Capitolul XIII.

Începu un atac sângeros dinspre Nowy Świat spre Krakowskie Przodmieście, nu prea norocos, dar cu oarecari foloase, întrucât abătu atenţia suedezilor de la fortul apărat de Kmicic şi îngădui luptătorilor să-şi tragă sufletul. Totuşi polonezii înaintară până la palatul lui Kazimierz dar nu putură să reziste în acest loc.

Pe de altă parte, atacară de asemenea fără rezultat palatul lui Daniłłowicz şi casa celor din Gdańsk. Muriră iarăşi câteva sute de oameni. Regele avu bucuria să vadă cu acest prilej că până şi oastea şleahticilor se repezea, cu bărbăţie şi jertfire de sine asupra zidurilor şi că, după cele două încercări mai mult sau mai puţin neizbutite, curajul nu numai că nu scăzu, ci dimpotrivă, încrederea oştenilor în izbândă spori şi mai mult.

Cea mai însemnată întâmplare din aceste zile fu sosirea lui Jan Zamoyski şi a lui jupân Czarniecki. Cel dintâi aduse pedestraşi de mâna întâi şi bombarde atât de mari de la Zamość, cum n-aveau nici suedezii. Iar al doilea, înconjurându-l pe Duglas, în înţelegere cu jupân Sapieha. cu o parte din oştile lituaniene şi cu oastea şleahticilor din Podlasie, condusă de Jan Skrzetuski, venise să ia parte la asediul Varşoviei. Se aşteptau cu toţii, şi Czarniecki împărtăşea şi el această părere, că acest atac va fi cel din urmă.

În întăritura cucerită de Kmicic fură aşezate bombardele cele mari care începură să tragă numaidecât; asupra zidurilor şi a porţii, reducând la tăcere tunurile suedeze. Atunci însuşi ghinărarul Grodzicki ocupă fortul, iar Kmicic se întoarse la tătarii săi.

Dar nu apucă să ajungă la cvartirul său fiindcă fu chemat la Ujazdów. Regele îl lăudă pe tânărul cavaler în faţa tuturor căpeteniilor: nu se arătară zgârciţi cu firitiselile nici Czarniecki şi Sapieha, nici Lubomirski şi hatmanii coroanei. Stătea înaintea lor cu hainele sfâşiate şi pline de pământ, cu chipul înnegrit de fumul prafului de puşcă, nedormit şi murdar, dar bucuros că păstrase fortul, binemeritând atâtea laude şi acoperindu-se de mare faimă în ochii celor două oştiri.

Nu se lăsară mai prejos nici ceilalţi cavaleri, printre alţii Wołodyjowski şi jupân Zagłoba.

— Jupâne Andrzej, nici nu ştii cât de mult ţine regele la domnia ta, îi spuse micul viteaz. Ieri am fost la sfatul de război, pentru că m-a luat jupân Czarniecki şi pe mine. S-a vorbit despre atac, apoi despre ştirile sosite din Lituania, despre războiul de acolo şi despre cruzimile pe care şi le îngăduise Pontus şi suedezii. Chibzuind cum să aţâţe vâlvătaia războiului, Sapieha a spus să se trimită acolo câteva steaguri sub conducerea unui om care să fie ceea ce a fost jupân Czarniecki în Polonia la început. La aceasta, regele: „Numai Babinicz poate fi omul potrivit!”. Ceilalţi au întărit şi ei.

— În Lituania, mai ales în Samogiţia, m-aş duce cu dragă inimă, răspunse Kmicic. Chiar vroiam să-l rog pe rege să-mi îngăduie să nu plec acum; aştept să luăm Varşovia.

— Atacul hotărâtor va avea loc mâine! spuse Zagłoba, apropiindu-se.

— Ştiu. Ce face Ketling?

— Ăsta cine mai e? Poate Hassling?

— E totuna, fiindcă el are două nume, ca toţi englezii, scoţienii şi multe alte naţii.

— Adevărat, consimţi Zagłoba, iar hispanul are câte unul pentru fiecare săptămână. Slujitorul domniilor voastre mi-a spus că Hassling sau Ketling e sănătos; a început să vorbească, umblă pe picioarele lui şi nu mai are fierbinţeală; cere de mâncare la fiecare ceas.

— Domnia ta n-ai fost la el? îl întrebă Kmicic pe micul viteaz.

— N-am fost, pentru că n-am avut vreme. Cine se mai poate gândi la altceva înainte de atac?

— Atunci să mergem acum.

— Domnia ta, du-te mai întâi să te culci! îl îndemnă Zagłoba.

— Adevărat, abia mă mai ţin pe picioare!

Când ajunse acasă, jupân Andrzej urmă sfatul bătrânului, cu atât mai mult că şi pe Hassling îl găsi dormind, în schimb, seara veniră să-l viziteze Zagłoba şi Wołodyjowski şi se aşezară în foişorul încăpător pe care tătarii îi ridicaseră pentru „viteazul” lor. Kiemliczii le turnau din miedul vechi de o sută de ani, pe care regele i-l trimisese lui Kmicic, iar ei beau cu plăcere, fiindcă afară era prea cald. Hassling, palid încă şi slăbit, părea să soarbă viaţă şi putere din băutura scumpă. Zagłoba plescăia din limbă şi îşi ştergea năduşeala de pe frunte.

— Hei, cum mai bubuie bombardele! spuse scoţianul, ascultând. Mâine porniţi la atac. Bine-i de cei sănătoşi Dumnezeu să vă binecuvânteze! Sunt de alt sânge şi am slujit cui i-am jurat, dar polonezilor le vreau numai binele! Ah, ce mied grozav! Parcă bei sănătate!

Spunând acestea, îşi aruncă pletele aurii pe spate şi îşi înălţă ochii azurii spre cer; avea o faţă frumoasă, pe jumătate copilărească. Zagłoba se uita la el cu anume înduioşare.

— Jupâne cavaler, domnia ta vorbeşti tot atât de bine polona ca oricare dintre noi. Fă-te polonez, îndrăgeşte ţara noastră şi vei face un lucru vrednic, iar de mied nu vei duce lipsă! Cât despre dreptul de împământenire, nu-i chiar atât de greu de căpătat, deoarece eşti oştean.

La acestea, Hassling:

— Mai ales că sunt şi şleahtic. Numele meu întreg este Hassling-Ketling of Elgin. Familia mea se trage din Anglia, deşi s-a statornicit în Scoţia.

— Ţările acestea sunt tare departe, dincolo de mare, iar aici parcă e mai bine de trăit pentru oricine! răspunse Zagłoba.

— Eu mă simt bine şi aici!

— Noi însă nu, spuse Kmicic care se tot foia nerăbdător pe laviţă, deoarece aşteptăm să auzim ce s-a întâmplat, iar domniile voastre v-aţi apucat să vorbiţi de obârşie.

— Întrebaţi-mă şi am să răspund.

— Ai văzut-o de multe ori pe jupâniţa Billewicz?

Obrajii palizi ai lui Hassling se rumeniră.

— În fiecare zi! spuse.

Kmicic începu să se uite la el cu luare-aminte.

— Erai omul ei de încredere? De ce roşeşti? În fiecare zi? Cum adică în fiecare zi?

— Ştia că-i vreau binele, i-am fost de folos în câteva rânduri. Se va vedea mai încolo cum şi în ce fel, iar acum trebuie s-o iau de la început. Domniile voastre poate că nu ştiţi că atunci când prinţul comis a adus-o pe jupâniţa la Taurogi, eu nu mă aflam la Kiejdany. N-o să mai spun încă o dată de ce s-a întâmplat aşa, fiindcă s-au vorbit verzi şi uscate, voi spune doar că, după ce au sosit, au băgat de seamă cu toţii că prinţul e îndrăgostit lulea.

— Pedepsi-l-ar Dumnezeu! strigă Kmicic.

— Au urmat petreceri, cum nu mai fuseseră înainte, aruncări cu suliţa la inel şi turniruri. De parcă trăiam în vremuri cum nu se poate mai liniştite; în acest timp însă, scrisorile se încrucişau zilnic, veneau trimişi de la elector, de la prinţul Janusz. Ştiam că prinţul Janusz, îmbulzit de jupân Sapieha şi de confederaţi, cerşea ajutorul şi mila lui Dumnezeu, pentru că îl ameninţa pieirea. Dar noi, nimic! La hotarul cu Prusia electorului oştile erau pregătite, rotmiştrii soseau cu cei înrolaţi, dar noi nu ne grăbeam să-i venim în ajutor, fiindcă prinţul nu vroia să se despartă de jupâniţă.

— Din pricina asta nu l-a ajutat Bogusław pe vărul său? întrebă Zagłoba.

— Întocmai. Aşa spunea Paterson şi cei din preajma lui. Unii murmurau, iar alţii erau bucuroşi că Radziwiłłii o să piară. Sakowicz se ocupa de treburile obşteşti în locul prinţului, răspundea la scrisori şi se sfătuia cu solii, în vreme ce prinţul îşi storcea mintea să născocească petreceri, plimbări călare sau vânători. Un zgârcit ca el arunca banii în toate părţile, poruncea să se taie mile întregi de pădure pentru ca jupâniţa să aibă o privelişte cât mai frumoasă de la fereastră, într-un cuvânt, îi arunca numai flori la picioare şi se purta astfel cu ea, încât dacă ar fi fost fie şi regina Suediei, nu i-ar fi arătat mai multă cinstire. Mulţi o căinau din această pricină, spunând: „Totul e spre pierzania ei; de însurat, prinţul n-o să se însoare, iar de-i va câştiga inima, va face cu ea ce vrea.” S-a arătat însă că nu avea de-a face cu o jupâniţa pe care s-o poată duce pe drumuri necinstite. Oho!

— Ei vezi? strigă Kmicic. Asta o ştiu eu mai bine decât alţii!

— Şi jupâniţa Billewicz cum primea acea cinstire vrednică de o regină? întrebă Wołodyjowski.

— La început cu chipul zâmbitor, deşi se vedea că poartă o durere în inimă. Lua parte la vânători, la jocuri, la plimbări călare şi la întreceri, gândind că acestea erau obiceiurile de la curtea prinţului. Dar şi-a dat seama curând că toate acestea erau numai pentru ea. Odată, după ce prinţul şi-a secătuit mintea cu tot felul de jocuri, a vrut să-i arate jupâniţei priveliştea unei lupte. A fost aprinsă o aşezare nu departe de Taurogi, pe care o apăra pedestrimea atacată de prinţ. Fireşte, a obţinut o mare biruinţă, după care, sătul de slavă, i-a căzut jupâniţei la picioare şi a rugat-o să-i împărtăşească simţămintele. Nu se ştie ce i-a proposuit, dar de atunci prietenia dintre ei a luat sfârşit. Ea a început să se ţină zi şi noapte de mâneca unchiului ei, spătarul de Rosienie, iar prinţul.

— A început s-o ameninţe? strigă Kmicic.

— Da' de unde! S-a îmbrăcat în veşmintele păstorului grec Philemon; trimişii goneau întruna la Królewiec după straie de păstori, panglici şi peruci. Se prefăcea deznădăjduit, umbla pe sub ferestrele ei şi cânta din lăută. Domniile voastre, vă spun ce gândesc cu adevărat; era un călău înverşunat împotriva virtuţii jupâniţelor; despre el se poate spune ce se spune pe la noi despre asemenea oameni: oftaturile lui au umflat multe pânze ale jupâniţelor, dar de astă dată se îndrăgostise cu adevărat, şi nu e de mirare, fiindcă jupâniţă aminteşte mai degrabă de o zeiţă, decât de o făptură pământească.

Aici Hassling se roşi din nou, dar jupân Andrzej nu băgă de seamă, deoarece punându-şi mâinile în şolduri de bucurie, tocmai privea triumfător la Zagłoba şi Wołodyjowski.

— O cunoaştem prea bine, e Diana întreagă, numai că-i lipseşte luna din păr! spuse micul cavaler.

— Care Diana?! Pe Diana ar lătra-o propriii câini, dacă ar vedea-o pe ea! strigă Kmicic.

— De aceea am şi zis „nu e de mirare”, răspunse Hassling.

— Bine, numai că pentru acest „nu e de mirare” l-aş fi fript la foc potolit; pentru acest „nu e de mirare” aş fi poruncit să-i înfigă caiele în tălpi.

— Isprăveşte, domnia ta! îl întrerupse Zagłoba. Întâi să pui mâna pe el şi pe urmă să te lauzi, acum însă lasă-l pe acest cavaler să vorbească.

— Am făcut de multe ori strajă înaintea încăperii în care dormea, spuse Hassling, şi ştiu cum se mai perpelea în pat, cum ofta şi vorbea singur, cum se văieta ca de durere; atât de mult îl chinuiau poftele. Se schimbase grozav şi slăbise; poate că-l măcina boala care avea să-l doboare la pat mai târziu. Între timp, la curte se răspândi vestea că prinţul nu mai ştie ce face şi vrea să se căsătorească. A aflat şi soţia voievodului Janusz, care locuia cu principesa la Taurogi. Au început supărările şi ciuda, fiindcă după cum vă este cunoscut şi domniilor voastre, Bogusław consimţise să se însoţească mai târziu cu principesa Januszówna, când aceasta avea să mai crească. El însă uitase de toate, orbit cum era de dragoste. Prinţesa Januszówna s-a înfuriat şi a plecat cu fiica în Kurlandia, iar el i-a cerut mâna jupâniţei în aceeaşi seară.

— I-a cerut mâna?! strigară uimiţi Zagłoba, Kmicic şi Wołodyjowski.

— Chiar aşa! Mai întâi spătarului de Rosienie, care a rămas şi el tot atât de mirat ca şi domniile voastre şi n-a vrut să creadă, dar când s-a convins, în cele din urmă, nu-şi mai încăpea în piele de bucurie, fiindcă unirea cu Radziwiłł însemna o mare cinste pentru neamul Billewiczilor; Paterson spunea că înrudirea era mai veche şi se uitase.

— Vorbeşte mai departe! îl îndemnă Kmicic arzând de nerăbdare.

— S-au dus amândoi la jupâniţă cu fala obişnuită în astfel de împrejurări. Toată curtea era în fierbere. De la prinţul Janusz veniseră veşti proaste pe care le citise doar Sakowicz, dar nu-l mai lua nimeni în seamă, pentru că, arătându-se împotriva căsătoriei, nu se mai bucura de bunăvoinţa stăpânului. Printre noi, unii spuneau că nu e pentru prima dată când un Radziwiłł se însoţeşte cu o şlahciancă şi că în această Republică toţi şleahticii sunt deopotrivă, iar neamul Billewicz se trage din timpurile romanilor. Asta o spuneau cei care vroiau să-şi, câştige bunăvoinţa viitoarei stăpâne. Alţii susţineau că e vorba doar de o viclenie a prinţului, ca să se apropie mai mult de jupâniţa, cum se întâmpla nu o dată între logodnici, şi cu acest prilej să-i culeagă floarea fecioriei.

— Sigur că asta a fost! Altceva nimic! întări jupân Zagłoba.

— Tot aşa gândesc şi eu, zise Hassling, dar ascultaţi mai departe. În timp ce noi ne băteam capul la curte, a căzut ca trăsnetul vestea că jupâniţa a pus capăt îndoielilor şi a respins propunerea prinţului.

— Dumnezeu s-o binecuvânteze! strigă Kmicic.

— A respins-o de-a dreptul! îşi urmă vorba Hassling. Era destul să te uiţi la prinţ, ca să-ţi dai seama că aşa era. El, căruia i se supuneau până şi principesele, nu suferea împotrivirea şi mai să-şi piardă minţile. Era primejdios să te arăţi înaintea lui. Ştiam cu toţii că lucrurile nu vor rămâne aşa şi că mai devreme sau mai târziu prinţul avea să încerce cu de-a sila. Într-adevăr, a doua zi a fost răpit spătarul de Rosienie şi dus la Tylża, dincolo de hotarul cu electorul. În aceeaşi zi, jupâniţă l-a rugat pe cel care făcea de strajă la uşa ei, să-i dea un pistol încărcat. Acesta n-a refuzat, întrucât şleahtic şi om de onoare fiind, s-a milostivit de nenorocirea ei, admirându-i frumuseţea şi statornicia.

— Cine-i omul acela? întrebă Kmicic.

— Eu! răspunse Hassling uscat.

Jupân Andrzej îl înşfacă în braţe şi-l strânse cu atâta putere, că scoţianul, încă slăbit, ţipă de durere.

— Nu-i nimic! strigă Kmicic. Nu mai eşti prins, acum eşti fratele şi prietenul meu! Spune ce vroi? Pe legea mea, spune ce vrei?

— Să mă odihnesc o clipă! răspunse Hassling gâfâind.

Şi tăcu, strângând mâinile pe care i le întindeau Wołodyjowski şi Zagłoba. În sfârşit, văzând că toţi ard de nerăbdare, vorbi mai departe:

— Am prevenit-o de asemenea că doftorul prinţului pregătea nu ştiu ce leacuri şi fierturi care ameţeau, lucru pe care-l ştia toată lumea. Dar temerile s-au arătat de prisos, pentru că s-a amestecat mâna lui Dumnezeu care, atingându-l pe prinţ cu degetul, l-a doborât pe patul de suferinţă; a bolit vreo lună de zile. Mai mare minunea, domniile voastre, s-a prăbuşit pe neaşteptate, ca şi când i-ar fi retezat cineva picioarele cu coasa, în ziua în care vroia să întineze cinstea jupâniţei. Nici vorbă, a fost la mijloc mâna Domnului! S-a gândit şi el la asta şi s-a înfricoşat; fie că i s-au stins poftele din pricina bolii, fie că aştepta să-şi recapete puterile, destul că după ce s-a înzdrăvenit, a lăsat-o în pace şi a îngăduit să fie adus de la Tylża spătarul de Rosienie. Ce-i drept, părăsise patul, dar nu scăpase de frigurile care-l chinuiau şi acum. Pe de altă parte, trebuia să plece în curând la Tykocin, unde a cunoscut înfrângerea. S-a întors şi mai bolnav, apoi electorul l-a chemat la el. Între timp, la Taurogi s-a petrecut asemenea schimbare, care pare ciudată şi de batjocură, destul că prinţul nu mai poate avea încredere în nici unul dintre curteni sau oşteni, afară de cei foarte bătrâni, care nu mai văd şi nu mai aud, aşa că nu mai sunt buni de nimic.

— Ce s-a întâmplat? întrebă Zagłoba.

— În timpul campaniei de ia Tykocin, încă înainte de înfrângerea de la Jonów, au pus mâna pe jupâniţa Anna Borzobohata-Krasieńska pe care au trimis-o la Taurogi.

— Colac peste pupăză! se cruci Zagłoba.

Iar Wołodyjowski începu să clipească din ochi şi să mişte avan din mustăcioară. În cele din urmă, zise:

— Jupâne cavaler, să nu spui nimic rău de ea, fiindcă după însănătoşire vei avea de-a face cu mine.

— Chiar dacă aş vrea, tot nu pot să spun nimic rău despre ea; dacă e logodnica domniei tale, atunci am să-ţi spun că n-o păzeşti prea bine, iar dacă-ţi este rudă, o cunoşti cum nu se poate mai bine, ca să-mi tăgăduieşti vorbele; destul că într-o săptămână jupâniţa asta i-a îmbrobodit pe toţi, tineri şi vârstnici, numai cu privirile-i galeşe şi cu niscaiva vrăjitorii despre care nu pot să vorbesc.

— Ea e! Şi în iad aş fi recunoscut-o! murmură Wołodyjowski.

— Lucru de mirare! spuse Hassling. Jupâniţa Billewicz e tot atât de frumoasă, dar aşezată şi serioasă ca o prinţesă, încât poate fi admirată şi iubită, dar nimeni nu cutează nici măcar ochii să-i ridice la ea, necum să nutrească vreo nădejde. Cunoaşteţi şi domniile voastre că jupâniţele sunt de mai multe feluri: unele ca nişte fecioare romane, altele, abia apuci să te uiţi la ele, că le şi.

— Domnia ta! se burzului jupân Michał ameninţător.

— Jupâne Michał, nu te mai supăra, că aşa e! îl dojeni Zagłoba. Tu însuţi baţi din pinteni ca un cocoş pe lângă ea şi ţi se umplu ochii de abureală, iar că face ochi dulci, o ştim cu toţii şi chiar tu ai spus-o de o sută de ori.

— Să lăsăm asta! propuse Hassling. Am vrut să vă lămuresc de ce pe jupâniţă Billewicz au îndrăgit-o doar câţiva, care i-au putut preţui cu adevărat farmecul neîntrecut, aici Hassling roşi iarăşi, iar pe jupâniţa Borzobohata aproape toţi. Pe legea mea, te umflă râsul, parcă dăduse ciuma în toate inimile. Gâlcevile şi încăierările s-au înmulţit îndată. Şi de ce? Pentru ce? Pentru că domniile voastre trebuie s-o aflaţi şi pe asta, nici unul nu se poate lăuda că jupâniţă îi împărtăşeşte simţămintele, dar fiecare trage nădejde că mai devreme sau mai târziu va izbândi.

— Ea e, parc-aş vedea-o! murmură iarăşi Wołodyjowski.

— În schimb, cele două jupâniţe s-au plăcut grozav; mai spuse Hassling. Una nu face un pas fără cealaltă şi, cum la Taurogi jupâniţa Borzobohata face ce vrea.

— Cum adică? îl întrerupse micul cavaler.

— Adică îi conduce pe toţi. Sakowicz n-a plecat cu prinţul de astă dată, atât de bine l-a prostit, iar Sakowicz e stăpân în toate proprietăţile lui Bogusław. Prin el conduce jupâniţă Anna.

— E chiar atât de îndrăgostit? întrebă din nou Wołodyjowski.

— Şi are foarte multă încredere în el, fiindcă e un om foarte puternic.

— Şi îl cheamă Sakowicz?

— Văd că domnia ta vrei să nu-l mai uiţi!

— E. fireşte! răspunse Wołodyjowski parcă nepăsător, dar mustăcioara îi tremura atât de ameninţătoare, încât pe Zagłoba îl trecură fiorii.

— Vroiam să mai adaug, zise Hassling, că dacă jupâniţă Borzobohata i-ar fi poruncit lui Sakowicz să-l trădeze pe prinţ şi să înlesnească fuga ei şi a prietenei, acesta ar fi făcut-o fără şovăire. Dar după câte cunosc, jupâniţa prefera să facă totul fără ştirea lui. cine ştie. poate chiar în ciuda lui. Un rotmistru, tot scoţian şi el, dar nu şi catolic, mi-a destăinuit că plecarea spătarului de Rosienie cu jupâniţele era deja plănuită, cu sprijinul celorlalţi oşteni, şi avea să aibă loc în curând.

Hassling începu să răsufle cu greutate, fiindcă ostenise şi abia se mai ţinea pe picioare.

— E lucru cel mai însemnat pe care vroiam să vi-l spun! adăugă în grabă.

Wołodyjowski şi Kmicic mai că se luară cu mâinile de păr.

— Unde vor să fugă?

— Mai întâi în pădure, apoi să se strecoare prin codri până la Białowicża. Mi se taie răsuflarea!

Îi întrerupse trimisul lui Sapieha, care le aduse lui Wołodyjowski şi lui Kmicic câte o hârtie împăturită în patru. Când o desfăcu pe a lui, Wołodyjowski zise:

— Poruncă să ne ocupăm locurile pentru atacul de mâine.

— Auziţi mugetul bombardelor? întrebă Zagłoba.

— Ehei, mâine, mâine!

— Of, ce căldură! se văietă Zagłoba. Ziua nu e bună pentru năvală. Să le ia dracul de călduri. Maica Domnului. cu toată căldura, mâine o să se răcească destul de mulţi, dar nu dintre aceia care se încredinţează pazei tale, Ocrotitoare a noastră. Da' ce mai grohăie tunurile astea! Sunt prea bătrân pentru atacul zidurilor. la câmp deschis e altceva.

Deodată, în uşă se ivi un nou trimis.

— Jupân Zagłoba se află aici? întrebă.

— Iată-mă!

— Din porunca regelui, domnia ta vei rămâne mâine alături de măria sa.

— Aha, vor să mă ferească de atac, fiindcă ştiu că s bătrânul va porni cel dintâi, când va auzi trâmbiţele sunând. E un stăpân bun, cu ţinere de minte, n-aş vrea să-l îngrijorez, dar nu ştiu dacă mă voi putea ţine în frâu. La o adică, nu mai ţin cont de nimic şi dau buzna înainte. Aşa mi-e firea! E un stăpân bun! Goarnele vestesc că fiecare trebuie să se ducă la locul lui. Ei, mâine, mâine! Va avea de lucru şi sfântul Petru; trebuie să pregătească şi el cărţuliile. Până şi în iad au pus căldările cu smoală proaspătă pe foc pentru scalda suedezilor. Of, mâine!