Capitolul XXI.

După două săptămâni, la Taurogi se iscă mare fierbere. Într-o seară, începură să sosească în neorânduială cete din oastea lui Bogusław, alcătuite din câte treizeci său patruzeci de oameni istoviţi, Cu hainele ferfeniţă, semănând mai degrabă a strigoi decât a oşteni, care aduseră vestea înfrângerii prinţului de la Janów. Pierduse totul: oştirea, tunurile, caii şi carele cu hrană. Şase mii de luptători aleşi pe sprânceană plecaseră cu prinţul în această campanie, iar acum se întorceau abia vreo patru sute de raitieri pe care prinţul îi scăpase de la prăpăd.

Dintre polonezi nu se mai întoarse nimeni, afară de Sakowicz, deoarece toţi cei care nu căzuseră în luptă sau nu fuseseră prinşi de spăimosul Babinicz, fugiseră la jupân Sapieha. De asemenea, multe dintre căpeteniile străine preferaseră să se alăture rădvanului învingătorului, într-un cuvânt, nici un Radziwiłł nu mai fusese bătut vreodată în război atât de straşnic.

Şi aşa cum, înaintea campaniei, linguşirea curtenilor au cunoştea margini în a ridica în slăvi însuşirile de conducător ale lui Bogusław, tot aşa acum deplângeau cu toţii nătângia prinţului; printre oştenii ce mai rămăseseră, domnea răzvrătirea care stricase orice rânduială şi sporise atât de mult în ultimele zile ale întoarcerii,- încât prinţul socotise că e mai înţelept să rămână mai în urmă.

De aceea, se oprise împreună cu Sakowicz la Rosienie. Hassling, aflând ştirea de la oşteni, veni îndată s-o vestească pe Oleńka.

— Lucrul cel mai însemnat, spuse, ascultându-l, este dacă jupân Sapieha şi acel Babinicz îl urmăresc pe prinţ şi dacă au de gând să mute războiul în aceste locuri.

— Din mărturisirile oştenilor nu se poate înţelege nimic, răspunse Ketling, deoarece spaima face să crească orice primejdie. Unii spun că jupân Babinicz îi calcă pe urme, dar având în vedere că prinţul a rămas la Rosienie cu Sakowicz – socotesc că urmăritorii nu pot fi atât de aproape.

— Totuşi nici prea departe nu pot să fie! Cine nu urmăreşte un duşman pe care l-a învins?

— Asta se va vedea. Eu am vrut să vorbesc altceva cu domnia-ta. Chinuit de boală şi înfrânt, prinţul trebuie să fie destul de furios, aşadar, în stare de fapte nesăbuite. De aceea, jupâniţă, să nu te desparţi acum de mătuşa Kulwiec şi de jupâniţa Borzobohata; să nu te învoieşti să-l trimită pe spătar la Tylża, cum s-a întâmplat înainte de campanie.

Oleńka nu răspunse nimic; fireşte, spătarul nu fusese trimis la Tylża niciodată, dar după ce-l lovise prinţul cu baltagul, bolise câteva zile şi Sakowicz împrăştiase înadins vestea că bătrânul plecase la Tylża, ca să nu afle oamenii. Mândria nu-i îngăduia Oleńkăi să recunoască faţă de Ketling că un Billewicz fusese lovit ca un câine, aşa că prefera să tacă.

— Îţi mulţumesc domniei tale pentru că mă previi! spuse după un răstimp.

— Am socotit de datoria mea.

Dar jupâniţei i se umplu iarăşi inima de amărăciune. Nu demult atârnase numai de Ketling ca această nouă primejdie să nu se abată asupra capului ei, căci dacă el ar fi lăsat-o să fugă, acum ar fi fost departe, şi Bogusław n-ar mai fi putut s-o asuprească.

— Jupâne cavaler, spuse, pentru mine e un adevărat noroc că prinţul n-a poruncit să nu mă previi, astfel că bunăvoinţa domniei tale nu-ţi atinge câtuşi de puţin onoarea.

Ketling pricepu dojana şi răspunse într-un fel la care Oleńka nu se aştepta:

— Tot ce priveşte slujba mea şi ce-mi porunceşte cinstea de oştean, voi îndeplini cu sfinţenie sau voi plăti cu viaţa. Altă alegere n-am şi nici nu vreau să am. În afara slujbei însă, sunt slobod să preîntâmpin orice faptă nelegiuită. Aşadar, nu ca oştean, ci numai ca om, îţi las acest pistol şi-ţi spun: apără-te, pentru că primejdia e aproape, iar la nevoie – ucide! Atunci legământul meu va lua sfârşit şi mă voi grăbi să-ţi vin în ajutor.

Spunând acestea, se înclină şi porni spre uşă, dar Oleńka îl opri.

— Jupâne cavaler, leapădă-te de slujba asta, luptă pentru o cauză dreaptă, apără-i pe cei nedreptăţiţi, pentru că eşti vrednic de asta, eşti cinstit şi e păcat să slujeşti un trădător.

La acestea, Ketling:

— M-aş fi lepădat demult, jupâniţa, şi l-aş fi părăsit pe prinţ, dacă n-aş fi gândit că, rămânând aici, îţi pot fi de folos. Acum e prea târziu. Dacă prinţul se întorcea biruitor, nu mai şovăiam nici o clipă. dar când el se întoarce învins şi poate urmărit de vrăjmaş, ar fi o laşitate din partea mea să plec înainte de împlinirea sorocului. Ai să cauţi mult şi bine, jupâniţă, printre oamenii cu suflet nemernic care-l părăsesc pe cel învins, dar pe mine n-ai să mă afli printre ei. Rămâi cu bine, jupâniţă. Plumbul din acest pistol trece cu uşurinţă şi prin platoşă.

Ketling ieşi, lăsând pistolul pe masă; Oleńka îl ascunse numaidecât. Din fericire, prevestirile tânărului Ketling şi temerile proprii se arătară de prisos.

Prinţul sosi la Taurogi pe înserat împreună cu Sakowicz şi Paterson, dar era atât de abătut şi de bolnav, încât abia se mai putea ţine pe picioare. În plus, nici el nu ştia prea bine dacă avea să-l atace Sapieha sau acesta îl trimisese în urmărirea lui pe Babinicz cu steagurile uşoare.

Într-adevăr, Bogusław îl doborâse pe cel din urmă cu cal cu tot în timpul ultimului atac, dar nu îndrăznea să spere că-l omorâse, fiindcă i se păruse că spada îi alunecase peste coiful lui Babinicz. Altă dată trăsese cu pistolul în plină faţă şi tot nu folosise la nimic.

Inima prinţului se strângea de durere la gândul pustiirii pe care o va lăţi acest Babinicz, când va năvăli cu tătarii pe proprietăţile sale. Căci de apărat, n-avea cu ce să le apere! Şi nu numai moşiile, dar nici măcar propria persoană. Printre simbriaşii lui nu se găseau mulţi asemenea lui Ketling şi se aştepta să-l părăsească cu toţii la vestea apropierii oştilor lui Sapieha.

Iată de ce nici prinţul nu vroia să zăbovească la Taurogi mai mult de două sau trei zile, fiindcă trebuia să pornească degrabă în Prusia regală, la elector şi la Szteinbok. Aceştia puteau să-i dea altă oştire, trimiţându-l să cucerească oraşele prusiene sau să-l ajute pe regele suedez care plănuia o campanie în ţinuturile Republicii.

La Taurogi avea de gând să lase o singură căpetenie care să pună rânduială în bruma de oştire ce mai rămăsese, să alunge cetele de ţărani şi şleahtici, să apere moşiile celor doi Radziwiłłi şi să se înţeleagă cu Loewenhaupt, mai-marele tuturor forţelor suedeze din Samogiţia.

În acest scop, după sosirea la Taurogi şi după o noapte de odihnă, prinţul îl chemă la sfat pe Sakowicz, singurul om în care putea avea încredere deplină şi în faţa căruia putea să-şi deschidă inima.

„Ziua bună” cu care se întâmpinară cei doi prieteni la Taurogi, după campania lipsită de noroc, păru cam nelalocul ei. Un răstimp se priviră unul pe altul fără o vorbă. Cel dintâi începu vorba prinţul:

— Ei, s-a dus totul de râpă!

— S-a dus! întări Sakowicz.

— Nici nu putea fi altfel în asemenea împrejurări. Dacă aveam mai multe steaguri uşoare sau dacă nu-l aducea diavolul pe Babinicz ăsta. E un om şi jumătate! Şi-a schimbat numele, spânzuratul. Nu mai spune la nimeni, ca să nu-i sporim slava şi mai mult.

— Eu n-am să spun. Dar nu pun mâna în foc că celelalte căpetenii nu vor bate toba, fiindcă atunci când a îngenuncheat la picioarele luminăţiei tale, l-ai înfăţişat tuturor drept stegarul de Orsza.

— Nemţii nu se pricep la numele poloneze. Pentru ei, Kmicic sau Babinicz e totuna. A, pe coarnele lui Lucifer, de-ar mai cădea în mâinile mele! Şi când te gândeşti că l-am avut în puterea mea. mişelul, mi-a mai răzvrătit şi oamenii, lipsindu-mă de pâlcul lui Głowbicz! Trebuie să fie vreun copil din flori din sângele nostru, altfel nu se poate! A fost al meu, a fost al meu. şi mi-a scăpat! Asta mă roade mai mult decât pierderea întregii companii.

— L-ai avut în mână, luminăţia ta, dar cu preţul capului meu.

— Jaś, ţi-o spun deschis, n-aveau decât să te jupoaie de piele, numai să i-o fi întins şi eu pe tobă pe a lui Kmicic!

— Mulţumesc, Boguś. Nu mă puteam aştepta la mai puţin de la prietenia ta.

Prinţul izbucni în râs.

— Ştiu că ai fi sfârâit de minune în frigarea lui Sapieha. Toate tâlhăriile s-ar fi scurs ca untura din tine. Ma foi, aş vrea s-o văd!

— Iar eu aş vrea să te văd în mâinile lui Kmicic, drăguţa luminăţiei tale rudă. E drept, la faţă nu semănaţi, dar la statură sunteţi la fel, la picior aveţi aceeaşi măsură şi oftaţi după aceeaşi fată care şi-a dat seama dintr-o dată că celălalt e mai zdravăn şi oştean mai bun.

— Le-ar fi venit de hac la doi ca tine, dar eu l-am prăbuşit şi-am trecut cu calul peste el. Dacă aş fi avut puţină vreme, ţi-aş fi putut da cuvântul că vărul meu nu mai trăieşte. Totdeauna ai fost cam tare de cap şi de aceea te-am îndrăgit, dar în ultimul timp ţi s-o sfoiegit mintea de tot.

— Iar luminăţia ta ai avut totdeauna mintea în călcâie şi de aceea ai luat-o ia sănătoasa cu atâta vrednicie dinaintea lui Sapieha, încât ai ajuns să nu-mi mai placi deloc şi sunt gata să mă duc la Sapieha.

— La frânghie!

— La aceea cu care-l vor lega pe Radziwiłł. Destul!

— Sluga luminăţiei tale!

— Ar trebui să împuşcăm câţiva dintre raitierii care fac mai multă zarvă şi să potolim lucrurile.

— Azi de dimineaţă am dat poruncă să spânzure şase. Până acum s-au şi răcit, se leagănă grozav pentru că bate un vânt năprasnic.

— Bine-ai făcut. Ascultă, vrei să rămâi cu garnizoana la Taurogi, fiindcă tot trebuie să rămâie cineva aici?

— Vreau, luminăţia ta, şi chiar te rog să-mi încredinţezi această însărcinare. Aici nimeni nu se va descurca mai bine ca mine. Oştenii se tem de mine mai mult decât de ceilalţi, pentru că ştiu că nu glumesc. Iar dacă ne gândim la Loewenhaupt, e mai bine să rămâie cineva mai sus decât Paterson.

— O să faci faţă răzvrătiţilor?

— Luminăţia ta, te asigur că pinii din Samogiţia vor face la anul fructe mai grele decât conurile. Voi alcătui două polcuri de ţărani pe care am să-i muştruluiesc după ştiinţa mea. Cât priveşte moşiile, voi fi cu ochii în patru, şi dacă răzvrătiţii încalcă vreuna, am să arunc vina pe un şleahtic mai cu stare, pe care am să-l storc cum se stoarce brânza în sădilă. Doar la început mi-ar trebui ceva bani, ca să plătesc leafa oştenilor şi să înţolesc pedestraşii.

— Am să-ţi las cât am să pot.

— Din cei de zestre?

— Ce vrei să spui?

— Adică din zestrea pe care luminăţia ta ţi-ai luat-o singur de la Billewicz?

— Dac-ai putea să-i suceşti grumazul spătarului fără prea mult tărăboi, n-ar fi rău, pentru că noi vorbim, dar şleahticul are chitanţă.

— O să-mi dau toată silinţa. Numai să nu fi trimis chitanţa cuiva sau să nu şi-o fi cusut jupâniţă la cămaşă. Luminăţia ta, n-ai dori să cercetezi cum stau lucrurile?

— Va veni şi vremea asta, dar acum trebuie să plec, iar frigurile astea blestemate m-au vlăguit de tot.

— Ar trebui să mă invidiezi, luminăţia ta, că rămân la Taurogi.

— Mi se pare cam ciudată dorinţa ta de a sta aici. Numai. nu cumva să-ţi treacă prin minte! Aş porunci să te sfâşie cu cârligele. De ce vrei să rămâi?

— Pentru că vreau să mă însor.

— Cu cine? întrebă prinţul aşezându-se pe pat.

— Cu jupâniţa Borzobohata-Krasieńska.

— Nu e rău, te-ai gândit chiar foarte bine! spuse Bogusław după o clipă de tăcere. Am auzit şi de o danie.

— Întocmai, de la un jupân Longin Podbipięta. Ştii şi luminăţia ta cât de avut e acest neam, iar moşiile acelui Longin se află în câteva ţinuturi. E adevărat că unele s-au pierdut, iar în altele se află oştile septentrionilor. Voi avea parte de judecăţi, bătăi, gâlcevi şi încălcări fără număr, dar am să mă descurc eu şi n-am să las nimănui nici o palmă de pământ. Unde mai pui că şi jupâniţa mi-a plăcut grozav, fiindcă-i tare frumuşică şi atrăgătoare. Am băgat de seamă că, îndată după ce a căzut în mâna noastră, se prefăcea că-i e frică şi se uita la mine cu coada ochiului. Când voi rămâne mai mare peste garnizoana de aici, neavând ce face, mă voi apuca să-i fac curte.

— Să fii cu luare-aminte. Nu sunt împotrivă să te însori, dar ascultă-mă bine, nici un abuz, înţelegi?! Fata a crescut în familia Wiśniowiecki, fiind răsfăţata prinţesei Gryzelda, iar eu nu vreau s-o jignesc pe prinţesă, fiindcă o respect, şi nici pe starostele de Kałuża.

— E de prisos să mă previi! răspunse Sakowicz. De vreme ce vreau să mă însor de adevărat, va trebui să mă port cu toată cuviinţa.

— Aş vrea să capeţi un bobârnac.

— Cunosc eu pe cineva care l-a şi căpătat, cu toate că e prinţ, dar cred că nu mi se va întâmpla una ca asta. Privirile acelea galeşe îmi dau curaj.

— Nu-ţi mai bate joc de cel care a fost respins, ca să nu-ţi pună coarne. Aş putea să-ţi adaug la blazon nişte coarne sau să fac în aşa fel încât să te alegi cu o poreclă: Sakowicz încornoratul! Ea e Borzobohata de neam, iar tu Bardzorogaty{19}. Veţi alcătui o pereche pe cinste. Dar oricum, însoară-te, Jaś, însoară-te şi dă-mi de ştire când faci nunta, ca să-ţi fiu cumnat de mână.

O mânie cumplită se răsfrânse pe chipul şi aşa înfricoşător al lui Sakowicz. O vreme i se înceţoşară ochii, dar se stăpâni repede şi, luând în glumă vorbele prinţului, zise:

— Luminăţia la, eşti un sărman fără putere; nu eşti în stare să păşeşti peste propriul prag, şi mă ameninţi pe mine. O ai la îndemână pe Billewiczówna, aşa că dă-i înainte, dă-i înainte! Ai grijă să nu-i creşti copiii lui Babinicz.

— Puşchea pe limbă-ţi, împieliţatule! Râzi de boala care era cât pe ce să mă răpună? Să dea Dumnezeu să te vrăjească şi pe tine la fel!

— Ce-mi pasă mie de vrăji? Uneori, când văd că toate merg după rânduială firii, mă gândesc că vrăjile sunt o mare prostie.

— Mare nătărău mai eşti! Taci din gură, nu mai vorbi de lucruri necurate! Îmi ieşi de la inimă din ce în ce mai mult!

— Deie Demnul să nu fiu cel din urmă polonez care-ţi rămâne credincios, fiindcă, luminăţia ta, mă răsplăteşti numai cu nerecunoştinţa. O să mă întorc la moşia mea şi o să stau liniştit, aşteptând sfârşitul războiului.

— E, dă-mi pace! Ştii doar că ţin la tine.

— Îmi vine tare greu să-mi dau seama. Numai diavolul a făcut să-mi crească în suflet dragostea pentru luminăţia ta. Aici cred că poate fi vorba de farmece.

Sakowicz spunea adevărul, fiindcă ţinea într-adevăr foarte mult la Bogusław; prinţul ştia asta şi de aceea îl răsplătea dacă nu cu o prietenie temeinică, cel puţin cu recunoştinţa pe care o nutresc totdeauna oamenii trufaşi pentru cei ce le cântă osanale.

Tocmai de aceea nu se arătase împotriva unirii cu Anusia Borzobohata şi se hotărâse să-l ajute cât îi sta în putinţă.

În acest scop, aproape de amiază, când se simţi mai în putere, porunci să fie îmbrăcat şi plecă la Anusia.

— Am venit ca un vechi cunoscut să aflu veşti despre sănătatea domniei tale, îi spuse, şi să te întreb dacă ţi-a plăcut la Taurogi?

— Când te afli în robie, musai să-ţi placă totul! răspunse Anusia oftând.

Prinţul începu să râdă.

— Domnia ta nu eşti în robie aici. Ce-i drept, ai fost prinsă odată cu oştenii iui Sapieha şi am dat poruncă să fii adusă aici, dar am făcut-o numai pentru a te feri de primejdii. Nu ţi se va clinti nici un fir de păr. Jupâniţa, află că puţini sunt oamenii pe care-i respect ca pe prinţesa Gryzelda, şi domnia ta ştii cât îi eşti de dragă. Familiile Wiśniowiecki şi Zamoyski sunt rudele mele, aşa că te vei bucura aici de toată libertatea şi îngrijirea. Iată de ce, ca un prieten care-ţi vrea binele, vin şi-ţi spun: dacă vrei, poţi să pleci oricând, am să-ţi dau însoţitori, cu toate că şi eu duc lipsă de oşteni, dar te sfătuiesc să rămâi. Domnia ta ai venit prin aceste locuri, ca să intri în stăpânirea moşiilor. Află că acum nu e vremea potrivită să te gândeşti la asta. Dealtfel, nici în timpuri de pace sprijinul lui jupân Sapieha nu ţi-ar fi de nici un ajutor, deoarece cuvântul lui are trecere numai în ţinutul Witebsk, aici însă nu înseamnă nimic. Şi pe urmă, n-o să se ocupe chiar el de treaba asta, ci o va încredinţa unor împuterniciţi. Domnia ta ai avea nevoie de un om binevoitor şi descurcăreţ, de care lumea să se teamă şi să-l respecte. Unul ca ăsta, dacă s-ar apuca de treabă, nu s-ar lăsa dus de nas cu una cu două.

— Sărmana de mine, unde să găsesc eu un asemenea ocrotitor?! strigă Anusia.

— Aici, la Taurogi.

— Luminăţia ta ai binevoi să.

Anusia îşi împreună mâinile şi privi atât de dulce în ochii lui Bogusław, încât dacă prinţul n-ar fi fost atât de necăjit şi lipsit de putere, fără îndoială că din această clipă ar fi încetat să se gândească la treburile lui Sakowicz, dar pentru că acum nu-i sta gândul la amoruri, răspunse repede:

— Dacă ar fi cu putinţă, nu i-aş încredinţa nimănui o însărcinare atât de plăcută, dar eu sunt silit să plec. În locul meu va rămâne mai-mare la Taurogi starostele de Oszmiana, jupân Sakowicz, un mare cavaler, oştean vrednic şi un om atât de îndemânatic, cum nu se mai află în toată Lituania. Aşa că-ţi repet, rămâi domnia ta la Taurogi, de vreme ce tot n-ai unde să te duci, fiindcă tâlharii şi răzvrătiţii au împânzit toate drumurile. Aici, Sakowicz îţi va purta de grijă şi te va apăra, se va interesa ce se poate face pentru a lua în stăpânire moşiile acelea, iar dacă se va apuca de treabă, te asigur că nimeni n-o va duce la bun sfârşit mai repede ca el. E prietenul meu şi-l cunosc bine. Dacă moşiile domniei tale s-ar afla în mâna mea şi aş afla că Sakowicz vrea să le ia înapoi, le-aş da de bunăvoie, fiindcă e primejdios să te pui în poară cu el.

— Numai să vrea jupân Sakowicz să vie în ajutorul unei biete orfane.

— Jupâniţă, nu vorbi cu bănat, pentru domnia ta e în stare să facă orice, fiindcă te-a îndrăgit peste poate. Umblă şi oftează întruna.

— E, cine mă poate îndrăgi pe mine.

„E şireată foc!” îşi spuse prinţul.

Şi adăugă cu voce tare:

— N-are decât să-ţi spună Sakowicz cum s-a întâmplat, dar să nu fii nedreaptă cu el, fiindcă e un om vrednic şi de neam mare, aşa că nu te sfătuiesc să-l respingi.