Capitolul XVI.

Spătarul de Rosienie se întoarse după câteva zile. Cu toate că avea scrisoare de liberă trecere de la Bogusław, ajunsese numai până la Rosienie; n-avea rost să se mai ducă ia Billewicze, căci acolo nu mai era nimic. Conacul, acareturile, satul, totul arsese până la temelie în ultima bătălie pe care o dăduse acolo preotul Straszewicz în fruntea oamenilor săi cu rotmistrul suedez Rossa. Bărbaţii se aflau prin păduri sau în cetele înarmate. Dintr-un sat bogat nu rămăseseră decât pământul şi apa.

Pe de altă parte, drumurile erau pline de „tâlhari”, fugari din toate oştirile, care umblau în pâlcuri mari, îndeletnicindu-se cu jaful, aşa că nici cetele mai mici de oşteni nu se aflau în siguranţă din pricina lor. De aceea, spătarul nici măcar nu se putuse convinge dacă butoaiele cu bani de argint îngropate în livadă mai erau la locul lor, aşa că se întorcea la Taurogi furios şi îngrijorat, nutrind o ură grozavă împotriva vrăjmaşilor.

Abia apucă să coboare din şaretă, că Oleńka îl duse în odaia ei şi îi povesti tot ce-i spusese Hassling-Ketling.

Bătrânul şleahtic se cutremură, deoarece neavând copii, ţinea la jupâniţă ca la ochii lui. O vreme se mulţumi să strângă mânerul săbiei, repetând: „Care eşti cinstit, loveşte!” apoi îşi luă capul în mâini şi vorbi după cum urmează:

— Mea culpa, mea maxima culpa! Şi mie mi se năzărea uneori ce-mi şoptea la ureche unul şi altul că diavolul ăsta şi-a pierdut capul din pricina ta, dar nu ziceam nimic, ba mai puneam şi mâinile în şolduri, gândind: „N-are decât să se însoare!” Noi ne înrudim cu neamurile Gosiewski şi Tyzenhauz. De ce nu ne-am putea înrudi şi cu Radziwiłłi? Dumnezeu mă pedepseşte pentru trufia mea. Straşnică înrudire a mai născocit trădătorul, Trăsni-i-ar să-l trăsnească! Vroia să fie ruda noastră, cum vrea taurul de la curte să fie ruda junincilor din sat! Aşteaptă însă, înainte de a-mi putrezi braţul şi sabia.

— Acum trebuie să ne gândim cum să scăpăm de aici! răspunse Oleńka.

Şi îi înfăţişă planurile sale de fugă.

Liniştindu-se, spătarul ascultă cu luare-aminte, iar la sfârşit zise:

— Ar fi mai bine să-mi adun robii şi să alcătuiesc o ceată înarmată! O să-i hărţuiesc şi eu pe suedezi, cum îi hărţuiesc şi alţii, cum a făcut Kmicic cu Chowański. Iar tu vei fi mai în siguranţă în pădure şi pe câmp decât la curtea acestui trădător şi eretic.

— Prea bine! consimţi jupâniţă.

— Nu numai că nu mă împotrivesc, continuă spătarul înflăcărat, dar socotesc că trebuie să ne grăbim. De robi şi de coase nu duc lipsă. E drept că mi-au ars conacul, dar nu-i nimic, o să adun ţăranii din celelalte sate. Toţi Billewiczii care se află pe câmpul de luptă vor veni alături de noi. „O să-ţi arătăm noi rudenie. O să-ţi arătăm ce înseamnă să ameninţi cinstea Billewiczownei. Eşti un Radziwiłłi? Nu face nimic! E adevărat că în neamul Billewicz nu avem hatmani, dar nu avem nici trădători! O să vedem pe cine o să urmeze toată Samogiţia!”

Aici se întoarse spre jupâniţă.

— Pe tine o să te ducem la Białowieża, iar noi o să ne întoarcem! Altminteri nu poate fi! Trebuie să-şi primească pedeapsa pentru această jignire, fiindcă e vorba de o pată asupra întregii stări a şleahticilor. Numai nemernicii nu vor fi de partea noastră! Dumnezeu, fraţii şleahtici şi cetăţenii vor fi alături de noi, iar atunci focul şi sabia! Billewiczii vor ţine piept Radziwiłłilor! Cine nu-i cu noi, e un infamis, ca şi acela care nu va scoate sabia să-l înfrunte pe trădător. Regele, Seimul, întreaga Republică sunt cu noi!

Spătarul, stacojiu şi cu ciuful zbârlit, începu să bată cu pumnul în masă.

— Războiul acesta e mai grabnic decât cel cu suedezii, pentru că noi înfăţişăm întreaga stare a cavalerilor, toate legile, Republica întreagă, nedreptăţită şi clintită în temeliile ei. Infamis este acela care nu înţelege! Această ţară va pieri, dacă trădătorul nu-şi va primi pedeapsa cuvenită.

Spătarul se înflăcăra din ce în ce mai mult, aşa că Oleńka se văzu nevoită să-l liniştească. Până acum stătuse nepăsător, deşi se părea că nu numai ţara, ci şi întreaga lume piere. Abia acum, când Billewiczii fuseseră jigniţi, vedea în asta cea mai cumplită primejdie pentru ţară şi începea să răcnească asemeni leului.

Jupâniţa, care avea o mare înrâurire asupra lui, izbuti să-l potolească în cele din urmă, lămurindu-i că pentru scăparea lor, pentru ca fuga să izbândească, trebuie să păstreze cea mai mare taină şi să nu-i arate prinţului că ştiu sau bănuiesc ceva.

Îi făgădui că va face tot ce-i va spune ea, după care vorbiră numai despre fugă. Lucrul nu era prea greu, pentru că se părea că nu-i păzeşte nimeni.

Spătarul hotărî să trimită înainte un slujitor cu scrisori către vechili, ca să-i strângă îndată pe ţăranii din toate satele lui şi ale altor Billewiczi şi să-i înarmeze.

După aceea, şase slujitori de încredere aveau să plece chipurile la Billewicze după butoiaşele cu bani şi argintărie şi, oprindu-se în pădurile de la Girlakole, să-şi aştepte stăpânii acolo cu cai, lucruri şi hrană. Spătarul şi Oleńka plănuiră să plece de la Taurogi cu sania şi doi slujitori, prefăcându-se că vor să meargă până la Gawna, după care să încalece pe cai şi să pornească în goană. La Gawna se duceau adesea la familia Kuczuk-Olbrotowski, unde se întâmpla să rămână peste noapte, aşa că se aşteptau ca plecarea lor să nu atragă atenţia nimănui şi să nu fie urmăriţi decât după două sau trei zile, când se vor afla în mijlocul cetelor înarmate prin codrii neumblaţi. Lipsa prinţului Bogusław le sporea speranţele.

În acest timp, jupân Tomasz începu în grabă pregătirile. Slujitorul cu scrisorile plecă în ziua următoare. A treia zi spătarul vorbi pe larg cu Paterson despre banii îngropaţi, care se ridicau la peste o sută de mii de cernoveţi, şi despre aducerea lor fără primejdie la Taurogi. Paterson îl crezu cu uşurinţă, deoarece şleahticul nu numai că trecea drept foarte bogat, dar era cu adevărat.

— Domnia ta, trebuie să-i aducem cât mai repede, spuse scoţianul, şi dacă e nevoie, îţi dau şi oştenii de trebuinţă.

— Cu cât vor fi mai puţini cei care ştiu ce aduc, cu atât va fi mai bine. Am slujitori de credinţă, iar butoaiele voi porunci să le acopere cu lemne sau cu doage la care nu se va lacomi nimeni.

— Mai bine cu doage decât cu cânepă, zise Paterson, pentru că prin cânepă poţi să împungi cu sabia sau cu suliţa şi să vezi că la fund e altceva. Domnia ta ai face bine să-i dai banii prinţului pe bază de chitanţă. Ştiu că are nevoie de bani, pentru că veniturile de pe moşii întârzie.

— Aş dori să-l mulţumesc pe prinţ în aşa fel, încât să nu mai aibă nevoie de nimic! răspunse şleahticul.

Cu aceasta discuţia luă sfârşit şi totul părea că se potriveşte de minune, deoarece slujitorii plecară numaidecât, iar spătarul şi Oleńka urmau să plece a doua zi.

Dar, odată cu lăsarea serii, Bogusław se întoarse pe neaşteptate în fruntea celor două polcuri de raitieri prusieni. Se vede că treburile nu-i mergeau prea bine, de vreme ce era tare furios şi îngrijorat.

În aceeaşi zi, adună sfatul de război alcătuit din graful Sejdewitz, împuternicitul electorului, Paterson, Sakowicz şi polcovnicul de raitieri Kyritz.

Chibzuiră până la ceasurile trei din noapte asupra campaniei din Podlasie împotriva lui jupân Sapieha.

— Electorul şi regele suedez mi-au dat ceva oştire, spuse prinţul. Una din două: dacă-l vom găsi pe Sapieha în Podlasie, va trebui să-l nimicim, iar dacă nu va mai fi acolo, vom ocupa ţinutul fără nici o piedică. Şi într-un caz şi în celălalt e nevoie de bani, or bani nu mi-au dat nici electorul şi nici regele suedez, pentru că n-au nici ei.

— Cine poate să aibă bani, dacă nu luminăţia ta?! răspunse graful Sejdewitz. Toată lumea vorbeşte de comorile nenumărate ale Radziwiłłilor.

La acestea, Bogusław:

— Jupâne Sejdewitz, dacă aş primi toate veniturile de pe moşiile mele, aş avea mai multe parale decât cinci prinţi de-ai voştri. Dar ţara e bântuită de război, veniturile nu mi se trimit sau cad în mâinile răzvrătiţilor. Aş putea să iau bani pe bază de iscălitură de la oraşele prusiene, dar domnia ta ştii cel mai bine ce se petrece acolo; numai pentru Jan Kazimierz şi-ar deschide băierile pungii.

Şi Królewiec?

— Ce se poate lua am luat, dar e prea puţin.

— Luminăţia ta, socotesc un noroc că pot să-ţi dau un sfat bun! spuse Paterson.

— Mai bine mi-ai da bani gheaţă.

— Sfatul meu înseamnă bani. Nu mai departe decât ieri, jupân Billewicz mi-a spus că a îngropat sume mari în grădina de la Billewicze şi ar vrea să aducă banii aici, ca să ţi-i dea luminăţiei tale în schimbul unei chitanţe.

— Parcă mi-ai picat din cer şi şleahticul de asemenea! se bucură Bogusław.

— Cam cât să fie?

— Peste o sută de mii de cerwoneţi, afară de argintărie şi alte lucruri de preţ, care fac încă pe atâta.

— Şleahticul nu va consimţi să prefacă argintăria şi podoabele în bani gheaţă, dar le-am putea zălogi. Îţi sunt recunoscător, Paterson, pentru povaţa ta. Mâine voi vorbi neapărat cu Billewicz.

— Atunci am să-l previn, fiindcă mâine vroia să se ducă la Gawna cu jupâniţa, la familia Kuczuk-Olbrotowski.

— Spune-i dar să nu plece până nu vorbeşte cu mine.

— Slujitorii i-a şi trimis înainte, mă tem încă de vreo primejdie.

— Am putea repezi un polc întreg după ei, în sfârşit, o să mai stăm de vorbă. Îmi pică la vreme pleaşca asta! Pe de altă parte, ce bucurie să smulg Republicii ţinutul Podlasie cu banii acestui sprijinitor al regelui şi mare patriot.

Spunând acestea, prinţul se desparţi de povăţuitorii săi, pentru că trebuia să se dea în seama slujitorilor, a căror sarcină era să-l scalde în fiecare seară, să-l ungă şi să-l întremeze în fel şi chip, ca să-i păstreze frumuseţea ieşită din comun. De obicei, aceste îndeletniciri durau un ceas, câteodată şi două, iar acum prinţul era şi aşa destul de trudit de drum.

A doua zi, de dimineaţă, Paterson îi opri pe spătar şi pe Oleńka, vestindu-i că prinţul doreşte să se vadă cu ei. Trebuiau să-şi amâne plecarea, dar nu se neliniştiră prea mult, deoarece Paterson le spuse despre ce e vorba.

Un ceas mai târziu sosi prinţul. Cu toate că jupân Tomasz şi Oleńka îşi făgăduiseră cu sfinţenie să-l întâmpine ca mai înainte, cu toată strădania lor, nu izbutiră câtuşi de puţin.

Chipul jupâniţei se schimbă, iar spătarului i se urcă sângele în obraji la vederea tânărului prinţ şi o vreme rămaseră amândoi descumpăniţi şi mohorâţi, sforţându-se zadarnic să se liniştească.

Prinţul, din contră, se purta fără stinghereală, doar trăsăturile i se alungiseră puţin şi faţa-i era acoperită de un strat de pomadă mai subţire decât de obicei, dar tocmai această paloare se potrivea de minune cu veşmintele lucioase de dimineaţă, spuzite cu argint. Îşi dădu seama dintr-odată că amândoi îl primesc parcă altfel, cu mai puţină bucurie decât de obicei. La început se gândi că cei doi regalişti aflaseră de legăturile lui cu suedezii şi de aci răceala purtării lor.

Hotărî, aşadar, să le arunce praf în ochi şi după obişnuitele vorbe măgulitoare, începu astfel:

— Jupâne spătar, ai auzit fireşte şi domnia ta de nenorocirea care mi s-a întâmplat.

— Luminăţia ta vorbeşti de moartea prinţului voievod? întrebă spătarul.

— Nu numai despre moartea lui. E o lovitură năprasnică, dar m-am lăsat în paza lui Dumnezeu care gândesc că l-a plătit cu dărnicie pe vărul meu pentru toate nedreptăţile îndurate. Mi-a pus în spinare o nouă povară, fiindcă sunt silit să mă lupt cu fraţii mei, iar asta e o soartă amară pentru fiecare om care-şi iubeşte ţara.

Spătarul nu răspunse nimic, mulţumindu-se să privească pe furiş la Oleńka.

Iar prinţul vorbi mai departe:

— Prin munca mea, prin truda mea şi numai Dumnezeu ştie cu ce preţ eram pe cale de a statornici pacea. Mai era nevoie numai de iscălirea înţelegerii. Suedezii aveau să plece din Polonia, nepretinzând altă răsplată afară de învoirea regelui şi a stărilor ca după moartea lui Jan Kazimierz să fie înscăunat ca domn Carolus. Un războinic atât de mare şi puternic ar fi fost o adevărată mană cerească pentru Republică. Mai mult, urma să ne lase de îndată ajutoare pentru războaiele cu Ucraina şi septentrionii. Am fi lărgit şi mai mult hotarele, dar lui jupân Sapieha nu-i convine, fiindcă nu-i mai poate asupri pe Radziwiłłi. Toţi au primit înţelegerea, numai el se împotriveşte cu armele, nepăsându-i decât de interesele lui. De aceea, s-a hotărât să se folosească împotriva lui puterea armelor, iar această sarcină mi-a fost încredinţată mie, cu învoirea tainică a lui Jan Kazimierz şi a lui Carolus. Asta e! Nu m-am dat în lături niciodată de la datorie şi nu mă voi da nici acum, deşi nu vor fi puţini cei care mă vor judeca strâmb, gândind că încep războiul între fraţi numai din răzbunare.

La acestea, spătarul:

— Luminăţia ta, cei care te-au cunoscut atât de bine ca noi, aceia nu se vor lăsa înşelaţi şi vor şti să înţeleagă cum se cuvine planurile luminăţiei tale.

Spătarul, încântat de propria şiretenie şi de cum o adusese din condei, clipi din ochi aproape pe faţă spre Oleńka, încât aceasta se temu să nu-l vadă prinţul.

Dar Bogusław văzu şi el.

„Nu mă crede”, îşi spuse în gând.

Şi, cu toate că nu se arătă mânios, se simţi umilit în adâncul sufletului. Era convins că neîncrederea într-un Radziwiłł însemna o jignire chiar şi atunci când acesta binevoia să scornească lucruri neadevărate.

— Mi-a spus Paterson, zise după o clipă, că domnia ta vrei să-mi încredinţezi banii pe care-i ai în schimbul iscăliturii. Îţi îndeplinesc dorinţa cu dragă inimă, fiindcă recunosc că şi eu sunt la strâmtoare. Când se va aşeza pacea, vei face cum vei crede de cuviinţă, vei primi banii înapoi sau am să-ţi dau câteva sate în arendă în aşa fel încât folosul să fie de partea domniei tale. Aici prinţul se întoarse spre Oleńka:

— Jupâniţă, iartă-mă că nu vorbesc despre suspine şi dragoste înaintea unei făpturi atât de desăvârşite. Ştiu că te nedreptăţesc, dar trăim asemenea vremuri, încât nu pot să-ţi arăt toată admiraţia care ţi se cuvine.

Oleńka îşi lăsă ochii în jos şi, apucându-şi rochia – cu vârful degetelor, îi făcu o închinăciune, fără să rostească nici un cuvânt.

În acest timp, spătarul îşi ticlui în minte un plan nespus de nătâng, dar pe care îl socotea grozav de iscusit.

„O să fug cu jupâniţa şi n-o să-i împrumut nici bani”, se gândi. După care, dregându-şi glasul şi netezindu-şi ciuful, spuse:

— Luminăţia ta, sunt bucuros că te pot ajuta. Nu i-am spus totul lui Paterson, pentru că mai e şi vreo jumătate de garniţă de cerwoneţi, pe care am îngropat-o în alt loc, ca în caz de nenorocire să nu pierd toţi banii. Afară de asta mai sunt şi butoiaşele altor Billewiczi, dar acestea au fost îngropate în lipsa mea sub privegherea acestei jupâniţe şi numai ea poate arăta locul, fiindcă omul care le-a cărat a murit. Luminăţia ta îngăduie să plecăm amândoi şi vom aduce toţi banii.

Bogusław îl privi cu luare-aminte,

— Cum aşa? Paterson mi-a spus că domnia ta ai şi trimis slujitorii, aşa că ei trebuie să ştie unde sunt banii.

— Dar despre ceilalţi nu ştie nimeni afară de ea.

— Trebuie să-i fi îngropat într-un loc care să poată fi înfăţişat; uşor prin vorbe sau desemnat pe hârtie.

— Vorbele zboară, răspunse spătarul, iar slujitorii nu se pricep să umble cu hârtiile. O să ne ducem amândoi, asta e!

— Pentru Dumnezeu, domnia ta trebuie să-ţi cunoşti bine grădina, aşa că du-te numai domnia ta. La ce bun să te mai însoţească şi jupâniţă Alexandra.

— Singur nu mă duc! răspunse spătarul hotărât. Bogusław se uită pentru a doua oară cercetător la el, după care se aşeză mai bine şi începu să-şi lovească cizmele cu nuiaua de trestie.

— E neapărată nevoie? întrebă. Prea bine, dar în acest caz vă dau două polcuri de călărime care să vă întovărăşească până acolo şi înapoi.

— N-avem trebuinţă de nici un polc. Ne ducem şi ne întoarcem singuri. Acolo nu ne ameninţă nici o primejdie, suntem doar pe moşiile noastre.

— Ca orice gospodar care doreşte binele oaspeţilor săi, nu pot îngădui ca jupâniţa Alexandra să plece fără însoţitori înarmaţi, aşa că domnia ta alege: ori singur, ori amândoi cu oşteni.

Spătarul înţelese că se lăsase prins în propria capcană şi îl cuprinse asemenea furie, încât uită de orice prevedere şi strigă:

— Luminăţia ta, alege: ori plecăm amândoi fără polcurile de călăreţi, ori nu dau banii!

Jupâniţa Alexandra îl privi rugătoare, dar el se făcuse stacojiu şi începuse să gâfâie. Totuşi era un om prevăzător din fire şi aproape sfios, căruia îi plăcea să sfârşească totul prin bună înţelegere, dar când îşi ieşea din pepeni, când era prea pornit împotriva cuiva sau când intra în joc cinstea Billewiczilor, atunci sărea la sfadă cu un curaj nemaipomenit, chiar dacă era vorba de un duşman mult mai puternic decât el.

Aşa făcu şi acum, îşi puse mâna stângă în şold şi, lovind mânerul săbiei, începu să strige în gura mare:

— Ce înseamnă asta, suntem ostatici? Vor să asuprească un şleahtic liber, încâlcind cele mai sfinte drepturi?

Bogusław, rezemat de spătarul scaunului, se uita cercetător la el, fără semne vizibile de mânie, doar privirea îi devenea tot mai rece şi îşi lovea cizmele cu varga din ce în ce mai repede. Dacă spătarul l-ar fi cunoscut mai bine, ar fi ştiut că îl ameninţă o mare primejdie.

Firea lui Bogusław era de-a dreptul înfricoşătoare, pentru că nu se ştia niciodată când cavalerul curtenitor şi omul iscusit, obişnuit să se stăpânească, se pot schimba în magnatul sălbatic şi neînfrânat care calcă în picioare orice oprelişti cu cruzimea unui despot oriental. Creşterea aleasă, obiceiurile deprinse la cele mai strălucitoare curţi din Europa, cumpănirea pe care o învăţase printre oameni şi purtările frumoase erau ca nişte flori minunate şi puternice dedesubtul cărora se ascundea un tigru.

Dar spătarul nu ştia toate acestea şi, orbit de mânie, striga mai departe:

— Luminăţia ta, nu te mai preface, căci te cunosc! Vezi că regele suedez şi electorul, pe care îi slujeşti împotriva ţării, ca şi rangul tău de prinţ, nu te vor apăra înaintea judecăţii, iar săbiile şleahticilor te vor învăţa bunele obiceiuri. tinere!

Bogusław zvâcni în picioare, frânse într-o clipă nuiaua de trestie în mâinile-i de fier şi, zvârlind bucăţile la picioarele spătarului, rosti cu un glas înăbuşit, înspăimântător:

— Uite ce fac cu drepturile voastre, cu judecăţile şi privilegiile voastre!

— E o nedreptate strigătoare la cer! strigă spătarul.

— Tăcere, şleahtic prăpădit! strigă şi prinţul. Te zdrobesc ca pe un vierme! Şi se îndreptă spre el, ca să-l apuce de piept pe şleahticul uluit şi să-l izbească de perete.

Atunci Billewiczówna se ivi între ei.

— Ce vrei să faci, luminăţia ta? întreba.

Prinţul se opri.

Cum stătea cu nările fremătând, cu faţa învâlvorată şi foc în priviri, jupâniţă semăna cu Minerva înfuriată. Pieptul i se umfla ca valurile mării şi era atât de frumoasă în mânia ei, că Bogusław rămase cu ochii la ea şi toate poftele i se răsfrânseră pe chip, ca nişte şerpi care colcăiau în sufletu-i întunecat.

Curând mânia îi trecu şi se linişti. Se mai uită o vreme la Oleńka, în cele din urmă faţa i se îmblânzi, îşi înclină capul pe piept şi spuse:

— Iertare, îngerească jupâniţă! Inima mi-e plină de supărare şi durere, aşa că nu mai pot să mă stăpânesc.

Şi părăsi încăperea.

Oleńka începu să-şi frângă mâinile, iar spătarul, revenindu-şi, se luă cu mâinile de păr şi strigă:

— Eu am stricat totul, eu sunt pricina pierzaniei tale!

Prinţul nu se arătă toată ziua. Prânzi în odăile lui numai cu Sakowicz. Răscolit până în adâncul sufletului, nu mai putea să gândească tot atât de limpede ca înainte, îl chinuia fierbinţeala, semn că în curând avea să fie cuprins de friguri năprasnice, în timpul cărora înţepenea cu totul, de era nevoie să-i facă frecţii. Starea de acum o punea pe seama dragostei neobişnuit de puternice, gândind că dacă nu-şi va găsi împlinirea, avea să moară.

De aceea, povestindu-i lui Sakowicz cearta cu spătarul, vorbi astfel:

— Mâinile şi picioarele îmi ard, simt furnicături pe spinare, gura mi-e amară şi plină de foc. Pe toţi cornuţii din iad, ce să fie asta? Niciodată nu mi s-a întâmplat aşa ceva!

— Pentru că luminăţia ta eşti plin de cinste ca un clapon fript pe caşa. Prinţul clapon, prinţul clapon! Ha, ha!

— Eşti un prost!

— Prea bine!

— N-am nevoie de glumele tale!

— Luminăţia ta, ia-ţi lăuta şi du-te sub fereastra fetei, poate că o să vezi. pumnul. spătarului. Ptiu, la dracu, un om atât de hotărât ca Bogusław Radziwiłł!

— Eşti un nătărău!

— Prea bine! Văd că luminăţia ta începi să vorbeşti de unul singur şi să-ţi spui adevărul în faţă. Cutează, haide! Nu mai trebuie să ţii seama de rang!

— Vezi tu, Sakowicz, Castor al meu îşi cam ia nasul la purtare şi de aceea deseori primeşte câte un picior în coastă; s-ar putea ca tu s-o păţeşti şi mai rău.

Sakowicz sări ca opărit, cum făcuse nu demult spătarul de Rosienie, şi pentru că avea darul iniţiativei, începu să strige cu un glas care semăna atât de mult cu al spătarului, încât nevăzând cine vorbeşte, oricine se putea înşela.

— Ce înseamnă asta, suntem ostatici? Vor să asuprească un şleahtic liber. Încălcând cele mai sfinte drepturi?

— Dă-mi pace, dă-mi pace! îi spuse prinţul cu aprindere. Pe nătărăul ăla bătrân l-a apărat ea, dar pe tine n-are cine să te apere.

— Dacă ea a avut grija să-l apere, trebuia s-o îngrijeşti şi luminăţia ta!

— Altminteri nu se poate, aici e vorba de niscaiva farmece. Fie că mi-a făcut ceva, de m-a vrăjit, fie că stelele sunt aşezate astfel. Încât îmi pierd minţile. Dac-ai fi văzut-o când îl apăra pe netrebnicul de unchiu-său. Dar tu nu pricepi nimic! Mi se învârte capul! Uite cum îmi ard mâinile! Una ca ea să iubeşti, s-o strângi la piept, să.

— Să ai copii cu ea! adăugă Sakowicz.

— Chiar aşa, să ştii, şi voi avea, fiindcă altfel mă va mistui vâlvătaia din mine. Pentru Dumnezeu, ce se petrece-cu mine. Pe toţi dracii de pe pământ şi din iad, să mă însor sau ce să fac?

Sakowicz se posomori.

— Luminăţia ta, n-ar trebui să te gândeşti la una ca asta.

— Ba tocmai că mă gândesc şi dacă vreau, am s-o fac chiar dacă un polc întreg de Sakowicz mi-ar repeta întruna: „Luminăţia ta, n-ar trebui să te gândeşti la una ca asta!”

— Ehei după câte văd, nu-i de glumă!

— Sunt bolnav, vrăjit, altfel nu se poate!

— La urma urmei, de ce nu vrei, luminăţia ta, să faci ce te-am povăţuit?

— Poate că am să fac! Ducă-se dracului toate visele, toţi Billewiczii şi toată Lituania cu prejudecăţile ei şi cu Jan Kazimierz pe deasupra. Altfel nu izbutesc. Văd că nu izbutesc! Ajunge! Ce mare lucru, ce mare scofală! Şi când te gândeşti că am şovăit atâta vreme! Mi-a fost frică de vise, de Billewiczi şi de tribunale, de gloatele şleahticilor şi de norocul lui Jan Kazimierz! Haide, spune-mi că sunt un nătărău! Auzi, îţi poruncesc să-mi spui că sunt un nătărău!

— Iar eu n-am să ascult, pentru că acum eşti un Radziwiłł, nu un vicar calvin. Bolnav însă cred că eşti, luminăţia ta, fiindcă nu te-am văzut niciodată în asemenea stare.

— E adevărat! În cele mai trudnice împrejurări mă mulţumeam să dau din mână şi să fluier nepăsător, dar acum parcă mă îmboldeşte cineva cu pintenii în şolduri.

— E lucru de mirare, fiindcă dacă fata asta te-a fermecat într-adevăr, apoi n-a făcut-o ca să fugă, iar din cele ce mi-ai spus luminăţia ta, se arată că vroiau s-o şteargă pe furiş amândoi.

— Mi-a spus Ryff că asta e înrâurirea lui Saturn spre care se înălţa în această lună aburi fierbinţi.

— Luminăţia ta, mai bine ia-ţi-l pe Jupiter ca ocrotitor, pentru că acesta a avut noroc şi fără nuntă. Toate se vor sfârşi cu bine, numai că luminăţia ta nu trebuie să mai pomeneşti de nuntă, dar dacă e vorba de una pro forma.

Deodată, starostele de Oszmiana se lovi cu palma peste frunte.

— Ia stai, luminăţia ta. Am auzit de o întâmplare asemănătoare în ţinuturile prusiene.

— Îţi şopteşte diavolul ceva la ureche? Hai, dă-i, drumul!

Sakowicz tăcu însă un răstimp mai lung, în sfârşit, faţa i se lumină şi zise:

— Luminăţia ta, mulţumeşte-i norocului că ţi-a dat un prieten ca Sakowicz.

— Ei, ce-i nou, ce-i nou?

— Nimic, numai că am să-ţi fiu cumnat de mână la nuntă! Sakowicz se înclină. E o mare cinste pentru un sărăntoc de şleahtic.

— Nu te mai prosti, spune repede!

— La Tylża se află un oarecare Plaska, sau cam aşa ceva, care odinioară era preot la Nieworany, dar schimbându-şi credinţa, a devenit luteran, s-a însurat şi a fost luat de elector sub oblăduirea lui; acum vinde cu preţ bun peşte afumat celor din Samogiţia. La vremea lui, până şi episcopul Parczewski s-a străduit să-l readucă în Samogiţia, Unde mai mult ca sigur că l-ar fi ars pe rug, dar electorul n-a vrut să-şi dea semenul întru credinţă.

— Ce-mi pasă mie de toate astea? Nu mai tărăgăna lucrurile!

— Ce-ţi pasă luminăţiei tale? Uite că ar trebui să-ţi pese, fiindcă el o să vă coasă ca faţa de căptuşeală, înţelegi, luminăţia ta? Dar pentru că meşterul e nătâng şi nu face parte din breaslă, nu va fi prea greu să rupem cusăturile pe urmă, pricepi, luminăţia ta? Cei din breaslă nu vor recunoaşte şi nu vor întări cusătura, în schimb, noi vom scăpa de orice gâlceavă şi împotrivire. Meşterului putem să-i sucim capul după aceea, iar luminăţia ta te vei putea plânge că ai fost înşelat cu bună ştiinţă, înţelegi? Înainte de asta însă: crescite et multiplicamini{16}. Sunt cel dintâi care-ţi dau binecuvântarea.

— Înţeleg şi nu prea! spuse prinţul. La dracu, înţeleg de minune. Sakowicz, trebuie să te fi născut cu dinţii rânjiţi ca strigoii. O să ajungi pe mâna călăului, altfel nu se poate. Aşa, jupâne staroste! Dar cât trăiesc eu, n-o să ţi se clintească nici un fir de păr, iar răsplata nu va fi nici ea prea mică. Atunci eu.

— Luminăţia ta trebuie să-i ceri mâna Billewiczównei şi spătarului. Dacă o să fii respins, dacă nici astfel n-o să izbutim, atunci să dai poruncă să mă jupoaie de piele, să-mi facă curele pentru sandale din ea, şi să plec în pelerinaj la. Roma. Împotriva unui Radziwiłł te poţi burzului, când vrea să se drăgostească, dar când binevoieşte să se însoare, n-are nevoie să gâdile nici un şleahtic. Numai că luminăţia ta trebuie să-i spui spătarului şi jupâniţei că din pricina electorului şi a regelui suedez, care ţi-o peţesc pe prinţesa des Deux Ponts, cununia nu trebuie dată în vileag până când nu se încheie pacea. Dealtfel, în actul de zestre scrieţi ce poftiţi. Nici una dintre cele două biserici nu-l va întări. Ei?

Bogusław tăcu un răstimp, doar pe obraji i se iviră pete roşietice sub pomadă. După o clipă, zise:

— N-avem timp, peste trei zile musai să pornesc asupra lui Sapieha.

— Se potriveşte de minune! Dacă aveam vreme mai multă, nu mai puteam îndreptăţi graba formelor. Păi cum? Luminăţia ta ai să pui pe seama lipsei de timp faptul că vă cunună cel dintâi preot care se află la îndemână, ca în orice împrejurări grabnice. Vor gândi şi ei tot aşa: „S-o facem repede, fiindcă n-avem timp de pierdut!” E o jupâniţă vitează, aşa că luminăţia ta poţi s-o iei şi în campanie. Rege drag, dacă Sapieha te va învinge şi aşa vei fi pe jumătate biruitor.

— Bine, bine! rosti prinţul.

Dar în aceeaşi clipă se cutremură de friguri, fălcile i se încleştară şi nu mai putu scoate nici o vorbă. Tot trupul îi înţepeni, apoi începu să tremure şi să se zbată ea peştele pe uscat. Cu toate acestea, Sakowicz, speriat, nu mai avu când să aducă doftorul, căci atacul trecu destul de repede.