Capitolul XIV.

La 1 iulie, între Powązki şi aşezarea numită mai târziu Marymont, se ţinu o slujbă pe care o ascultară cu răsuflarea tăiată zece mii de oameni din trupele regulate. Regele jură că dacă va birui, va înălţa o biserică Sfintei Fecioare. Urmându-i pilda, făgăduiră prin jurământ, fiecare după puterile sale, dregătorii, hatmanii, cavalerii şi până şi oştenii de rând, deoarece acea zi avea să fie ziua asaltului hotărâtor.

După liturghie, toate căpeteniile plecară la locurile lor. Jupân Sapieha se afla în faţa bisericii Sfântului Duh, care pe atunci era dincolo de ziduri, dar pentru că era un punct însemnat, fusese întărită cum se cuvine de suedezi. Jupân Czarniecki trebuia să atace casa celor din Gdańsk, deoarece peretele din spate al clădirii era o parte din zidul de apărare, pe care străpungându-l putea să pătrundă în oraş. Piotr Opaliński, voievodul de Podlasie, avea să dea năvală cu cei din Wielkopolska şi din Mazowsze dinspre Krakowskie şi Vistula. Polcurile regale stau înaintea porţii Nowomiejska. Oştenii erau atât de mulţi, încât aproape că n-aveau cum să înainteze toţi spre ziduri; toată întinderea, satele din preajma oraşului şi luncile oable erau năpădite de marea de oameni, dincolo de care albeau corturile, iar înapoia lor carele până hăt, departe; privirea se pierdea în zarea cenuşie, neputând să cuprindă întregul furnicar.

Pâlcurile aşteptau pregătite cu armele îndreptate înainte şi cu piciorul încordat pentru fugă, gata în orice clipă să se repeadă spre spărturile făcute de tunurile cele mari, îndeosebi de bombardele aduse de Zamoyski. Mugetul tunurilor nu contenise deloc, dar asaltul întârzia numai pentru că se aştepta ultimul răspuns al lui Wittemberg la scrisoarea pe care i-o trimisese marele cancelar Koryciński. Dar aproape de amiază, după ce o căpetenie aduse răspunsul asediatorilor, care refuzau să se supună, în jurul oraşului răsunară trâmbiţele şi atacul începu.

Oştile coroanei, conduse de hatman, ale lui Czarniecki, polcurile regale şi pedestrimea lui jupân Zamoyski, lituanienii lui Sapieha şi pâlcurile de şleahtici se năpustiră ca un talaz asupra zidurilor. Iar de pe ziduri înfloriră spre ei fâşii de fum alburiu şi jerbe de flăcări tunurile mari, hacoviţele{13}, tunurile orgă{14} şi muschetele bubuiră toate odată, cutremurând pământul din temelii. Ghiulelele amestecau mulţimea de oameni, scormoneau adâncimea, dar luptătorii alergau înainte şi se căţărau spre fortăreaţă, neţinând seama de foc şi moarte. Norii de fum acoperiră soarele.

Atacau cu toţii îndârjiţi locurile mai apropiate; hatmanii poarta Nowomiejska, Czarniecki casa celor din Gdańsk, jupân Sapieha cu lituanienii biserica Sfântului Duh, iar mazurienii şi cei din Wielkopolska-Krakowskie Przedmieście dinspre Vistula.

Cei din urmă aveau de învins cele mai mari greutăţi, fiindcă toate palatele şi casele de pe Krakowskie Przedmieście erau prefăcute în fortăreţe. Dar în acea zi mazurienii erau atât de înverşunaţi, încât nimic nu era în stare să le oprească iureşul. Cucereau casă după casă, palat după palat, se băteau la ferestre şi la uşi, spârcuindu-i pe cei dinăuntru.

După cucerirea unei clădiri, înainte ca sângele să li se usuce pe mâini şi pe faţă, se aruncau asupra alteia şi lupta piept la piept se încingea din nou, apoi iarăşi alergau mai departe. Oştenii de elită se luau la întrecere cu şleahticii, iar aceştia cu pedestraşii. Primiseră poruncă să ţină în faţă snopi de grâu necopt, care să-i apere de plumbi, dar în focul luptei aruncau tot ce-i încurca şi alergau cu pieptul descoperit. Suedezii fură nimiciţi până la unul în clădirile mai mici, în grajdurile magnaţilor şi prin grădinile care coborau spre Vistula. Nu departe de palatul Kazanowski, pedestrimea încercă să oprească năvala şi, ajutată de pe zidurile palatului, din biserică şi clopotniţa bernardinilor, care alcătuiau parcă o fortăreaţă puternică, îi primi pe atacatori cu un foc îndrăcit.

Dar grindina de plumb nu-i opri nici o clipă şi şleahticii, strigând „mazurienii înving!” se năpustiră cu săbiile în mijlocul pătratului vrăjmaş; în urma lor se repeziră pedestraşii regali şi slujitorii înarmaţi cu reteveie, baltage şi securi. Pătratul se sfărâmă într-o clipită şi începu măcelul. Potrivnicii se amestecară unii cu alţii, alcătuind parcă un ghem uriaş care se răsucea, se frământa şi se rostogolea în propriul sânge între palatul Kazanowski, casa lui Radziejowski şi poarta Cracoviei.

Dinspre Krakowskie Przedmieście soseau însă ca un râu înspumat alte cete de luptători dornici de sânge. În cele din urmă, pedestrimea suedeză fu zdrobită şi începu acel atac faimos asupra palatului Kazanowski şi în acelaşi timp asupra bisericii bernardinilor, care avea să hotărască soarta bătăliei.

Jupân Zagłoba luă şi el parte, fiindcă greşise ieri, socotind că regele îl chema numai să-i ţină tovărăşie. Dimpotrivă, i se încredinţa, ca unui războinic vestit şi încercat, conducerea slujitorilor, a oştenilor regali şi a şleahticilor care aveau să atace din această parte. Jupân Zagłoba vroia într-adevăr să meargă cu ei în urmă, mulţumindu-se să ocupe palatele cucerite mai înainte, dar când, de la început întrecându-se unii pe alţii, se învălmăşiră cu totul, şuvoiul omenesc îl luă şi pe el. Cu toate că firea îl înzestrase cu multă prevedere şi prefera, atunci când era cu putinţă, să nu-şi pună viaţa în primejdie, se lăsă dus de val; în atâtea bătălii şi măceluri cumplite se obişnuise ca la nevoie să lupte cot la cot cu ceilalţi, ba chiar mai bine, întrucât în inima-i bărbată deznădejdea se împreuna cu turbarea.

Aşa şi acum se pomeni la poarta palatului Kazanowski sau mai degrabă în iadul care clocotea înfricoşător înaintea acelei porţi, în mijlocul încleştării, în căldură, înghesuială şi grindină de plumbi, în foc şi fum, gemete şi strigăte omeneşti. Mii de securi, baltage şi suliţe izbeau în poartă; mii de umeri se opinteau şi o zgâlţâiau cu înverşunare; unii se prăbuşeau ca loviţi de trăsnet, alţii se îmbulzeau în locul lor, călcau peste trupurile căzute şi împingeau înainte, căutându-şi parcă înadins moartea. Nimeni nu mai văzuse vreodată şi nu-şi amintea o apărare mai îndărătnică, dar nici un atac atât de îndârjit. De la etajele de sus se revărsa asupra porţii o ploaie de plumbi, se turna smoală, dar cei care se aflau în foc, împinşi de afară, nu mai puteau da înapoi chiar dacă vroiau. Câte unii, uzi de sudoare şi negri de pulbere, cu dinţii încleştaţi şi privirea sălbatică, loveau în canaturi cu grinzi uriaşe pe care în vremuri de linişte abia le-ar fi ridicat doi-trei bărbaţi puternici. Înflăcărarea întreia puterile. Atacau în acelaşi timp toate ferestrele, la etajele de sus rezemau scări, se tăiau grilajele din zid. Iar dincolo de grilaje, la ferestre, în spărturile zidurilor pândeau ţevile muschetelor, care nu încetau nici o clipă să fumege. Era atâta fum şi atâta praf, încât deşi soarele lumina pe cer, atacatorii abia se puteau recunoaşte unii pe alţii. Cu toate acestea, nu părăseau lupta, din contră, urcau scările şi izbeau în poartă cu şi mai multă înverşunare, mai ales că larma de la biserica bernardinilor vestea că alte cete se băteau acolo cu tot atâta înflăcărare.

Deodată, Zagłoba strigă cu un glas atât de puternic, încât îl auziră cu toţii, cu toată vânzoleala şi zgomotul împuşcăturilor:

— Un săculeţ de pulbere sub poartă!

I se aduse într-o clipită, iar el porunci să se sape o gaură îngustă lângă balamale, atât de îngustă, încât să încapă numai săculeţul. După ce-l băgă înăuntru, jupân Zagłoba aprinse el însuşi sfoara cu pucioasă, apoi porunci:

— Daţi-vă la o parte! Lipiţi-vă de ziduri!

Cei care se aflau mai aproape fugiră în amândouă părţile spre cei care puneau scările la ferestrele mai depărtate şi urmă o clipă de aşteptare.

Un trosnet uriaş cutremură văzduhul şi trâmbe noi de fum ţâşniră în sus. Jupân Zagłoba se repezi iarăşi eu oamenii săi. Explozia nu mărunţise canaturile, dar rupsese, balamalele din partea dreaptă, frânsese câteva grinzi groase, slăbite de securi, îndoise drugul şi împinsese jumătatea de jos spre tindă, formând o deschizătură prin care se putea strecura cu uşurinţă un om oricât de spătos.

Parii ascuţiţi, topoarele şi securile începură îndată să izbească cu furie în canatul şubrezit; sute de umeri se opintiră, se auzi un trosnet ascuţit şi o parte din poartă se nărui, descoperind adâncul întunecos al tinzii.

Din acea mohoreală porniră numaidecât împuşcături de muschetă, dar râul de oameni se năpusti prin deschizătură într-un iureş năprasnic; palatul era cucerit.

În acelaşi timp, atacatorii pătrunseră şi prin ferestre şi începu o luptă înfricoşătoare piept la piept înăuntrul clădirii. Se cucerea încăpere după încăpere, un coridor după altul, etaj după etaj. Zidurile erau crăpate dinainte şt atât de slăbite, încât în câteva odăi tavanele se prăbuşiră cu zgomot, acoperind sub dărâmături pe polonezi şi suedezi) laolaltă. Dar mazurienii înaintau ca pârjolul, pătrundeau peste tot, lovind cu săbiile, tăind şi împungând. Nici unul dintre suedezi nu cerea îndurare şi nici unul nu era iertat. În câteva coridoare şi locuri de trecere, trupurile celor căzuţi astupau drumul şi suedezii se adăposteau înapoia lor ca după nişte parapete, dar năvălitorii le trăgeau de păr şi de picioare, aruncându-le pe fereastră. Sângele curgea pâraie pe scări. Cete de suedezi se mai apărau, ici şi colo, prijonind cu braţele amorţite loviturile atacatorilor. Aveau feţele pline de sânge, ochii li se înceţoşau, mulţi cădeau în genunchi, dar nu încetau lupta; îmbulziţi din toate părţile, înăbuşiţi de mulţimea potrivnicilor, scandinavii mureau în tăcere, ca nişte oşteni vrednici de faima lor. Chipurile de piatră ale zeităţilor şi ale eroilor antici. Împroşcate de sânge, priveau cu ochii reci la acest prăpăd.

În vreme ce Roch Kowalski lăţea urgia la etajele de sus, jupân Zagłoba se năpusti cu cetele sale pe terase si, tăind pedestraşii care se apărau acolo, intră în acele grădini minunate, cunoscute în Europa întreagă. Copacii fuseseră retezaţi, plantele târâtoare distruse de ghiulelele poloneze, fântânile sfărâmate, pământul scurmat de grenade, într-un cuvânt, pretutindeni se vedeau urmele pustiirii şi ale nimicirii, cu toate că suedezii mi jefuiseră nimic, gândindu-se la Radziejowski. Se încinse şi aici o luptă, pe viaţă şi pe moarte, dar nu dură multă vreme, pentru că împotrivirea suedezilor slăbi curând. După ce fură ucişi până la cel din urmă sub conducerea lui Jupân Zagłoba, oştenii se răspândiră prin grădini şi prin încăperile palatului după pradă.

Iar jupân Zagłoba se duse la marginea grădinii, într-un loc unde zidul împrejmuitor forma un „pinten” puternic şi unde nu ajungea soarele. Oşteanul vroia să se odihnească puţin şi să-şi şteargă fruntea de sudoare. Deodată, văzu nişte monstra ciudaţi care-l priveau duşmănos din cuşca zăbrelită.

Cuşca era aşezată în colţul zidului, aşa că ghiulelele care cădeau de afară nu ajungeau până la ea. Uşa era la perete, dar fiinţele acelea ogârjite şi hidoase nici nu se gândeau să se folosească de acest prilej; dimpotrivă, înfricoşate pesemne de larmă, de şuieratul plumbilor şi de măcelul la care priviseră, se ghemuiseră într-un colţ şi se acoperiseră cu paie, vestindu-şi spaima doar prin mârâituri.

— Să fie simiae{15} sau niscaiva diavoli? Se întrebă Jupân Zagłoba.

Îl cuprinse mânia deodată, curajul îi crescu şi se repezi cu sabia ridicată în cuşcă.

După prima lovitură de paloş se iscă o zarvă grozavă. Maimuţele cu care suedezii se purtau bine şi pe care le hrăneau din porţiile proprii, fiindcă le plăceau giumbuşlucurile lor, înnebuniră de spaimă şi, pentru că jupân Zagłoba astupa ieşirea, începură să se înalţe în sărituri uriaşe prin cuşcă, să se agate de pereţi şi de tavan, să ţipe şi să scrâşnească din măsele. În cele din urmă, una din ele, înfricoşată, sări pe grumazul lui jupân Zagłoba şi, apucându-l de cap, se lipi de el cu toată puterea. Alta i se agăţă de braţul drept, a treia îl apucă de gât din faţă, iar a patra se prinse de mânecile înnodate la spate ale contăşului. Sugrumat şi năduşit, se zbătea în zadar, lovind orbeşte înapoi; în curând i se tăie răsuflarea, ochii îi ieşiră din orbite şi-începu să strige deznădăjduit:

— Ajutor, domniile voastre!

Ţipetele atraseră zece-cincisprezece oşteni care, neînţelegând ce se petrece, îi alergară în ajutor cu săbiile aburind de sânge, dar se opriră deodată uluiţi, se uitară unii la alţii şi, parcă sub înrâurirea unei vrăji, izbucniră în hohote de râs. Sosiră şi alţii în goană, o ceată întreagă, dar îi prinse râsul şi pe ei. Se împleticeau de parcă erau beţi, îşi puneau mâinile în şolduri, feţele mânjite de sânge se schimonoseau spasmodic şi cu cât jupân Zagłoba se zbătea mai mult, cu atât privitorii hohoteau mai cu poftă. Abia Roch Kowalski veni în fugă de sus şi, îmbrâncind mulţimea, îşi slobozi unchiul din îmbrăţişarea maimuţelor.

— Mişeilor! strigă jupân Zagłoba gâfâind. Râdeţi când vedeţi un catolic asuprit de monştri africani? Trăsni-v-ar, să vă trăsnească! Dacă nu eram eu, izbeaţi şi acum cu capetele în poartă, că de altceva nici nu sunteţi buni! Nu sunteţi vrednici nici măcar de maimuţele astea! Trăsni-v-ar!

— Ba pe tine să te trăsnească, rege al maimuţelor! strigă un oştean din apropiere.

— Simiarum destructor! strigă al doilea.

— Victor! adăugă al treilea.

— Da' de unde victor, poate victus.

Roch veni iarăşi în ajutorul unchiului şi îl lovi cu pumnul în piept pe oşteanul cel mai apropiat care căzu slobozind sânge pe gură. Ceilalţi dădură înapoi în faţa bărbatului mânios, câţiva puseră mâna pe săbii, dar gâlceava fu întreruptă de ţipetele şi împuşcăturile care se auzeau dinspre mânăstirea bernardinilor. Se vede că acolo încleştarea continua cu toată puterea şi, judecând după răpăitul muschetelor, suedezii n-aveau de gând să se supună.

— Săriţi în ajutorul celor care atacă biserica! La biserică, la biserică! strigă Zagłoba.

Şi se repezi la etajele de sus ale palatului, deoarece de acolo, de la aripa dreaptă, se vedea mânăstirea care părea cuprinsă de flăcăii. Cetele atacatorilor se frământau zadarnic în faţa clădirii, neputând să pătrundă înăuntru şi pierind fără folos sub focul încrucişat al vrăjmaşului, care trăgea dinspre poarta Cracoviei.

— Aduceţi tunurile la ferestre! porunci Zagłoba. Tunuri mai mici şi mai mari erau destule în palatul Kazanowski aşa că le aşezară numaidecât la ferestre; din scândurile rupte şi postamentele statuilor înălţată afete şi după o jumătate de ceas zece-cincisprezece guri de foc se îndreptară din ferestrele pustii spre biserică.

— Roch! spuse jupân Zagłoba întărâtat. Trebuie să făptuiesc vreo ispravă mai acătării, că altfel s-a zis cu faima mea! Din pricina maimuţelor, lovi-le-ar ciuma! voi ajunge de râsul întregii oştiri şi, cu toate că nici mie nu mi-e limba ţeapănă, nu pot să mă pun cu toţi. Trebuie să spăl ruşinea, altminteri voi ajunge de pomină în toată Republica noastră ca rege al maimuţelor!

— Unchiul trebuie să spele ruşinea! repetă Roch cu glas tunător.

— Cel mai bun mijloc ar fi ca, aşa cum am cucerit palatul Kazanowski. să cuteze careva să spună că nu l-am luat eu!

— Să cuteze careva să spună că nu unchiul! repetă Roch.

— Să cuceresc şi biserica bernardinilor, aşa să-mi ajute Dumnezeu, amin! sfârşi Zagłoba.

Apoi se întoarse spre slujitorii săi care se aflau lângă tunuri.

— Foc!

Suedezii care se apărau cu deznădejde în biserică se înspăimântară când simţiră că tot peretele dintr-o parte se cutremură. Peste cei care stăteau la ferestre, lângă deschizăturile tăiate în zid, pe colţurile cornişelor dinăuntru şi la găurile porumbeilor, prin care trăgeau în atacatori, începură să cadă cărămizi şi bucăţi de tencuială. În sfântul lăcaş se ridicară nori de praf care, amestecându-se cu fumul, înăbuşea pe luptătorii osteniţi. Nu se mai vedea om cu om, iar strigătele „Ne înăbuşim, ne înăbuşim!” sporeau şi mai mult înfricoşarea. Şi biserica se clatină, zidul trosneşte; căderea cărămizilor, zgomotul plumbilor care intră pe ferestre, bufnetul zăbrelelor de plumb căzând pe lespezi, căldura şi mirosul oamenilor prefac adăpostul Domnului într-un iad pământesc Oştenii înspăimântaţi fug de la poartă şi de la ferestre. Panica se preschimbă în nebunie. Glasuri ascuţite strigă din nou: „Ne înăbuşim! Aer! Apă!” Sute de gâtlejuri încep să ţipe:

— Flamura albă, flamura albă!

Căpetenia, Erskin, o înşfacă el însuşi, ca s-o atârne afară, dar poarta se prăbuşeşte deodată, lavina năvălitorilor se năpusteşte ca o urdie de diavoli şi hăcuiala începe. În biserică se aşterne dintr-odată liniştea, se aude numai gâfâitul de fiară al luptătorilor, scrâşnetul fierului lovit de os ori de lespezile de piatră, gemete şi gâlgâitul sângelui. Câte un glas în care nu mai e nimic omenesc strigă uneori: „Pardon! pardon!” După un ceas de luptă, în clopotniţă începe să bată clopotul, şi bate, bate de izbândă pentru mazurieni şi de îngropăciune pentru suedezi.

Palatul Kazanowski, mânăstirea şi clopotniţa sunt cucerite, însuşi Piotr Opaliński, voievodul de Podlasie, se arată călare înaintea palatului printre mulţimile însângerate.

— Cine a venit în ajutorul vostru de la palat? strigă, vrând să acopere larma şi urletele oamenilor.

— Acela care a cucerit palatul! răspunde un bărbat puternic, ivindu-se pe neaşteptate înaintea voievodului. Eu!

— Care îţi este numele, domnia ta?

— Zagłoba.

— Vivat Zagłoba! răcnesc mii de glasuri.

Dar înfricoşătorul Zagłoba arată cu vârful încovoiat al săbiei spre poartă.

— Asta nu-i de-ajuns! strigă. Acolo, la poarta cetăţii îndreptaţi tunurile spre ziduri şi spre poartă, iar noi, înainte, după mine!

Mulţimile furioase năvălesc spre poartă, dar minune! Focul suedezilor, în loc să se înteţească, slăbeşte deodată.

În acelaşi timp, un glas puternic răsună pe neaşteptate din vârful clopotniţei:

— Jupân Czarniecki a pătruns în oraş! Văd steagurile noastre!

Focul suedezilor slăbeşte din ce în ce mai mult.

— Staţi! Staţi! porunceşte voievodul.

Dar mulţimea nu-l aude şi aleargă orbeşte. Deodată, o flamură albă se arată la poarta Cracoviei.

Într-adevăr, străpungând casa celor din Gdańsk, Czarniecki se năpustise ca un uragan în incinta fortăreţei, iar după ce fusese cucerit şi palatul Daniłłowicz, după ce o clipă mai târziu steagurile lituaniene apărură pe ziduri dinspre biserica Sfântului Duh, Wittemberg socoti că nu mai avea rost să se împotrivească. Suedezii mai puteau într-adevăr să se apere în clădirile arătoase din Oraşul Vechi şi din cel Nou, dar şi târgoveţii puseseră mâna pe arme, aşa că apărarea s-ar fi sfârşit cu măcelărirea suedezilor care nu mai sperau să învingă.

Aşadar, trâmbiţaşii începură să sune pe ziduri şi să fluture flamurile albe. Văzând aceasta, căpeteniile poloneze opriră atacul, apoi ghinărarul Loewenhaupt, însoţit de câţiva polcovnici, ieşi pe poarta Nowomiejska şi goni ca vântul spre rege.

Jan Kazimierz avea oraşul în mână, dar bunul stăpân dorea să pună capăt vărsării de sânge creştinesc, astfel că rămase la condiţiile de supunere pe care i le pusese mai înainte lui Wittemberg. Oraşul avea să fie predat odată cu toate prăzile adunate în el. Fiecărui suedez îi era îngăduit să aibă la el numai ce adusese din Suedia. Garnizoana cu toţi ghinărarii avea dreptul să iasă cu armele în mână din oraş, luându-şi bolnavii, răniţii şi cele câteva zeci de jupânese suedeze care se aflau la Varşovia. Polonezii care luptaseră alături de suedezi fură iertaţi, având în vedere că n-o făcuseră de bunăvoie, afară de Bogusław Radziwiłł. Wittemberg consimţi destul de uşor, mai ales că prinţul se afla atunci cu Duglas la Bug.

Înţelegerea fu iscălită numaidecât. Toate clopotele bisericilor începură să vestească locuitorilor şi lumii că oraşul de scaun se află iarăşi în puterea stăpânului legiuit. Un ceas mai târziu, gloatele săracilor se revărsau peste valul de apărare, căutând milă şi pâine în tabăra polonă, deoarece toţi, afară de suedezi, răbdaseră de foame în oraş. Regele porunci să li se dea ce se putea şi plecă să vadă ieşirea garnizoanei suedeze.

Era înconjurat de o suită atât de strălucitoare de clerici şi mireni, de lua ochii celor din jur. Aproape toată oştirea, aşadar polcurile coroanei, conduse de hatmani, şi ale lui Czarniecki, steagurile lituaniene cu Sapieha, mulţimea fără număr a şleahticilor şi slujitorii, se adunase în jurul regelui, curioşi cu toţii să-i vadă pe aceşti suedezi cu care luptaseră pe viaţă şi pe moarte doar cu câteva ceasuri înainte. Din clipa iscălirii înţelegerii, la toate porţile se aflau împuterniciţii polonezi care aveau să vegheze ca suedezii să nu ducă niscaiva prăzi cu ei. Alţii luau în primire prăzile în oraş.

Ieşi mai întâi călărimea, nu prea multă, mai ales că cea a lui Bogusław nu avea dreptul să plece; în urma ei venea artileria de câmp cu tunurile uşoare, întrucât cele grele aveau să fie predate polonezilor. Ostenii mergeau pe lângă tunuri cu fitilurile aprinse. Deasupra lor fluturau flamurile desfăşurate care înaintea regelui Poloniei, pribeag până nu demult, se aplecară în somn de cinstire. Tunarii păşeau semeţi, privind în ochii cavalerilor polonezi, de parcă vroiau să spună: „O să ne mai întâlnim!” Iar polonezii îşi băteau joc de înfăţişarea lor trufaşă şi de înflăcărarea neştirbită de înfrângere. După ei se iviră carele cu căpetenii şi răniţi. În cel din frunte zăcea Benedykt Oxenstierna, cancelarul, înaintea căruia regele porunci pedestrimii să prezinte armele, vrând să arate că ştie să preţuiască virtutea, fie şi a vrăjmaşului.

După aceea, în duruitul tobelor şi tot cu flamurile desfăşurate, ieşiră pătratele neîntrecutei pedestrimi suedeze, semănând, după spusele lui Subaghazi, cu nişte cetăţi umblătoare. Se arătă apoi un alai falnic de raitieri îmbrăcaţi în armuri din cap până în picioare, cu flamura albastră pe care era cusut un leu auriu. Raitierii înconjurau căpeteniile. La vederea lor, un murmur străbătu mulţimea.

— Vine Wittemberg! Wittemberg!

Era într-adevăr feldmareşalul, având alături pe Wranghel cel tânăr, Horn, Erskin, Loewenhaupt şi Forgell. Privirile cavalerilor polonezi se întoarseră cu lăcomie spre ei, căutând mai ales chipul lui Wittemberg. Faţa lui nu arăta însă un războinic atât de înfricoşător, cum era cu adevărat; era îmbătrânită, palidă şi scofâlcită de boală. Avea trăsături aspre, deasupra gurii purta o mustaţă mică şi rară cu sfârcurile răsucite în sus. Buzele strânse şi nasul lung şi ascuţit îl făceau să semene cu un zgârcit bătrân şi lacom. Îmbrăcat în haine de catifea neagră şi cu o pălărie neagră pe cap, arăta mai degrabă a doftor sau astrolog preaînvăţat şi numai lanţul de aur de la gât, steaua cu briliante de pe piept şi buzduganul de feldmareşal în mână îi trădau rangul de mare căpetenie.

În timp ce trecea, se uita neliniştit la rege, la suita acestuia şi ia steagurile aşezate în formaţie, apoi privirea îi îmbrăţişa mulţimea nenumărată a şleahticilor şi un zâmbet batjocoritor îi flutura pe buzele palide.

Murmurul mulţimii sporea tot mai mult şi cuvântul „Wittemberg! Wittemberg!” era pe toate buzele.

Curând murmurul se prefăcu într-un mormăit surd, dar ameninţător, ca zgomotul mării înainte de furtună Din când în când, contenea şi atunci hăt! departe se auzea un glas care vorbea. Îi răspundeau altele, tot mai multe, şi răsunau tot mai puternic, lăţind ecouri ameninţătoare. Ai fi jurat că se apropie furtuna care va izbucni curând cu toată puterea.

Dregătorii se speriară şi începură să se uite îngrijoraţi la rege.

— Ce este, ce înseamnă asta? întrebă Jan Kazimierz. Deodată, mormăitul crescu într-un tunet grozav, de parcă se încăierau toate trăsnetele de pe cer. Mulţimea fără număr a şleahticilor tălăzui ca un lan de grâu bătut de aripa uriaşă a uraganului. Pe neaşteptate, câteva zeci de mii de săbii străluciră în soare.

— Ce este, ce s-a întâmplat? întrebă regele a doua oară.

Nu ştia nimeni ce să-i răspundă.

Deodată, Wołodyjowski, care se afla nu prea departe, lângă jupân Sapieha, strigă:

— Ăsta e jupân Zagłoba!

Wołodyjowski avea dreptate! Când se vestiră condiţiile supunerii şi ajunseră la urechea lui jupân Zagłoba, bătrânul şleahtic căzu pradă unei mânii atât de cumplite, încât o vreme nu mai putu scoate o vorbă. Venindu-şi în fire, se repezi printre şleahtici şi începu să-i aţâţe. Îl ascultau cu plăcere, fiindcă socoteau cu toţii că pentru atâta vitejie, trudă şi sânge vărsat sub zidurile Varşoviei li se cuvenea o răzbunare mai aspră. Cete învălmăşite de şleahtici plini de neastâmpăr îl înconjurară deci pe Zagłoba care arunca pumni întregi de tăciuni aprinşi peste pulbere, răscolind cu vorba pojarul ce înfierbânta capetele şi aşa cam ameţite după închinările obişnuite în urma oricărei biruinţe.

— Domniile voastre! le spunea Zagłoba. Braţele astea bătrâne trudesc de cincizeci de ani pentru ţară, cincizeci de ani am vărsat sângele duşmanilor la toate fruntariile Republicii, iar acum – am şi martori – tot ele au cucerit palatul Kazanowski şi biserica bernardinilor! Domniile voastre, când şi-au pierdut curajul suedezii, când au vrui să se supună? Oare nu atunci când am îndreptat noi tunurile de la bernardini spre Oraşul Vechi? Fraţilor, sângele nostru n-a fost cruţat, a fost risipit cu dărnicie, a fost cruţat, în schimb, sângele vrăjmaşului. Fraţilor, noi ne lăsăm averile şi slujitorii fără stăpân, nevestele fără bărbat, copiii fără tată. o, copiii mei, ce se petrece cu voi acum! şi venim aici cu pieptul descoperit împotriva tunurilor. Care-i răsplata noastră? Wittemberg pleacă slobod şi-l mai şi cinstesc pe deasupra. Călăul ţării noastre e lăsat să plece, pângăritorul credinţei şi vrăjmaşul încrâncenat al Sfintei Fecioare, pleacă cel care ne-a jefuit şi ne-a ars casele, ne-a ucis femeile şi copii, o, copiii mei, unde sunteţi voi acum! ne-a ruşinat clericii şi fecioarele închinate Domnului. Vai ţie, ţara mea, şleahtici, ruşine vouă, credinţă sfântă, eşti iarăşi încercată, vai vouă, biserici întinate, plângi şi suspină, Częstochowo! pentru că Wittemberg pleacă slobod şi se va întoarce în curând să ne stoarcă lacrimile şi sângele, să ucidă pe cei pe care nu i-a ucis, să ardă ce mai e de ars, să pângărească ce mai e de pângărit. Plângeţi voi. Polonie şi Lituanie, plângeţi voi, stărilor, aşa cum plâng şi eu, un biet oştean bătrân care, coborând spre mormânt, e nevoit să privească la suferinţa voastră. Vai ţie, Illium, oraş al bătrânului Priam! Vai! Vai! Vai!

Aşa vorbea jupân Zagłoba şi miile de oameni îl ascultau; mânia ridica părul vâlvoi în capul şleahticilor, iar ti îi dădea înainte, se văicărea şi îşi rupea hainele de pe el. descoperindu-şi pieptul. Se duse apoi şi printre oşteni care îi ascultară şi ei plângerile cu dragă inimă, deoarece înverşunarea tuturor împotriva lui Wittemberg era într-adevăr cumplită. Încăierarea ar fi izbucnit de la început, dar jupân Zagłoba o potoli, de teamă să nu fie prea devreme, căci atunci Wittemberg ar mai fi putut să scape, pe când dacă avea să răbufnească la ieşirea vrăjmaşului din oraş, aşadar când ajungea în văzul şleahticilor, aceştia aveau să-l ia în săbii înainte ca cineva să înţeleagă ce se petrece.

Socotelile lui se adeveriră pe deplin. La vederea prigonitorului, nebunia cuprinse minţile şleahticilor chercheliţi şi furtuna se dezlănţui într-o clipită cu o putere înspăimântătoare. Patruzeci de mii de săbii luciră în soare, patruzeci de mii de gâtlejuri începură să răcnească: „Moarte lui Wittemberg!” „Aduceţi-l aici!” „Să-l hăcuim, să-l hăcuim!” Şleahticilor li se alăturară mulţimile de slujitori furioşi şi greu de stăpânit după vărsarea de sânge dinainte. Până şi steagurile oştirii regulate începură să murmure ameninţător împotriva asupritorului şi furtuna se rostogoli spre căpeteniile suedeze.

În prima clipă, deşi înţeleseră dintr-odată despre ce e vorba, îşi pierdură cu toţii capul. „Ce-i de făcut?” se auziră glasuri în jurul regelui. „Isuse milostiv!” „Scăpaţi-i! Mai mare ruşinea să nu respectăm înţelegerea!”

Deodată, mulţimile înfierbântate se reped printre steaguri, le îmbulzesc şi steagurile se amestecă, neputând stăvili iureşul. Împrejur se văd numai săbii, mii de săbii, iar sub ele chipuri învâlvorate guri care urlă; învălmăşeala, larma şi strigătele şleahticilor cresc cu o repeziciune uimitoare, în frunte zboară slujitorii şi tot felul de adunătură, semănând mai degrabă cu nişte fiare sau diavoli, decât cu oamenii.

Wittemberg pricepe şi el ce se petrece. Sângele îi fugi din obraji, o sudoare deasă şi rece îi îmbrobonă fruntea într-o clipă şi – minune! feldmareşalul care mai înainte era gata să sfideze întreaga lume, biruitorul atâtor oştiri şi cuceritorul atâtor oraşe, oşteanul cu atâta experienţă, se înfricoşa atât de mult de gloatele care urlau, încât nu-şi mai dădu seamă ce face. Începu să tremure din tot trupul şi braţele îi căzură fără vlagă; gemea întruna, scuipatul i se scurgea pe lanţul de aur, iar buzduganul de mareşal îi scăpă din mână. În acest timp, vălmăşagul înspăimântător se apropia din ce în ce mai mult; făpturi cumplite alergau din toate părţile spre alaiul ghinărarilor, încă o clipă şi toţi aveau să fie spârcuiţi cu săbiile.

Ceilalţi ghinărari traseră spadele, vrând să moară cu arma în mână, aşa cum le sta bine unor cavaleri, dar pe bătrânul prigonitor îl lăsară puterile şi ochii i se împăienjeniră.

Atunci Wołodyjowski sări în ajutorul căpeteniilor. Steagul, pătrunzând ca un clin în galop, sparse gloatele cum sparge o corabie cu toate pânzele în vânt talazurile înfuriate ale mării. Ţipetele mulţimii strivite se amestecară cu strigătele laudanienilor, dar călăreţii ajunseră cei dinţii la alaiul suedezilor, înconjurându-l într-o clipă cu un zid de cai, piepturi şi săbii.

— La rege! porunci micul viteaz.

Şi porniră. Gloatele îi împresurau din toate părţile, gemeau pe de lături şi în spate, fluturându-şi săbiile şi urlând din ce în ce mai cumplit, dar laudanienii împingeau înainte, lovind din când în când cu săbiile în amândouă părţile, asemenea mistreţilor înconjuraţi de haita de lupi.

Deodată, Wojniłłowicz se repezi în ajutorul lui Wołodyjowski. urmat de Wiłczkowski cu steagul regelui şi cneazul Połubiński şi, apărându-se împreună, aduseră căpeteniile înaintea lui Jan Kazimierz.

Dar frământarea, în loc să se potolească, sporea mereu. O vreme se părea că gloata dezlănţuită, neţinând seama de rege, vrea să pună mâna pe ghinărari. Wittemberg îşi veni în fire, dar frica nu-l părăsi nicidecum, astfel că sări de pe cal şi, aşa cum iepurele îmbulzit de câini ori de lupi se ascunde pe sub care, tot aşa şi el alergă, cu toată podagra, la picioarele regelui.

Aici se prăbuşi în genunchi şi, apucându-i scara, începu să strige:

— Ajutor, stăpâne milostiv, ajutor! Ne-ai dat cuvântul de rege, ai iscălit înţelegerea, scapă-ne scapă-ne! îndură-te de noi! Nu-i lăsa să mă omoare!

Când văzu atâta înjosire şi ruşine, regele îşi întoarse privirile cu scârbă şi spuse:

— Feldmareşale, linişteşte-te, domnia ta!

Dar şi pe faţa lui se citea îngrijorarea, pentru că nu ştia ce să facă. Împrejur se adunau mulţimi tot mai mari şi se apropiau din ce în ce mai stăruitoare. E adevărat că steagurile aşteptau pregătite ca pentru luptă, iar pedestrimea lui Zamoyski alcătuia un pătrat ameninţător, dar care avea să fie sfârşitul?

Regele se uită la Czarniecki, dar acesta îşi răsucea barba cu îndârjire, înfuriat de neascultarea şleahticilor.

În acest timp, cancelarul Koryciński spuse:

— Măria ta, trebuie să respectăm înţelegerea.

— Aşa este! încuviinţă regele.

Wittemberg, care se uita în ochii lor, răsuflă uşurat.

— Prealuminate stăpâne! strigă. M-am încrezut în cuvântul tău ca în Dumnezeu!

La acestea, Potocki, bătrânul hatman al coroanei:

— Atunci domnia ta de ce ai călcat atâtea jurăminte, înţelegeri şi făgăduieli? De lupţi cu sabia, de-sabie vei pieri. Oare nu domnia ta ai pus mâna pe polcul regal al lui Wolf, nerespectând condiţiile supunerii?

— Nu eu am făcut asta, ci Miller! răspunse Wittemberg.

Hatmanul îl privi cu dispreţ, apoi se întoarse spre rege:

— Stăpâne milostiv, nu spun asta ca să te îndemn să calci înţelegerea, căci vreau ca minciuna să rămână de partea lor.

— Atunci ce-i de făcut? întrebă regele.

— Dacă-l trimitem acum în ţinuturile prusiene, cincizeci de mii de şleahtici o să pornească după el şi o să-l ia în săbii înainte de a ajunge la Pułtusk. Numai dacă i-am da o întreagă oştire să-l păzească, iar asta n-o putem face. Îi auzi şi măria ta cum urlă. Re vera. Înverşunarea împotriva lui e îndreptăţită. Mai întâi trebuie să înlăturăm primejdia care-l paşte pe Wittemberg, iar de trimis o să-i trimitem mai târziu, când se va potoli tulburarea.

— Altfel nu poate fi! întări cancelarul Koryciński.

— Şi unde să-l ducem? Aici nu-l putem ţine, fiindcă, pe legea mea, e gata să izbucnească războiul între noi! adăugă voievodul rutean.

Atunci intră în vorbă starostele de Kałuża, Sobiepan, şi ţuguindu-şi buzele, spuse cu nepăsarea-i de totdeauna:

— Stăpâne milostiv, ce-ar fi să-i duc la Zamość? Să stea acolo până când se limpezesc apele. Acolo n-am a mă teme de şleahtici. Ehei, n-au decât să încerce să mi-l ia!

— Dar pe drum cum ai să-l păzeşti, domnia ta? întrebă cancelarul.

— Ehei, mai am destui slujitori. La urma urmei, am pedestrimea şi tunurile. Să încerce numai să-l smulgă din mâinile lui Zamoyski şi vom vedea!

Aici începu să se sumeţească, legănându-se în şa.

— N-avem altceva de făcut! spuse cancelarul.

— Nici eu nu văd ce-am mai putea face! adăugă jupân Lanekororiski.

— Atunci, jupâne staroste, poţi să-i iei! îi zise regele lui Zamoyski.

Wittemberg însă, văzând că nimic nu-i mai ameninţă viaţa, socoti de cuviinţă să se împotrivească.

— La asta nu ne aşteptam! spuse.

Îi răspunse jupân Potocki, arătându-i depărtarea cu mâna:

— Dacă-i aşa, pofteşte, domnia ta, poţi să pleci!

Wittemberg tăcu.

În acest timp, cancelarul repezi câteva zeci de polcovnici să vestească pe şleahticii răzvrătiţi că Wittemberg nu va pleca slobod, ci va fi trimis la Zamość. E adevărat că larma nu conteni numaidecât, dar ştirea îi mai linişti întrucâtva. Înainte de lăsarea întunericului, luarea-aminte se îndreptă în altă parte. Oştile începură să intre în cetate şi la vederea oraşului recucerit inimile tuturor se umplură de bucuria triumfului.

Se bucura şi regele, dar gândul că nu putuse respecta întocmai condiţiile înţelegerii nu-i da pace, ca şi veşnica neascultare a şleahticilor.

Czarniecki îşi rumega mânia.

— Cu asemenea oştire nu poţi fi sigur niciodată de ziua de mâine, îi spuse regelui. Câteodată luptă prost, altădată se bate vitejeşte, totul atârnă de un fir de păr, iar răzvrătirea poate izbucni din te miri ce.

— Să dea Dumnezeu să nu înceapă să se răspândească pe la casele lor, zise regele, pentru că avem încă nevoie de ei, deşi ei socotesc că nu mai e nimic de făcut.

— Vinovatul ar trebui răjghinat cu caii, oricare i-ar fi meritele! îşi urmă gândul Czarniecki.

Se dădu poruncă aspră să fie căutat jupân Zagłoba, fiindcă nu mai era o taină pentru nimeni că el iscase răzmeriţa, dar jupân Zagłoba parcă intrase în pământ. Îl căutară în oraş şi în corturi, la convoiul de care şi chiar printre tătari, dar în zadar. Cu acest prilej, Tyzenhauz spuse că regele, totdeauna bun şi milostiv, îşi dorea din tot sufletul să nu fie găsit, plătind şi o slujbă în acest scop.

O săptămână mai târziu, după un prânz îmbelşugat, când inima monarhului tresaltă de bucurie, din gura lui Jan Kazimierz ieşiră asemenea vorbe:

— Spuneţi-i lui jupân Zagłoba să nu se mai ascundă, fiindcă ni s-a făcut dor de el şi de glumele lui.

Iar când castelanul de Kiev îşi arătă nemulţumirea, regele adăugă:

— Dacă cineva din această Republică ar vrea să fie numai drept şi nu şi milostiv, acela ar trebui să aibă în piept doar un topor, nu şi o inimă. Aici e mai lesne decât oriunde să cazi în păcat, dar nicăieri îndreptarea nu urmează atât de repede.

Spunând acestea, regele se gândea mai mult la Babinicz decât la Zagłoba, iar la Babinicz se gândea pentru că tânărul polcovnic îi căzuse la picioare cu o zi înainte, rugându-l să-l lase să plece în Lituania. Îi spusese că vrea să aţâţe flacăra războiului şi să-i hărţuiască pe suedezi, cum îl hărţuise odinioară pe Chowański. Or, cum regele tocmai vroia să trimită acolo un războinic încercat în luptele de hărţuială, îi îngăduise să plece, îi dăduse tot ce-i trebuia, îl binecuvântase şi-i urase ceva în şoaptă la ureche, după care tânărul îi căzuse cât era de lung la picioare.

Apoi plecase fără întârziere spre răsărit. Subaghazi, înduioşat de un dar însemnat, îi mai dăduse încă cinci sute de tătari dobrogeni, aşa că acum avea o mie cinci sute de oameni buni, putere cu care putea să întreprindă câte ceva. Voinicul ardea de dorul luptei, al faptelor de vitejie, surâdea la gândul faimei cu care nădăjduia să se acopere; auzea cum Lituania întreagă îi rosteşte numele cu mândrie şi admiraţie. Auzea mai ales cum îl rosteşte o gură iubită şi simţea cum îi cresc aripi.

Înainta cu grabă şi pentru că oriunde sosea, era cel dintâi care aducea vestea despre înfrângerea suedezilor şi cucerirea Varşoviei. Cucerirea Varşoviei! Peste tot, unde tropăiau copitele calului său, poporenii îl întâmpinau plângând pe drum, băteau clopotele pe la biserici şi se cânta Te Deum laudamus. Când mergea prin pădure şi pe câmpuri, pinii întunecaţi şi lanurile grâielor aurii, legănate de vânt, păreau că repetă fâşiind de bucurie:

— Suedezii au fost înfrânţi! Varşovia a fost cucerită! Varşovia a fost cucerită!