Capitolul XVIII.

Sakowicz stătu două zile la căpătâiul prinţului, deoarece al doilea atac fusese mai puternic decât cel dinainte; fălcile lui Radziwiłł erau atât de încleştate, încât se văzură siliţi să i le deschidă cu cuţitul, ca să-i toarne în gură leacuri care să-l readucă în simţiri. După aceea îşi recapătă îndată cunoştinţa, cu toate că tremura, se zbătea şi se încorda în pat ca o fiară rănită de moarte. Când trecu şi asta, îl toropi o slăbiciune uriaşă; toată noaptea privi în tavan fără o vorbă. A doua zi, după ce înghiţi leacurile adormitoare, căzu într-un somn greu, iar pe la amiază se trezi din nou leoarcă de sudoare.

— Cum te simţi, luminăţia ta? întrebă Sakowicz.

— Mi-e mai bine. Au venit niscaiva scrisori?

— Au venit de la elector şi de la Szteinbok. Sunt pe masă, dar trebuie să amân citirea lor pentru mai târziu, fiindcă eşti încă foarte slăbit.

— Dă-mi-le numaidecât. auzi?

Starostele de Oszmiana luă scrisorile de pe masă şi i le întinse, iar Bogusław le citi de două ori pe fiecare, după care se gândi o clipă şi zise:

— Mâine plecăm în Podlasie.

— Mâine luminăţia ta ai să fii în pat, ca şi astăzi.

— Ba am să fiu pe cal, ca şi tine! Taci din gură, nu te mai împotrivi!

Starostele tăcu şi un răstimp domni liniştea întreruptă doar de ticăitul grav şi rar al orologiului de Gdańsk.

— Sfatul a fost prost, ca şi gândul tău, spuse prinţul deodată, iar eu am fost şi mai prost, că te-am ascultat.

— Ştiam eu că dacă nu vei izbuti, vina are să cadă asupra mea! răspunse Sakowicz.

— De astă dată te-ai făcut de râs.

— Sfatul a fost bun, dar de ce să răspund eu dacă vreun diavol aflat în slujba lor îi previne asupra primejdiei?

Prinţul se ridică pe pernă.

— Crezi? întrebă, privindu-l cercetător pe Sakowicz.

— Păi, luminăţia ta, nu-i cunoşti pe papistaşi?

— Îi cunosc, îi cunosc! Mi-a, trecut şi mie prin cap de multe ori că aici e vorba de lucruri necurate. De ieri sunt sigur. Mi-ai ghicit gândurile, de aceea te-am întrebat ce crezi cu adevărat. Care dintre ei să fi intrat în cârdăşie cu puterea necuratului? Ea nicidecum, fiindcă-i prea cinstită. şi nici spătarul care-i prea prost.

— Poate mătuşa.

— E cu putinţă.

— Ieri, ca să nu mă încurce, am legat-o bine, dar înainte i-am pus cuţitul în gât şi închipuieşte-ţi, luminăţia ta, am văzut că ascuţişul e topit ca în foc.

— Arată-mi-l!

— L-am aruncat în apă, cu toate că la mâner avea o turcoază destul de mare. Am vrut mai bine să nu mai pun mâna pe el.

— Să-ţi spun ce mi s-a întâmplat ieri. Am dat buzna în odaia ei ca un ieşit din minţi. Nu-mi aduc aminte ce i-am spus. dar ştiu că a strigat: „Mai bine mă arunc în foc!” Ştii cât e de mare căminul acolo. Şi a şi sărit! Eu după ea. Am prins-o de mijloc. Veşmintele începuseră să ardă. Cu o mână o ţineam, iar cu cealaltă stingeam focul. Deodată, mi-a venit ameţeală, fălcile mi s-au încleştat. Parcă mă smucea cineva de vinele din grumaz. După care mi s-a părut că scânteile care zburau în jurul nostru s-au prefăcut în albine şi bâzâiau ca albinele. Pe viaţa mea, e adevărul curat!

— Şi pe urmă ce-a mai fost?

— Nu mai ţin minte nimic, afară de o spaimă grozavă; parcă mă prăbuşeam într-o fântână adâncă, într-o groapă fără fund. Ce spaimă, îţi spun, ce spaimă am tras! Şi acum mi se face părul măciucă în vârful capului. Şi nu era numai spaima, ci. cum să-ţi spun. şi un gol uriaş, şi o amărăciune, şi o slăbiciune ciudată. Din fericire, puterile cereşti au fost alături de mine, altfel nu mai vorbeam astăzi cu tine.

— Luminăţia ta, ai avut iarăşi un atac. Din pricina bolii îţi trec tot felul de închipuiri pe dinaintea ochilor. Ca să fim siguri, am putea porunci să se facă o copcă în gheaţa de râu, în care s-o cufundăm pe băbătia asta.

— Las-o dracului! Şi aşa mâine plecăm; se apropie primăvara, aşezarea stelelor se va schimba şi nopţile vor fi mai scurte, iar puterile necurate vor slăbi.

— Luminăţia ta, dacă tot plecăm mâine, eu zic să-i dai pace acestei jupâniţe.

— Chiar dacă n-aş vrea, n-am încotro. Dealtfel, astăzi nu mai am nici un chef.

— Dă-le drumul, să se ducă dracului!

— Nu se poate!

— De ce?

— Pentru că şleahticul mi-a mărturisit că are o groază de bani îngropaţi la Billewicze. Dacă le dau drumul, o să-i dezgroape şi o să fugă în pădure. E mai bine să-i ţin aici şi să le iau banii. Acum e vreme de război şi pot s-o fac! Dealtfel, chiar el s-a oferit. Dăm poruncă să scormonească toată grădina de la Billewicze şi trebuie să-i găsim. Stând aici, spătarul nu mai poate face tărăboi în toată Lituania că a fost jefuit. Îmi vine să turbez, când mă gândesc câţi bani am risipit cu jocurile şi turnirurile, şi totul fără nici un folos, fără nici un folos!

— Eu de multă vreme nu pot s-o văd în ochi nici pe jupâniţa asta. Luminăţia ta, când mi-a poruncit ieri, de parcă vorbea cu cel din urmă dintre slujitori: „Slugă, du-te sus, că acolo zace stăpânul tău”, era cât pe ce să-i sucesc gâtul ca unui graure, m-am gândit însă că ea te-a străpuns cu jungherul sau a tras cu pistolul în luminăţia ta.

— Tu ştii că nu-mi place când cineva vrea să facă ceva fără ştirea mea. Bine că nu ţi-ai îndeplinit gândul, fiindcă aş fi poruncit să-ţi smulgă carnea cu cleştele pregătit pentru Plaska. Să nu te atingi de ea.

— Pe Plaska l-am trimis înapoi. Era grozav de uimit, neştiind de ce l-am adus şi de ce-l alungăm. Vroia să capete ceva pentru osteneală, zicând că i-am pricinuit pierderi la negoţ, i-am răspuns însă că-l răsplătim lăsându-l să plece cu pielea întreagă! Mâine plecăm într-adevăr în Podlasie?

— Cum mă vezi şi cum te văd. Oştile au fost trimise, cum am poruncit?

— Raitierii au şi plecat la Kiejdany, iar de acolo vor porni spre Kowno, unde vor aştepta. Steagurile poloneze sunt încă aici, am crezut că e mai bine să nu le trimit înainte. Par oameni de nădejde, dar ar putea să se înţeleagă cu confederaţii. Głowbicz va pleca odată cu noi, seimenii conduşi de Wrotyński de asemenea, iar Karlström cu suedezii vor alcătui străjile dinainte. Pe drum are poruncă să-i nimicească pe răzvrătiţi, mai ales pe ţărani.

— Bine.

— Kyritz va merge încet cu pedestrimea, ca la nevoie să avem.ajutorul de trebuinţă. Dacă va trebui să înaintăm ca fulgerul, bizuindu-ne numai pe iuţeală, nu ştiu dacă raitierii prusieni şi suedezii ne vor putea fi de folos. Păcat că nu avem destule steaguri polone, fiindcă, între noi fie vorba, călărime ca a noastră nu se mai află.

— Tunurile au plecat?

— Au plecat.

— Cum aşa? Şi Paterson?

— Nu! Paterson e aici. Îl îngrijeşte pe Ketling, care s-a rănit destul de rău cu propria spadă. Ţine foarte mult la el. Dacă nu l-aş cunoaşte pe Ketling şi n-aş şti cât e de curajos, aş crede că s-a împuns înadins, ca să nu meargă cu noi.

— Aici trebuie să lăsăm vreo sută de oameni, tot aşa la Rosienie şi la Kiejdany. Garnizoanele suedeze sunt firave de tot, iar de la Gardie cere şi aşa în fiecare zi oameni de la Loewenhaupt. Dacă vom pleca şi noi, răzvrătiţii vor uita înfrângerea de la Szawle şi vor ridica iarăşi capul.

— Sporesc ei şi aşa destul de mult. Am auzit că suedezii au fost spârcuiţi din nou la Telsze.

— De şleahtici sau de ţărani?

— De ţăranii aflaţi sub conducerea unui preot, dar sunt şi cete de şleahtici, mai ales în apropierea Laudei.

— Laudanienii au plecat cu Wołodyjowski.

— Au rămas o mulţime de flăcăiandri şi de bătrâni care pun mâna pe arme, fiindcă sunt neam de luptători.

— Fără bani, răzvrătiţii nu vor izbândi nimic.

— Pe când noi o să ne umplem buzunarele la Billewicze. Trebuie să ai mintea luminăţiei tale, ca să te descurci în toate.

Bogusław zâmbi cu amărăciune.

— În ţara asta sunt preţuiţi mai bine cei care-i plac reginei şi şleahticilor. Mintea şi virtutea n-au nici un preţ. Noroc că mai sunt şi prinţ al împărăţiei nemţeşti, aşa că nu mă vor priponi aici de vreun pin. Să-mi primesc veniturile de pe moşiile de aici şi nici că-mi pasă de întreaga Republică.

— Numai să nu le ia fără nici o despăgubire!

— Mai întâi o să punem noi mâna pe Podlasie, dacă nu pe toată Lituania. Acum cheamă-l pe Paterson.

Sakowicz ieşi, iar după o clipă se întoarse cu Paterson. Începură să se sfătuiască la căpătâiul prinţului şi hotărâră să plece a doua zi în zori, îndreptându-se prin marşuri repezi spre Podlasie. Spre seară, prinţul Bogusław se simţi mult mai bine, aşa că benchetui şi glumi cu polcovnicii până târziu, ascultând cu mare plăcere nechezatul cailor şi clinchetul armelor; steagurile se pregăteau de drum.

La răstimpuri, răsufla adânc şi se întindea în scaun.

— Simt că am să mă înzdrăvenesc în campania asta! spuse. Cu atâtea negocieri şi petreceri, am cam neglijat câmpul de luptă. Trag nădejde că Dumnezeu mă va ajuta, iar confederaţii şi fostul cardinal cu coroană îmi vor simţi puterea braţului.

Paterson îndrăzni să răspundă:

— Noroc că Dalila nu i-a tăiat pârul lui Samson. Bogusław se uită o clipă la el cu o privire ciudată, din pricina căreia scoţianul începu să se fâstâcească, apoi chipul prinţului se destinse într-u zâmbet înfricoşător.

— Dacă stâlpul e Sapieha, zise, am să-l zgâlţâi până când i se va nărui toată Republica în cap.

Vorbeau nemţeşte, aşa că toţi simbriaşii înţeleseră de minune şi răspunseră în cor:

— Amin!

A doua zi, oastea porni cu prinţul în frunte, înainte de a se lumina de ziuă. Şleahticii prusieni, care veniseră aici atraşi de strălucirea curţii lui Bogusław, începură să plece pe la casele lor.

După ei se îndreptară spre Tylża cei care se adăpostiseră la Taurogi de frica războiului; acum Tylża le părea mai fără primejdie. Rămaseră doar spătarul, tomnatica jupâniţă Kulwiec şi Oleńka, fără să-i mai socotim pe Ketling şi pe bătrânul Braun care avea conducerea garnizoanei nu prea numeroase.

După lovitura de baltag, spătarul zăcu zece-cincisprezece zile, slobozind, din când în când, sânge pe gură, dar pentru că nici un os nu era vătămat, începu să se refacă şi să se gândească la fugă.

În acest, timp, sosi vechilul de la Billewicze cu o scrisoare de la Bogusław. La început, spătarul nu vru s-o citească, dar se răzgândi repede, sfătuit de jupâniţa care era de părere că e mai bine să cunoşti toate planurile duşmanului.

„Preaiubite jupâne Billewicz! Concordia res parvae crescunt, discordia maximae dilabuntur!{18} Soarta a vrut să nu ne despărţim în bună pace, aşa cum doreau simţămintele mele faţă de domnia ta şi de frumoasa domniei tale nepoată, dar nu o vina mea, deoarece domnia ta ştii prea bine că vrerea mea de bine a fost răsplătită, cu nerecunoştinţă. Iar ce se face la mânie, nu trebuie pus la socoteală, de aceea, gândesc că faptele mele aprige vei binevoi să le pui în seama nedreptăţii pe care am cunoscut-o din partea domniilor voastre. Vă iert şi eu din toată inima, aşa cum îmi porunceşte dragostea creştinească, şi doresc să ne împăcăm. Iar ca dovadă că nu-ţi port supărare în inima mea, am socotit că nu se cuvine să-ţi refuz favorul care mi l-ai cerut şi primesc banii domniei tale.”

Spătarul se opri din citit, izbi cu pumnul în masă şi strigă:

— O să vadă ti un şiling din punga mea, după ce m-o vedea pe mine strigoi!

— Citeşte mai departe, tată! îl îndemnă Oleńka,. Spătarul apropie iarăşi scrisoarea de ochi.

„. Pe care, nevrând să te osteneşti şi să-ţi primejduieşti viaţa în aceste vremuri tulburi, am poruncit să-i dezgroape şi să-i numere.”

În acest loc, spătarul se înecă şi scrisoarea îi căzu pe jos; un răstimp se părea că-i pierise graiul, pentru că se apucă de păr şi începu să tragă cu furie.

— Loveşte, cine crede-n Dumnezeu! răcni în sfârşit. La acestea, Oleńka:

— O nelegiuire în plus. Pedeapsa lui Dumnezeu se apropie, fiindcă măsura se va împlini curând.