Capitolul XV.

Deşi Ketling fusese foarte apropiat de prinţul Bogusław, nu le ştia nici el pe toate şi nu putea să-i povestească lui Kmicic tot ce se întâmplase la Taurogi, mai ales că îi căzuse şi lui dragă Billewiczówna.

Pe de altă parte, Bogusław avea un alt om de încredere, pe Sakowicz, starostele de Oszmiana, şi numai acesta ştia cât de adânci erau simţămintele prinţului pentru frumoasa captivă şi ce mijloace folosea, ca să-i câştige inima şi să fie a lui.

Dragostea aceasta era numai o dorinţă arzătoare, pentru că inima lui Bogusław nu era în stare de altceva, dar atât de cumplită, încât acest cavaler cu destulă experienţă în amoruri îşi pierduse capul. Deseori, când rămânea seara numai cu starostele de Oszmiana, Bogusław îşi smulgea părul din cap şi striga:

— Sakowicz, mă mistuie văpaia, mă prăpădesc! Şi Sakowicz îi găsea pe dată mijlocul potrivit:

— Cine vrea să culeagă mierea, îi spunea, trebuie să ameţească albinele. Păi, puţine hapuri are doftorul luminăţiei tale? Dacă-i spun astăzi o vorbă, mâine va fi post festum.

Dar prinţul nu vroia să întrebuinţeze astfel de mijloace, şi asta din mai multe motive. Mai întâi pentru că într-o bună zi i se arătase în vis bătrânul polcovnic Billewicz, bunicul Oleńkăi, şi stând la capul patului, îl privise ameninţător până la primul cântat al cocoşilor. Bogusław nu uitase acest vis. Acest cavaler fără frică era atât de superstiţios, se temea atât de mult de vrăjitorii, de prevederile viselor şi de alte lucruri supranaturale, încât îl treceau fiorii când se gândea cât de înfricoşătoare avea să-i apară iarăşi vedenia, dacă asculta de sfatul Iui Sakowicz. Până şi starostele de Oszmiana, care nu prea credea în Dumnezeu, dar se temea şi el de vise şi farmece, începuse să stea în cumpănă.

A doua pricină a şovăielii lui Bogusław era că „moldoveanca se afla cu fiica vitregă la Taurogi. „Moldoveanca era soţia prinţului Janusz Radziwiłł. Această jupâneasă, venind dintr-o ţară în care obiceiurile sunt destul de slobode, nu se arăta prea aspră, ci dimpotrivă poate chiar prea îngăduitoare faţă de şotiile curtenilor şi ale jupâniţelor. Cu toate acestea, n-ar fi putut suferi ca sub ochii ei, omul care avea să fie bărbatul fiicei sale vitrege, să făptuiască o nelegiuire strigătoare la cer.

Dar nici mai târziu când, ca urmare a îndemnurilor lui Sakowicz şi cu voia prinţului voievod de Wilno, „moldoveanca” plecă în Kurlandia cu principesa Januszówna, Bogusław nu îndrăzni să facă asemenea pas. Se temea de larma care s-ar fi iscat în toată Lituania. Billewiczii, oameni puternici, n-ar fi întârziat să-l cheme în judecată, iar legea pedepsea astfel de fapte cu pierderea averii, a cinstei şi a vieţii.

Radziwiłłii erau într-adevăr destul de puternici şi puteau să calce legile în picioare, dar dacă biruinţa în război ar fi înclinat spre Jan Kazimierz, atunci şi aşa tânărul prinţ s-ar fi aflat la mare ananghie, lipsit de putere, prieteni şi sprijinitori. Şi nu era lesne de prevăzut cum avea să se sfârşească războiul, deoarece lui Kazimierz i se alăturau mereu forţe noi, în timp ce puterea lui Carol se împuţina tot mai mult; oamenii piereau şi banii se isprăveau.

Prinţul Bogusław avea o fire viforoasă, dar era şi foarte priceput în treburile politiceşti şi ţinea întotdeauna seamă de împrejurări. Poftele îl mistuiau ca vâlvătaia, judecata îl îndemna să se stăpânească, spaima superstiţioasă îi încătuşa pornirile sângelui, era bolnav şi avea pe cap o sumedenie de treburi însemnate, de care atârna deseori soarta întregului război; toate aceste pricini îl chinuiau pe prinţ, istovindu-l.

Cu toate acestea, nu se ştie care ar fi fost sfârşitul luptei, dacă n-ar fi fost la mijloc şi amorul propriu al lui Bogusław. Era un om care avea o foarte bună părere despre sine. Se socotea un cârmuitor neîntrecut, un mare conducător, un oştean mare şi un neînvins cuceritor de inimi. Să folosească forţa sau băuturile ameţitoare, el, care ducea cu sine un sipet plin cu scrisori de dragoste de la prinţesele străine? Oare nu erau de-ajuns averea şi titlurile lui, puterea lui care aproape că putea sta alături de aceea a unui rege, numele-i vestii, farmecul şi curtenia, ca să învingă o şlahciancă?

Pe de altă parte, cu cât izbânda era mai mare, cu atât avea să sporească şi măsura plăcerii, atunci când împotrivirea jupâniţei va slăbi şi când singură, de bunăvoie, cu inima bătând ca a unei păsări speriate, cu chipul împurpurat şi cu ochii aburiţi de ceţuri, se va lăsa să cadă în braţele care se întindeau spre ea.

Bogusław se înfiora la gândul acelei clipe pe care o dorea aproape tot atât de mult ca şi pe Oleńka. Se aştepta mereu că această vreme va veni, în cele din urmă, se mânia, îşi pierdea răbdarea, se amăgea singur, uneori i se părea că e foarte aproape, alteori dimpotrivă şi atunci striga că se chinuieşte, dar nu înceta să trudească.

La început o înconjura pe jupâniţa cu o îngrijire plină de luare-aminte, ca să-i poată fi recunoscător şi să-l creadă bun, deoarece înţelegea că recunoştinţa şi prietenia sunt o flăcăruie caldă şi blândă pe care mai târziu va trebui doar s-o aţâţe, ca să se preschimbe într-o vâltoare puternică. Timpul petrecut împreună trebuia să se arate prielnic acestei prefaceri, de aceea Bogusław se dovedea foarte răbdător, nevrând să-i ştirbească încrederea şi s-o sperie.

Nimic nu era zadarnic, fiecare privire, fiecare atingere de mână, fiecare cuvânt trebuia să fie ca picătura de apă ce scobeşte stânca. Tot ce făcea pentru Oleńka, se putea întemeia pe respectarea îndatoririlor de gazdă, pe acea simpatie nevinovată pe care o simte o fiinţă pentru semenii ei, dar toate erau făcute în aşa fel, încât să pară din dragoste. Hotarul era şters înadins şi nu prea limpede, pentru ca trecerea lui să devie cu timpul mai uşoară şi jupâniţa să se rătăcească printre aceste cărărui înşelătoare, unde orice lucru putea să însemne ceva ori, dimpotrivă, să nu aibă nici o însemnătate. Fireşte, jocul acesta nu se potrivea cu firea nestăpânită a lui Bogusław, se înfrâna totuşi, gândind că numai astfel îşi va atinge scopul. În acest timp, trăia plăcerea pe care o simte păianjenul când îşi ţese pânza, păsărarul când îşi întinde laţurile sau vânătorul care merge stăruitor pe urmele fiarei. Prinţul îşi admira propria putere de pătrundere, iscusinţa şi agerimea pe care le deprinsese la curtea din Franţa.

Aşadar, se purta cu jupâniţă Alexandra, cum s-ar fi purtat cu o prinţesă de neam, dar iarăşi nu era lesne de ghicit dacă o făcea numai pentru ea sau era vorba de o curtenie înnăscută faţă de partea femeiască.

Oleńka ajunsese, într-adevăr, persoana cea mai însemnată a tuturor întrecerilor şi jocurilor, a plimbărilor călare şi a vânătorilor, dar era în firea lucrurilor să se întâmple aşa; după plecarea prinţesei Januszowa în Kurlandia, printre femeile adunate la Taurogi, ea se bucura de cea mai mare trecere. O mulţime de jupânese se adăpostiseră în acest loc, care se afla lângă hotar, venind din toată Samogiţia sub ocrotirea prinţului, ca să scape de suedezi; toate recunoşteau întâietatea Billewiczównei care se trăgea din neamul cel mai ales. În vreme ce toată Republica era năpădită de sânge, aici ospeţele se ţineau lanţ, de parcă venise regele cu toţi curtenii şi jupâniţele să se odihnească şi să petreacă la ţară.

Bogusław stăpânea ca un monarh absolut la Taurogi şi în ţinuturile prusiene învecinate ale electorului, în care era un oaspete prea cunoscut, aşa că poruncile lui erau ascultate cu sfinţenie. Pe baza chitanţelor, oraşele îi dădeau bani şi oştenii, şleahticii prusieni veneau în carete şi călare la ospeţele, căluşeii şi vânătorile lui. În cinstea jupâniţei sale, Bogusław reînvie întrecerile între cavaleri, care ieşiseră din obicei pe atunci.

O data luă şi el parte la turniruri, îmbrăcat într-o armură argintie şi încins cu o eşarfă albastră, pe care jupâniţă Alexandra fu nevoită să i-o lege cu mâna ei; doborî de pe cal patru dintre cavalerii prusieni de frunte, apoi pe Ketling şi pe Sakowicz, deşi cel din urmă avea o putere atât de uriaşă, încât oprea careta din goană, apucând-o de roată. Ce înflăcărare se iscă printre cei de faţă când, după aceea, cavalerul în armură argintie îngenunche înaintea jupâniţei sale şi primi din mâna ei cununa biruinţei. Strigătele răsunau asemenea bubuiturilor de tun, batistele fluturau, steagurile coborau în timp ce el îşi ridicase viziera şi privea cu ochii minunaţi la chipul împurpurat al jupâniţei, ducându-i mâna la gură.

Altă dată, când un urs furios se încaieră cu câinii într-un ţarc şi îi ucise pe toţi, prinţul, îmbrăcat doar într-un uşor veşmânt spaniol, se repezi numai cu suliţa la el şi străpunse nu numai fiara dezlănţuită, ci şi pe trabantul care, văzând primejdia, îi sărise în ajutor.

Jupâniţa Alexandra, nepoată de oştean, crescută în tradiţiile războaielor sângeroase şi ale respectului pentru vitejiile cavalereşti, nu putea să nu-l admire la vederea acestor isprăvi; fusese învăţată de mică să socotească vitejia aproape cea dintâi însuşire a bărbatului.

Între timp, prinţul îi dădea în fiecare zi dovezi de curaj supraomenesc, şi totdeauna în cinstea ei. În laudele şi admiraţia neprecupeţită pentru prinţ, atât de mari, încât ar fi putut fi pe potriva unui zeu, oaspeţii se vedeau nevoiţi să rostească numele Oleńkăi alături de cel al lui Bogusław. El tăcea, dar privirile îi împărtăşeau ceea ce nu cutezau să-i spună buzele. Vraja o înconjura din toate părţile.

Toate se potriveau în aşa fel, ca să-i apropie, să-i unească şi în acelaşi timp să-i despartă de mulţimea celorlalţi. Era greu să vorbeşti cu cineva despre el, fără să pomeneşti şi despre ea. Până şi gândurile Oleńkăi se îndreptau mereu cu o putere nestăpânită spre Bogusław. Fiecare clipă a zilei era menită să adâncească vraja.

Seara, după turniruri, încăperile erau luminate cu lămpi de culori felurite ce aruncau străluciri tainice şi dulci, aduse parcă pe pământ de pe tărâmul viselor frumoase; aerul era plin de miresme orientale îmbătătoare, sunetele blânde ale harfelor nevăzute şi ale lăutelor mângâiau urechile, iar în aceste arome, lumini şi sunete se scălda el, admirat de toţi, ca un prinţ fermecat din basme, tânăr, frumos, viteaz, strălucind ca soarele de diamante şi îndrăgostit ca un păstor.

Care jupâniţă se putea împotrivi acestui farmec, care dintre virtuoase n-ar fi fost cucerită de atâta vrajă? Or, trăind sub acelaşi acoperiş cu prinţul, nu-l putea ocoli: e adevărat că se afla în ospeţie fără voia ei, dar Bogusław îşi îndeplinea îndatoririle de gazdă ca un magnat. Ce-i drept, vrând să plece de la Kiejdany, nu şovăise să vie la Taurogi, tot aşa cum îl preferase pe cavalerul Bogusław, care înaintea ei se prefăcea credincios faţă de regele părăsit şi faţă de ţară, trădătorului Janusz. De aceea, la începutul şederii ei la Taurogi, Oleńka nutrise simţăminte de prietenie pentru tânărul prinţ şi, înţelegând repede cât de mult se străduia s-o câştige, se folosise nu o dată de înrâurirea ei, ca să facă bine oamenilor.

În a treia lună de la venirea ei, un rotmistru de la tunuri, prieten cu Ketling, fu osândit de prinţ la moarte prin împuşcare; Billewiezówna, aflând de această întâmplare de la tânărul scoţian, îi luă apărarea.

— O zeiţă poate numai să poruncească, nu să se roage, îi răspunse Bogusław şi, rupând sentinţa de condamnare la moarte, i-o aruncase la picioare. Spune ce vrei, porunceşte! Sunt în stare să dau foc la Taurogi, ca să-ţi înflorească zâmbetul pe chip. Altă răsplată nu-mi doresc, decât să fii voioasă şi să uiţi de vechile necazuri.

Dar Oleńka nu putea fi voioasă, ascunzând în inimă durerea, jalea şi dispreţul nemărginit pentru cel dintâi om pe care-l îndrăgise. În ochii ei jupân Andrzej era un nelegiuit mai rău decât un ucigaş de părinte. Acel Kmicic care făgăduise să-l vândă pe rege pentru bani, ca Iuda pe Christos, se urâţea tot mai mult în mintea ei, preschimbându-se cu vremea într-un monstru cu chip de om, într-o povară şi suferinţă fără margini. Nu-şi putea ierta că-l îndrăgise, dar în acelaşi timp nu putea să-l uite din pricina urii.

Chinuită de asemenea simţăminte, îi era greu să se prefacă veselă, în schimb, îi era recunoscătoare prinţului, pentru că nu vroise să-l ajute pe Kmicic să făptuiască nelegiuirea, şi pentru tot ce făcea. Se mira doar că tânărul prinţ, un cavaler atât de plin de însuşiri alese, nu se grăbea să vie în ajutorul ţării, cu toate că nu vedea cu ochi buni uneltirile lui Janusz. Socotea totuşi că un cârmuitor ca el ştie ce face şi că este silit să se poarte astfel în treburile politiceşti pe care ea, cu mintea ei simplă de jupâniţă, nu le putea înţelege. Bogusław i se plângea de asemenea, lămurindu-şi desele plecări la Tylża, că nu mai poate de atâta osteneală, că este supărat de negocierile dintre Jan Kazimierz, Carol Gustav şi elector şi că se aşteaptă să scape ţara de la cumpănă.

— Nu fac asta pentru nu ştiu ce răsplată, pentru dregătorii, îi spunea, căci acum îl jertfesc până şi pe vărul Janusz, care mi-a fost ca un părinte, fiindcă nu ştiu dacă voi izbuti s-o înduplec pe regina îndârjită să-l ierte; nu fac decât ce-mi porunceşte Dumnezeu, cugetul şi dragoste de ţară.

Când vorbea astfel, cu tristeţea întipărită pe faţa-i gingaşă şi cu ochii pironiţi în bagdadie, i se părea măreţ precum acei viteji din alte vremuri, despre care îi povestea bătrânul polcovnic Billewicz că citise în cărţile lui Cornelius. Şi inima i se umplea de admiraţie. Atunci când se chinuia din cale-afară, gândindu-se la Andrzej Kmicic, pe care-l ura, îi venea în minte Bogusław care o mângâia şi o întărea. Unul întruchipa pentru ea întunericul mohorât şi înfricoşător, iar celălalt lumina în care se cufundă bucuros orice suflet aflat în suferinţă. Spătarul de Rosienie şi tomnatica jupâniţa Kulwiec, care fusese adusă de la Wodokty, o împingeau şi ei la vale pe acest povârniş, cântând de dimineaţa până seara adevărate imnuri de laudă în cinstea lui Bogusław. Amândoi îl împovărau atât de mult la Taurogi, încât se gândea întruna cum să scape de ei fără să-i supere, deşi îi câştigase de partea lui. Mai ales pe spătar care, înfuriat la început, nu se putuse împotrivi prieteniei şi bunăvoinţei lui Radziwiłł.

Dacă Bogusław ar fi fost doar un şleahtic de neam ales, nu un prinţ ca Radziwiłł, magnat aproape deopotrivă cu un rege, poate că Billewiczówna l-ar fi îndrăgit până la uitarea de sine, în ciuda testamentului lăsat de bătrânul polcovnic, care o învoia să aleagă numai între mânăstire şi Kmicic. Dar era o jupâniţa aspră cu sine însăşi şi avea un suflet drept, aşa că nu-şi îngăduia nici măcar să viseze la altceva decât la recunoştinţă şi admiraţie pentru prinţ.

Neamul ei era prea neînsemnat, ca să-i poată deveni soţie, şi prea mare, ca să ajungă ibovnica lui Radziwiłł, aşadar se uita la el, cum s-ar fi uitat la un rege, dacă s-ar fi aflat la curtea acestuia. În zadar se străduia el să-i schimbe gândurile; uitând de sine din pricina dragostei, în parte înadins, în parte dus de înflăcărare, repeta nu o dată ce spusese când va în prima seară la Kiejdany, anume că Radziwiłłii se însoţiseră de multe ori cu fiice de şleahtici; totul era zadarnic, astfel de gânduri nu se lipeau de ea, cum nu se lipeşte apa de pieptul lebedei, şi rămânea ca şi mai înainte recunoscătoare, prietenoasă, plină de admiraţie şi căutându-şi cu inima neîntinată alinarea în gândurile despre vitejia lui.

Bogusław nu-i înţelegea starea sufletească şi deseori i se părea că este aproape de împlinirea visurilor. Recunoştea cu ruşine şi răutate că faţă de ea nu se arăta atât de cutezător, cum se arătase faţă de atâtea prietene de la Paris, Bruxelles şi Amsterdam. Poate că se purta aşa, fiindcă era îndrăgostit cu adevărat ori poate pentru că în această jupâniţă, în chipul ei, în sprâncenele înecate şi în ochii aspri era ceva care impunea cuviinţă. La vremea lui, doar Kmicic nu se lăsase înrâurit şi sărutase cu îndrăzneală ochii aceştia aspri şi gura mândră, dar Kmicic era logodnicul ei. Toţi ceilalţi cavaleri, începând cu Wołodyjowski şi sfârşind cu şleahticii prusieni cam din topor de la Taurogi şi cu prinţul însuşi, se purtau mai puţin familiar cu ea, decât cu celelalte jupâniţe de aceeaşi treaptă. Prinţul se lăsa uneori pradă firii nestăpânite, dar după ce o dată îi strânse piciorul în caretă, şoptindu-i în acelaşi timp: „Nu-ţi fie teamă.”, iar ea îi răspunse că se teme să nu-i pară rău că a avut încredere în el, Bogusław rămase încurcat şi se întoarse la vechile mijloace, vrând să-i cucerească inima cu-încetul.

Dar şi răbdarea lui se apropia de sfârşit. Treptat, începu să uite de vedenia înfricoşătoare care i se arătase în vis, gândindu-se tot mai des la sfatul lui Sakowicz şi nădăjduind că toţi Billewiczii vor pieri în război; poftele îl chinuiau din ce în ce mai aprig, când deodată avu loc o întâmplare care schimbă cu totul rânduiala lucrurilor Ia Taurogi.

Într-o bună zi, căzu ca trăsnetul vestea că Tykocinul fusese cucerit de jupân Sapieha, iar marele hatman de Lituania îşi pierduse viaţa printre dărâmăturile castelului.

La Taurogi se iscă mare fierbere. Bogusław se repezi în aceeaşi zi la Krolewiec, ca să se vadă cu împuterniciţii regelui suedez şi ai electorului.

Întârzie acolo mai mult decât plănuise. Între timp, la Taurogi, începură să se adune pâlcuri de oaste prusiene şi suedezi. Se zvonea de o campanie împotriva lui jupân Sapieha. Adevărul gol-goluţ că Bogusław era de partea suedezilor, ca şi vărul lui, Janusz, ieşea la iveală tot mai limpede.

Se întâmpla că în acelaşi timp spătarul de Rosienie fu înştiinţat de arderea cuibului de la Billewicze de către cetele lui Loewenhaupt care, învingându-i pe răsculaţii din Samogiţia la Szawle, treceau tot ţinutul prin foc şi sabie.

Şleahticul plecă îndată, vrând să'vadă pagubele cu ochii lui, iar prinţul Bogusław nu-l opri, dimpotrivă, îi dădu drumul bucuros, mulţumindu-se să-i spună înainte de a porni la drum:

— Acum înţelegi şi domnia ta de ce v-am adus la Taurogi; la drept vorbind, îmi datoraţi viaţa.

Oleńka rămase numai cu jupâniţa Kulwiec şi se închise îndată în încăperile sale, nevrând să vadă pe nimeni afară de câteva jupânese. Când acestea îi aduseră vestea că prinţul pregăteşte o campanie împotriva oştilor poloneze, nu vru să le dea crezare şi porunci să-l cheme pe Ketling, deoarece ştia că tânărul scoţian nu-i va ascunde nimic.

Într-adevăr, se şi înfăţişă numaidecât, preafericit că fusese chemat şi că va putea vorbi cu aceea care-i stăpânea inima.

Billewiczówna începu să-l iscodească:

— Jupâne cavaler, spuse, la Taurogi umblă atâtea veşti, că nu mai ştim ce să credem şi rătăcim ca într-o pădure. Unii zic că prinţul voievod a murit de moarte bună, alţii susţin că a fost hăcuit cu săbiile. Care este pricina morţii lui?

Ketling şovăi un răstimp; se vedea că lupta cu sfiala-i înnăscută, în cele din urmă roşi ca focul şi răspunse:

— Pricina prăbuşirii şi a morţii prinţului voievod eşti domnia ta.

— Eu? Întrebă uluită jupâniţa Billewicz.

— Întocmai, fiindcă prinţul nostru a vrut mai degrabă să rămână la Taurogi, decât să pornească în ajutorul vărului său. Alături de domnia ta, jupâniţă, a uitat de toate.

Fu rândul Oleńkăi să roşească asemenea unui trandafir. Urmă o clipă de tăcere. Scoţianul sta cu pălăria în mână, cu ochii plecaţi şi cu capul pe piept într-o atitudine plină de cinstire şi cuviinţă; în cele din urmă îşi înălţă capul, îşi scutură buclele blonde şi spuse:

— Jupâniţă, dacă vorbele mele te-au jignit, îngăduie-mi să îngenunchez şi să-mi cer iertare.

— Să nu faci una ca asta, jupâne cavaler, se împotrivi repede jupâniţa, văzând că tânărul cavaler îşi îndoise genunchiul. Ştiu că mi-ai spus totul cu inima curată, fiindcă am băgat de seamă că-mi vrei binele. M-am înşelat oare? Nu-mi doreşti binele?

Ketling îşi înălţă ochii îngereşti şi, ducându-şi mâna la inimă, rosti cu un glas şoptit ca o adiere de vânt şi mâhnit ca un oftat:

— Ah, jupâniţă, jupâniţă!

Şi în clipa aceea se înfricoşa că spusese prea mult, aşa că îşi lăsă iarăşi capul pe piept şi îşi luă înfăţişarea unui curtean care ascultă poruncile reginei iubite.

— Mă aflu printre străini şi sunt lipsită de ocrotire, spuse Oleńka. Cu toate că sunt în stare şi veghez asupra mea şi Dumnezeu mă va păzi de primejdii, am nevoie şi de ajutorul oamenilor. Domnia ta, vrei să fii fratele meu? Vrei să mă previi la nevoie, ca să ştiu ce să fac şi să scap de orice capcane?

Spunând acestea, îi întinse mâna, iar el îngenunche cu toată împotrivirea fetei, şi îi sărută vârful degetelor.

— Domnia ta, spune-mi ce se petrece în jurul meu?

— Jupâniţă, prinţul te are dragă! răspunse Ketling. N-ai băgat de seamă?

Oleńka îşi acoperi faţa cu mâinile.

— Am văzut şi n-am văzut. Uneori mi se părea doar că e foarte bun.

— Bun! repetă Ketling ca un ecou.

— Chiar aşa. Alteori însă, când mă gândeam că i-am stârnit poftele, nenorocita de mine, mă linişteam singură, spunându-mi că nu mă ameninţă nici o primejdie. Îi eram recunoscătoare pentru tot ce făcea pentru mine, deşi Dumnezeu mă vede, nu-i aşteptam dovezile de bună-voinţă, temându-mă că şi aşa îmi arătase prea multe.

Ketling răsuflă adânc.

— Îmi îngădui să vorbesc pe şleau? întrebă după o clipă de tăcere.

— Vorbeşte, domnia ta.

— Prinţul are mimai doi oameni de încredere, pe jupân, Sakowicz şi pe Paterson, iar Paterson ţine foarte mult la mine, fiindcă venim din aceeaşi ţară şi m-a purtat în braţe când eram copil. Aşa că tot ce ştiu, ştiu de la el. Prinţul te iubeşte, jupâniţa, poftele ard în el ca smoala de pe torţă. Toate câte se întâmpla aici, toate acele ospeţe, vânători, căluşei şi turnirul, în urma căruia scuip sânge şi acum datorită prinţului, au loc numai pentru domnia ta. Prinţul te are dragă, jupâniţa, dar dorinţa lui nu e curată, fiindcă vrea doar să te ruşineze, nu să te ia de soţie. Cu toate că n-ar găsi una mai vrednică, de-ar fi nu prinţ, ci regele lumii întregi, se gândeşte totuşi la alta. Îi este hărăzită principesa Anna şi avuţiile ei. Ştiu asta de la Paterson şi-l iau drept martor pe Dumnezeu, evanghelia lui, că spun numai adevărul. Jupâniţă, să nu te încrezi în prinţ, să nu te încrezi în binefacerile lui, să nu te înşele şovăiala lui, veghează, păzeşte-te, pentru că aici te pândeşte trădarea la fiecare pas. Mi se taie răsuflarea, când îmi aduc aminte ce spunea Paterson. Un nelegiuit ca Sakowicz nu se mai află în lumea întreagă. nu pot să mai vorbesc, pe legea mea, nu pot să mai vorbesc despre asta! Dacă n-ar fi jurământul pe care l-am făcut prinţului că-i voi păzi viaţa şi persoana, braţul acesta şi spada asta, jupâniţă, te-ar scăpa de această ameninţare neîncetată. Primul pe care l-aş ucide, ar fi Sakowicz. Aşa-i, pe el înaintea tuturor, chiar şi înaintea acelora care au vărsat sângele părintelui meu în ţara mea şi au pus mâna pe avere, făcând din mine un surghiunit şi un simbriaş.

Ketling începu să tremure de mânie, o vreme strânse în pumn garda spadei, nefiind în stare să rostească o vorbă, apoi se stăpâni şi destăinui dintr-o răsuflare toate mijloacele pe care Sakowicz îl îndemna pe prinţ să le folosească împotriva ei.

Jupâniţa Alexandra, spre marea uimire a cavalerului, rămase destul de liniştită, aflând de primejdia care o ameninţa, doar sângele îi pieri din obraji şi deveni şi mai serioasă în privirile ei se răsfrângea o voinţă neclintită.

— O să scap eu! spuse. Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi sfânta cruce!

— Până acum prinţul nu vroia să asculte de sfatul lui Sakowicz, adăugă Ketling, dar când va vedea că drumul pe care l-a ales nu duce la nimic.

Şi începu să povestească despre pricinile care-l făceau pe Bogusław să şovăie.

Jupâniţă asculta cu sprânceana încruntată, dar nu cu prea multă luare-aminte, pentru că începuse să se gândească de pe acum cum să scape de această ocrotire îngrozitoare. Din nefericire, în toată ţara nu se afla nici un loc în care să nu curgă sângele, aşa că planurile de fugă nu i se înfăţişau prea limpede, de aceea prefera să nu vorbească despre ele.

— Jupâne cavaler, spuse într-un târziu, mai răspunde-mi la o singură întrebare. Prinţul Bogusław este de partea regelui suedez sau a lui Jan Kazimierz?

— Nu e o taină pentru nici unul dintre noi, răspunse tânărul oştean, că prinţul ţine cu cei care sfâşie Republica, vrând să-i rămână şi lui principatul Lituaniei.

Tăcu şi se părea că gândul îi zboară fără să vrea pe urmele gândurilor Oleńkăi, căci după o clipă adăugă:

— Electorul şi suedezii sunt mână în mână cu prinţul şi cum ei vor ocupa toată Republica, nu se află nici un loc în care să te ascunzi de el.

Oleńka nu răspunse nimic.

Ketling mai aşteptă o vreme să-l mai întrebe ceva, dar văzând-o că tace, preocupată de propriile gânduri, socoti că e de prisos, aşa că se îndoi într-o plecăciune adâncă, măturând podeaua cu penele de la pălărie.

— Îţi mulţumesc, jupâne cavaler! rosti, întinzându-i mâna.

Ketling începu să se retragă spre uşă cu faţa spre ea. Deodată, pe chipul Oleńkăi se ivi o rumeneală uşoară,' stătu o clipă în cumpănă, apoi spuse:

— Încă o vorbă, jupâne cavaler.

— Pentru mine, fiecare cuvânt al domniei tale este o dovadă de bunăvoinţă.

— Domnia ta l-ai cunoscut pe jupân. Andrzej Kmicic.

— L-am cunoscut, jupâniţă. la Kiejdany. Ultima oară l-am văzut la Pilwiszki, când veneam încoace din Podlasie.

— E adevărat. e adevărat ce spunea prinţul că jupân Kmicic s-a oferit să ridice mâna asupra regelui polonez?

— Nu ştiu, jupâniţă. Ştiu doar că la Pilwiszki s-au sfătuit îndelung, după care prinţul a plecat cu el în pădure, unde a întârziat atât de mult, încât Paterson începuse să se teamă şi a trimis oştenii în întâmpinarea lui. Eu mă aflam în fruntea pâlcului. L-am întâlnit pe prinţ, întorcându-se singur. Am băgat de scamă că era foarte întărâtat, de parcă trecuse printr-o mare emoţie. Vorbea de unul singur, lucru care nu i se întâmplase niciodată. L-am auzit spunând: „Diavolul, ar fi în stare de una ca asta.” Altceva nu mai ştiu nimic. Mai târziu însă, când prinţul ne-a destăinuit ce-i propusese Kmicic, mi-am zis că atunci trebuie să se fi întâmplat.

Billewiczówna îşi şnurui buzele.

— Mulţumesc! rosti.

Şi după o clipă rămase singură.

Gândul la fugă puse stăpânire pe ea. Hotărî să se smulgă cu orice preţ din aceste locuri spăimoase şi de sub oblăduirea prinţului trădător. Dar încotro s-o apuce? Satele şi oraşele erau în mâna suedezilor, mânăstirile dărâmate, castelele făcute una cu pământul, ţara întreagă mişuna de lefegii şi de fugarii de la oaste, de tâlhari şi de tot felul de lotri. Ce soartă putea s-o aştepte pe o jupâniţa aruncată în această vâltoare? Cine va merge cu ea? Mătuşa Kulwiecówna, spătarul de Rosienie şi zece-cincisprezece slujitori. Erau oare destui, ca s-o apere? Poate că ar fi mers şi Ketling, poate că ar fi găsit o mână de oşteni credincioşi şi de prieteni care ar fi vrut să-i însoţească, dar Ketling o îndrăgise, nu mai încăpea nici o îndoială, şi nu putea să aibă faţă de el o datorie de recunoştinţă, pe care ar fi trebuit s-o plătească pe urmă cu un preţ prea mare.

În sfârşit, ce drept avea să închidă viaţa acestui tânăr abia trecut de vârsta copilăriei, aruncându-l în ghearele primejdiei, dacă nu-i putea oferi în schimb decât prietenia. Se întreba deci ce să facă, unde să fugă, deoarece pretutindeni o ameninţau pierzania şi ruşinea.

Cuprinsă de îndoieli, începu să se roage fierbinte, repetând mai ales o rugăciune pe care o rostea întotdeauna bătrânul polcovnic, când se afla în nevoie, şi care începea astfel:

Cel de Sus pruncul ţi-a scăpat De-a lui Irod urgie.

Spre Egipt calea ţi-a-ndreptat, Găsindu-ţi pază ţie.

În acest timp, afară se ridică un vânt grozav şi copacii din livadă începură să se tânguie. Deodată, jupâniţă cufundată în rugăciune îşi aduse aminte de codrii la marginea cărora crescuse de mică şi îi fulgeră prin minte că numai acolo putea să găsească un adăpost fără primejdie.

Oleńka răsuflă uşurată, deoarece găsise, în sfârşit, ceea ce căuta. Aşa-i, în pădurile de la Zielonka şi Rogowska! Vrăjmaşii n-aveau să pătrundă până acolo şi nici lotrii nu umblau după pradă. Acolo până şi oamenii din partea locului, dacă nu erau cu luare-aminte, puteau să se rătăcească şi să caute zadarnic drumul până când erau sfâşiaţi de fiare, darmite străinii care nu cunoşteau cărările. Acolo o vor apăra Domaszcwiczii vânători şi Stakjenii, iar dacă ei nu mai erau acolo, dacă îl urmaseră cu toţii pe Wołodyjowski, putea să ajungă prin pădure în alte ţinuturi şi să-şi caute liniştea în alţi codri.

Amintirea lui Wołodyjowski o înveseli pe Oleńka. Un ocrotitor ca el i-ar fi trebuit. Era un oştean de nădejde, o sabie înapoia căreia ar fi scăpat şi de Kmicic şi de Radziwiłłi. Îşi aduse aminte că el o sfătuise, atunci când îl prinsese pe Kmicic la Billewicze, să-şi caute adăpost în Codrul Białowieska.

Şi avea dreptate! Rogowska şi Zielonka erau prea aproape de Radziwiłłi, în vreme ce la Białowieża se afla Sapieha, acela care îl ştersese de pe faţa pământului pe cel mai înfricoşător dintre Radziwiłłi.

Aşadar, la Białowieża trebuia să fugă, fie şi astăzi sau mâine! Nu va mai zăbovi deloc după întoarcerea spătarului de Rosienie.

Se va adăposti în bungetele întunecate ale Codrului Białowieska, iar mai târziu, când va trece furtuna, într-o mânăstire. Numai acolo putea să-şi găsească tihna adevărată şi uitarea oamenilor, uitarea durerii, a părerii de rău şi a dispreţului.