Capitolul XVII.

După discuţia cu Sakowicz, prinţul se duse a doua zi după-amiază la spătarul de Rosienie.

— Jupâne spătar, îi spuse la început, ultima dată m-am făcut vinovat faţă de domnia ta, lăsându-mă dus de mânie în casa mea. Mea culpa şi e cu atât mai mare, cu cât am jignit un om care se trage dintr-un neam împrietenit de veacuri cu Radziwiłłii. Acum însă vin şi te rog de iertare. Pe domnia ta să te îmbuneze recunoaşterea greşelii, iar mie să-mi fie pedeapsă. Îi cunoşti demult pe Radziwiłłi şi ştii că nu prea le place să-şi ceară iertare, dar pentru că am greşit înaintea vârstei şi a rangului domniei tale, nu mai ţin seamă cine sunt şi vin cel dintâi cu capul plecat. Aşa că, bătrâne prieten al casei noastre, socotesc că ai să-mi îngădui să-ţi strâng mâna.

Spunând acestea, îi întinse mâna, iar spătarul, căruia îi trecuse supărarea, nu cuteză să i-o refuze pe a lui, deşi i-o dădu cu oarecare încetineală, şi spuse:

— Luminăţia ta, întoarce-ne libertatea şi vom fi foarte mulţumiţi.

— Sunteţi liberi şi puteţi pleca fie şi astăzi.

— Mulţumesc, luminăţia ta! răspunse spătarul uimit.

— Am o singură rugăminte pe care, deie Domnul, sa mi-o îndeplineşti.

— Ce rugăminte? întrebă spătarul cu teamă.

— Domnia ta, să asculţi cu răbdare ce vreau să-ţi spun.

— Dacă-i aşa, ascult şi până diseară.

— Nu-ţi cer să-mi dai răspuns numaidecât, ci după ce ai să cumpăneşti bine lucrurile un ceas ori două.

— Dumnezeu mi-e martor, dacă-mi recapăt libertatea, nu mai doresc nimic.

— Libertatea ţi-o vei recăpăta, domnia ta, nu ştiu însă dacă vei mai vrea să te foloseşti de ea şi dacă te vei mai grăbi să pleci din casa mea. Aş fi bucuros să socoteşti tot ce se află la Taurogi drept al domniei tale, dar acum ascultă. Ştii oare, domnia ta şi binefăcător al meu, de ce m-am împotrivit plecării jupâniţei Billewicz? Pentru că am înţeles că vreţi să fugiţi, iar eu am îndrăgit-o atât de mult pe nepoata domniei tale, încât aş fi gata să trec în fiecare zi Helespontul, ca s-o văd, cum făcea acel Leandru pentru Hera lui.

Spătarul roşi iarăşi într-o clipită.

— Luminăţia ta, cutezi să-mi spui mie una ca asta?

— Chiar domniei tale, binefăcătorul meu.

— Luminăţia ta, caută-ţi norocul la fetele de la curte, dar să nu te atingi de o fiică de şleahtic, asta nu se poate! Poţi s-o legi şi s-o ţii închisă, dar nu-ţi este îngăduit s-o ruşinezi!

— E adevărat, consimţi prinţul, dar pot să mă înclin înaintea bătrânului Billewicz şi să-i spun: Bunule părinte, dă-mi pe nepoata domniei tale de soţie, că nu mai pot trăi fără ea.

Spătarul fu atât de uluit, încât îi pieri graiul; o vreme mişcă numai din mustăţi şi ochii îi ieşiră din orbite, apoi începu să şi-i şteargă cu mâinile şi să privească ba la prinţ, ba în jurul lui prin încăpere, până când spuse:

— Visez oare sau e aievea?

— Nu visezi, binefăcătorule, nu visezi, şi ca să te conving, îţi repet cum omnibus titulis{17}: Eu, Bogusław Radziwiłł, prinţ comis al Marelui Principat al Lituaniei, te rog pe domnia ta, Tomasz Billewicz, spătar de Rosienie, să-mi dai mâna nepoatei domniei tale, Alexandra, fiica starostelui de vânătoare.

— Cum aşa? Pentru Dumnezeu, luminăţia ta, te-ai gândit bine?

— Eu m-am gândit, acum gândeşte-te şi domnia ta dacă mirele e vrednic de jupâniţă.

— De mirat ce sunt, mi s-a tăiat, răsuflarea.

— Acum poţi să judeci dacă planurile mele au fost curate sau nu.

— Luminăţia ta, nu mai ţii seama de starea noastră de şleahtici fără însemnătate?

— Oare Billewiczii sunt chiar atât de jos, aşa de puţin preţuieşti blazonul de şleahtic şi vechimea neamului? Un Billewicz poate vorbi astfel?

— Luminăţia ta, ştiu că începuturile neamului nostru trebuie căutate la Rom, dar.

— Dar, îl întrerupse prinţul, hatmani şi cancelari nu aveţi. Nu-i nimic, electori sunteţi însă, ca şi unchiul, meu din Brandenburg. De vreme ce în Republica noastră un şleahtic poate fi ales rege, nici un prag nu e prea înalt pentru picioarele lui. Eu, jupâne spătar, cu ajutorul Domnului, unchiule, mă trag dintr-o prinţesă de Brandenburg, părintele meu din prinţesa de Ostróg, dar bunicul, de falnică amintire Krzysztof I, cel poreclit Trăsnetul, mare hatman, cancelar şi voievod de Wilno, a fost căsătorit primo voto cu Sobkówna, şi nu i-a căzut mitră din cap pentru că Sobkówna era o şlahciancă de neam ca atâtea altele. În schimb, când răposatul meu părinte s-a însoţit cu fiica electorului, l-au bârfit că nu se gândeşte la rangul lui, deşi se unea cu o casă domnitoare. Aşa-i de îndrăcită trufia voastră de şleahtici. Ei, binefăcătorule, recunoaşte că nu-l socoteşti pe Billewicz mai prejos de Sobek, nu-i aşa?

Prinţul începu să-l bată pe spate, în semn de mare prietenie, iar şleahticul se muie ca ceara şi răspunse:

— Dumnezeu să te răsplătească, luminăţia ta, pentru gândul cinstit. Mi s-a luat o piatră de pe inimă! Ei, luminăţia ta, dacă n-ar fi deosebirea de credinţă!

— Ne va uni un preot catolic, altul nu vreau nici eu.

— Îţi vom fi recunoscători toată viaţa, fiindcă e vorba de binecuvântarea lui Dumnezeu, pe care n-am fi căpătat-o, dacă vreun mişel.

Spătarul îşi muşcă limba, dându-şi seama că vroia să spună un lucru nu prea plăcut pentru prinţ, dar Bogusław se prefăcu că nu înţelege, zâmbi binevoitor şi adăugă:

— Iar în ceea ce priveşte urmaşii, n-am să mă încăpăţânez, fiindcă aş face orice pentru această minune de frumuseţe.

Chipul spătarului se lumină, de parcă ar fi căzut asupra lui toate razele soarelui.

— Adevărat, Dumnezeu a dăruit-o din belşug cu frumuseţe pe codana asta!

Bogusław îl bătu iarăşi pe umăr şi, aplecându-se la urechea şleahticului, începu să-i şoptească:

— Mă pun chezaş că primul va fi băiat, o frumuseţe de băiat!

— Hi, hi, hi!

— Pentru că altfel nu poate fi, o Billewicz.

— O Billewicz şi un Radziwiłł, adăugă spătarul, desfătându-se cu unirea celor două nume. Hi, hi, hi! O să se ducă buhul în toată Samogiţia. Ce o să mai spună jupânii Siciński, prietenii noştri, când vor vedea că Billewiczii se ridică atât de sus? Ei nu-i dădeau pace nici bătrânului polcovnic, cu toate că era un bărbat cu însuşiri romane, cinstit în toată Republica.

— O să-i alungăm din Samogiţia, jupâne spătar!

— Dumnezeule milostiv, necercetate sunt vrerile tale, dar dacă e scris ca jupânii Siciński să plesnească de invidie. atunci, facă-se voia ta!

— Amin! adăugă Bogusław.

— Luminăţia ta, nu mi-o lua în nume de rău, că poate nu sunt destul de aşezat, cum s-ar cuveni să fie un om căruia i se cere fata, şi că-mi arăt bucuria pe faţă. Dar am fost foarte îngrijoraţi şi, neştiind ce ne aşteaptă, ne-am făcut tot felul de gânduri. Am ajuns să te nedreptăţim până şi pe luminăţia ta, iar acum se vede deodată că temerile şi bănuielile erau neîntemeiate şi că putem să ne arătăm bucuria. Îţi repet, domnia ta, parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă.

— Jupâniţa Alexandra m-a judecat şi ea tot aşa?

— Ea? Chiar dacă aş fi Cicero şi tot n-aş fi în stare să înfăţişez admiraţia pe care o nutrea înainte pentru luminăţia ta. Gândesc că numai virtutea şi sfiala înnăscută au stat în calea dragostei. Dar când va afla de dorinţa luminăţiei tale, sunt sigur că-şi va da frâu inimii care nu va întârzia să zburde voioasă pe păşunile dragostei.

— Nici Cicero n-ar fi vorbit mai frumos! răspunse Bogusław.

— Pentru că atunci, când eşti fericit, îţi vin vorbele mai uşor. Dar de vreme ce luminăţia ta asculţi cu atâta bunăvoinţă toate câte ţi le spun, atunci am să merg până la capăt.

— Mergi, jupâne spătar.

— Cu toate că e tare crudă, hic mulier are mintea unui bărbat şi mai mare mirarea cât poate fi de hotărâtă. în împrejurări în care mulţi oameni cu experienţă ar şovăi, ea nu stă deloc pe gânduri. Ce-i rău, la stânga, cei bun, la dreapta. şl ea tot la dreapta. Pare blândă, dar odată ce şi-a ales drumul, poţi să dai cu tunul, că tot nu se va abate de la el. Seamănă cu bunicul ei şi cu mine; tatăl ei era un oştean înnăscut, dar ca om era moale. mama, în schimb, Wojnillowiczówna de domo, sora Kulwiecównei, era şi ea destul de hotărâtă.

— Jupâne spătar, mă bucur de ce-mi spui!

— N-ai să crezi, luminăţia ta, cât e de îndârjită împieliţata asta împotriva suedezilor şi a celorlalţi vrăjmaşi ai Republicii. Dacă ar bănui pe cineva de o înşelăciune cât de mică, apoi ar simţi pentru el o scârbă fără margini, de-ar fi un înger, nu un om. Luminăţia ta, iartă-l pe un bătrân care ar putea să-ţi fie părinte, ca vârstă cel puţin, dacă nu şi ca rang: leapădă-te de suedezi. Asupresc ţara mai rău ca tătarii! Porneşte-ţi oştile împotriva lor, şi nu numai eu, dar şi ea te vom urma pe câmpul de luptă! Iartă-mă, luminăţia ta, iartă-mă Am spus şi eu ce-am gândit!

Bogusław se stăpâni, după o clipă de tăcere, şi începu să vorbească astfel:

— Jupâne spătar şi binefăcătorule! ieri eraţi îndreptăţiţi, dar astăzi nu se mai cuvine să presupuneţi că vreau să vă arunc praf în ochi, spunându-vă că sunt de partea regelui şi a ţării. Îţi repet sub jurământ, ca unei rude, că tot ce-am spus despre pace şi condiţiile ei, a fost adevărul adevărat. Aş vrea şi eu să pornesc la luptă, căci şi pe mine mă îndeamnă firea, dar am văzut că scăparea Republicii se află în altă parte şi, din dragoste neprefăcută faţă de ţară, a trebuit să aleg altă cale. Şi pot să spun că mi-a izbutit un lucru nemaipomenit: după război, puterea biruitoare se pune în slujba celei înfrânte. Până şi Mazarin, cel mai şiret dintre oameni, ar fi fost mândru, dacă ar fi fost în locul meu. Nu numai jupâniţa Alexandra, ci şi eu îi urăsc pe vrăjmaşi tot atât de mult. Totuşi ce pot face? Cum să scap ţara? Nec Hercules contra plures! Aşa că mi-am zis: „În loc să pier, lucru şi mai uşor şi mai plăcut, trebuie s-o scap.”' Şi pentru că am deprins asemenea treburi de la cârmuitori pricepuţi, pentru că mă înrudesc cu electorul şi sunt bine văzut de suedezi, după cele făptuite de vărul Janusz, am început îndată negocierile. Care ar fi fost cursus lor şi foloasele Republicii, ştii şi domnia ta: sfârşitul războiului, încetarea asupririi credinţei catolice, a bisericilor şi a clerului, a stării şleahticilor şi a gloatelor, ajutorul suedez în războaiele cu septentrionii şi cu cazacii, lărgirea hotarelor. Iar pentru toate acestea o singură răsplată: Carolus să fie rege după Jan Kazimierz. Cine a făcut mai mult pentru ţară în aceste vremuri, să mi-o spună în faţă!

— E adevărat. ar vedea-o şi un orb. numai că şleahticii vor fi grozav de nemulţumiţi că nu vor mai avea loc alegeri libere.

— Care-i lucrul de căpetenie, alegerile sau ţara?

— Amândouă sunt una, luminăţia ta, pentru că acest drept stă la temelia Republicii. Ce înseamnă ţara, dacă nu un mănunchi de legi, privilegii şi libertăţi de care se bucură starea şleahticilor? Rege putem găsi şi sub stăpânirea străină.

Mânia şi plictisul, fulgerară pe chipul lui Bogusław.

— Carolus, spuse, va iscăli pacta conventa, aşa cum le-au iscălit şi ceilalţi, iar după moartea lui, o să alegem pe cine poftim. fie şi pe acel Radziwiłł care se va naşte dintr-o Billewicz.

Spătarul încremeni, orbit parcă de acest gând, apoi îşi înălţă braţele şi strigă cu înflăcărare:

— Consentior!

— Aşa gândesc şi eu că domnia ta vei consimţi, chiar dacă pe urmă tronul ar fi să rămână în familia noastră, zise prinţul eu un zâmbet răutăcios, Aşa sunteţi toţi! Dar să lăsăm asta pentru mai târziu. Deocamdată trebuie sa ducem la bun sfârşit negocierile. Pricepi, domnia ta, unchiule?

— Musai, pe legea mea, musai! repetă spătarul convins de-a binelea.

— Iar la bun sfârşit pot fi duse numai fiindcă eu sunt mijlocitorul care-i place regelui suedez, şi domnia ta ştii din ce pricină? Carolus are o soră însoţită cu de la Gardie, iar pe cealaltă, principesa des Deux Ponts, încă jupâniţă, vrea să mi-o dea mie, ca să se înrudească cu casa noastră şi să aibă sprijinitor oricând în Lituania. De aci bunăvoinţa lui pentru mine, la care îl îndeamnă şi unchiul meu, electorul.

— Cum se poate? întrebă spătarul neliniştit.

— Prea bine, jupâne spătar, deoarece pentru porumbiţa domniei tale aş da toate prinţesele des Deux Ponts, împreună cu principatul tuturor Pontus de pe lume. Numai că nu se cuvine să aţâţ fiara suedeză şi de aceea mă prefac că ascult cu plăcere planurile lor, dar după ce vor iscăli înţelegerea, o să mai vedem!

— Ehei, te pomeneşti că nu mai vor s-o iscălească, dacă află că luminăţia ta de însori?!

— Jupâne spătar, spuse prinţul aşezat, m-ai bănuit că-mi înşel ţara. Acum eu te întreb ca un fiu credincios: am oare dreptul să jertfesc binele Republicii pentru interesele mele?

Jupân Tomasz se nelinişti:

— Aşadar, ce se va întâmpla?

— Gândeşte-te şi domnia ta: ce trebuie să se întâmple?

— Pentru Dumnezeu, văd că nunta trebuie amânată, iar proverbul spune „Boală lungă, moarte sigură”.

— Eu n-am să-mi schimb inima, pentru că m-am îndrăgostit pentru toată viaţa, iar domnia ta trebuie să ştii că în ceea ce priveşte statornicia, aş lăsa-o în urmă până şi pe răbdătoarea Penelopa.

Teama spătarului crescu şi mai mult, deoarece avea o părere opusă despre statornicia prinţului, părere întărită şi de alţii, iar prinţul, parcă ghicindu-i gândurile, adăugă:

— Dar domnia ta ai dreptate, când spui că nimeni nu poate fi sigur de ziua de mâine: pot să mă îmbolnăvesc şi să cad la pat, ieri am înţepenit atât de rău, încât abia mi-am revenit cu ajutorul lui Sakowicz; aş putea să mor, să pier în campania împotriva lui Sapieha, iar întârzierile, rugăminţile şi grijile care vor urma, nu încap scrise nici pe o piele de viţel.

— Pe rănile lui Christos, ce-i de făcut, luminăţia ta?

— Ce pot să spun eu, răspunse prinţul cu mâhnire, chiar dacă m-aş bucura ca lucrul să fie isprăvit cât se poate de repede.

— Asta-i, să fie isprăvit. Să vă cununaţi şi pe urmă, fie ce-o fi.

Bogusław zvâcni în picioare.

— Pe sfântă Evanghelie! Cu înţelepciunea domniei tale, ar trebui să ajungi cancelarul Lituaniei. Altul n-ar fi născocit nici în trei zile una ca asta, iar domniei tale ţi-a venit în minte din prima clipă! Asta-i, să ne cununăm; şi să tăcem din gură. Ptiu, ce minte! Eu şi aşa am să pornesc împotriva lui Sapieha peste două zile, că n-am încotro! În acest timp, deschidem o trecere tainică spre încăperea fecioarei şi pe urmă la drum! Iată o minte de cârmuitor! Doi sau trei oameni de încredere or să cunoască taina şi o să-i luăm ca martori, pentru ca unirea noastră să aibă loc formaliter. Scriem actul dotai, asigurăm zestrea, la care voi adăuga înscrisul meu, şi nu spunem o vorbă până la vremea potrivită. Jupâne spătar şi binefăcătorule, îţi mulţumesc din toată inima. Vino să te îmbrăţişez, apoi du-te la frumoasa mea. Am să aştept răspunsul ei ea pe jar. Între timp, îl voi trimite pe Sakowicz după preot. Rămâi sănătos, tăticule; poate că în curând vei fi bunicul unui Radziwiłł!

Spunând acestea, prinţul îi dădu drumul şleahticului uluit şi părăsi încăperea.

— Pe legea mea! îşi spuse spătarul, venindu-şi în fire. I-am dat un sfat, de care nici Solomon nu s-ar ruşina, deşi aş vrea să nu fie nevoie de el. Dacă e taină, taina să fie. Zadarnic te frămânţi şi te dai cu capul de pereţi, altfel nu se poate. Hm, şi un orb ar vedea că nu se poate altfel! De-ar da Dumnezeu să înţepenească de ger şi să crape odată suedezii ăştia! Dacă n-ar fi negocierile astea, cununia ar avea loc după datină şi toată Samogiţia s-ar aduna la petrecere. Cine-a mai pomenit ca bărbatul să sc ducă la soţie în pâslari, ca să nu facă zgomot? Ptiu, drace! Jupânii Siciński n-au să crape atât de repede, deşi, slavă Domnului, de astă dată n-au să mai scape.

Plecă la Oleńka.

În acest timp, prinţul se sfătuia mai departe cu Sakowicz:

— Şleahticul a jucat ca ursul în două labe, îi spuse lui Sakowicz, dar ştiu că m-a obosit! Of, l-am strâns în braţe, până i-am auzit pârâind oasele, şi mi ţi l-am scuturat, de credeam c-o să-i cadă cizmele din picioare cu paie cu tot. Iar când i-am zis „unchiule”, cât pe ce să plesnească, de parcă înghiţise un ceaun întreg de varză tocată. Ptiu, ptiu! Stai puţin, ai să fii unchiul meu, dar asemenea unchi am o droaie prin toată lumea. Sakowicz, o şi văd cum mă aşteaptă şi mă întâmpină în odaia ei, închizând ochii şi încrucişându-şi braţele. Aşteaptă tu, am să-ţi sărut ochişorii până când. Sakowicz, îţi dăruiesc pe viaţă şi Prudy, care se află nu departe de Oszmiana! Când poate fi aici Plaska?

— Înainte de lăsarea serii! Luminăţia ta, îţi mulţumesc pentru Prudy.

— N-ai pentru ce! Înainte de lăsarea serii? Asta înseamnă că poate să pice dintr-o clipă în alta. De-ar putea să ne cunune astăzi, fie şi la miezul nopţii. Actul l-ai scris?

— E gata. M-am arătat foarte darnic pe socoteala luminăţiei tale. Am pus Birże pe numele jupâniţei. Spătarul o să urle ca un câine, când o să-i luăm totul înapoi.

— După ce va sta o vreme în temniţă, se va linişti.

— Nu mai e nevoie. Când se va arăta că actul de cununie nu poate fi recunoscut, vor cădea şi celelalte. Nu ţi-am spus eu, luminăţia ta, că va consimţi?

— Spătarul nu s-a împotrivit deloc. Tare aş vrea să ştiu ce va spune ea. Văd că el întârzie!

— Au căzut unul în braţele celuilalt şi plâng de bucurie, te binecuvântează pe luminăţia ta şi-ţi laudă bunătatea şi farmecul.

— Nu ştiu dacă şi farmecul, pentru că nu arăt prea bine. Sunt mereu bolnav şi mă tem să nu înţepenesc iarăşi ca, ieri.

— Ei, luminăţia ta, să ai grijă să stai la căldură.

Prinţul se repezi la oglindă.

— Am ochii încercănaţi şi nătângul de Fouret mi-a făcut sprâncenele strâmbe astăzi. Uite, nu-i aşa că sunt strâmbe? Voi porunci să-i strivească degetele cu cocoşul de la muschetă şi o să iau o maimuţă să mă slujească. De ce întârzie spătarul atâta? Aş vrea să mă duc la jupâniţă! O să-mi îngăduie s-o sărut înainte de cununie. s-o sărut. s-o degust! Ce repede se întunecă astăzi. Dacă Plaska se lasă greu, îndemnaţi-l cu cleştele înroşit.

— Plaska nu se va da în lături, e un mare tâlhar!

— Atunci şi cununia va fi tâlhărească.

— Un tâlhar îl cunună tâlhăreşte pe alt tâlhar.

Prinţul îşi recapătă voioşia.

— Când codoşul e cumnat de mână, nici cununia nu poate fi altfel!

Tăcură un răstimp, apoi începură să râdă amândoi, dar hohotele lor răsunau ciudat de mohorât în odaia întunecoasă. Noaptea înainta cu paşi repezi.

Prinţul începu să se plimbe prin încăpere, bocănind cu baltagul pe care se sprijinea cu putere, deoarece picioarele nu-şi reveniseră cum trebuie după înţepenirea de ieri.

Copiii de casă aduseră sfeşnice cu lumânări, aprinse şi ieşiră, dar adierile aerului încovoiau flăcăruile, aşa că multă vreme lumânările arseră strâmb, topind ceara din belşug.

— Uite cum ard luminările! spuse prinţul. Ce vezi în asta?

— O virtute se va topi astăzi ca ceara.

— E ciudat, jocul flăcăruilor parcă nu se mai sfârşeşte.

— Poate că sufletul bătrânului Billewicz zboară deasupra lor.

— Prost mai eşti! îl repezi prinţul Bogusław. Grozav de prost! Tocmai acum ţi-ai găsit, să vorbeşti despre duhuri!

Se aşternu tăcerea.

— În Anglia se spune, începu prinţul vorba, că dacă vreun duh intră într-o încăpere, toate luminările ard cu flăcărui albastre, pe când astea au flacăra galbenă, ca de obicei.

— Fleacuri! zise Sakowicz. La Moscova sunt oameni.

— Tăcere! îl întrerupse Bogusław. Vine spătarul. Nu, e vântul care mişcă oblonul de la fereastră. Diavolii au mai adus-o şi pe mătuşa asta a jupâniţei. Auzi, fiica lui Kulwiec-Hippocentaurus! Cine-a mai pomenit aşa ceva? Seamănă într-adevăr cu o himeră.

— Dacă luminăţia ta vrei, mă însor eu cu ea. N-o să-ţi mai stea în cale. Plaska o să ne unească şi pe noi cât ai zice peşte.

— Prea bine. Ei am să-i dăruiesc o lopată de paltin, iar ţie un felinar, ca să ai cu ce să-i luminezi drumul.

— Dar în felul acesta voi deveni unchiul tău. Bogus…

— Adu-ţi aminte de Castor! răspunse prinţul.

— Nu-l mai gâdila pe Castor, iubite Pollux, că s-ar putea să te muşte!

Vorbirea le fu întreruptă de intrarea spătarului şi a jupâniţei Kulwiec. Prinţul se îndreptă repede spre ei, sprijinindu-se în baltag. Sakowicz se ridică şi el în picioare.

— Ei, putem merge la Oleńka? întrebă prinţul. Dar spătarul îşi desfăcu braţele şi îşi înclină capul pe piept.

— Luminăţia ta! Nepoata mea zice că testamentul polcovnicului Billewicz nu-i îngăduie să facă ce vrea cu viaţa ei, dar chiar dacă i-ar îngădui, nu se poate însoţi cu luminăţia ta, deoarece nu te are drag.

— Auzi, Sakowicz? răbufni prinţul cu glas înfricoşător.

— Ştiam şi eu de testament, îşi urmă vorba spătarul, dar nu-l socoteam un impedimentum de neînvins.

— Îmi bat joc de testamentele voastre! spuse prinţul. Scuip pe toate testamentele voastre, pricepi?!

— Noi însă le respectăm! răspunse înţepat jupân Tomasz. În testament scrie că jupâniţa se poate însoţi numai cu Kmicic, altminteri trebuind să intre la mânăstire.

— Cu cine, prăpăditule? Cu Kmicic? Vă arăt eu Kmicic! Vă învăţ eu minte!

— Pe cine faci prăpădit, luminăţia ta, pe un Billewicz?

Şi spătarul îşi puse mâinile în şolduri, cuprins de furie, dar Bogusław îl izbi cu baltagul în piept; şleahticul gemu şi se prăbuşi. Prinţul îl lovi cu piciorul, ca să-şi facă drum spre uşă, şi ieşi în fugă, uitându-şi pălăria.

— Isuse, Mărie, Sfinte Iosif! strigă jupâniţă Kulwiec.

Dar Sakowicz o apucă de umăr şi, punându-i jungherul în piept, spuse:

— Taci, comoara mea, taci, turturică dragă, că-ţi retez gâtiţa dulce ca la o găină şchioapă. Stai liniştită aici şi nu te duce sus, fiindcă acolo are loc nuntirea nepoatei tale.

În Vinele Kulwiecównei curgea sânge de viteaz, aşa că abia auzi vorbele lui Sakowicz, şi spaima i se prefăcu în deznădejde şi înflăcărare.

— Eşti un lotru, tâlharule, păgânule! ţipă. Taie-mă, că am să strig de o să audă toată Republica. Fratele mi-a fost ucis, nepoata ruşinată, nu mai vreau să trăiesc nici eu! Loveşte-mă, tâlharule, taie-mă! Oameni buni, veniţi să vedeţi!

— Taci, codârlă strâmbă, taci fumăriţă ofilită! îi spuse. N-am să-ţi retez gâtul, de ce să-i mai dau diavolului ce-i al lui, dar ca să nu mai ţipi ca un păun, până te linişteşti, am să-ţi leg guriţa frumoasă cu propria năframă, iar eu am să iau lăuta şi am să-ţi cânt un cântec de dragoste. Altfel nu poate fi, trebuie să mă îndrăgeşti.

În timp ce vorbea astfel, starostele de Oszmiana, cu îndemânarea unui călău, îi astupă gura Kulwiecównei cu năframa, apoi îi legă cât ai bate din palme mâinile şi picioarele cu o curea şi o aruncă pe sofa.

După care se aşeză şi el alături şi, întinzându-se în voie, o întrebă cu atâta linişte, de parcă ar fi început o discuţie obişnuită:

— Domnia ta ce crezi, jupâniţă? Eu gândesc că Bogusław s-a descurcat şi el tot atât de lesne.

Deodată, sări drept în picioare, pentru că uşa se deschise repede şi în prag se ivi jupâniţă Alexandra.

Era albă la faţă ca hârtia, avea părul puţin răvăşit, sprâncenele încruntate şi groază în priviri.

Văzându-l pe spătar întins pe jos, îngenunche lângă el şi-i puse mâna pe cap şi pe piept.

Spătarul răsuflă adânc, deschise ochii, se ridică în capul oaselor şi începu să se uite prin încăpere, ca trezit din somn, apoi sprijinindu-se pe o mână, încercă să se scoale în picioare. Izbuti cu ajutorul jupâniţei şi se apropie cu paşi şovăitori de scaun, lăsându-se să cadă pe el.

Oleńka o văzu abia acum pe mătuşa Kulwiecówna zăcând pe sofa.

— Domnia ta ai ucis-o? îl întrebă pe Sakowicz.

— Doamne fereşte! răspunse starostele de Oszmiana.

— Îţi poruncesc s-o dezlegi!

Era atâta putere în glasul ei, încât Sakowicz nu mai zise nimic, ca şi când i-ar fi poruncit însăşi prinţesa Radziwiłł. şi începu s-o dezlege pe Kulwiecówna, care leşinase.

— Iar acum, spuse jupâniţa, du-te la stăpânul tău care zace sus.

— Ce s-a întâmplat? strigă Sakowicz, venindu-şi în fire. Domnia ta ai să răspunzi pentru el!

— Nu înaintea ta, slugă! Afară î Sakowicz fugi ca un nebun.