu un măcel necruţător.

Nu dură însă multă vreme. Oamenii lui Bogusław, văzând că nu mai au scăpare, săriră de pe cai şi zvârliră armele pe jos, strigând cât puteau de tare în îmbulzeala şi larma luptei că se predau.

Volintirii şi tătarii nu-i luară în seamă şi-i căsăpiră înainte, dar în aceeaşi clipă răsună glasul ascuţit şi ameninţător al lui Wołodyjowski care vroia să pună mâna şi pe vreo limbă;

— Prindeţi-i vii, prindeţi-i vii!

— Prindeţi-i vii! repetă Kmicic.

Scrâşnetul fierului conteni. Tătarii primiră poruncă să lege prinşii, ceea ce şi făcură cu mare îndemânare, după care steagurile se retraseră în grabă din bătaia tunurilor.

Polcovnicii se îndreptară spre barăci; steagul laudanian mergea în frunte, Wańkowicz în spate, iar Kmicic cu prinşii la mijloc, pregătiţi cu toţii să facă faţă oricărui atac. Unii dintre tătari aduceau prinşii cu laţul de gât, alţii ţineau caii de pradă. În timp ce se apropiau de barăci, Kmicic se uita la feţele prinşilor, aşteptându-se să-l vadă şi pe Bogusław printre el, deşi un raitier îi jurase sub ascuţişul săbiei că prinţul nu venise cu ei; credea că îl ascund înadins.

Deodată, îl chemă un glas de sub scara unui tătar:

— Jupâne Kmicic, jupâne polcovnic! Vino şi scapă un cunoscut! Porunceşte să mă sloboadă din laţ pe cuvântul de cavaler.

— Hassling! exclamă Kmicic.

Hassling era scoţian, odinioară căpetenie de raitieri în oştirea prinţului voievod de Wilno, pe care Kmicic îl cunoscuse la Kiejdany şi îl îndrăgise.

— Dă drumul prinsului! strigă la tătar, şi hai, jos de pe cal!

Tătarul sări din şa, de parcă l-ar fi luat vântul, fiindcă ştia prea bine că atunci când „viteazul” poruncea, zăbava era primejdioasă.

Gemând, Hassling se caţără pe şaua înaltă.

Deodată, Kmicic îl apucă de mână şi, strângându-i-o de parcă vroia să i-o zdrobească, începu să-l întrebe stăruitor:

— De unde veniţi? Spune repede de unde veniţi? Pe legea mea, grăbeşte-te!

— De la Taurogi! răspunse Hassling.

Kmicic îl strânse şi mai tare.

— Şi. Billewiczówna. e acolo?

— Este!

Jupân Andrzej vorbea din ce în ce mai greu, fiindcă îşi încleşta dinţii cu tot mai multă putere.

— Şi. ce i-a făcut prinţul?

— N-a izbutit nimic.

Se înstăpâni tăcerea. Kmicic îşi luă calpacul de râs de pe cap. Îşi trecu mâna peste frunte şi zise:

— M-a crestat careva în luptă, îmi curge sângele şi mă simt fără putere.