Capitolul XII.

Atacul suedezilor îşi atinsese scopul numai în parte, deoarece convoiul şi oştenii lui Bogusław intraseră în oraş; prin el însuşi, nu dovedise mare lucru. Într-adevăr, steagul lui jupân Kotwicz şi dragonii lui Oskierko avuseseră mult de suferit, dar şi suedezii aşternuseră câmpul cu morţi, iar polcul de pedestrime, asupra căruia se năpustiseră Wołodyjowski şi Wańkowicz, fusese nimicit aproape în întregime. Lituanienii erau mândri că vrăjmaşul avea mai multe pierderi decât ei. Numai jupân Sapieha suferea în sinea lui că păţise iarăşi o „ruşine” care putea să-i umbrească mult faima de războinic. Polcovnicii din preajma lui îl mângâiau cum puteau şi, la drept vorbind, învăţătura îi prinse bine, fiindcă ospeţele aveau să înceteze; chiar dacă uneori mai dădea câte o petrecere, atunci lua cele mai multe măsuri de prevedere.

Suedezii se convinseră chiar a doua zi, fiindcă, socotind că hatmanul nu se va aştepta ca într-un timp atât de scurt să se repete năvala, ieşiră iarăşi în afara zidurilor, dar respinşi de la început, o luară înapoi, lăsând câţiva morţi pe câmp.

În acest timp, Hassling era cercetat la cvartirul hatmanului, iar jupân Andrzej ardea de nerăbdare şi abia mai putea sta locului, deoarece vroia să-l ia la el cât mai repede şi să vorbească despre Taurogi. Îşi petrecu toată ziua dând târcoale casei hatmanului; intra mereu înăuntru, asculta destăinuirile şi, mai că se ridica în picioare, când auzea rostindu-se numele lui Bogusław.

Seara primi poruncă să plece în cercetare. Nu zise nimic, mulţumindu-se doar să strângă din dinţi, pentru că se schimbase foarte mult şi învăţase să pună treburile obştii înaintea intereselor proprii. Doar cu tătarii se arăta foarte aspru, izbucnind cu mânie din orice pricină şi altoindu-i cu buzduganul, de le trosneau oasele. De aceea, îşi spuseră că „viteazul” turbase şi se purtară ca nişte mieluşei, privind în ochii căpeteniei şi ghicindu-i gândurile din zbor.

Când se întoarse, îl găsi pe Hassling în cvartirul lui, dar era atât de bolnav, încât nu mai putea nici să vorbească. Se vede că atunci când îl luaseră prins, îl loviseră cu nădejde, aşa că acum, după o zi de cercetări, avea fierbinţeală şi nu mai înţelegea întrebările. Kmicic fu nevoit să se mulţumească doar cu ce-i povesti jupân Zagłoba despre mărturisirile lui Hassling, deşi acestea se refereau la treburile publice. Despre Bogusław scoţianul spusese numai că, după întoarcerea din campania din Podlasie şi după înfrângerea de la Janów, căzuse bolnav la pat. Din pricina furiei şi a mâhnirii, aiurase mereu, dar când se înzdrăvenise cât de cât, plecase cu oastea în Pomorze, unde Szteinbok şi electorul îl chemau degrabă.

— Acum unde se află? întrebă Kmicic.

— După câte spune Hassling, şi nu văd de ce ar minţi, stă cu fratele regelui într-o tabără întărită pe Narew şi Bug, unde Bogusław conduce toată călărimea, răspunse Zagłoba.

— Aha, şi se gândesc să vină aici în ajutorul suedezilor. Atunci o să ne întâlnim, pe legea mea, de-ar fi să ajung la el în alte haine.

— Nu te pierde cu firea, domnia ta! Ar veni bucuroşi la Varşovia, dar nu pot, fiindcă jupân Czarniecki se află în drumul lor şi iată ce se întâmpla: el, neavând pedestrime şi tunuri, nu poate să atace tabăra, iar ei se tem să iasă la el, pentru că s-au convins că la câmp deschis nu pot să ţină, piept oştenilor lui Czarniecki. Mai ştiu că nici râul nu-i poate apăra. Dacă regele ar fi acolo, ar primi lupta, fiindcă sub conducerea lui oştenii se bat mai bine, încrezându-se în iscusinţa lui în ale războiului, dar nici Duglas, nici fratele regelui şi nici chiar Bogusław, deşi toţi ti'ei sunt oameni curajoşi, nu vor cuteza.

— Dar regele unde este?

— A plecat în ţinuturile prusiene. Carol Gustav nu crede că vom îndrăzni să atacăm Varşovia şi pe Wittemberg. Dealtfel, crede ori nu, s-a dus acolo din două pricini: mai întâi pentru că vrea să-l câştige pe elector, fie şi cu preţul întregii Wielkopoiska, iar în al doilea rând, fiindcă oştirea cu care a ieşit din furca râurilor are mare nevoie de odihnă, altminteri nu mai o în stare de nimic. Truda, lipsurile şi alarmele continui i-au istovit atât de mult, încât oştenii nu mai pot ţine muschetele în mână. Şi e vorba de cele mai bune polcuri din oştire, care au-biruit de nenumărate ori în Danemarca şi în ţările nemţeşti.

Vorbirea le fu întreruptă de intrarea lui Wołodyjowski.,

— Ce face Hassling? întrebă din prag.

— E bolnav şi aiurează! răspunse Kmicic.

— Dar tu. Michałek, ce treabă ai cu Hassitng? îl cercetă Zagłoba.

— Parcă domnia ta nu ştii?

— Eu să nu ştiu că pe tine te interesează vişina aia pe care prinţul Bogusław a dus-o în grădina lui?! E un grădinar harnic, n-ai grijă! Nu-i trebuie mei măcar un an. ca să-şi vadă roadele.

— Trăsni-te-ar, domnia ta, pentru asemenea mângâiere! strigă micul cavaler.

— Ia te uită, nu poţi să-i spui nici cea mai nevinovată glumă, că şi începe să dea din mustăcioară ca un scarabeu înfuriat? Ce vină am eu? Răzbună-te pe Bogusław, nu pe mine!

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, am să-l găsesc şi am să mă răzbun!

— Şi Kmicic a spus acelaşi lucru mai înainte! În curând, toată oştirea se va uni împotriva lui, dar şi el se păzeşte bine, şi fără şiretlicurile mele n-o veţi scoate la capăt!

Cei doi tineri zvâcniră în picioare.

— Te-ai gândit la ceva, domnia ta?

— Păi voi credeţi că un şiretlic iese din minte tot atât de repede ca sabia din teacă? Dacă Bogusław ar fi aici, aş născoci eu chiar mai multe, dar la depărtarea asta nu-l poţi ajunge nici cu tunul. Jupâne Andrzej, porunceşte să mi se aducă o ceaşcă de mied, că astăzi e cam cald.

— Îţi aduc şi o stacană, numai să găseşti ceva!

— Mai întâi, de ce-l asupriţi pe Hassling ca nişte călăi?! Nu numai el a fost luat rob, aşa că puteţi să-i întrebaţi şi pe alţii.

— I-am şi luat la întrebări pe ceilalţi, dar sunt nemţi şi nu ştiu nimic, în timp ce el a fost la curte! spuse Kmicic.

— Ai dreptate! răspunse Zagłoba. Trebuie să vorbesc şi eu cu el; şiretlicurile mele atârnă şi de cele ce-mi va spun despre persoana şi obiceiurile prinţului. Acum lucrul de căpetenie este să isprăvim asediul cât mai repede, fiindcă, mai mult ca sigur, pe urmă vom porni împotriva celeilalte oştiri. Dar văd că milostivul nostru stăpân şi hatmanii întârzie.

— Cum aşa? se miră micul viteaz. Chiar acum vin de la hatman care a primit veste că măria sa va fi astă-seară aici cu steagurile, iar hatmanii vor sosi mâine cu oştirea regulată. Au mers întruna de la Sokal, odihnindu-se prea puţin, făcând în schimb marşuri lungi. Se ştie de câteva zile că trebuie să sosească dintr-o clipă în alta.

— Şi câtă oaste aduc cu ei?

— Aproape de cinci ori mai multă decât are jupân Sapieha, pedestraşi ruteni şi unguri de mâna întâi; mai vin şi şase mii de tătari sub conducerea lui Subaghazi, dar se pare că nu pot fi lăsaţi nici o zi din mână, fiindcă îşi fac de cap şi nedreptăţesc pe cei din jur.

— Să-l pună pe jupân Andrzej căpetenia lor! zise Zagłoba.

— Ehei! răspunse Kmicic. Aş pleca numaidecât cu ei de aici, fiindcă nu sunt buni de nimic la asediul fortăreţe-lor, şi i-aş duce la Bug şi la Narwa.

— La ceva tot ar fi buni, răspunse Wołodyjowski, deoarece nimeni nu păzeşte drumurile atât de bine ca ei, aşa că proviantul nu va mai apuca să intre în cetate.

— Ei, o să-i fie cald lui Wittemberg! Aşteaptă, tâlhar bătrân! strigă Zagłoba. Te-ai războit bine, nu tăgăduiesc, dar ai furat şi ai prădat şi mai bine; ai avut două feţe, una pentru jurămintele strâmbe, alta pentru nerespectarea făgăduielilor, dar acum amândouă n-o să te ajute să mai scapi. Te mănâncă pielea de boală şi te scarpină doftorii, dar va avea Zagłoba grijă să te scărmănăm noi şi mai bine!

— Ei, va pune condiţii şi se va supune regelui, iar atunci n-o să-i mai poată face nimeni nimic! răspunse jupân Michał. O să trebuiască să-i arătăm şi cinstirea cuvenită!

— Se va supune, ai? strigă Zagłoba. Bine!

Aici începu să izbească cu pumnul în masă atât de tare, că Roch Kowalski, care tocmai intra, se sperie şi încremeni în prag.

— Să ajung slujitorul ovreilor, strigă mai departe bătrânul, dacă eu am să-l las să iasă din Varşovia pe acest pângăritor al credinţei, jefuitor de biserici şi asupritor de jupâniţe, pe acest călău care a ucis bărbaţi şi femei, pe acest pârjolitor, mişel şi felcer bun să stoarcă sânge şi bani, pe acest înghite-hapuri şi jupuitor de piele! Prea bine! Regele şi hatmanii n-au decât să-i dea drumul, dar eu, Zagłoba, ca un catolic ce mă aflu, aşa cum îmi doresc fericirea în viaţă şi după moarte, am să ridic împotriva lui un tărăboi, cum nu s-a mai pomenit în această Republică! Nu da din mână, jupâne Michał, căci, repet, am să fac tărăboi mare!

— Unchiul va face tărăboi! tună Roch Kowalski.

Deodată, Akbah-Ulan îşi băgă capul lăţos pe uşă.

— Effendi! îi spuse lui Kmicic. Dincolo de Vistula se vede oastea regelui.

Săriră cu toţii în picioare şi ieşiră înaintea pridvorului.

Într-adevăr, regele sosea. În frunte se aflau steagurile de tătari conduse de Subaghazi, dar nu erau atât de multe, pe cât se credea. În urma lor venea oştirea coroanei, numeroasă, bine înarmată şi înainte de toate plină de înflăcărare. Oştile trecură până seara pe podul ridicat de Oskierko. Sapieha îl aştepta pe rege cu steagurile aşezate în linie, ca pentru bătălie, unul lângă altul, ca un zid uriaş, al cărui capăt nu se vedea cu ochiul liber. Rotmiştrii stăteau înaintea polcurilor, iar lângă ei stegarii cu flamurile desfăşurate; trâmbiţe, chimvale, surle, tobe şi timpane făceau un zgomot de nedescris. Steagurile coroanei, pe măsură ce treceau, se opreau şi ele în linie în faţa celor lituaniene; între cele două oştiri rămânea un loc gol de vreo sută de paşi.

Sapieha ieşi pe jos cu buzduganul în mână pe acest medean, urmat de zece-cincisprezece polcovnici şi dregători. Din cealaltă parte, dinspre oştile coroanei, se apropia regele călare pe un cal minunat, dăruit încă de la Lubowla de mareşalul Lubomirski, îmbrăcat ca pentru bătălie într-o platoşe uşoară, spuzită cu aur, de sub care se vedea caftanul negru de catifea cu gulerul de dantelă răsfrânt până peste platoşe; pe cap însă, în loc de coif, purta o pălărie suedeză obişnuită cu pene negre, în schimb avea mănuşile de luptă şi cizme lungi de culoarea cărăbuşului, care-i ajungeau până peste genunchi.

După el veneau trimisul papei, arhiepiscopul de Lwów, episcopul de Kamieniec, preotul nominal; de Łuck, preotul Cieciszowski, voievodul de Cracovia, voievodul rutean, baronul Lisola, graful Pöttingen, jupân Kamieniecki, solul moscovit, jupân Grodzicki, ghinărarul artileriei, Tyzenhauz şi mulţi alţii. Sapieha se apropie, precum mai demult mareşalul coroanei, de scara stăpânului, dar regele sări din şa, alergă spre Sapieha şi îl îmbrăţişa fără o vorbă.

Îl ţinu multă vreme în braţe în văzul celor două oştiri; tăcea mereu, doar lacrimile îi curgeau şiroaie pe faţă, căci acum îl strângea la piept pe cel mai credincios slujitor al său şi al ţării, care chiar dacă nu avea geniul altora, chiar dacă greşise uneori, prin cinste întrecuse pe toţi magnaţii Republicii, nu şovăise niciodată în credinţă, îşi jertfise fără să stea pe gânduri toată averea şi, de la începutul războiului, îşi pusese viaţa în primejdie pentru ţară şi regele său.

Lituanienii, care-şi şopteau mai înainte că pentru scăparea lui Carol de la Sandomierz şi lipsa de prevedere de la Varşovia jupân Sapieha avea să aibă parte de dojeni sau cel puţin de o primire rece, văzând bunătatea regelui, strigară cu atâta sârg în cinstea stăpânului, încât ecoul ajunse până la cer. Le răspunseră îndată ca un tunet oştile regale şi o vreme sunetele capelei, duruitul tobelor şi pocnetele împuşcăturilor fură acoperite de strigăte:

— Vivat Johannes Casimirus!

— Vivat oştenii coroanei!

— Vivat lituanienii!

Astfel se întâmpinară unii pe alţii lângă Varşovia. Zidurile se cutremurară, iar dincolo de ziduri tremurau suedezii.

— Încep să bocesc, pe legea mea! strigă Zagłoba înduioşat. Nu mai pot să mă stăpânesc! Iată-l pe stăpânul şi părintele nostru, domniile voastre, nu mai pot. părintele. regele nostru, nu demult un pribeag părăsit de toţi, iar acum. acum. se află aici cu o sută de mii de săbii la îndemână! O, Dumnezeule milostiv! mă podidesc lacrimile. Ieri rătăcea fără adăpost, iar astăzi. nici împăratul nemţilor n-are o oştire atât de mare!

Aici, stăvilarele care opreau lacrimile lui jupân Zagłoba se deschiseră şi începu să plângă, apoi se întoarse pe neaşteptate spre Roch:

— Taci din gură, de ce behăi?

— Dar domnia ta nu behăi? i-o întoarse Roch.,

— Adevărat, pe legea mea, prea adevărat! Domniile voastre, mi-era ruşine pentru Republica asta. Dar acum n-aş mai schimba-o cu nici o altă naţie! O sută de mii de săbii scoase ca din pământ! Să-mi mai arate şi alţii aşa ceva! A dat Dumnezeu şi ne-am revenit!

Jupân Zagłoba nu greşea prea mult, fiindcă la Varşovia se aflau într-adevăr aproape şaptezeci de mii de oameni, afară de polcurile lui jupân Czarniecki, care nu sosiseră încă, şi afară de mulţimea nenumărată de slujitori înarmaţi ai taberei, care la nevoie puteau să intre în luptă.

După cuvintele de bun sosit şi după cercetarea grabnică a oştirilor, regele mulţumi oştenilor lui Sapieha în înflăcărarea tuturor pentru slujba credincioasă şi plecă la Ujazdów, lăsând oştirea pe poziţiile hotărâte dinainte. Unele steaguri rămaseră la Praga, altele se aşezară în jurul oraşului. Convoiul uriaş de care trecu Vistula până a doua zi la amiază.

În ziua următoare, împrejurimile oraşului se albiră ca de zăpadă de mulţimea corturilor. Herghelii nenumărate de cai nechezau pe păşunile învecinate. În urma oştirii, veniră negustorii armeni, evrei şi tătari; un alt oraş mai mare şi mai gălăgios crescu pe întinderi.

Suedezii, înfricoşaţi în primele zile de forţele regelui polonez, nu mai îndrăzniră să atace, astfel că jupân Grodzicki, ghinărarul artileriei, putu să înconjure oraşul în linişte şi să alcătuiască planul împresurării.

A doua zi, slujitorii începură să ridice ici şi colo şanţuri şi parapete la poruncile lui; deocamdată traseră în ele tunurile mai mici. fiindcă cele mari urmau să sosească abia peste câteva săptămâni.

Regele Jan Kazimierz trimise o solie la bătrânul Wittemberg. cerându-i să predea oraşul şi să depună armele; condiţiile erau atât de blânde. Încât oştenii începură să murmure nemulţumiţi, când le aflară. Nemulţumirea era aţâţată mai ales de jupân Zagłoba care nutrea o ură neîmpăcată împotriva ghinărarului suedez.

Wittemberg. cum era lesne de presupus, respinse condiţiile şi hotărî să se apere până la ultima picătură de sânge, vrând mai degrabă să prefacă oraşul în dărâmături, decât să-l lase în mâinile regelui. Mulţimea oştilor asediatoare nu-l înspăimânta, ştiind că deseori numărul prea mare mai degrabă împiedică, decât ajută. Dealtfel, fusese înştiinţat din vreme că în tabăra regelui nu se afla nici un tun de asediu, în timp ce suedezii aveau prea destule, fără să mai socotim rezervele uriaşe de muniţii.

Era de aşteptat, aşadar, că aveau să se apere cu înverşunare, deoarece Varşovia era locul în care îşi îngrămădiseră prăzile până acum. Toate bogăţiile uriaşe jefuite de prin cetăţile, bisericile şi oraşele din întreaga Republică veneau aici, de unde le trimiteau treptat pe apă în ţinuturile prusiene şi mai departe în Suedia. În clipa de faţă, când toată ţara se ridicase, iar cetăţile apărate de garnizoane suedeze erau ameninţate, toată prada se aducea la Varşovia. Pe de altă parte, oştenii suedezi preferau să-şi jertfească viaţa, decât să renunţe la pradă. Oameni săraci, înfruptându-se din avuţiile unei ţări bogate, deveniseră atât de lacomi, încât ajunseseră cei mai cumpliţi jefuitori. Regele însuşi era renumit prin lăcomia lui şi ghinărarii îi urmau pilda, iar Wittemberg îi întrecea pe toţi. Când era vorba de câştig, căpeteniile nu se mai gândeau nici la cinstea de cavaleri, nici la demnitatea rangului. Luau, storceau, jefuiau tot ce se putea. La Varşovia, polcovnicii de neam mare nu se ruşinau să vândă horilcă şi tutun propriilor oşteni, umplându-şi astfel buzunarele cu leafa lor.

Îndârjirea suedezilor putea fi stârnită şi de faptul că cei mai vrednici dintre oamenii lor se aflau atunci închişi în Varşovia. În primul rând, era Wittemberg, a doua căpetenie după Carol, care trecuse cel dintâi hotarul Republicii şi o îngenunchease la Ujście. De aceea, în Suedia i se pregătise o primire triumfală, vrednică de un cuceritor. Afară de el mai era în oraş cancelarul Oxenstierna, vestit în lumea întreagă pentru iscusinţa în treburile politiceşti şi respectat până şi de duşmani pentru cinstea lui. I se spunea Minerva regelui, deoarece toate izbânzile lui Carol în negocieri se datorau sfaturilor primite de la el. Erau, de asemenea, ghinărarii Wranghel cel tânăr, Horn, Erskin, al doilea Loewenhaupt şi o sumedenie de jupânese suedeze de naştere aleasă, care îşi însoţiseră bărbaţii în această ţară, de parcă veneau la proprietăţile lor din Suedia.

Aşadar, suedezii aveau ce apăra. La rândul lui, Jan Kazimierz îşi dădea seama că asediul, fără tunuri grele, avea să fie îndelung şi sângeros; hatmanii înţelegeau şi ei, dar oştenii nu vroiau să se gândească la asta. Abia apucase Grodzicki să sape şanţurile, abia izbutise să se apropie puţin de ziduri, că la rege se şi înfăţişară deputăţii de la toate steagurile, rugându-l să îngăduie celor care vroiau să meargă la atac. Îi trebui multă vreme ca să-i convingă că fortăreţele nu se cuceresc numai cu săbiile şi să le domolească înflăcărarea.

În acest timp, săpăturile înaintau cât mai repede cu putinţă. Oştenii, neputând să atace, trudeau o râvnă alături de slujitori. Luptătorii din steagurile de elită şi până şi căpeteniile munceau la întărituri. Suedezii încercau de multe ori să împiedice lucrările şi nu era zi în care să nu încerce ieşiri în afara zidurilor, dar puşcaşii suedezi abia apucau să treacă de poartă, că polonezii care săpau şanţurile, lăsau roabele, maldărele de nuiele, lopeţile şi târnăcoapele şi se năpusteau cu săbiile asupra lor cu atâta ardoare, încât suedezii se vedeau siliţi să se ascundă în mare grabă în fortăreaţă. În timpul acestor ciocniri, oamenii cădeau cu nemiluita, şanţurile de apărare şi nledeanele erau presărate cu morminte în care morţii erau îngropaţi în timpul scurtelor răgazuri de încetare a focului. Din lipsă de vreme, erau acoperiţi cu pământ la suprafaţă, aşa că împrăştiau miasme cumplite în tot oraşul şi în tabăra atacatorilor.

Cu toate greutăţile pe caro le întâmpinau, orăşenii se strecurau zilnic în tabăra regelui, înştiinţându-l de tot ce se petrecea dincolo de ziduri şi rugându-l în genunchi să grăbească asediul. Suedezii aveau hrană destulă, dar locuitorii mureau de foame pe uliţe, trăiau în sărăcie şi prigoană sub mâna de fier a garnizoanei. Împuşcăturile de muschetă din oraş se auzeau în fiecare zi până în tabăra regelui şi fugarii spuseră că vrăjmaşul ucidea pe toţi cei bănuiţi de credinţă faţă de stăpânul lor. Părul se ridica vâlvoi de grozăviile pe care le povesteau. Printre altele, spuneau că toată populaţia, femei bolnave, copii abia născuţi şi bătrâni, dormea pe uliţe, fiindcă suedezii îi goniseră din casele în care spărseseră treceri prin zid, pe unde să poată fugi şi retrage în caz că oştile regale aveau să pătrundă în oraş.

Oamenii rămaşi fără adăpost erau bătuţi de ploi, dogoriţi de soare în zilele senine, iar noaptea tremurau de frig. Focuri nu le era îngăduit să aprindă, aşa că n-aveau la ce să-şi pregătească o lingură de fiertură. Bolile de tot felul se răspândeau tot mai mult, făcând sute de victime.

Când asculta asemenea istorisiri, regelui i se sfâşia inima şi repezea gonaci după gonaci, ca să grăbească venirea tunurilor grele. Dar timpul trecea, se scurgeau zile, săptămâni întregi şi, afară de respingerea atacurilor, nu se putea întreprinde nimic mai de seamă. Asediatorii trăgeau nădejde că, în cele din urmă, garnizoana va începe să ducă lipsă de hrană, deoarece drumurile erau atât de bine păzite, încât nici un şoarece n-ar fi izbutit să se furişeze în fortăreaţă. Pe de altă parte, speranţa apărătorilor într-un ajutor din afară se spulbera cu fiecare zi tot mai mult; armia condusă de Duglas, aceea care se găsea cel mai aproape, nu numai că nu putea veni să-i scape, dar trebuia să se gândească la propria piele, fiindcă regele Kazimierz, având destule forţe, izbutise să-i strâmtoreze.

În sfârşit, înainte de sosirea bombardelor, polonezii începură să tragă în fortăreaţă cu cele mici. Spre Vistula, jupân Grodzicki, ridicând ca o cârtiţă parapete de pământ, se apropiase la şase paşi de şanţul de apă şi acoperea cu o ploaie de foc neîntrerupt oraşul nefericit. Frumosul palat al familiei Kazanowski era numai dărâmături, dar nimănui nu-i părea rău, deoarece acum aparţinea trădătorului Radziejowski. Zidurile şubrezite abia se mai ţineau în picioare, arătându-şi ferestrele goale; pe terasele minunate şi în grădini cădeau ghiulele ziua şi noaptea, sfărâmând fântâni, podeţe, chioşcuri, statui de marmură şi speriind păunii care vesteau tuturor cu ţipete jalnice primejdia în care se aflau.

Jupân Grodzicki trăgea şi în clopotniţa bernardinilor, fiindcă pe aici hotărâse să încerce un atac.

În acest timp, slujitorii taberei începură să-l roage pe milostivul stăpân să le îngăduie să atace oraşul, pentru că vroiau să ajungă cei dintâi la bogăţiile suedezilor. Regele nu vru să-i asculte la început, apoi se învoi. Câţiva polcovnici trecură în fruntea lor, printre alţii şl Kmicic căruia nu numai că i se urâse să tot stea degeaba, dar nu mai ştia ce să facă din pricină că Hassling căzuse la boală grea şi de câteva săptămâni zăcea în nesimţire, nefiind în stare să vorbească despre nimic.

Se chemară dar unii pe alţii la atac. Jupân Grodzicki se împotrivi până în ultima clipă, susţinând că atâta vreme cât spărtura nu era făcută, oraşul nu poate fi luat, de-ar fi pornit la atac nu numai slujitorii, ci şi pedestrimea regulată. Dar pentru că regele consimţise mai înainte, fu nevoit să se supună.

În ziua de 15 iunie se adunară aproape şase mii dintre slujitorii taberei, se pregătiră scările, maldărele de vreascuri, sacii cu nisip, prăjinile cu cârlige şi tăişuri. În vârf şi spre seară mulţimea, înarmată în cea mai mare parte numai cu săbii, începu să se strângă în locul unde săpăturile şi parapetele de pământ se apropiau cel mai mult de şanţul de apărare. Când se întunecă de-a binelea, la un semn slujitorii porniră cu strigăte cumplite spre şanţ şi începură să-l astupe. Suedezii, care vegheau, îi întâmpinară cu un foc ucigător din muschete şi tunuri, şi bătălia se încinse îndârjită în toată partea de răsărit a oraşului. La adăpostul întunericului, slujitorii astupară şanţul cât ai bate din palme şi ajunseră învălmăşiţi la ziduri. Kmicic năvăli cu două mii de oameni asupra fortului de pământ, numit de polonezi „muşuroiul de cârtiţă”, care se afla în apropierea porţii Cracoviei, şi cu toată apărarea deznădăjduită, îl cuceri de la primul iureş. Suedezii care-l păzeau fură luaţi în săbii: nu scăpă cu viaţă nici unul. Jupân Andrzej porunci să se întoarcă tunurile spre poartă şi spre zidurile mai depărtate, ca să ajute şi să acopere cetele care se sforţau să se caţere pe ele.

Aceştia însă nu mai avură acelaşi noroc. Slujitorii rezemau scările şi urcau cu tot atâta înflăcărare şi înde-mânare ca şi pedestraşii cu experienţă, dar suedezii, apăraţi de metereze, îi prijoneau cu foc în plină faţă, zvârleau pietrele şi trunchiurile pregătite, sub greutatea cărora scările se frângeau, şi-i respingeau pe atacatori cu ajutorul lăncilor lungi, împotriva cărora săbiile nu puteau face nimic.

Peste cinci sute dintre cei mai viteji slujitori căzură la piciorul zidului, iar ceilalţi trecură şanţul şi se adăpostiră de focul neîntrerupt în întăriturile poloneze.

Atacul fu respins, dar fortul rămase în puterea polonezilor. Suedezii traseră în zadar toată noaptea cu bombardele cele mari; Kmicic le răspunse şi el tot timpul cu tunurile pe care le cucerise. Abia spre dimineaţă, când se lumină de ziuă, i le sfărâmară pe toate. Wittemberg, care ţinea la fortul acela ca la propria viaţă, trimise pedestrimea cu porunca să nu se întoarcă până când nu va recuceri fortul, dar, în acelaşi timp, jupân Grodzicki îi repezi întăriri lui Kmicic, cu ajutorul cărora acesta nu numai că respinse pedestraşii suedezi, dar îi şi goni până la poarta Cracoviei.

Jupân Grodzicki era atât de bucuros, încât se duse să-i spună el însuşi regelui.

— Stăpâne milostiv, zise, ieri am fost împotriva atacului, dar acum văd că n-a fost degeaba. Câtă vreme fortul era în mâna lor, nu puteam să izbândesc împotriva porţii, dar acum abia aştept să vie tunurile de asediu; voi face spărtura într-o singură noapte.

Regele care nu prea era în apele lui clin pricină că fuseseră omorâţi atâţia slujitori de nădejde, se bucură de vorbele lui jupân Grodzicki şi întrebă îndată:

— Cine are conducerea la fort?

— Jupân Babinicz! răspunseră câteva glasuri. Regele bătu din palme.

— Asta trebuie să fie pretutindeni cel dintâi! Domnia ta, eu îl cunosc! E un cavaler grozav de îndârjit şi nu se va lăsa izgonit cu una, cu două.

— Ar fi o greşeală de neiertat, stăpâne milostiv, răspunse Grodzicki, dacă am îngădui una ca asta. I-am şi trimis pedestrime şi tunuri mici, căci acolo se vor bate nu glumă! E vorba de Varşovia! Cavalerul ăsta face cât greutatea lui în aur!

— Face şi mai mult, fiindcă asta nu-i prima şi nici ultima lui ispravă! răspunse regele.

După care porunci să i se aducă degrabă calul şi ocheanul, şi plecă să cerceteze întăritura. Dar nu se mai vedea nimic de fum, căci zece-cincisprezece bombarde acopereau fortul cu foc neîntrerupt, aruncând asupra lui ghiulele, grenade şi mitralii. Fortul se afla nu departe de poartă, aşa că grenadele se vedeau bine cum se înălţau ca nişte norişori şi însemnând un arc foarte îndoit, cădeau în norul de fum, spărgându-se cu un zgomot grozav. Multe cădeau dincolo de întăritură şi acestea opreau venirea ajutoarelor.

— În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh! spuse regele. Priveşte, Tyzenhauz!

— Nu se vede nimic, stăpâne milostiv!

— O să rămână doar un morman de pământ scormonit! Altfel nu se poate! Tyzenhauz, ştii cine se află acolo? i

— Ştiu, măria ta, Babinicz! Dacă va scăpa cu viaţă, va putea spune că a fost în iad.

— Trebuie să-i trimitem oameni odihniţi! Ghinărare!

— Porunca a fost dată, dar e greu să ajungă acolo, pentru că grenadele trec peste fort şi cad ca grindina în partea dinspre noi.

— Să tragă toate tunurile în ziduri, ca să le atragem luarea-aminte în alt loc!

Grodzicki îşi îmboldi calul cu pintenii şi se repezi spre şanţuri. În curând, tunurile bubuiră pe toată linia, iar puţin mai târziu se văzu ieşind din şanţuri o ceată de mazurieni care alergau cât puteau de repede spre muşuroiul de cârtiţă.

Regele sta şi privea. În cele din urmă, strigă:

— Se cuvine să-l schimbăm şi pe Babinicz. Domniile voastre, cine vrea să-l înlocuiască de bunăvoie?

Cei doi Skrzetuski şi Wołodyjowski nu se aflau în clipa aceea alături de rege, aşa că urmă un răstimp de tăcere.

— Eu! se oferi pe neaşteptate jupân Topór Grylewski, un luptător de elită din călărim ea uşoară, care purta numele primatului.

— Eu! repetă Tyzenhauz.

— Eu, eu, eu! răsunară îndată mai multe glasuri.

— Să se ducă acela care s-a oferit cel dintâi! hotărî regele.

Jupân Topór Grylewski îşi făcu semnul crucii, apoi duse plosca la gură şi plecă.

Regele privea întruna la norul de fum, care acoperea muşuroiul de cârtiţă, înălţându-se şi mai sus, ca un pod, până la ziduri. Deoarece fortul se afla mai aproape de Vistula, colinele oraşului îl dominau; tocmai de aceea focul era atât de cumplit.

În acest timp, bubuitul tunurilor slăbi întrucâtva, cu toate că grenadele mai însemnau şi acum arcuri înalte, în schimb pocnetele muschetelor se înteţiră de parcă mii de ţărani izbeau cu îmblăciele pe arie.

— Se vede că iarăşi dau năvală, spuse Tyzenhauz. Dată s-ar mai rări fumul, am vedea pedestrimea.

— Să ne apropiem puţin! răspunse regele, îndemnându-şi calul.

Ceilalţi îl urmară şi, înaintând pe malul Vistulei dinspre Ujazdów, ajunseră până la Solec. Deoarece livezile palatelor şi ale mânăstirilor, care coborau spre Vistula, fuseseră tăiate pentru foc de suedezi încă din timpul iernii şi copacii nu mai împiedicau vederea, se putură convinge şi fără ochean că apărătorii ieşeau într-adevăr la atac.

— Aş vrea mai degrabă să pierd fortul, decât pe Babinicz! zise regele deodată.

— Dumnezeu îl va păzi! rosti preotul Cieciszowski.

— Nici jupân Grodzicki nu va întârzia să trimită ajutoare! adăugă Tyzenhauz.

Vorbirea le fu întreruptă de un călăreţ care se apropia, în galop dinspre oraş. Tyzenhauz care avea privirea atât de ageră, încât vedea mai bine decât alţii cu ocheanul, îşi puse mâinile în cap când îl văzu şi strigă:

— Grylewski se întoarce! Babinicz trebuie să fi murit, iar fortul a căzut şi el. Regele îşi acoperi ochii cu mâinile, Grylewski îşi opri calul în loc şi, trăgând aerul pe gură, spuse:

— Stăpâne milostiv!

— Ce-i acolo? A fost ucis?! îl întrebă regele.

— Jupân Babinicz zice că se simte bine acolo şi nu vrea să fie înlocuit, roagă doar să i se trimită mâncare, pentru că de azi-dimineaţă n-au mai pus nimic în gură.

— Trăieşte deci? exclamă regele.

— Zice că se simte bine! repetă jupân Grylewski.

Ceilalţi, revenindu-şi din uimire, începură să strige:

— Aşa curaj de cavaler mai zic şi eu!

— Asta oştean!

Apoi se întoarseră spre jupân Grylewski:

— Domnia ta trebuia totuşi să rămâi acolo şi să-l înlocuieşti. Mai mare ruşinea să te întorci! Te-a apucat frica, domnia ta? Mai bine nu te ofereai!

La acestea, jupân Grylewski:

— Stăpâne milostiv! Cei care mă socotesc fricos, mă pot afla oricând gata să le ţin piept, dar înaintea măriei tale trebuie să spun în amănunt ce s-a întâmplat. Am ajuns în muşuroiul de cârtiţă, lucru de care poate că n-ar fi fost în stare mulţi dintre domniile lor, dar acel Babinicz m-a luat îndată la rost: „Du-te dracului, zice, domnia ta! Eu trudesc aici, de nu-mi mai văd capul din treabă, aşa că n-am timp de trăncăneală. Nu vreau să împart cu nimeni nici slava şi nici conducerea. Mă simt bine, zice, şi o să rămân aici, iar pe domnia ta o să poruncesc să te scoată afară din fort. Trăsni-te-ar! Noi n-avem ce pune în gură, zice, şi în loc de mâncare, ni se trimite altă căpetenie!” Ce-mi mai rămânea de făcut, stăpâne milostiv? Şi nu mă mir nici de starea lui sufletească, fiindcă acolo năduşesc de zor!

— Domnia ta ce crezi? întrebă regele. O să reziste acolo?

— Unde nu rezistă un diavol ca ăsta! Am uitat să spun ce mi-a strigat la plecare: „Am să stau aici o săptămână şi n-am să mă las, numai să am ce mânca!”

— Poate să stea într-adevăr?

— Măria ta, acolo e ziua judecăţii de apoi! Grenadele cad una după alta, sfărâmăturile de fier şuieră pe la ureche, pământul e presărat de gropi şi nici nu poţi să vorbeşti din pricina fumului. Ghiulelele zvârl atâta nisip şi mărăcini, că trebuie să te scuturi mereu, ca să nu fii îngropat. Au murit o groază dintre ei, dar cei care mai trăiesc stau întinşi în adâncuri înapoia parapetelor ridicate din scânduri, pe care le-au întărit cu pământ. Suedezii au lucrat foarte bine la acest fort care slujeşte acum polonezilor. Odată cu mine au sosit şi pedestraşii lui jupân Grodzicki, aşa că lupta s-a încins iarăşi.

— De vreme ce nu putem ataca zidurile, atâta timp cât nu s-a deschis nici o spărtură, spuse regele, astăzi încă vom lovi palatele de pe Krakowskie; vom abate astfel în altă parte atenţia vrăjmaşului.

— Şi palatele sunt foarte bine întărite, aproape ca nişte fortăreţe! observă Tyzenhauz.

— Dar nu vor primi ajutor din oraş, fiindcă îndârjirea suedezilor este îndreptată împotriva lui Babinicz, răspunse regele. Aşa va fi, pe viaţa mea, aşa va fi! Voi porunci îndată să dea năvală, dar mai întâi o să mă rog pentru Babinicz.

Spunând acestea, regele luă din mâna preotului Cieciszowski crucifixul aurit, în care erau încrustate aşchii din sfânta cruce, şi, ridicându-l deasupra capului, începu să facă semnul sfânt asupra fortului îndepărtat, acoperit de foc şi fum. spunând:

— Dumnezeule al lui Abraham, al lui Isac şi al lui Iacob, îndură-te de poporul tău şi scapă-i pe cei care pier acolo! Amin, amin, amin!