Capitolul XIX.

Deznădejdea spătarului era atât de mare, încât jupâniţa fu nevoită să-l mângâie şi să-i asigure că nu trebuie să socotească banii pierduţi, întrucât scrisoarea poate ţine ioc de chitanţă, iar Radziwiłł, stăpânul atâtor moşii în Lituania şi Rutenia, nu era prea greu de găsit.

În schimb, deoarece nu puteau să prevadă ce-i aştepta pe amândoi, mai ales dacă Bogusław avea să se întoarcă biruitor la Taurogi, începură să se gândească şi mai mult la fugă.

Oleńka era de părere s-o amâne până când se va însănătoşi Hassling-Ketling, deoarece Braun era un oştean mohorât şi cam necioplit, care îndeplinea poruncile orbeşte, aşadar nici gând să-l câştige de partea lor.

Cât despre Ketling, jupâniţa ştia prea bine că se rănise numai ca să rămână alături de ea, de aceea, era convinsă că e în stare să facă totul pentru ea. Într-adevăr, conştiinţa o hărţuia fără încetare cu tot felul de întrebări; avea oare dreptul să jertfească viitorul unui străin, poate şi viaţa, pentru propria scăpare? Pericolele care o pândeau Ia Taurogi erau însă atât de cumplite, încât întreceau de o sută de ori primejdiile care-l ameninţau pe Ketling pentru părăsirea slujbei. Deoarece Ketling, ca oştean destoinic, putea găsi pretutindeni o slujbă, chiar mai bună, şi odată cu ea ocrotitori puternici, ca regele, jupân Sapieha ori jupân Czarniecki. Pe deasupra, avea să slujească o cauză dreaptă, aflându-şi astfel prilejul de a-şi arăta recunoştinţa faţă de ţara care-i îndulcise surghiunul. Moartea l-ar fi ameninţat numai dacă ar fi căzut în mâinile lui Bogusław, dar acesta nu stăpânea toată Republica. Aşa că jupâniţa nu mai stătu în cumpănă şi atunci când rana tânărului se vindecă, îngăduindu-i să-şi reia slujba, îl chemă la ea.

Ketling se ivi înaintea Billewiczównei palid, slăbit, fără o picătură de sânge în obraz, dar ca totdeauna plin de admiraţie, respect şi umilinţă.

La vederea lui, Oleńkăi îi dădură lacrimile, pentru că era singura fiinţă care-i vroia binele la Taurogi; pe chipul lui se citea atâta sfârşeală şi suferinţă, încât atunci când jupâniţă îl întrebă de sănătate, tânărul răspunse:

— Din nefericire, jupâniţă, mi-e mai bine, dar ar fi fost mai bine să mor.

— Domnia ta, trebuie să lepezi această slujbă, îi răspunse, privindu-l cu înduioşare, fiindcă un suflet atât de vrednic trebuie să slujească o cauză dreaptă şi un stăpân drept.

— Din nefericire! repetă Ketling.

— Când se sfârşeşte slujba domniei tale?

— Abia după o jumătate de an.

Oleńka tăcu un răstimp, apoi îşi ridică spre el ochii minunaţi care nu mai erau aspri, şi spuse:

— Ascultă-mă, jupâne cavaler. Am să-ţi vorbesc ca unui frate, ca unui om de credinţă: domnia ta poţi şi trebuie să scapi.

Şi îi mărturisi totul: şi dorinţa de a fugi, şi speranţa că el o va ajuta. Îi spuse că oriunde poate găsi o slujbă frumoasă, ca şi sufletul lui, şi vrednică de onoarea lui de cavaler, sfârşind astfel:

— Eu îţi voi fi recunoscătoare până la moarte. Vreau să mă adăpostesc într-un lăcaş al lui Dumnezeu, să întru la mânăstire, dar oriunde vei fi, departe sau aproape, în vreme de război sau de pace, mă voi ruga pentru domnia ta, îl voi ruga pe Dumnezeu să-i dea fratelui meu şi binefăcătorului meu liniştea şi fericirea, pentru că eu nu-i pot da nimic, afară de recunoştinţă şi rugăciunile mele.

Aici glasul începu să-i tremure, iar cavalerul îi asculta cuvintele îngălbenind; în cele din urmă îngenunche, îşi duse amândouă mâinile la frunte şi aproape gemând, răspunse:

— Nu pot, jupâniţă, nu pot!

— Domnia ta nu vrei să-mi îndeplineşti rugămintea? îl întrebă Billewiczówna mirată.

Iar el, în loc să-i răspundă, începu să se roage:

— Dumnezeu mare şi milostiv! De când mă ştiu, minciuna nu mi-a ieşit niciodată din gură, nicicând nu m-am mânjit cu vreo faptă înşelătoare. Copil fiind, am apărat cu această mână slabă pe regele şi ţara mea; de ce mă pedepseşti, Doamne, atât de greu, trimiţându-mi un chin pentru care vezi că n-am puterea de trebuinţă. Apoi se îndreptă spre Oleńka:

— Jupâniţa, domnia ta nu ştii ce înseamnă porunca pentru un oştean, nu ştii că ascultarea înseamnă nu numai datoria, ci şi onoarea lui. Pe mine, jupâniţă, mă leagă jurământul, ba chiar mai mult decât un jurământ; mi-am dat cuvântul de cavaler că nu voi părăsi slujba înainte de termen şi-mi voi face datoria cu credinţă. Sunt oştean şi şleahtic şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu voi merge niciodată pe urmele acelor simbriaşi care se leapădă de slujbă şi onoare! Nu-mi voi călca legământul nici dacă-mi porunceşti şi nici dacă mă rogi, jupâniţă, deşi îţi spun asta cu mare durere. Dacă, având poruncă să nu las pe nimeni să plece de la Taurogi, aş fi de strajă la poartă şi dacă domnia ta ai vrea să treci împotriva poruncii, ai trece, dar numai peste trupul meu. Nu m-ai cunoscut, jupâniţă, şi te-am dezamăgit. Dar ai milă şi înţelege că nu te pot ajuta să fugi şi nici măcar nu se cuvine să te ascult, deoarece porunca e limpede; a primit-o Braun şi am primit-o şi noi, ceilalţi cinci oşteni care am rămas aici. Doamne, Dumnezeule, dacă ştiam că voi căpăta asemenea poruncă, m-aş fi dus mai bine în campanie. Jupâniţa, văd că nu te pot convinge şi nu mă crezi, dar Dumnezeu mi-e martor. El să mă judece după moarte dacă nu-i adevărat că mi-aş da viaţa fără şovăire pentru domnia ta. dar cinstea nu mi-o pot întina!

Spunând acestea, Ketling îşi frângea mâinile; tăcu istovit şi începu să răsufle repede.

Oleńka nu-şi revenise încă din uimire. Nu avea timp să judece şi nici să preţuiască aşa cum trebuia acest suflet fără pereche în curăţenia lui; simţea numai că i se spulberă şi ultima speranţă de a scăpa din această robie de neîndurat.

Cu toate acestea, mai încercă încă o dată.

— Domnia ta, spuse după o clipă, sunt nepoată şi fiică de oştean; bunicul şi tatăl meu puneau şi ei onoarea mai presus de toate, dar tocmai de aceea nu s-ar fi lăsat folosiţi orbeşte la orice treburi.

Ketling scoase scrisoarea de la manşetă cu mâini tremurătoare, i-o întinse Olenkăi şi zise:

— Jupâniţă, judecă şi domnia ta dacă porunca nu priveşte şi slujba mea!

Oleńka îşi aruncă ochii pe hârtie şi citi cele ce urmează: „Deoarece a ajuns la urechile noastre că numitul Billewicz, spătar de Rosienie, vrea să părăsească pe ascuns reşedinţa noastră în scopuri vrăjmaşe nouă: anume, ca să aţâţe la răzvrătire împotriva regelui suedez şi a noastră pe cunoscuţii, rudele şi prietenii săi, încredinţăm căpeteniilor garnizoanei de la Taurogi să-i păzească pe numitul Billewicz şi pe nepoata lui ca pe nişte ostatici şi prinşi de război şi să nu-i lase să fugă; altminteri, îşi vor pierde onoarea şi vor fi judecaţi de tribunalul de război.” etc.

— Porunca a fost trimisă de la primul loc de popas, după plecarea prinţului, spuse Ketling, de aceea e scrisă pe hârtie.

— Facă-se voia Domnului! rosti Oleńka după o clipă de tăcere. Nu mai e nimic de făcut.

Ketling simţea că s-ar fi cuvenit să plece, dar nu se mişca din ioc. Buzele-î palide se mişcau din când în când, ca şi când ar fi vrut să spună ceva şi nu putea să vorbească.

Îl sugruma dorinţa de a-i cădea la picioare şi a-i cerşi iertarea, dar pe de altă parte, înţelegea că jupâniţei îi ajunge propria nenorocire şi simţea o desfătare cumplită la gândul că suferă şi el şi va suferi fără să se plângă.

În cele din urmă, se înclină şi ieşi în tăcere, dar în tindă îşi rupse legăturile de pe rana proaspătă şi se prăbuşi leşinat, iar după un ceas străjile de la palat îl găsiră zăcând în apropierea scărilor şi îl duseră în armurărie; se îmbolnăvi greu şi nu putu părăsi patul două săptămâni încheiate.

După plecarea lui Ketling, Oleńka rămase o vreme ca ameţită. Mai degrabă s-ar fi aşteptat la moarte, decât la refuzul lui, de aceea, la început, cu tot curajul, o părăsiră puterile şi se simţi slabă ca o femeie obişnuită. Cu toate că repeta fără să-şi dea seama: „Facă-se voia Domnului”, jalea dezamăgirii îi învinse resemnarea şi începu să plângă cu lacrimi amare.

Tocmai atunci pică şi spătarul şi, uitându-sc la Oleńka, ghici dintr-odată că n-avea să afle o veste îmbucurătoare, aşa că întrebă repede:

— Pentru Dumnezeu, ce mai e?

— Ketling se împotriveşte! răspunse fata.

— Aici nu sunt decât lotri, mişei şi câini! Cum aşa, nici el nu vrea să ne ajute?

— Nu numai că nu vrea să ne ajute, răspunse văietându-se ca un copil, dar zice că va încerca să ne împiedice cu preţul vieţii.

— De ce? Pe rănile Mântuitorului! De ce?

— Pentru că n-avem noroc! Ketling nu e un trădător, dar n-avem noroc şi pace, suntem cei mai nefericiţi oameni de pe pământ!

— Trăsni-i-ar să-i trăsnească pe toţi ereticii ăştia! strigă spătarul. Asupresc virtutea, jefuiesc, fură, întemniţează. Se duce totul de râpă! Oamenii cinstiţi nu mai pot trăi în asemenea vremuri.

Începu să umble cu paşi repezi prin încăpere şi să ameninţe cu pumnii, apoi spuse scrâşnind din dinţi:

— L-aş vrea mai degrabă pe voievodul de Wilno sau de o mie de ori chiar pe Kmicic, decât pe mişeii ăştia înmiresmaţi fără cinste şi fără conştiinţă!

Iar când Oleńka nu răspunse nimic şi începu să suspine şi mai amarnic, spătarul se îmblânzi şi vorbi astfel:

— Nu mai plânge. M-am gândit la Kmicic numai pentru că el cel puţin ne-ar fi putut smulge din această robie babiloneană. I-ar fi învăţat el minte pe cei ca Braun, Ketling, Paterson şi chiar pe Bogusław! Dar, la urma urmei, toţi sunt nişte trădători! Hai, nu mai, plânge! Nu faci nimic cu plânsul, trebuie să chibzuim. Ketling nu vrea să ne ajute. strâmba-l-ar! Ei bine, o să ne descurcăm şi fără el. Pari o fată curajoasă, dar la nevoie nu ştii decât să suspini. Ce zice Ketling?

— Zice că prinţul a dat poruncă să fim păziţi ca nişte prinşi de război, de teamă să nu strângi răzvrătiţii şi să te duci la confederaţi.

Spătarul îşi puse mâinile în şolduri cu fală:

— Aha, s-e teme, netrebnicul! Şi are dreptate, pentru că aşa am să şi fac, pe legea mea!

— Şi pentru că porunca e legată de slujba lui, Ketling trebuie s-o îndeplinească, altfel pierzându-şi cinstea.

— Prea bine! o să ne descurcăm şi fără ajutorul ereticilor.

Oleńka îşi şterse ochii.

— Gândeşti că se poate, unchiule?

— Gândesc că trebuie, iar dacă trebuie, atunci se şi poate, de-ar fi să ne dăm drumul pe frânghii de la ferestrele astea.

Iar jupâniţă:

— E vina mea, că m-am apucat să plâng. Hai să ne sfătuim mai repede!

Lacrimile i se uscară şi sprâncenele i se împreunară din nou din pricina gândurilor cu hotărârea şi puterea dinainte.

Dar se arătă că spătarul nu se pricepe să dea poveţe, în schimb, închipuirea jupâniţei se dovedi mult mai bogată. Era destul de greu şi pentru ea, întrucât nu mai încăpea îndoială că aveau să fie păziţi cu străşnicie.

Hotărâră să nu încerce nimic până când la Taurogi nu vor veni veşti de la Bogusław. Îşi puseră toată nădejdea în alte ştiri, socotind că pedeapsa dumnezeiască nu va întârzia să-l lovească pe acest vânzător de ţară şi om fără cinste. Putea să moară în luptă, să se îmbolnăvească şi să cadă la pat sau să fie înfrânt de Sapieha, şi atunci, la Taurogi, s-ar fi iscat panica şi porţile n-ar mai fi fost păzite cum trebuie.

— Îl cunosc eu pe jupân Sapieha, spuse spătarul, încurajându-se pe sine şi pe Oleńka. E un războinic cam încet, dar cu socoteală şi grozav de îndârjit. Exemplum credinţa lui faţă de ţară şi de rege. A zălogit şi a vândut tot ce avea, strângând o oştire, pe lângă care a lui Bogusław nu înseamnă nimic. De o parte, un mare senator, un catolic drept şi un înţelept, de cealaltă, un fluşturatic, un eretic şi un fluieră-vânt! Cine poate fi biruitorul binecuvântat de Dumnezeu? Întunericul lui Radziwiłł va trebui să dea înapoi în faţa luminii lui Sapieha! Doar dacă n-ar mai fi nici o dreptate pe lumea asta! Să aşteptăm dar veşti şi să ne rugăm pentru izbânda oştirii lui jupân Sapieha.

Şi începură să aştepte, dar trecu o lună întreagă, lungă şi grea pentru inimile suferinde, până să sosească la Taurogi primul gonaci, şi acesta trimis în fapt la Szteinbok, în Prusia regală.

Ketling, cate nu mai cuteza să se arate înaintea jupâniţei, îi trimise numaidecât o scrisoare cu următoarea veste: „Prinţul Bogusław l-a zdrobit pe jupân Krzysztof Sapieha nu departe de Brańsk; câteva steaguri de călărime şi pedestrime au fost nimicite. Se îndreaptă spre Tykocin, unde se află Horotkiewicz.”

Pentru Oleńka fu ca o lovitură de trăsnet. Măreţia Conducătorului şi vitejia ostăşească erau totuna pentru mintea ei de femeie, şi pentru că îl văzuse pe Bogusław la Taurogi biruind cu uşurinţă pe cei mai vrednici cavaleri, mai ales după această veste, şi-l închipuia ca pe o forţă de neînvins a răului, căreia nimeni nu-i putea sta în cale.

Speranţa că Bogusław avea să fie înfrânt i se spulberase cu totul. Spătarul încerca zadarnic s-o liniştească şi s-o mângâie, spunându-i că tânărul prinţ nu ajunsese să se măsoare cu mai vârstnicul jupân Sapieha, zadarnic o asigură că fie şi numai rangul de hatman, cu care regele îl împodobise pe jupân Sapieha, îl punea în chip hotărât pe cel din urmă deasupra lui Bogusław, că tot nu credea, nu mai îndrăznea să creadă.

— Cine-l va învinge, cine se poate măsura cu el? răspundea mereu.

Ştirile care urmară îi întăriră şi mai mult temerile.

Câteva zile mai târziu, Ketling îi trimise iarăşi o scrisoare, vestind-o de înfrângerea lui Horotkiewicz şi luarea Tykocinului. „Tot ţinutul Podlasie, scria, se află în mâna prinţului care nu-l mai aşteaptă pe jupân Sapieha şi se îndreaptă spre el în marşuri lungi.”

— Jupân Sapieha va fi zdrobit şi el! se gândi jupâniţa.

În acest timp, sosi o ştire din alte părţi, ca o rândunică ce prevesteşte primăvara.

La aceste margini de lângă mare ale Republicii ajungea târziu, în schimb, era împodobită în toate strălucirile de curcubeu ale minunatei legende din primele veacuri ale creştinătăţii, când sfinţii mai umblau încă pe lume, slujind adevărul şi dreptatea.

— Częstochowa! Częstochowa! repetau toate gurile. Gheaţa din inimi se topi şi sufletele îmbobociră ca nişte flori în pământul încălzit de soarele primăverii. „Częstochowa s-a apărat, Regina Poloniei a fost văzută acoperind zidurile cu mantia-i cerească; grenadele ucigaşilor îi cădeau la sfintele picioare, gudurându-se ca nişte câini de curte: suedezilor li se uscau braţele, muschetele se lipeau de feţe, până când au părăsit asediul cu ruşine şi spaimă.”

Când auzeau vestea, oamenii străini unul de altul îşi cădeau în braţe, plângând de bucurie. Unii îşi arătau nemulţumirea că aflau atât de târziu.

— Noi trăim aici de atâta vreme, spuneau, în suspine, durere şi chinuri, când trebuia să ne veselim de mult.

După care întreaga Republică începu să clocotească, rostogolindu-şi tunetele ameninţătoare de la Pontul Euxin până la Baltică şi stârnind talazurile celor două mări; poporul credincios şi cucernic se ridica asemenea unei furtuni în apărarea Reginei sale. Curajul se statornicea în toate inimile, toţi ochii începeau să scânteieze; ceea ce părea înainte înfricoşător şi de neînvins, se micşora văzând cu ochii.

— Nu ştiai cine-l va învinge? îi spunea spătarul jupâniţei. Cine poate să se măsoare cu el? Acum ştii cine! Sfânta Fecioară!

Şi el şi Oleńka se rugau toată ziua întinşi în formă de cruce, mulţumind lui Dumnezeu pentru că se milostivise de Republică: de acum înainte nu se mai îndoiau că vor scăpa.

Multă vreme Bogusław nu mai dădu nici un semn de viaţă, de parcă intrase în pământ împreună cu oştirea. Căpeteniile rămase la Taurogi începură să se îngrijoreze şi să se gândească la viitorul nesigur. Preferau să primească veşti fie şi despre înfrângeri, decât tăcerea asta mohorâtă. Dar nici o ştire nu putea ajunge până Taurogi, pentru că tocmai atunci înfricoşătorul Babinicz trecuse cu tătarii înaintea prinţului, punând mâna pe toţi olăcarii acestuia.