Capitolul XXII.

A doua zi, de dimineaţă, prinţul primi înştiinţare de la elector să se ducă degrabă la Królewiec pentru a i se încredinţa conducerea oştilor care aveau să pornească spre Malborg sau spre Gdańsk. Scrisoarea cuprindea şi veşti despre campania îndrăzneaţă a lui Carol Gustav înăuntrul Republicii până, hăt! în ţinuturile rutene. Electorul prevedea că această campanie se va sfârşi prost şi tocmai de aceea vroia să se afle în fruntea unei oştiri cât mai mari, ca la nevoie să fie căutat de amândouă părţile şi să se vândă cât mai scump, hotărând astfel soarta războiului. Din aceste pricini îl îndemna pe tânărul prinţ să vie cât cu putinţă mai repede! Vroia atât de mult să scurteze orice zăbavă, încât după primul olăcar îl repezise pe al doilea, care sosi douăsprezece ceasuri mai târziu.

Aşa să prinţul nu mai avea nici o clipă de pierdut şi nici măcar nu se odihnise cum trebuie, deoarece îl apucaseră iarăşi frigurile cu puterea de altădată. Totuşi n-avea încotro, trebuia să plece. Drept care, lăsându-l înlocuitor pe Sakowicz, îi spuse:

— S-ar putea să fie nevoie să-i ducem pe spătar şi pe jupâniţa la Królewiec. Acolo ne va fi mai lesne să scăpăm pe tăcute de un om care ne duşmăneşte, pe fată însă, dacă voi fi sănătos, am s-o iau cu mine în tabără, pentru că ajunge cu politeţurile.

— Foarte bine, aşa va putea spori şi numărul oştenilor! îi răspunse Sakowicz la plecare.

Un ceas mai târziu, prinţul nu mai era la Taurogi. Stăpân atotputernic rămânea Sakowicz care nu recunoştea altă putere decât pe aceea a Anusiei Borzobohata. Sufla până şi praful de la picioarele jupâniţei, cum făcuse mai demult şi prinţul cu Oleńka. Înfrânându-şi firea sălbatică, se purta curtenitor, îi preîntâmpina dorinţele, îi ghicea gândurile şi rămânea în umbră, arătându-i tot respectul pe care se cuvenea să-l aibă un cavaler umblat prin lume pentru jupâniţa a cărei mână şi inimă vroia să le cucerească”.

La drept vorbind, nici ea nu se da în lături să facă pe stăpâna la Taurogi; îi plăcea să ştie că odată cu lăsarea serii, în încăperile de jos şi pe coridoare, la spătărie şi în grădina acoperită încă de chiciura iernii, răsunau suspinele oştenilor'tineri şi vârstnici, că până şi astrologul ofta privind la stele în turnu-i singuratic, în vreme ce spătarul îşi întrerupea rugăciunile de seară furat de gânduri şi ducându-i dorul.

Având o inimă bună, se bucura totuşi că toate piepturile suspinau pentru ea şi nu pentru Oleńka; se bucura şi din pricina lui Babinicz, fiindcă îşi simţea puterea şi se gândea că dacă nimeni nu era în stare să i se împotrivească, va izbuti în cele din urmă să întipărească semne statornice cu ochişorii-i galeşi şi în inima lui.

— O sa uite de cealaltă, nu se poate altfel, pentru că aceea nu-i împărtăşeşte simţămintele, iar când nu se va mai gândi la ea, ştie unde să mă caute, şi-o să mă caute. hoţomanul!

Apoi îl ameninţa în gând: „Aşteaptă, am să ţi-o plătesc eu înainte de a te mângâia.”

Între timp, deşi Sakowicz nu-i prea plăcea, îi arăta multă bunăvoinţă. E adevărat că faţă de ea acesta îşi motivă trădarea în felul în care o făcuse şi Bogusław faţă de spătar. Îi spuse deci că pacea cu suedezii este ca şi încheiată, iar Republica avea să răsufle uşurată şi să înflorească, în timp ce jupân Sapieha strica totul, urmărindu-şi numai interesele proprii.

Anusia, nu prea pricepută în asemenea treburi, mu prea puse la inimă cele auzite. În schimb, în vorbele starostelui de Oszmiana o miră altceva:

— Billewiczii, îi spuse Sakowicz, îşi strigă în gura mare nedreptatea şi robia, dar aici nu li s-a întâmplat nimic şi nici n-o să li se întâmple. E drept, prinţul nu i-a lăsat să plece de la Taurogi, dar a făcut-o pentru binele lor, fiindcă la nici o verstă de aici ar fi putut fi omorâţi de tunarii care pândeau pe drumuri şi prin păduri. Nu le-a dat drumul, pentru că i-a căzut dragă jupâniţă Billewicz, şi asta-i adevărat! Cine oare nu-i va da dreptate? Cine oare, având inima simţitoare şi pieptul împovărat de suspine, s-ar fi purtat altfel? Dacă avea planuri necinstite, fiind un stăpân atât de puternic, şi-ar fi putut da frâu liber poftelor, dar el a vrut să se căsătorească, a vrut să ridice această jupâniţă îndărătnică la rangul de prinţesă, s-o facă fericită, să-i pună pe cap coroana Radziwiłłilor, şi drept răsplată, oamenii nerecunoscători aruncă cu noroi în el, mânjindu-i slava şi virtutea.

Anusiei nu-i prea veni să creadă şi în aceeaşi zi o întrebă pe Oleńka dacă-i adevărat că prinţul vroise s-o ia de soţie. Oleńka nu putea tăgădui, dar fiindcă erau prietene bune, îi înfăţişă pricinile pentru care se purtase astfel. Anusia le socoti drepte şi îndestulătoare, dar îşi spuse că Billewiczii n-o duseseră chiar atât de rău la Taurogi, iar prinţul şi Sakowicz nu erau nişte nelegiuiţi, cum îi socotea spătarul de Rosienie.

De aceea, când veni vestea că jupân Sapieha şi Babinicz nu numai că nu se apropie de Taurogi, dar porniseră în marşuri lungi asupra regelui, suedez până, hăt! spre Lwów, Anusia se mânie la început, apoi îşi spuse că, de vreme ce ei nu puteau s-o ocrotească, nu mai avea nici un rost să fugă de la Taurogi, fiindcă puteau să-şi piardă viaţa şi în cel mai bun caz să schimbe un adăpost liniştit cu o robie plină de primejdii.

Din această pricină se ajunse la discuţii între ea, pe de o parte, şi Oleńka şi spătar, pe de altă parte. Totuşi recunoscură şi ei că plecarea lui jupân Sapieha le îngreuna mult fuga, dacă n-o zădărnicea cu totul, cu atât mai mult, cu cât toată ţara fierbea tot mai mult şi nici unul dintre locuitori nu mai era sigur de ziua de mâine. Dealtfel, chiar dacă nu i-ar fi dat dreptate Anusiei, fără ajutorul ei fuga devenea cu neputinţă, având în vedere supravegherea lui Sakowicz şi a celorlalte căpetenii. Ketling rămăsese alături de ei, ce-i drept, dar nu vroia să fie amestecat în nici un plan potrivnic slujbei. Dealtminteri, lipsea de multe ori de la Taurogi, deoarece Sakowicz îl trimitea bucuros, ca pe un oştean cu experienţă şi o căpetenie pricepută, împotriva pâlcurilor înarmate ale confederaţilor şi ale tâlharilor.

Anusia se simţea însă tot mai în largul ei.

Sakowicz îi mărturisi dragostea la o lună după plecarea prinţului, dar şireata îi dădu un răspuns amăgitor; nu-l cunoaşte, lumea vorbeşte în fel şi chip despre el, n-avusese timp să-l îndrăgească, nu se poate căsători fără consimţământul prinţesei Gryzelda şi, în sfârşit, vrea să-l pună la, încercare un an de zile.

Starostele îşi rumegă mânia, porunci în ziua aceea să se dea trei mii de vergi unui raitier pentru o vină de nimic, după care bietul oştean fu înmormântat, dar fu nevoit să accepte condiţiile Anusiei. Căpătă, în schimb, asigurări că dacă va sluji cu şi mai multă credinţă şi supunere, peste un an va dobândi doar atât cât îi va îngădui bunăvoinţa ei.

Se juca astfel cu ursul, dar izbutise să-l stăpânească atât de bine, încât acesta nici măcar să mormăie nu mai îndrăzni, mulţumindu-se să-i răspundă:

— Jupâniţa, poţi să-mi ceri orice, fie să mă târăsc şi în genunchi, numai să nu-l trădez pe prinţ.

Dacă Anusia ar fi ştiut ce urmări înfricoşătoare avea furia lui Sakowicz asupra aşezărilor din împrejurimi, poate că nu l-ar fi aţâţat aşa. Oştenii şi târgoveţii de la Taurogi tremurau înaintea lui, fiindcă poruncea pedepse grele pentru vini neînsemnate, întrecând orice măsură. Prinşii mureau de foame în lanţuri sau chinuiţi cu fierul încins.

Nu o dată, sălbaticul staroste vroia să-şi răcorească sufletul cătrănit şi ars de jarul dragostei în sânge omenesc şi atunci pleca pe neaşteptate în fruntea oştenilor. Mai totdeauna izbânda mergea pe urmele lui. Spârcuia fără milă gloatele răzvrătiţilor; ţăranilor prinşi poruncea să li se taie braţul drept şi-i lăsa să plece acasă, ca să slujească drept pildă celorlalţi.

Groaza numelui său înconjura ca un zid Taurogi, aşa că nici cetele mai mari ale răsculaţilor nu mai cutezau să înainteze decât până la Rosienie.

Pretutindeni domnea liniştea, în timp ce starostele storcea bani de la târgoveţi şi şleahticii din jur şi întocmea din veneticii veniţi şi ţăranii din partea locului noi polcuri pe care să le trimită la nevoie prinţului.

Bogusław n-ar fi găsit nicăieri o slugă mai credincioasă şi mai înfricoşătoare.

În schimb, Sakowicz privea tot mai duios la Anusia cu ochii lui tăioşi de un albastru palid şi îi cânta din lăută.

Aşadar, la Taurogi viaţa se scurgea veselă pentru Anusia, dar Oleńkăi îi era tare greu. Una parcă răspândea în jur raze de voioşie, asemenea luminiţei împrăştiate noaptea de licurici, în vreme ce chipul celeilalte devenea tot mai palid, mai grav şi mai aspru, sprâncenele negre se împreunau tot mai mult pe fruntea-i albă, aşa că în cele din urmă o porecliră călugăriţa. Avea într-adevăr în ea ceva de călugăriţă. Începea să se deprindă cu gândul că va intra la mănăstire, că Dumnezeu o călăuzea înapoia gratiilor, pe drumul durerii şi al dezamăgirii.

Nu mai era jupâniţă cu bujori minunaţi în obraji şl fericirea în priviri; nu mai era Oleńka aceea care, gonind cu logodnicul Andrzej Kmicic în sanie, striga odinioară pădurilor „Hei! Hei!”

Pe pământ se împrimăvăra. Vântul puternic şi cald începu să legene apele Balticii scăpate din cătuşele de gheaţă, apoi copacii înfloriră, bobocii sparseră învelişul aspru al frunzelor şi soarele începu să dogorească, dar biata jupâniţă aştepta în zadar sfârşitul robiei de la Taurogi, fiindcă nici Anusia nu vroia să fugă, iar ţara se vânzolea tot mai mult.

Paloşul şi focul lăţeau prăpădul, de parcă niciodată nu aveau să se mai statornicească rânduiala firii şi mila lui Dumnezeu. Cei care nu puseseră mâna pe sabie şi suliţă în timpul iernii, o făceau acum, când zăpada nu mai trăda urmele, pădurea oferea un adăpost mai bun şi căldura făcea războiul mai uşor, Veştile soseau ca nişte rândunele la Taurogi, uneori ameninţătoare, alteori dimpotrivă. Fecioara neîntinată rostea de fiecare dată rugăciuni cucernice, vărsând lacrimi de tristeţe sau de bucurie.

Mai întâi se zvoni despre răzvrătirea cumplită a întregului popor. Câţi copaci erau în codrii Republicii, câte spice se legănau în lanurile ei, câte stele luminau noaptea între Tatra şi Baltica, atâţia luptători se ridicaseră împotriva suedezilor. Cei care, şleahtici fiind, erau născuţi pentru paloş şi război din vrerea lui Dumnezeu şi rânduiala din veac; cei care, răsturnând brazda cu plugul, semănau ogoarele; cei care se îndeletniceau cu negoţul şi meşteşugurile la oraş; cei care trăiau prin păduri din creşterea albinelor, scoteau smoală, tăiau lemne sau vânau; cei care, ducându-şi viaţa pe malul râurilor, se ocupau cu pescuitul; cei care umblau cu turmele prin stepe – puneau cu toţii mâna pe arme, ca să alunge năvălitorul din ţară.

Suedezii piereau în această mulţime fără număr, înecaţi parcă în apele umflate ale unui râu.

Spre uimirea întregii lumi, Republica, nu demult fără putere, găsise mai multe săbii care s-o apere, decât putea avea împăratul nemţesc sau regele franţujilor.

Apoi veniră veşti despre Carol Gustav care înainta înăuntrul Republicii cu picioarele în sânge şi cu capul în fum şi flăcări, hulind. Lumea aştepta să afle în curând ştiri despre moartea lui şi pieirea tuturor oştilor suedeze.

Numele lui Czarniecki răsuna tot mai puternic de la un hotar la altul, umplându-i de groază pe duşmani şi statornicind curajul în sufletul polonezilor.

— A biruit la Kozienice! se spunea într-o zi. A biruit Ia Jarosław! se repetă după câteva săptămâni. A biruit la Sandomierz! bubuia ecoul depărtărilor. Se mirau cu toţii, de unde atâţia suedezi după atâtea măceluri.

În cele din urmă, sosi alt stol de rândunele aducând ştiri despre împrejurarea regelui şi armiei suedeze în furca râurilor. Se părea că sfârşitul o aproape.

Până şi Sakowicz încetă să mai plece în campanii de pedepsire a răzvrătiţilor; scria toată noaptea scrisori şi le trimitea în toate părţile.

Spătarul parcă îşi pierduse minţile de bucurie. În fiecare seară dădea buzna la Oleńka, încărcat de veşti. Câteodată îşi frângea mâinile când îşi aducea aminte că trebuie să lâncezească la Taurogi. Sufletul bătrânului oştean ducea dorul câmpului de luptă. În cele din urmă, se închise în odaia lui şi începu să cugete ceasuri întregi. Până când, odată, o luă în braţe pe Oleńka, izbucni în hohote de plâns şi-i spuse:

— Îmi eşti tare dragă, copila mea, dar ţara mi-e şi mai dragă.

Şi a doua zi pieri, de parcă îl înghiţise pământul. Oleńka găsi doar o scrisoare în care citi cele ce urmează: „Dumnezeu să te binecuvânteze, copilă scumpă. Am înţeles prea bine că numai pe tine te păzesc, aşa că mie îmi vine mai uşor să fug. Dumnezeu să mă judece dacă o fac pentru că am o inimă nesimţitoare sau pentru că nu ţin la tine ca un adevărat părinte, sărmană orfană. Dar chinul mi-a întrecut răbdarea şi n-am putut, îţi jur pe rănile lui Christos, n-am mai putut să aştept. Mi-am spus că sângele polonez curge acolo ca un râu pro patria et libertate şi când m-am gândit că în acest râu nu se află nici o picătură dintr-al meu, mi s-a părut că îngerii cerului mă vor înfiera. Dacă nu m-aş fi născut pe pământul sfânt al Samogiţiei noastre, în care stăruie amor patriae şi bărbăţie; dacă nu m-aş fi născut şleahtic şi nu m-ar fi chemat Billewicz, aş fi rămas alături de tine şi te-aş fi păzit. Şi tu, dacă ai fi fost bărbat, ai fi făcut la fel, aşa că ai să mă ierţi, fiindcă te-am lăsat singură în groapa leilor, ca pe Daniil. Pe care Dumnezeu, în marea-i milostivire, l-a apărat. De aceea, gândesc că şi tu te vei bucura de ocrotirea Sfintei Fecioare, Regina noastră.”

Oleńka scaldă scrisoarea în lacrimi, dar îl îndrăgi pe unchi şi mai mult pentru această faptă care-i umplea inima de mândrie. Fuga spătarului produse mare zarvă la Taurogi. Furios nevoie mare, Sakowicz dădu buzna la jupâniţa şi, fără să-şi mai ia căciula din cap, întrebă:

— Unde-i unchiul domniei tale?

— Acolo unde sunt toţi afară de trădători! La luptă!

— Domnia ta ai ştiut! strigă starostele.

Dar Oleńka, în loc să se sperie, făcu câţiva paşi spre el şi, măsurându-l din ochi cu un dispreţ nespus, răspunse:

— Am ştiut, ei şi?

— Ehei, jupâniţa. dacă n-ar fi prinţul! Domnia ta ai să răspunzi înaintea lui!

— N-am să răspund nici înaintea prinţului şi nici înaintea slugii lui. Iar acum, pofteşte!

Şi îi arătă uşa cu mâna. Sakowicz scrâşni din dinţi şi ieşi.

În aceeaşi zi, la Taurogi căzu ca un trăsnet vestea despre biruinţa de la Warka şi sprijinitorii suedezilor fură cuprinşi de asemenea spaimă, încât nici Sakowicz nu mai cuteză să pedepsească preoţii care înălţară în auzul tuturor un Te Deum în bisericile dimprejur.

De aceea, parcă i se luă o piatră de pe inimă când, după câteva săptămâni, primi scrisoarea lui Bogusław de la Malborg, care-l înştiinţa că regele scăpase din furca râurilor. Dar celelalte noutăţi erau mai puţin îmbucurătoare. Prinţul cerea întăriri şi poruncea să nu lase la Taurogi mai multă oaste decât era neapărată nevoie pentru apărare.

Raitierii pregătiţi plecară chiar a doua zi, şi odată cu ei Ketling, Oettingen, Fitz-Gregory, într-un cuvânt, toţi oştenii mai de seamă, afară de Braun pe care Sakowicz îl opri lângă el.

Reşedinţa de la Taurogi râmase şi mai goală decât după plecarea prinţului.

Anusiei Borzobohata începu să i se urască şi-l sâcâia şi mai mult pe Sakowicz. Starostele se gândea însă dacă n-ar fi bine să plece în ţinuturile prusiene, deoarece pâlcurile de rezistenţă, încurajate de plecarea oştilor, înaintau iarăşi până dincoace de Rosienie, apropiindu-se de Taurogi. Numai Billewiczii alcătuiseră un pâlc de aproape cinci sute de oameni: şleahtici mai avuţi sau mai mărunţi şi ţărani. Îl scărmănaseră bine pe polcovnicul Bützow, care pornise împotriva lor şi acum pustiau fără milă toate satele lui Radziwiłł.

Locuitorii li se alăturau cu dragă inimă, fiindcă nici un neam, nici măcar Chlebowiczii, nu se bucura de atâta trecere printre oamenii de rând. Lui Sakowicz îi părea rău să lase Taurogi la bunul plac al duşmanului, ştiind că în ţinuturile prusiene va duce lipsă de bani şi de oşteni. Pe de altă parte, aici face ce vrea, pe când acolo puterea lui avea să scadă. Cu toate acestea, pierdea tot mai mult nădejdea că va putea rămâne aici.

Învins, Bützow veni sub ocrotirea lui, iar veştile pe care le aduse despre puterea şi răspândirea răzvrătirii îl hotărâră pe Sakowicz, în cele din urmă să încline pentru plecarea în Prusia electorului.

Şi cum era un om hotărât, căruia îi plăcea să îndeplinească repede tot ce plănuia, isprăvi pregătirile în zece zile şi împărţi poruncile de trebuinţă, fiind gata de plecare.

Întâmpină însă o împotrivire făţişă din partea Anusiei Borzobohata, la care, ce-i drept, nu se aştepta deloc.

Anusia nici nu se gândea să plece în Prusia ducală. La Taurogi o ducea destul de bine. Înaintarea cetelor de confederaţi n-o înspăimânta câtuşi de puţin şi s-ar fi bucurat din toată inima dacă Billewiczii ar fi atacat Taurogi. În plus, înţelegea prea bine că printre străini avea să depindă şi mai mult de Sakowicz şi în acest fel putea să se ajungă mai uşor la cine ştie ce făgăduieli care să-i stânjenească libertatea, aşa că hotărî să rămână aici. Billewiczówna, căreia îi mărturisi toate îndoielile, nu numai că-i dădu dreptate, dar o rugă, cu lacrimi în ochi, să se arate împotriva plecării.

— Aici, azi-mâine tot mai putem scăpa, îi spuse, pe când acolo o să pierim amândouă.

Anusia la acestea:

— Ei, vezi! Şi cât m-ai mustrat că vreau să-l ispitesc şi pe staroste, deşi nici prin gând nu mi-a trecut; mă jur pe dragostea pe care o nutresc pentru prinţesa Gryzelda, a venit aşa de la sine. Acum judecă şi tu, i-ar fi păsat lui de împotrivirea mea, dacă nu l-aş fi îmbrobodit?

— Ai dreptate, Anusia, ai dreptate! consimţi Oleńka.

— Nu fi îngrijorată, vioreaua mea frumoasă! Nu plecăm nicăieri de la Taurogi, iar pe Sakowicz am să-l perpelesc şi mai rău.

— Să dea Dumnezeu să izbuteşti.

— Eu să nu izbutesc? Am să izbutesc, în primul rând pentru că vrea să pună mâna pe mine, iar în al doilea, după câte cred, şi pe moşiile mele. Nu e prea greu să se supere pe mine, ba chiar să mă şi rănească, lovindu-mă cu sabia, dar atunci averea s-ar duce pe apa sâmbetii.

Şi se arătă că avea dreptate. Sakowicz veni la ea voios şi sigur de sine, iar ea îl întâmpină cu o înfăţişare batjocoritoare.

— Mi se pare, îl întrebă, că domnia ta vrei să fugi în ţinuturile prusiene de frica Billewiczilor?

— Nu de ei, răspunse încruntându-se, şi nu de frică, ci fiindcă înţelepciunea îmi spune că-de acolo mă voi putea întoarce cu forţe proaspete împotriva acestor tâlhari.

— Atunci, cale bătută.

— Cum aşa? Doar nu crezi c-o să plec fără nădejdea cea mai scumpă inimii mele?

— Cine-i fricos n-are decât să-şi pună nădejdea în fugă; nu în mine. Domnia ta eşti prea îndrăzneţ; dacă voi avea nevoie de un om de încredere, acela nu vei fi domnia ta.

Sakowicz păli de mânie. Ar învăţa-o el minte, dacă n-ar fi Anusia Borzobohata! Ştiind însă înaintea cui se-află, se stăpâni, îşi îndulci faţa-i fioroasă cu un zâmbet şi răspunse chipurile în glumă:

— E, n-am să te mai întreb nimic! Am să te urc în caleaşca şi am să te duc!

— Aşa? se sumeţi jupâniţa. După câte văd, sunt ţinută aici în robie împotriva voinţei prinţului. Află, domnia ta, că dacă vei face una ca asta, n-ai să mai auzi o vorbă de la mine, aşa să-mi ajute Dumnezeu, pentru că eu am crescut la Lubnie şi cel mai mult îi dispreţuiesc pe fricoşi. Mai bine nu cădeam în asemenea mâini! Mai bine mă ducea jupân Babinicz în Lituania până la judecata de apoi, pentru că el nu se temea de nimeni!

— Pentru Dumnezeu! strigă Sakowicz, Spune-mi măcar de ce nu vrei să mergi în Prusia ducală?

Dar Anusia se prefăcu deznădăjduită şi hohoti de plâns.

— M-au luat în robie ca nişte tătari, deşi eu am fost crescută de prinţesa Gryzelda şi nimeni n-are nici un drept asupra mea. Mă osândesc la surghiun, ca mâine o să-mi smulgă carnea cu cleştele! O, Doamne, Doamne!

— Jupâniţă, teme-te de Dumnezeul pe care-l chemi în ajutor! se cruci starostele. Cine vrea să-ţi smulgă carnea cu cleştele?

— Scăpaţi-mă, voi sfinţi din ceruri! repetă Anusia, înecându-se de plâns.

Sakowicz nu mai ştia ce să facă; turba şi se înăbuşea de furie; uneori credea că înnebuneşte sau că Anusia îşi pierduse minţile. În cele din urmă, îi căzu la picioare şi-i făgădui că va rămâne la Taurogi. Atunci ea începu să-l roage să plece, dacă se teme, aducându-l astfel la deznădejde, aşa că zvâcni în picioare şi plecând, îi spuse:

— Prea bine! Rămânem la Taurogi şi o să se arate în curând dacă mă tem său nu de Billewiczi.

În aceeaşi zi, strângând ce mai rămăsese din oştenii lui Bützow şi pe ai lui, plecă, dar nu în Prusia electorului, ci dincolo de Rosienie, împotriva Billewiczilor care tăbărâseră în pădurile de la Girlakole. Nu se aşteptau la nici un atac, deoarece vestea despre plecarea oştilor de la Taurogi ajunsese pretutindeni de câteva zile, aşa că starostele, năvălind asupra lor, îi hăcui şi-i calcă în copitele cailor. Doar spătarul care conducea pâlcul scăpă de la moarte, în schimb căzură doi Billewiczi din altă ramură şi odată cu ei o treime din luptători; ceilalţi se împrăştiară în cele patru vânturi. Starostele aduse la Taurogi câteva zeci de prinşi pe care porunci să-i piardă înainte ca Anusia să poată să le ia apărarea.

Acum nu mai putea fi vorba să părăsească Taurogi. Starostele nu mai avea motive să plece, deoarece după această nouă izbândă, cetele de răzvrătiţi nu mai îndrăzneau să treacă dincolo de Dubisa.

Sakowicz se umfla în pene grozav, lăudându-se că, dacă Loewenhaupt i-ar trimite o mie de cai buni, ar înăbuşi răzvrătirea în toată Samogiţia. Dar Loewenhaupt nu mai era prin părţile acelea, iar Anusia nu vedea cu ochi buni lăudăroşenia starostelui.

— E, cu spătarul n-a fost prea greu, îi spuse, dar să fi fost acela care v-a pus pe frigă pe amândoi, pe domnia ta şi pe prinţul Bogusław, ai fi plecat peste mare în Prusia şi fără mine.

Starostele se simţi jignit până în adâncul sufletului.

— Jupâniţa, mai întâi să nu-ţi închipui că ţinuturile prusiene sunt peste mare, pentru că acolo e Suedia, iar în al doilea rând, cine-i cel care ne-a pus pe fugă?

— Jupân Babinicz! răspunse Anusia, făcându-i o plecăciune adâncă.

— De l-aş întâlni o dată la o lungime de sabie!

— Ai zăcea în pământ la o adâncime de sabie. Dar să nu vorbeşti de lup!

Într-adevăr, Sakowicz nu vorbise nici el din toată inima, pentru că, deşi era foarte curajos, faţă de Babinicz simţea o frică aproape superstiţioasă, atât de cumplite erau amintirile din ultima campanie. Fireşte, nu ştia cât de repede îi va răsuna în urechi acest nume de spaimă.

Totuşi, înainte ca Samogiţia să înceapă a vui, veni altă veste, cea mai îmbucurătoare din toate, pentru Sakowicz însă îngrozitoare, care se răspândea din gură în gură în toată Republica:

— Varşovia a fost cucerită!

Se părea că pământul se despică sub picioarele trădătorilor sau că cerul suedezilor se prăbuşeşte peste ei odată cu zeităţile care străluceau până atunci ca soarele. Nimănui nu-i venea să creadă că faimosul cancelar Oxenstierna se afla în robie, Ersken în robie, Loewenhaupt în robie, Wrangel în robie, Wittemberg, până şi marele Wittemberg care scăldase în sânge toată Republica şi care cucerise jumătate din ea înainte de venirea lui Carol, era în robie! că regele Jan Kazimierz triumfă, iar după ce va birui, va începe judecata vinovaţilor.

Şi vestea zbura înaripată, duruia ca tunetul peste întreaga Republică, ajungea prin sate, fiindcă ţăranii şi-o repetau unul altuia; străbătea câmpurile, fiindcă lanurile o rosteau fâsâind, pătrundea prin păduri, trecând de la un pin la altul, vulturii şi-o spuneau croncănind prin văzduh şi toţi cei în putere se grăbeau să pună mâna pe arme.

La Taurogi şi prin împrejurimi uitară cu toţii într-o clipă de înfrângerea de la Girlakole. Până nu demult, spăimosul Sakowicz se împuţina în ochii tuturor, chiar şi în ai lui; gloatele începură iarăşi să atace podghiazurile suedeze; Billewiczii, refăcându-se după nenorocirea din urmă, trecură din nou Dubisa în fruntea ţăranilor şi a şleahticilor care mai rămăseseră în Lauda.

Sakowicz nu mai ştia nici el ce să facă, încotro s-a apuce, de unde să ceară ajutor. Nu mai primise de mult nici o veste de la prinţul Bogusław şi în zadar îşi bătea capul să afle unde putea să fie. Uneori îl cuprindea o spaimă de moarte, gândindu-se că a căzut şi el în robie.

Îşi aducea aminte cu groază că prinţul îi spusese că va conduce un convoi cu proviant la Varşovia; prefera să rămână în oraşul de scaun, dacă avea să-l pună căpetenie peste garnizoană, fiindcă de acolo putea privi în toate părţile.

Nu erau puţini cei care susţineau că prinţul căzuse fără îndoială în mâinile lui Jan Kazimierz.

— Dacă prinţul n-ar fi fost la Varşovia, se vorbea, de ce milostivul nostru rege nu l-a iertat şi pe el odată cu toţi polonezii care luptaseră alături de suedezi? Musai să se afle în puterea regelui, or, cum capul prinţului Janusz trebuia să fie înfipt într-un par, o ştia toată lumea, nu mai încăpea îndoială că avea să cadă şi al lui Bogusław.

După ce cumpăni îndelung, Sakowicz ajunse şi el la aceeaşi convingere şi îl apucă deznădejdea, deoarece în primul rând ţinea tare mult la prinţ, iar în al doilea rând, ştia că dacă ar fi murit acest ocrotitor puternic, fiara cea mai sălbatică şi-ar fi găsit mai lesne un adăpost în această Republică, decât el care fusese mâna dreaptă a trădătorului.

I se părea că nu-i mai rămâne decât o ieşire: să nu mai ţină seamă de împotrivirea Anusiei şi să fugă în Prusia ducală, unde să-şi caute slujbă şi pâine.

Dar ce se va întâmpla, se întreba adesea starostele, dacă electorul se va teme de mânia regelui polonez şi-i va întoarce toţi fugarii?

Nu mai avea nici o scăpare, afară doar dacă fugea peste mare în Suedia.

Din fericire, după o săptămână de chinuri şi îndoieli, veni un trimis de la prinţul Bogusław cu un răvaş scris de mâna acestuia: „Suedezii au pierdut Varşovia, scria prinţul. Convoiul şi lucrurile mele s-au dus de râpă. Recedere e prea târziu, fiindcă sunt atât de îndârjiţi împotriva mea, încât nu m-au iertat odată cu ceilalţi. Babinicz mi-a hărtănit oamenii la porţile Varşoviei. Ketling e în robie. Regele suedez, electorul şi eu, împreună cu Szteinbock şi toată oştirea ne îndreptăm spre oraşul de reşedinţă, unde va avea loc în curând lupta hotărâtoare. Carolus se jură că o va câştiga, deşi iscusinţa lui Kazimierz în conducerea războiului îl descumpăneşte. Cine credea că în acest fost iezuit se ascunde un strategos atât de mare? Eu nu mi-am dat seama, pentru că acolo s-au întâmplat toate după judecata lui şi a lui Wiśniowiecki. Tragem nădejde că oastea de câteva zeci de mii de şleahtici, care se află alături de Kazimierz, se va împrăştia prin locurile de baştină sau îşi va pierde înflăcărarea şi nu va mai lupta atât de bine. De-ar da Dumnezeu ca adunătura asta să între în panică, atunci Carolus ar învinge, deşi chiar aşa nu se ştie ce va fi pe urmă, iar ghinărarii şopocăiesc că răzvrătirea e o hidră ale cărei capete cresc mereu. Se spune: „Înainte, să luăm Varşovia înapoi.” Când am auzit şi pe Carol vorbind astfel, l-am întrebat: Şi pe urmă? Nu mi-a răspuns nimic. Şi forţele noastre se împuţinează, iar ale lor sporesc. Nu mai avem cu ce începe alt război. Nici înflăcărarea nu mai e aceeaşi şi nimeni dintre ai noştri nu va mai trece de partea suedezilor, ca la început. Unchiul elector tace, ca de obicei, dar parcă văd că dacă vom pierde bătălia, a doua zi va începe să lupte împotriva suedezilor, ca să-i câştige bunăvoinţa lui Kazimierz. E greu să ne umilim, dar n-avem încotro! Să dea Dumnezeu să nu mă respingă şi să scap fără să-mi pierd moşiile. Îmi pun toată nădejdea în Dumnezeu, dar nu pot să nu mă tem şi să nu pun răul înainte. De aceea, zălogeşte şi vinde tot ce poţi pentru bani gheaţă, negociind pe tăcute până şi cu confederaţii. Du-te la Birże cu calabalâcul, căci de acolo poţi fugi mai repede în Kurlandia. Te-aş povăţui să pleci în Prusia, dar în curând nici acolo nu va mai fi uşor să te ascunzi de foc şi sabie, fiindcă îndată după luarea Varşoviei i s-a poruncit lui Babinicz să se ducă în Lituania prin Prusia, ca să aţâţe răzvrătirea, iar pe drum să taie şi să ardă. Şi ştii bine că el se pricepe la asta. Am vrut să-l prindem la Bug, şi Steinbock a trimis împotriva lui un pâlc însemnat din care nu s-a mai întors nici un martor al nenorocirii. Nu-ţi pune în gând să te masori cu Babinicz, fiindcă nu-i poţi ţine piept, aşa că, du-te degrabă la Birże.

Frigurile m-au lăsat cu totul, căci pe aici sunt întinderi uscate şi înalte, nu numai paludes ca în Samogiţia. Încredinţându-te lui Dumnezeu etc.”

Starostele se bucură grozav că prinţul trăia şi era sănătos, dar veştile rele îl îngrijorară peste măsură. Dacă prinţul socotea că nici măcar biruinţa în lupta hotărâtoare nu va izbuti să îndrepte norocul şubrezit al suedezilor, la ce se mai putea aştepta în viitor? E cu putinţă ca prinţul să scape, ascunzându-se sub mantia şiretului elector, dar el, Sakowicz, sluga lui Bogusław? Ce trebuia să facă? Să plece în ţinuturile prusiene?

Sakowicz n-avea nevoie de sfaturile prinţului, ca să nu-i aţie calea lui Babinicz. Nu mai avea nici putere şi nici tragere de inimă. Rămânea Birże, dar şi pentru asta era prea târziu! Pe drumul spre Birże se afla pâlcul Billewiczilor şi o mulţime de alte cete de şleahtici, ţărani, slujitori şi Dumnezeu mai ştie ce fel, care la o adică s-ar împreuna şi l-ar împrăştia, cum împrăştie vântul frunzele uscate; chiar dacă nu s-ar uni, dacă le-ar lua-o înainte printr-un marş fulgerător şi îndrăzneţ, pe drum va fi silit să se bată în fiecare sat, prin mlaştini şi pe câmp. Câţi oşteni trebuia să aibă, ca să ajungă la Birże fie şi cu treizeci de oameni? Aşadar, să rămână la Taurogi? Nici aşa nu era bine, fiindcă avea să vie în fruntea ciambulului de tătari înfricoşătorul Babinicz; toate cetele i se vor alătura şi se vor revărsa peste Taurogi ca un şuvoi de munte, răzbunându-se cum nu s-a mai pomenit.

Pentru prima dată în viaţă, până nu demult cutezătorul staroste simţi că toate drumurile erau închise; fără oşteni nu ştia ce să facă şi ce cale să aleagă.

A doua zi chemă la sfat pe Bützow, Braun şi alte câteva căpetenii mai însemnate.

Hotărâră cu toţii să rămână la Taurogi şi să aştepte ştiri de la Varşovia.

Braun însă se duse numaidecât să se sfătuiască şi cu altcineva, anume cu Anusia Borzobohata.

Chibzuiră vreme îndelungată, până când Braun ieşi, în sfârşit, cu faţa răvăşită, iar Anusia se năpusti ca o vijelie la Oleńka.

— Oleńka, a venit timpul! strigă din prag. Trebuie să fugim!

— Când? întrebă curajoasa jupâniţa pălind puţin, dar ridicându-sc îndată, semn că era gata oricând.

— Mâine, mâine! Braun va avea conducerea străjilor, iar Sakowicz va dormi în oraş, fiindcă l-a poftit la masă jupân Dzieszuk. S-a vorbit demult cu jupân Dzieszuk care-i va pune ceva în vin. Braun zice că va merge el însuşi cu noi, însoţit de cincizeci de oşteni. Of, Oleńka, Oleńka, cât sunt de fericită, cât sunt de fericită!

Anusia se aruncă de gâtul Billewiczównei şi începu s-o îmbrăţişeze cu atâta bucurie, încât aceasta o întrebă mirată:

— Ce-i cu tine, Anusia? Pe Braun puteai să-l convingi demult să te ajute!

— Puteam să-l conving? Aşa-i, puteam! Nu ţi-am spus nimic? O, Doamne, Doamne! Nu ştii nimic? Jupân Babinicz vine încoace! Sakowicz şi toţi ceilalţi mor de frică! Vine jupân Babinicz, arde, taie! A nimicit un podghiaz, l-a bătut până şi pe Szteinbok şi vine în marşuri lungi, de parcă s-ar grăbi. Păi, la cine poate să se grăbească el aşa? Hai, spune-mi, nu-i aşa că sunt o proastă?

Ochii Anusiei se umplură de lacrimi, iar Oleńka îşi împreună mâinile ca pentru rugăciune şi, înălţându-şi privirile, spuse:

— La oricine ar veni, Dumnezeu să-i îndrepte drumurile, să-l binecuvânteze şi să-l păzească!