Capitolul XX.

Cu toate acestea, într-o bună zi sosi la Taurogi, însoţită de câteva zeci de oşteni, jupâniţa Anna Borzobohata-Krasieńska.

Braun o primi cu toată cuviinţa, fiindcă aşa-i poruncea Sakowicz în scrisoarea iscălită de mâna lui Bogusław, sfătuindu-l să se arate plin de respect faţă de jupâniţa ocrotită de prinţesa Gryzelda Wiśniowiecka. Dealtminteri, jupâniţa nu era nici ea speriată; din prima clipă începu să-l sfredelească pe Braun cu privirea, până când neamţul posomorât se îmblânzi, de parcă îl încălzea cineva la tălpi; mai mult, începu să poruncească şi celorlalţi oşteni, într-un cuvânt, ajunse să se poarte la Taurogi ca în propria casă. În seara aceleiaşi zile, o cunoscu pe Oleńka Billewicz care, ce-i drept, nu-i arătă prea multă încredere, dar o întâmpină cu destulă cuviinţă, în speranţa că va afla veşti noi.

Într-adevăr, Anusia aducea destule ştiri. Mai întâi veni vorba despre Częstochowa, deoarece ostaticii de la Taurogi erau doritori să ştie în primul rând ce se întâmplase acolo. Mai ales spătarul îşi făcea mâna pâlnie la ureche, ca să nu piardă nici un cuvânt, întrerupând doar din când în când istorisirea Anusiei cu strigăte:

— Slavă stăpânului ceresc!

— Mă mir, spuse în sfârşit jupâniţa, că domniile voastre aţi auzit atât de târziu de minunile Sfintei Fecioare, pentru că toate acestea s-au petrecut mai demult. Pe atunci că mă aflam la Zamość şi jupân Babinicz nu venise încă să mă ia; chiar aşa, era cu multe săptămâni înainte. Pe urmă au început să-i bată pe suedezi peste tot, şi în Wielkopolska, şi la noi, dar cel mai rău i-a scărmănat jupân Czarniecki; e destul să-i audă numele, că vrăjmaşii o şi iau la sănătoasa.

— Ehei, jupân Czarniecki! exclamă spătarul, frecându-şi mâinile. O să-i tăbăcească bine! Am auzit vorbindu-se că e un mare oştean de pe vremea când era în Ucraina.

Anusia se mulţumi să-şi scuture uşor rochia cu vârful degetelor şi, ca şi când ar fi fost vorba de un lucru de nimic, rosti cu nepăsare:

— Ehe, s-a zis cu suedezii!

Bătrânul jupân Tomasz nu se mai putu stăpâni. Îi luă mâna şi o făcu să dispară sub mustăţile-i uriaşe, sărutând-o cu foc, apoi strigă:

— A, minune de frumuseţe! Pe legea mea. din gura domniei tale curge numai miere! Nu se poate, la Taurogi a sosit un heruvim!

Anusia începu să-şi împletească sfârcul cosiţei împodobite cu panglici trandafirii şi, privind cu coada ochiului, răspunse:

— E, mai am mult până la heruvimi! Dar hatmanii coroanei au şi început să-i bată pe suedezi, şi toate oştile regale sunt cu ei şi toţi cavalerii, şi au făcut confederaţie la Tyszowce, în care a intrat şi regele, şi au scos ordonanţe, şi până şi ţăranii îi bat pe suedezi. iar Sfântă Fecioară binecuvântează.

Vorbea de parcă ciripea o păsărică, dar inima spătarului se muie cu totul şi cu toate că unele ştiri le aflase înainte, izbucni în hohote de plâns din pricina bucuriei; pe obrajii Oleńkăi şiroiră boabe mari de lacrimi.

Văzând aceasta, Anusia, care avea o inimă simţitoare, se repezi îndată la ea şi, încolăcindu-şi braţele de gâtul ei, începu să vorbească repede:

— Nu mai plânge, jupâniţă. mie îmi pare rău de domnia ta şi nu vreau să te văd suspinând. De ce plângi?

Era atât compătimire în glasul ei, încât neîncrederea Oleńkăi pieri pe dată şi biata fată începu să plângă şi mai amarnic.

— Domnia ta eşti atât de frumoasă! o mângâie Anusia. De ce plângi?

— De bucurie, răspunse Oleńka, dar şi de supărare, fiindcă îndurăm aici grea urgie, neştiind ce se poate întâmpla cu noi peste o zi sau peste un ceas.

— Cum aşa? La prinţul Bogusław?

— La acest trădător şi eretic! tună spătarul.

Iar Anusia:

— Tot aşa mi s-a întâmplat şi mie şi tot nu plâng. Nu tăgăduiesc că prinţul e trădător şi eretic, dar e un cavaler cu purtări alese, care arată mult respect pentru partea femeiască.

— Să dea Dumnezeu să-l respecte şi pe el la fel în iad! blestemă spătarul. Domnia ta nu-l cunoşti, fiindcă nu te-a asuprit, cum a asuprit-o pe jupâniţa asta. Este un mare mişel, iar Sakowicz nu se lasă mai prejos! Deie Domnul să le vie de hac la amândoi jupân Sapieha!

— De bătut, o să-i bată. Prinţul Bogusław e foarte bolnav şi are oaste puţină. E adevărat că a lovit pe neaşteptate şi a împrăştiat câteva steaguri, şi a luat Tykocinul şi pe mine, dar nu se poate măsura cu puterea lui jupân Sapieha. Domniile voastre puteţi să-mi daţi crezare, fiindcă am văzut amândouă oştile. Alături de jupân Sapieha se află cei mai viteji cavaleri care pot să-l învingă până şi pe prinţul Bogusław.

— Vezi, nu ţi-am spus eu! se întoarse spătarul spre Oleńka.

— Eu îl cunosc mai de mult pe prinţul Bogusław, îşi urmă vorba Anusia, fiindcă se înrudeşte cu prinţul Wiśniowiecki şi cu jupân Zamoyski; a venit o dată la noi la Lubnie, atunci când prinţul Jeremi îi hărţuia pe tătari în Câmpiile Sălbatice. De aceea a dat poruncă să mă respecte aici, fiindcă n-a uitat că prinţesa ţinea foarte mult la mine. Eram tare mititică pe atunci, nu ca acum!Doamne, cine s-ar fi aşteptat că o să fie un trădător. Dar nu fiţi îngrijoraţi, domniile voastre, poate că nu se mai întoarce sau poate scăpăm noi cumva de aici.

— Am încercat şi noi! răspunse Oleńka.

— Şi n-aţi izbutit?

— Cum să izbutim? se miră spătarul. I-am mărturisit taina unui oştean, care credeam că ne vrea binele, dar n-a vrut să ne ajute, spunându-ne că va face totul spre a ne împiedica. Mai mare peste ei este Braun, iar pe ăsta nici diavolul nu-l poate îndupleca.

Anusia îşi lăsă privirile în jos:

— Poate că eu aş izbuti. Ar trebui însă ca jupân Sapieha să vie încoace, ca să avem unde ne adăposti.

— Să-l aducă Dumnezeu cât mai repede, răspunse jupân Tomasz, pentru că printre oamenii lui avem o mulţime de rude, cunoscuţi şi prieteni. Tot acolo sunt şi cei trei oşteni care au slujit sub flamurile marelui Jeremi, jupânii Wołodyjowski, Skrzetuski şi Zagłoba.

— Îi cunosc, răspunse mirată Anusia, dar nu sunt la jupân Sapieha. Ei, dacă erau ei acolo, mai ales jupân Wołodyjowski – pentru că jupân Skrzetuski e căsătorit – nu mă aflam acum aici, deoarece jupân Wołodyjowski nu s-ar fi lăsat prins ca jupân Kotczyc.

— E un cavaler viteaz! întări spătarul.

— Mândria oştirii! adăugă Oleńka.

— Pentru Dumnezeu, nu cumva au murit şi de aceea domnia ta nu i-ai văzut?

— Ei, nu! răspunse Anusia. Moartea unor cavaleri ca ei n-ar fi rămas necunoscută, dar nu mi-a spus nimeni nimic. Domniile voastre nu-i cunoaşteţi. Nu se lasă cu una cu două. numai plumbul poate să-i omoare, deoarece nici un om nu le poate ţine piept, nici lui jupân Skrzetuski, nici lui jupân Zagłoba, nici lui jupân Michał. Cu toate că jupân Michał e mititel, prinţul Jeremi, mi-aduc aminte ca acum, spunea despre el că dacă soarta întregii Republici ar fi hotărâtă de lupta a doi potrivnici, el l-ar alege pe jupân Michał. Tot el l-a spintecat şi pe Bohun. O, nu, jupân Michał se descurcă întotdeauna.

Bucuros că are cu cine sta la taifas, spătarul începu să se preumble cu paşi mari prin încăpere, întrebând:

— Ia te uită! Domnia ta îl cunoşti atât de bine pe jupân Wołodyjowski?

— Cum de nu, dacă am trăit atâta vreme aproape.

— Hm, hm! Sigur că nu s-a putut fără simţăminte mai gingaşe?

— Eu n-am nici o vină, spuse Anusia, luându-şi o înfăţişare sfioasă, dar cred că până acum şi jupân Michał s-a căsătorit.

— Ba tocmai că nu s-a căsătorit.

— Chiar dacă s-ar fi căsătorit. mi-e totuna!

— Să dea Dumnezeu să vă întâlniţi din nou. Dar domnia ta spui că ei nu sunt alături de hatman, şi asta mă îngrijorează, deoarece cu astfel de oşteni izbânda e mai uşoară.

— În schimb, e unul care face cât toţi trei.

Cine-i acela?

— Jupân Babinicz din Witebsk. Domniile voastre i n-aţi auzit de el?

— Nu, şi e de mirare.

Anusia le povesti plecarea ei de la Zamość şi tot ce i se întâmplase pe drum. Jupân Babinicz crescu în istorisirea ei într-un viteaz atât de mare, încât spătarul vroia neapărat să ştie cine este.

— Păi, eu cunosc toată Lituania! spuse. E adevărat că sunt multe neamuri cu nume asemănătoare, Babonaubek, Babiłł, Babiński şi Babski, dar de Babinicz n-am auzit. şi cred că trebuie să fie vreun nume de împrumut, pentru că mulţi dintre cei ce luptă printre răzvrătiţi spun că-i cheamă altfel, ca să-l înşele pe vrăjmaş care altminteri le-ar pustii averile şi le-ar ucide familiile. Hm, Babinicz! Trebuie să fie un cavaler viforos, de vreme ce a ştiut să-l pună cu botul pe labe până şi pe jupân Zamoyski.

— Oho, tare viforos! strigă Anusia. Spătarul se umplu de voioşie.

— Chiar aşa? întrebă, oprindu-se înaintea Anusiei şi punându-şi mâinile în şolduri.

— Ei, Dumnezeu ştie ce-ţi închipui domnia ta!

— Doamne fereşte, nu-mi închipui nimic!

— Abia am apucat să plecăm de la Zamość şi jupân Babinicz mi-a spus că inima lui se află în stăpânirea altui arendaş. şi cu toate că acesta nu-i plăteşte cele cuvenite, nici nu se gândeşte să-l schimbe.

— Şi domnia ta îl crezi?

— Sigur că îl cred! răspunse repede Anusia. Trebuie să fie îndrăgostit până peste urechi, de vreme ce atâta vreme. de vreme ce. de vreme ce.

— Oho, parcă nu prea devreme! se hârjoni spătarul râzând.

— Ba eu zic că destul de repede răspunse bătând din picioruş, fiindcă în curând vom auzi de el.

— Să dea Dumnezeu!

— Şi am să-ţi spun domniei tale şi de ce. Uite, ori de câte ori jupân Babinicz pomenea de prinţul Bogusław, pălea şi scrâşnea din dinţi.

— Atunci va fi prietenul nostru! răspunse spătarul.

— Fără îndoială! Putem să fugim la el, numai să se arate!

— Numai să scap eu de aici, am să-mi strâng îndată o ceată de răzvrătiţi şi domnia ta ai să vezi că nu sunt un ageamiu în ale războiului, iar braţul ăsta bătrân mai poate fi de folos.

— Să slujeşti sub conducerea lui Babinicz, domnia ta!

— Jupâniţă, văd că arzi de nerăbdare să-i asculţi poruncile.

Se hârjoniră încă multă vreme, din ce în ce mai voioşi, astfel că şi Oleńka, uitându-şi necazurile, se înveseli de-a binelea, iar Anusia începu în cele din urmă să se zbârlească la spătar ca o pisică. Şi cum era odihnită, fiindcă dormise îndestul la ultimul popas de la Rosienie, îi părăsi destul de târziu.

— Aur curat, jupâniţă asta! spuse spătarul după plecarea ei.

— Are o inimă bună. şi cred că ne vom împrieteni repede! răspunse Oleńka.

— La început însă nu te-ai arătat prea binevoitoare.

— Am crezut că a trimis-o cineva înadins. Mai ştiu şi eu? Aici mă tem de orice!

— Ea, trimisă de cineva? Poate de duhurile bune! E mlădioasă, împieliţata, ca o nevăstuică. Dac-aş fi mai tânăr, nu ştiu ce-aş fi în stare, cu toate că şi aşa sunt încă în putere.

Oleńka începu să râdă şi, sprijinindu-şi mâinile pe genunchi, îşi răsuci căpşorul într-o parte ca Anusia şi se uită cu coada ochiului la spătar:

— Aşa, unchiule?! Vrei să-mi faci rost de o mătuşica?

— Ei, taci din gură! se împotrivi spătarul.

Dar zâmbi şi îşi răsuci în sus sfârcurile mustăţilor. Apoi, după o clipă, adăugă:

— Până şi ţie ţi-a risipit gândurile negre. Nu mă îndoiesc că veţi fi foarte bune prietene.

Jupân Tomasz nu greşea. În curând, între cele două jupâniţe se înfiripă o prietenie strânsă care creştea tot mai mult poate şi pentru că aveau firi foarte deosebite. Una avea sufletul statornic, simţăminte adânci, o voinţă de neclintit şi înţelepciune; cealaltă avea inimă bună şi gânduri curate, dar era o zgâtie.

Faţa calmă, cosiţa bălaie, liniştea nespusă şi farmecul făpturii zvelte o făceau pe Oleńka să semene cu antica Psyche. Anusia, în schimb, oacheşă, amintea mai degrabă de vedeniile care atrag noaptea oamenii prin hârtoape, râzând de suferinţele lor. Oştenii de la Taurogi, care le vedeau pe amândouă în fiecare zi, se simţeau îndemnaţi să-i sărute Billewiczównei picioarele, iar Anusiei gura.

Ketling, care avea sufletul unui muntean din Scoţia, aşadar înclinat spre visare şi mâhnire, o cinstea şi o admira pe Oleńka, dar n-o putea suferi pe Anusia care-i plătea cu aceeaşi monedă, refăcându-şi pierderile cu Braun şi toţi ceilalţi, dintre aceştia nelipsind nici spătarul de Rosienie.

În scurtă vreme, Oleńka începu să aibă o mare înrâurire asupra prietenei sale care-i spunea cu inima deschisă iui jupân Tomasz:

— Ea spune mai mult în două vorbe decât trăncănesc eu toată ziua.

Aşezata Oleńka nu izbutea totuşi să-şi vindece prietena de meteahna de a face ochi dulci tuturor. Îndată ce Anusia auzea clinchetul pintenilor în tindă, se prefăcea că a uitat ceva, că vrea să vadă dacă n-au sosit veşti de la jupân Sapieha, ieşea în tindă, fugea ca vijelia şi, dând peste oştean, striga:

— Ah, cum m-ai speriat, domnia ta!

După care începea vorba, aci răsucind un colţ de la şorţuleţ, aci aruncând priviri piezişe şi luându-şi felurite înfăţişări cu ajutorul cărora muia şi cea mai tare inimă de oştean.

Oleńka nu privea cu ochi buni aceste maimuţăreli, mai ales că, după câteva zile de când se cunoscuseră, Anusia îi mărturisi simţămintele neîmpărtăşite pentru jupân Babinicz. Vorbeau adesea despre asta între ele.

— Alţii nu mai ştiau ce să facă pentru a se apropia de mine, îi spuse odată Anusia, iar balaurul ăsta se uita mai degrabă la tătarii lui decât la mine şi nu-mi vorbea altfel decât poruncindu-mi: „Jupâniţa, coboară! Jupâniţa, mănâncă! Jupâniţa bea!” Dacă ar fi fost un necioplit, aş înţelege, dar nu era; dacă nu s-ar fi arătat grijuliu faţă de mine, dar se arăta! La Krasnystaw mi-am zis: „Nu vrei să te uiţi la mine. Aşteaptă!” Dar la Lęczna eram atât de neajutorată, de mai mare spaima. Îţi spun, mă uitam în ochii-i cenuşii, iar când râdea, mă bucuram şi eu, de parcă eram roaba lui.

Oleńka îşi lăsă capul pe piept, pentru că îşi aduse şi ea aminte de nişte ochi cenuşii. Şi stăpânul lor vorbea la fel şi poruncea mereu cu chipu-i falnic, dar conştiinţă nu avea şi nu se temea de Dumnezeu.

Iar Anusia, urmărindu-şi gândurile, vorbi mai departe:

— Când alerga călare pe câmp cu buzduganul în mână, gândeam că e un vultur sau un hatman. Tătarii se temeau de el ca de foc. Oriunde ajungea, trebuia să i se dea ascultare, iar dacă se întâmpla vreo încăierare, îi clocotea sângele în vine de bucurie. Am văzut o mulţime de cavaleri la Lubnie, dar n-am întâlnit nici unul ca el, de care să-mi fie frică.

— Dacă ţi l-a sortit Dumnezeu, o să fie al tău, dar nu-mi vine să cred că nu-i plăcea de tine.

— De plăcut, îi plăcea. un pic. dar ţinea mai mult la cealaltă. Mi-a spus de vreo câteva ori: „Jupâniţă, ai noroc că nu pot să-mi uit dragostea, pentru că altminteri ar fi fost mai bine să-i încredinţezi capra lupului, decât mie o frumuseţe ca domnia ta.”

— Şi tu ce i-ai răspuns?

— Eu i-am zis aşa: „De unde ştii că te-aş fi îndrăgit şi eu pe domnia ta?” Iar el: „Nici nu te-aş fi întrebat!” E, mai fă ce vrei cu unul ca ăsta! Cealaltă e o proastă că nu-l are drag, trebuie să aibă o inimă de piatră. L-am întrebat cum o cheamă, dar n-a vrut să-mi spună. „Mai bine să nu mai vorbim de asta, mi-a zis, fiindcă e o rană dureroasă, iar a doua sunt Radziwiłłii. trădători!” şi faţa i-a devenit atât de înfricoşătoare, încât m-aş fi ascuns şi în gaură de şoarece. Îmi era tare frică de el! Dar ce să mai vorbim, nu suntem făcuţi unul pentru altul!

— Roagă-te sfântului Nicolaie pentru el; ştiu de la mătuşa că în asemenea împrejurări e cel mai bun ocrotitor. Ai grijă numai să nu-l jigneşti, sucind capul la alţii.

— Nu mai fac niciodată, doar atâtica!

Anusia arătă pe deget cam cât îşi va îngădui, nu-mai mult de o jumătate de unghie, ca să nu-l supere pe sfântul Nicolaie.

— Eu nu fac asta numai pentru că sunt uşuratică, îl lămuri pe spătar care începuse să pună la inimă zburdălniciile jupâniţei, ci şi de nevoie, fiindcă dacă nu ne vor ajuta căpeteniile de aici, apoi nu vom mai scăpa niciodată.

— Şi aşa Braun nu va consimţi nicicând.

— Pe Braun l-am dat gata! răspunse cu glăsciorul subţire, lăsându-şi ochii în jos.

— Dar Fitz-Gregory?

— L-am dat gata! piui şi mai subţire.

— Dar Ottenhagen?

— L-am dat gata!

— Şi von Irhen?

— L-am dat gata!

— Bătu-te-ar să te bată, jupâniţa! După câte văd, numai lui Ketling nu i-ai putut veni de hac!

— Nu pot să-l sufăr! Dar o să aibă altcineva grijă de el. Dealtfel, o să ne descurcăm şi fără învoirea lui.

— Şi domnia ta gândeşti că dacă vrem să fugim, n-o să ne împiedice?

— Vor merge cu noi! răspunse Anusia, înălţându-şi căpşorul şi mijindu-şi ochii.

— Pentru Dumnezeu, atunci de ce mai stăm aici? Chiar astăzi aş vrea să fiu departe.

Dar la sfatul care urmă, hotărâră că trebuie să aştepte până când se va limpezi soarta lui Bogusław sau până când vistierul ori jupân Sapieha vor veni în împrejurimile Samogiţiei. Altfel, chiar ai lor puteau să-i piardă. Tovărăşia căpeteniilor străine nu numai că nu i-ar fi apărat, dar ar fi sporit şi mai mult primejdia, deoarece poporenii erau atât de îndârjiţi împotriva străinilor, încât ucideau fără milă pe oricine nu purta straie poloneze. Nici măcar dregătorii polonezi, îmbrăcaţi în veşminte străine, nu puteau să călătorească altfel decât păziţi de pâlcuri de oşteni; ce să mai vorbim de trimişii austrieci şi francezi.

— Domniile voastre aveţi încredere în mine, fiindcă eu am străbătut toată ţara! spuse Anusia. În cel dintâi sat, în cea dintâi pădure răzvrătiţii ne-ar omorî înainte de a ne întreba cine suntem. Aşa că nu putem fugi decât sub ocrotirea oştilor.

— Bine, dar voi avea şi eu ceata mea.

— Până s-o aduni domnia ta şi până să ajungi într-un sat cunoscut, ai să-ţi pierzi viaţa.

— Trebuie să primim curând veşti de la Bogusław.

— I-am poruncit lui jupân Braun să mă înştiinţeze numaidecât.

Multă vreme însă Braun nu-i spuse nimic.

Ketling, în schimb, începu s-o viziteze pe Oleńka pentru că aceasta, întâlnindu-l într-o bună zi, îi întinse mâna. Tânărul oştean socotea că tăcerea nu prevestea nimic bun. După părerea lui, prinţul, avându-i în vedere pe elector şi pe suedezi, n-ar fi trecut sub tăcere nici cea mai mică izbândă, mai degrabă ar fi umflat lucrurile, decât să le micşoreze însemnătatea, ascunzându-le.

— Nu cred că a fost nimicit, spuse tânărul cavaler, dar mai mult ca sigur că se află la strâmtoare şi nu prea ştie cum să scape.

— Toate veştile ajung aici cu mare întârziere! răspunse Oleńka. Cea mai bună dovadă e Częstochowa, despre a cărei minunată apărare am aflat amănunte abia de la jupâniţă Borzobohata.

— Eu ştiam mai demult, dar străin fiind, n-am înţeles însemnătatea pe care o are acest loc pentru polonezi şi de aceea nu ţi-am pomenit nimic. Într-un război se întâmplă nu o dată ca o cetăţuie să se apere o vreme şi să respingă câteva atacuri, dar asta nu înseamnă nimic.

— Pentru mine ar fi fost totuşi cea mai plăcută veste.

— Acum văd că am făcut rău, într-adevăr, fiindcă după câte aud că s-au întâmplat după izbânda apărătorilor, gândesc că e vorba de un lucru foarte însemnat care poate înrâuri soarta războiului. Dar revenind la campania prinţului în Podlasie, aici e vorba de altceva. Częstochowa e departe, pe când Podlasie se află mult mai aproape de noi. La început, când prinţul era biruitor, ţii minte şi domnia ta ce repede soseau ştirile. Crede-mă, jupâniţă, sunt tânăr, dar slujesc în oştire de la paisprezece ani şi experienţa îmi spune că tăcerea asta nu-i a bună.

— Dimpotrivă! răspunse jupâniţă.

La acestea, Ketling:

— Fie şi aşa! Peste o jumătate de an se sfârşeşte şi slujba mea! Peste o jumătate de an nu voi mai fi legat de jurământ!

La numai câteva zile de la această discuţie, noutăţile începură să sosească în sfârşit.

Le aduse jupân Bies cu blazonul două coarne, poreclit Cornutus la curtea lui Bogusław. Era un şleahtic polonez, dar înstrăinat cu totul, pentru că slujind din copilărie în armatele din alte ţări, aproape că îşi uitase limba părinţilor, vorbind ca un neamţ sadea. Sufletul îi era la fel, de aceea era foarte legat de persoana prinţului. Se ducea cu o însărcinare însemnată la Królewiec, iar la Taurogi se oprise doar pentru odihnă.

Braun şi Ketling îl aduseră îndată la Oleńka şi Anusia care acum locuiau şi dormeau împreună.

Braun se opri cu faţa la Anusia, apoi se întoarse către jupân Bies şi zise:

— E ruda lui jupân Zamoyski, starostele de Kałuża, aşadar şi a prinţului care a poruncit să-i arătăm toată grija; acum doreşte să audă noutăţile din gura unui martor la faţa locului.

Jupân Bies luă poziţia de drepţi ca la slujbă şi aşteptă întrebările.

Anusia nu tăgădui înrudirea cu Bogusław, pentru că îi plăceau dovezile de respect ale oştenilor, aşa că îi făcu semn cu mâna lui jupân Bies să se aşeze şi îl întrebă:

— Unde se află prinţul acum?

— Prinţul se retrage spre Sokólka, deie Domnul să ajungă cu bine! răspunse noul sosit.

— Domnia ta trebuie să spui numai adevărul, cum îi merge?

— Numai adevărul, răspunse oşteanul, n-am să tăinuiesc nimic, gândind că luminăţia ta vei găsi în suflat reazimul de trebuinţă pentru a asculta veşti nu prea bune.

— Am să-l găsesc! dădu răspuns Anusia, lovindu-şi sub rochie tocurile de bucurie că-i spusese „luminăţia ta” şi că veştile nu erau „prea bune”.

— La început, totul a mers bine! spuse jupân Bies. Am nimicit pe drum câteva cete de răzvrătiţi, l-am bătut pe jupân Krzysztof Sapieha şi am tăiat două steaguri de călărime şi un polc de pedestraşi, nelăsând pe nimeni în viaţă. După care l-am bătut pe jupân Horotkiewicz, el însuşi abia a scăpat, deşi unii spun că ar fi căzut în luptă. Apoi am cucerit dărâmăturile Tykocinului.

— Toate astea le cunoaştem, domnia ta, spune mai repede veştile proaste! îl întrerupse Anusia deodată.

— Numai să binevoieşti, jupâniţă, să le asculţi în linişte. Am ajuns până la Drohiczyn şi acolo s-a întors foaia. Aveam ştire că jupân Sapieha e încă departe, cu toate acestea, două din podghiazurile noastre parcă le-a înghiţit pământul. Nu s-a mai întors nici un oştean. S-a arătat deodată că înaintea noastră se află o oştire şi s-a iscat panica. Prinţul a crezut că toate ştirile dinainte erau înşelătoare şi că jupân Sapieha nu numai că se apropiase, dar îi tăiase şi drumul. Atunci am început să ne retragem, gândind să dăm astfel peste vrăjmaş şi să-l silim să primească bătălia hotărâtoare. Dar vrăjmaşul nu voia să lupte, mulţumindu-se să ne hărţuiască întruna. Am trimis iarăşi podghiazuri în recunoaştere, care s-au întors hărtănite. De atunci toate au început să meargă pe dos, n-am mai avut o clipă de linişte. Ne stricau drumurile, sfărâmau digurile, convoaiele cu proviant cădeau în mâna lor. Umbla zvonul că jupân Czarniecki ne prigonea; oştenii nu mâncau, nu dormeau şi curajul scădea; până şi în tabără piereau oamenii, de parcă intrau în pământ. La Bialystok, vrăjmaşul a zdrobit iarăşi un podghiaz întreg, luând văsăria, caretele prinţului şi tunurile. Una ca asta n-am mai auzit niciodată. Nici în războaiele dinainte nu se întâmplase una ca asta. Prinţul era foarte furios. Vroia o bătălie hotărâtoare, dar era silit să facă faţă la cel puţin zece încăierări pe zi. şi de fiecare dată să piardă. Printre oşteni îşi făcea loc nesupunerea. Cine poate înfăţişa nedumerirea şi spaima noastră, când am aflat că jupân Sapieha era încă departe şi că doar un pâlc de oaste se furişase înaintea noastră, pricinuindu-ne atâtea pierderi. Era un pâlc de tătari.

Istorisirea lui jupân Bies fu întreruptă de piuitul Anusiei care se aruncă deodată de gâtul Oleńkăi şi strigă;

— E jupân Babinicz!

Noul sosit se miră auzind acest nume, dar crezu că spaima şi ura smulseseră din pieptul vrednicei jupâniţe acest strigăt, aşa că abia după o clipă începu să vorbească astfel:

— Cui i-a dat Dumnezeu măreţie, i-a dat şi puterea de a îndura nenorocirile, binevoieşte deci, jupâniţă, şi linişteşte-te! Aşa-l cheamă într-adevăr pe acel diavol care a schimbat soarta companiei, pricinuindu-ne pierderi uriaşe. Numele lui, pe care luminăţia ta l-ai ghicit atât de lesne, îl repetă acum toate gurile cu înfricoşare şi mânie în tabăra noastră.

— Pe acest jupân Babinicz l-am văzut la Zamość, răspunse repede Anusia, şi dacă aş fi ştiut.

Aici tăcu şi nu află nimeni ce s-ar fi petrecut dacă.

Solul lui Bogusław vorbi iarăşi după cum urmează:

— Au urmat apoi dezgheţul şi căldurile, împotriva rânduielii firii, pot să spun, deoarece aveam ştire că în ţinuturile de miazăzi ale Republicii iarna era încă destul de aspră, iar noi ne bălăceam prin viiturile primăverii, care au ţintuit locului călărimea grea. Babinicz însă avea oameni mai uşori şi ne hărţuia fără încetare. La fiecare pas pierdeam care şi tunuri, astfel că în cele din urmă am fost nevoiţi să înaintăm numai cu călărimea. Localnicii, în ura lor oarbă, îi sprijineau pe atacatori. Va fi cum va vrea Dumnezeu, dar am lăsat tabăra într-o stare deznădăjduită; pe deasupra frigurile nu-i dau pace zile întregi prinţului, vlăguindu-l. Totuşi bătălia hotărâtoare va avea loc în curând, dar cum se va isprăvi, numai Dumnezeu poate să ştie. Ar trebui să se întâmple o minune.

— Domnia ta, unde l-ai lăsat pe prinţ?

— La numai o zi de drum până la Sokólka; prinţul vrea să se înconjure cu şanţuri la Suchowola sau la Janów şi să primească lupta. Jupân Sapieha se află la două zile de drum. Când am plecat, tocmai aveam o clipă de linişte şi răsuflăm în voie, fiindcă aflasem de la o limbă că Babinicz se dusese la tabăra hatmanului, iar fără el tătarii nu cutează să atace, mulţumindu-se să hărţuiască podghiazurile. Prinţul, care e o căpetenie neîntrecută, îşi pune toată nădejdea în bătălia hotărâtoare, dar asta numai când e sănătos, căci când îl scutură frigurile gândeşte altfel, dovadă că pe mine m-a trimis în ţinuturile prusiene.

— Şi domnia ta de ce te duci acolo?

— Prinţul va birui sau va fi învins. Dacă va pierde bătălia, Prusia ducală va rămâne fără apărare şi se prea poate ca jupân Sapieha să treacă hotarul spre a-l îndemna pe elector să se hotărască odată. Aşa că, o spun pentru ca nu e nici o taină pentru nimeni, mă duc să-i previn să se gândească la apărarea acelor ţinuturi, deoarece s-ar putea să-i viziteze în mare număr niscaiva oaspeţi nepoftiţi. Asta îi priveşte pe elector şi pe suedezi, aliaţii prinţului, de la care acesta este îndreptăţit să aştepte ajutor.

Jupân Bies tăcu.

Anusia îi mai puse o mulţime de întrebări, păstrându-şi cu greu înfăţişarea cuvenită, în schimb, după plecarea solului îşi dădu frâu liber; începu să-şi bată caftanul, cu palmele, să se învârtă pe tocuri ca o sfârlează, să-i sărute ochii Oleńkăi, să-l tragă pe spătar de mânecă şi să strige:

— Ei, ce v-am spus eu? Cine l-a asuprit pe prinţul Bogusław, nu cumva jupân Sapieha? Păi cum, jupân Sapieha! Şi pe suedezi cine-i asupreşte, cine-i va nimici pe trădători, cine-i cel mai mare viteaz, cel mai mare cavaler? Jupân Andrzej, jupân Andrzej!

— Care jupân Andrzej? întrebă Oleńka, pălind deodată.

— Nu ţi-am spus că-l cheamă Andrzej? Am aflat-o chiar de la el. Jupân Babinicz, jupân Babinicz! Trăiască jupân Babinicz! Nici jupân Wołodyjowski nu s-ar fi descurcat mai bine! Ce ai, Oleńka?

Billewiczówna se scutură, vrând parcă să alunge povara gândurilor negre.

— N-am nimic! Mă gândeam că numai trădătorii poartă asemenea nume, fiindcă a fost unul care s-a oferit să-l dea pe rege viu sau mort în mâna suedezilor şi acela se numea şi el tot. Andrzej.

— Să-l bată Dumnezeu! tună spătarul. De ce să pomenim acum noaptea de trădători. Mai bine să ne bucurăm că avem de ce!

— Numai să vie jupân Babinicz aici! adăugă Anusia. Uite aşa! Am să-l îmbrobodesc şi mai rău pe Braun, ca să răzvrătească garnizoana şi să plecăm cu toţi oamenii şi caii la jupân Babinicz.

— Fă-o jupâniţa, fa-o! o îndemnă spătarul mânat de înflăcărare.

— Şi pe urmă am să le dau cu tifla la toţi nemţoteii! Poate că şi el o să uite de nevrednica aia şi o să mă în…dră.

Aici piui iarăşi subţirel, îşi acoperi ochii cu mâinile şi se vede că-i trecu prin minte un gând care o supără, căci îşi lovi pumnişorii şi spuse:

— Dacă nu, am să-l iau pe jupân Wołodyjowski.