Capitolul XXIII.

Jupân Kmicic, vrând să răzbată de la Varşovia până în Prusia ducală şi Lituania, fu nevoit să înainteze de la început cu mare grijă, căci nu prea departe, la Serock, se afla o mare oştire suedeză. Carol Gustav poruncise înadins să aştepte acolo, ca să împiedice asedierea Varşoviei, dar pentru că Varşovia căzuse, armia nu mai avea altceva de făcut, decât să nu lase să treacă pâlcurile pe care Jan Kazimierz vroia să le trimită în Lituania sau în ţinuturile prusiene. În fruntea ei se afla Duglas, oştean iscusit, cu mai multă experienţă decât toţi ghinărarii suedezi în lupta de hărţuială, şi cei doi trădători polonezi, Radziejowski şi Radziwiłł. Aveau două mii de pedestraşi aleşi şi încă pe atâta călărime şi tunuri. Căpeteniile, aflând de campania lui Kmicic, deoarece şi aşa tot trebuiau să se apropie de Lituania, ca să ajute Tykocinul asediat iarăşi de mazurieni şi podlasieni, îşi întinseră plasa, vrând să-l prindă pe jupân Andrzej în triunghiul alcătuit nu departe de Bug de aşezările Serock, Złotorya şi Ostrołęka.

Kmicic trebuia să treacă prin acest triunghi, pentru că se grăbea, iar pe aici drumul era mai scurt. Îşi dădu seama din vreme că se află într-o capcană, dar nu se sperie, întrucât era prea obişnuit să lupte în acest fel. Socotea că plasa acoperă o întindere prea mare, aşa că avea ochiuri mari prin care putea să se strecoare la nevoie. Mai mult, cu toate că era pândit cu luare-aminte, nu numai că nu făcea ocoluri şi nu fugea pe furiş, ci vâna şi el. Mai întâi trecu Bugul dincolo de Serock, ajunse pe malul râului până la Wyszków şi la Brańszczyk spârcui trei sute de vrăjmaşi trimişi în cercetare, nelăsând în viaţă nici un martor al nenorocirii, cum scria prinţul. Duglas îl îmbulzi la Długosiodło, dar Kmicic sparse călărimea, trecu prin mijlocul ei şi, în loc să fugă, înaintă sub privirile lor până la rândul Narew pe care îl trecu înot. Duglas rămase pe mal, aşteptând podurile plutitoare, dar până să le aducă, Kmicic trecu râul înapoi la adăpostul întunericului şi lovi străjile dinainte, producând spaimă şi învălmăşeală printre polcurile lui Duglas.

Bătrânul ghinărar rămase uimit de acest şiretlic, dar a doua zi fu de-a dreptul uluit, când află că jupân Andrzej ocolise armia şi, întorcându-se în locul de unde fusese alungat ca o fiară, capturase la Brańszczyk carele cu proviant ale suedezilor, prăzile şi banii care veneau în urma oştirii; cu acest prilej tăiase cincizeci de pedestraşi care însoţeau convoiul.

Uneori suedezii urmăreau toată ziua cu ochiul liber pâlcurile de tătari la marginea zării, dar de ajuns nu-i puteau ajunge. Jupân Andrzej, în schimb, îi hărţuia mereu. Oştenii suedezi îşi iroseau puterile, iar steagurile polone care stăruiau încă alături de Radziejowski, deşi întocmite din oameni de altă credinţă decât cea catolică, luptau fără tragere de inimă. Localnicii îl ajutau bucuroşi pe faimosul Kmicic care afla de la ei orice mişcare a vrăjmaşului; avea astfel cunoştinţă de fiecare podghiaz, de fiecare car de povară care pleca înainte sau rămânea în urmă. Deseori părea că se hârjoneşte cu suedezii, dar asta era joaca tigrului. Nu lua prinşi, poruncind tătarilor să-i spânzure, căci tot aşa făceau şi suedezii în toată Republica. Câteodată parcă îl năpădea turbarea, pentru că năvălea cu o îndrăzneală oarbă asupra unor forţe cu mult mai mari.

— Pâlcul e condus de un nebun! spunea Duglas despre el.

— Sau de un câine turbat! răspundea Radziejowski. Bogusław era de părere că şi de unul şi de altul, adăuga însă şi un oştean destoinic. Faţă de ghinărari se lăuda că-l prăbuşise de două ori din şa pe acest cavaler.

Asupra lui se îndrepta mai mult furia lui jupân Babinicz. Era limpede că îl căuta; urmărit fiind, urmărea şi el.

Duglas ghicea că între ei trebuie să fie vreo ranchiună mai veche.

Prinţul nu tăgăduia, deşi nu dădea nici un fel de lămuriri, îi plătea şi el lui Babinicz cu aceeaşi monedă şi, urmând pilda lui Chowański, puse un preţ mare pe capul lui; dar când văzu că nici asta nu ajută, se gândi să se folosească de ura lui şi să-l atragă într-o capcană.

— Mai mare ruşinea să pierdem atâta vreme cu acest tâlhar! spuse faţă de Duglas şi Radziejowski. Se învârte în jurul nostru ca un lup pe lângă stână şi ne scapă printre degete. O să plec cu o ceată nu prea mare, încercând să-l atrag spre mine, iar când mă va ataca, o să-i ţin piept până când veţi sosi domniile voastre, aşa că racul n-o să ne mai scape din sac.

Duglas, căruia i se făcuse lehamite de atâta goană, se împotrivi mai mult de formă, spunând că nu poate să pună în primejdie viaţa unui magnat atât de puternic, care se înrudea cu regii, numai pentru prinderea unui tâlhar. Dar când prinţul stărui, se învoi destul de repede:

Plănuiră ca prinţul să plece cu un pâlc de cinci sute de călăreţi, dar în spatele fiecărui raitier să urce câte un pedestraş cu muschetă. În acest fel, gândeau să-l înşele pe Babinicz.

Nu se va putea stăpâni, când va auzi de cinci sute de raitieri, şi va ataca fără întârziere! spuse prinţul. Iar când pedestraşii îi vor scuipa cu plumbi în ochi, tătarii se vor împrăştia ca pulberea în bătaia vântului. şi va muri sau îl vom prinde viu.

Planul fu urmat îndată şi întocmai. Cu două zile înainte, răspândiră vestea că un podghiaz de cinci sute de cai va plecă în cercetare sub conducerea lui Bogusław. Ghinărarii îşi făceau socoteala că localnicii îl vor înştiinţa pe Babinicz. Aşa se şi întâmplă.

Prinţul plecă în timpul nopţii spre Wasowo şi Jelonka, trecu râul la Czerewin şi lăsând călărimea la câmp deschis, ascunse pedestraşii în tufişul din apropiere, ca să poată ataca pe neaşteptate. Între timp, Duglas avea să înainteze pe malul Narewului, prefăcându-se că merge spre Ostrołęka. Iar Radziejowski avea să vie cu steagurile de călărime uşoară dinspre Księżopole.

Nici una dintre cele trei căpetenii nu ştia bine unde se afla Babinicz, fiindcă de la ţărani nu era cu putinţă să afle, iar raitierii nu erau în stare să-i prindă pe tătari. Duglas presupunea că forţele lui Babinicz se află la Śniadowo şi vroia să le înconjure în aşa fel, încât dacă Babinicz va porni asupra prinţului Bogusław, el să se apropie dinspre hotarul lituanian şi să-i taie retragerea.

Totul părea să sprijine planul suedezilor. Kmicic era într-adevăr la Śniadowo şi, când îi ajunse la urechi vestea despre podghiazul lui Bogusław, porni îndată prin păduri, ca să se ivească pe neaşteptate la Czerewin.

Duglas, întorcându-se dinspre Narew, după câteva zile dădu peste urmele trecerii tătarilor şi înainta pe acelaşi drum în spatele lui Babinicz. Căldura chinuia grozav caii şi oamenii îmbrăcaţi în platoşe de fier, dar ghinărarul merse înainte, fără să ţină seama de aceste piedici; nu se mai îndoia că va năvăli pe neaşteptate asupra cetei lui Babinicz în timpul bătăliei.

În sfârşit, după două zile de drum ajunse atât de aproape de Czerewin, încât zări fumurile colibelor. Atunci se opri şi, împânzind toate cărările de trecere, aşteptă.

Câţiva rotmiştri vroiau să atace numaidecât, dar el îi potoli, spunându-le:

— Babinicz, când îl va lovi pe prinţ şi va cunoaşte că are de-a face şi cu pedestraşi, nu numai cu călărime, va fi silit să dea înapoi. Or, cum nu se va putea întoarce decât pe unde a venit, va cădea drept în braţele noastre.

Aşa că nu mai trebuiau decât să-şi încordeze auzul, ca să audă urletele tătarilor şi primele împuşcături de muschetă.

Dar se scurse o zi întreagă, şi în pădurile de la Czerewin domnea o linişte adâncă, de parcă nu călcase picior de oştean prin acele locuri.

Duglas începu să-şi piardă răbdarea şi spre seară trimise un mic podghiaz spre câmpuri, cu porunca de a-şi lua toate măsurile de prevedere.

Podghiazul se întoarse noaptea târziu, fără să fi văzut nimic. În zori, Duglas porni cu toată oştirea înainte.

După câteva ceasuri, ajunse într-un loc în care semne numeroase arătau că aici poposiseră oşteni. Găsiră resturi de pesmeţi, cioburi de sticlă, bucăţi de îmbrăcăminte şi o cingătoare cu ledunci, cum aveau pedestraşii suedezi; aşadar, aici stătuse pedestrimea lui Bogusław, dar nu se zărea nicăieri. Mai încolo, pe lunca jilavă, străjile lui Duglas văzură sumedenie de adâncituri de copite, lăsate de caii grei ai raitierilor, iar pe mal urmele bahmeţilor tătăreşti; şi mai departe se afla un cal mort căruia lupii abia îi scoseseră măruntaiele. La câteva sute de paşi găsiră o săgeată lungă tătărască; îi lipsea doar vârful de fier. Se vede că Bogusław se retrăgea, iar Babinicz mergea pe urmele lui.

Duglas înţelese că trebuie să se fi petrecut ceva neprevăzut.

Dar ce anume? La această întrebare nu putea să răspundă. Duglas căzu pe gânduri. Deodată, fu trezit din îngândurare de un rotmistru care mergea cu străjile dinainte.

— Înălţimea ta! îi spuse acesta. La vreo două sute de paşi se văd printre tufe câţiva oameni. Nu se mişcă deloc, ca şi când ar sta la pândă. Am oprit străjile pe loc, ca să te înştiinţez pe luminăţia ta.

— Călăreţi sau pedeştri? întreabă Duglas.

— Pedeştri, sunt patru sau cinci, nu i-au putut număra bine din pricina crengilor. Dar poartă tunici galbene, ca muşchetarii noştri.

Duglas strânse calul cu genunchii, ajunse repede la străji şi porni înainte în fruntea lor. Printre tufele care se răreau, în adâncul pădurii, se vedea un grup de oşteni care stăteau nemişcaţi sub un copac.

— Sunt ai noştri! spuse Duglas. Prinţul trebuie să fie pe aproape.

— Mare minune! se miră rotmistrul după o clipă. Stau de strajă şi nu se mişcă nici unul, deşi noi facem destul zgomot.

Deodată, tufele se sfârşiră, începea pădurea de copaci uriaşi. Atunci suedezii văzură patru oameni care stăteau unul lângă altul şi parcă se uitau în jos la ceva. Fiecare atârna de o frânghie neagră.

— Luminăţia ta, spuse rotmistrul deodată, oamenii aceia au fost spânzuraţi!

— Aşa este! răspunse Duglas.

Şi grăbind pasul, ajunseră într-o clipă lângă ei. Patru pedestraşi atârnau de frânghii ca nişte sturzi, cu picioarele abia la un deget de pământ, fiindcă fuseseră spânzuraţi de o creangă nu prea înaltă.

Duglas se uită la ei cu destulă nepăsare, după care spuse ca pentru sine:

— Acum este limpede că şi prinţul şi Babinicz au trecut pe aici.

Şi iarăşi se adânci în gânduri, deoarece nici el nu ştia prea bine dacă să meargă mai departe pe acest şleau sau să iasă la tractul Ostrołękăi.

Două ceasuri mai târziu, descoperiră alte două trupuri. Pesemne că rămăseseră în urmă sau erau bolnavi pe care îi prinseseră tătarii care mergeau în urma prinţului.

Dar de ce se retrăgea prinţul?

Duglas îi cunoştea prea bine curajul şi experienţa de război ca să presupună măcar o clipă că Bogusław n-avea pricini întemeiate. Trebuie să se fi întâmplat ceva.

Lucrurile se lămuriră abia a doua zi, când sosi de la prinţ jupân Bies Kornia cu un podghiaz de treizeci de oameni, aducând vestea că regele Jan Kazimierz îl trimisese peste Bug împotriva lui Duglas pe jupân Gosiewski, hatmanul de câmp, cu şase mii de oşteni lituanieni şi tătari.

— Am aflat asta, spuse jupân Bies, înainte de venirea, lui Babinicz care înainta cu mare băgare de seamă, ascunzându-se de multe ori, aşadar destul de încet. Jupân Gosiewski se află la vreo patru, cinei mile. Când a aflat, prinţul a fost nevoit să se retragă în grabă, ca să se împreune cu jupân Radziejowski care poate fi învins foarte uşor. Aşa că, mărşăluind repede, ne-am întâlnit cu bine. Prinţul a repezit îndată podghiazuri de câte zece-cincisprezece cai în toate părţile, ca să-ţi dea de ştire luminăţiei tale. Mulţi vor cădea în mâinile tătarilor sau ale ţăranilor, dar altminteri nu se poate în asemenea război.

— Unde se află prinţul şi jupân Radziejowski?

— La două mile de aici, pe malul apei.

— Prinţul are toţi oştenii cu el?

— A fost silit să lase în urmă pedestrimea care se furişează prin bungetele pădurilor, ca să se ferească de tătari.

— O călărime ca a tătarilor poate pătrunde în cele mai întunecate hăţişuri. Mă tem că n-o să-i mai vedem pe aceşti pedestraşi, dar nu e vina nimănui; prinţul s-a purtat ca orice căpetenie cu experienţă.

— A trimis un podghiaz mai mare spre Ostrołęka, vrând să-l înşele pe vistiernicul de Lituania. Vor porni acolo fără întârziere, creând că toată oastea noastră a plecat la Ostrołęka.

— Asta-i bine! se bucură Duglas. O să-i venim de hac vistiernicului.

Şi porunci îndată plecarea, ca să se împreune cu prinţul Bogusław şi cu Radziejowski. Întâlnirea avu loc în aceeaşi zi, spre marea bucurie mai ales a lui jupân Radziejowski care se temea de robie mai mult ca de moarte, deoarece ştia că va trebui să răspundă ca trădător pentru toate nenorocirile suferite de Republică din pricina lui.

Acum însă, după ce se unise cu Duglas, armia suedeză se ridica la peste patru mii de oameni, aşa că putea să se încleşteze cu folos cu oştirea hatmanului de câmp, Acesta avea într-adevăr şase mii de călăreţi, dar tătarii, afară de ciambulul lui Babinicz, foarte bine muştruluit, nu puteau fi folosiţi în lupta piept la piept, iar jupân Gosiewski, deşi războinic iscusit şi învăţat, nu ştia să-şi înflăcăreze oştenii ca Czarniecki, căruia nimic nu-i putea sta în cale.

Duglas îşi bătea capul să priceapă în ce scop îl trimisese Jan Kazimierz pe hatmanul de câmp dincolo de Bug. Regele suedez se îndrepta împreună cu electorul asupra Varşoviei, unde avea să aibă loc, mai devreme sau mai târziu, bătălia hotărâtoare. Şi cu toate că Jan Kazimierz se afla în fruntea unei puteri mai numeroase decât a suedezilor şi a brandenburghezilor, şase mii de săbii însemnau prea mult pentru ca regele polonez să se lipsească de bunăvoie de ele.

E adevărat că jupân Gosiewski îl scăpase pe Babinicz de la strâmtoare, dar nu era nevoie ca regele să trimită în ajutorul acestuia atâtea polcuri. Această campanie avea, aşadar, un scop ascuns pe care ghinărarul suedez, cu toată mintea-i ascuţită, nu putea să-l ghicească.

Scrisoarea regelui suedez, care sosi după o săptămână, trăda o mare nelinişte şi parcă o înfricoşare neînţeleasă din pricina acestei campanii, dar câteva cuvinte îi lămureau rosturile. După părerea lui Carol Gustav, hatmanul nu fusese trimis să atace armia lui Duglas şi nici în Lituania, să-i ajute pe răzvrătiţii de acolo, fiindcă şi aşa suedezii nu erau în stare să le facă faţă, ci să ameninţe ţinuturile răsăritene ale Prusiei ducale, unde nu se afla nici o oştire.

„S-au gândit, scria regele, să-l clatine astfel pe elector în credinţa faţă de înţelegerea de la Malborg şi faţă de noi, lucru care se poate întâmpla uşor, deoarece el e gata să se unească cu Christos împotriva diavolului şi cu diavolul împotriva lui Christos, ca să tragă foloase de pe urma amândurora.”

Scrisoarea se încheia cu îndemnul ca Duglas să facă tot ce poate şi să nu-l lase pe hatman să ajungă în Prusia, căci dacă acesta va mai întârzia câteva săptămâni, va fi nevoit să se întoarcă la Varşovia.

Duglas socoti că însărcinarea pe care o primise nu era peste puterile lui. Nu demult îi ţinuse piept nu fără anume folos şi lui Czarniecki, aşa că Gosiewski nu i se părea prea primejdios. Fireşte, nu se aştepta să-i nimicească polcurile, dar era sigur că va izbuti să le ţină pe loc şi să le întârzie mişcările.

Într-adevăr, din clipa aceea începură marşurile înşelătoare ale celor două oştiri care, ferindu-se să dea bătălia hotărâtoare, se străduiau să se ocolească una pe altă. Amândouă căpeteniile se întreceau cu vrednicie, totuşi Duglas se dovedea a fi mai presus, deoarece nu-i îngăduia hatmanului să treacă dincolo de Ostrołęka.

Cât despre jupân Babinicz, scăpat de capcana întinsă de Bogusław, nu se grăbea deloc să se alăture polcurilor lituaniene, ocupându-se în schimb cu sârg de pedestraşii pe care Bogusław, în marşu-i grăbit spre Radziejowski, fusese nevoit să-i lase în pădure. Tătarii lui, călăuziţi de pădurarii din partea locului, mergeau zi şi noapte pe urmele lor, prinzându-i mereu pe cei neprevăzători sau pe cei care rămâneau înapoi. Lipsa de hrană îi sili în cele din urmă pe suedezi să se fărâmiţeze în grupuri mai mici, care puteau face rost de proviant mai lesne, dar asta aştepta şi jupân Babinicz.

Împrăştiindu-şi ciambulul în trei cete, sub conducerea lui, a lui Akbah-Ulan şi a lui Soroka, măcelări în câteva zile cea mai mare parte din acei pedestraşi. Era parcă o hăituiala neîncetată, în care cei vânaţi erau de astă dată oamenii, prin desişurile pădurii, prin tufele de lozie şi trestii, pline de hăuială, ţipete, chemări, împuşcături şi moarte.

Numele iui Babinicz se acoperi, de slavă printre mazurieni. Cetele se strânseră şi se uniră cu jupân Gosiewski abia lângă Ostrołęka, când hatmanul de câmp, a cărui campanie era doar o înşelătorie, primise porunca regelui de a se întoarce la Varşovia. Jupân Babinicz se bucură prea puţin de prietenii săi, de jupân Zagłoba şi de Wołodyjowski, care-l întovărăşeau pe hatman în fruntea steagului din Lauda. Cu toate acestea, se întâmpinară cu multă mulţumire, pentru că între ei se legase o prietenie trainică. Cei doi polcovnici erau tare necăjiţi că nu izbândiseră nimic împotriva lui Bogusław, dar jupân Zagłoba îi mângâie, umplându-le paharele cu râvnă şi vorbind u-le astfel:

— Nu-i nimic! Eu îmi storc mintea încă din mai să născocesc vreun şiretlic şi până acum nu m-am căznit niciodată în zadar. Am şi plănuit câteva dar acum n-avem timp să le aducem la îndeplinire, poate la Varşovia, unde vom porni cu. toţii.

— Eu trebuie să plec în ţinuturile prusiene! răspunse Babinicz. Aşa că nu voi fi la Varşovia.

— Ai să izbuteşti oare? întrebă Wołodyjowski.

— Pe Dumnezeu din cer, am să mă strecor şi vă făgăduiesc că voi face mare prăpăd, pentru că am să le spun tătarilor să-şi facă de cap. Şi-ar trece şi aici bucuroşi cuţitele peste beregata oamenilor, dar i-am. prevenit că la fiecare abatere îi aşteaptă frânghia. În Prusia însă, am să-mi dau şi eu frâu liber. Eu să n-ajung? Voi n-aţi putut să vă furişaţi, dar asta e altceva, fiindcă mai lesne tai drumul unei oştiri mai mari decât unei cete ca a mea cu care nu e prea greu să te ascunzi. Am stat de multe ori pitit prin păpurişuri şi oştenii lui Duglas au trecut pe lângă mine fără să bănuiască nimic. Dealtfel, ghinărarul va porni pe urmele hatmanului, şi-mi va lăsa calea liberă.

— Am auzit că i-ai dat multă bătaie de cap! spuse Wołodyjowski mulţumit.

— Ehei, mişelul! adăugă jupân Zagłoba. Trebuia să-şi schimbe cămaşa în fiecare zi, aşa de tare năduşea. Domnia ta nici pe Chowański nu l-ai sâcâit mai cu sârg şi trebuie să recunosc că nici eu n-aş fi făcut-o mai bine, dacă aş fi fost în locul domniei tale, deşi jupân Koniecpolski spunea că Zagłoba îi întrece pe toţi în lupta de hărţuială.

— Mi se pare, îi zise Wołodyjowski lui Kmicic, că dacă Duglas ne va urmări, îl va lăsa aici pe Radziwiłł, ca să te atace.

— Unde nu dă Dumnezeu! Aşa nădăjduiesc şi eu! răspunse Kmicic repede. Când vom începe să ne căutăm unul pe altul, nu mai încape îndoială că o să ne găsim. A treia oară nu va mai trece peste mine, iar dacă va trece, n-am să mă mai ridic de jos. Ţin bine minte toate învăţăturile tale şi toate loviturile de la Lubnie le ştiu ca pe Tatăl nostru. Le repet în fiecare zi cu Soroka, pentru a nu-mi ieşi din mână.

— Ce pot să însemne şiretlicurile! strigă Wołodyjowski. Sabia e temelia!

Vorbele micului viteaz nu fură pe placul lui jupân Zagłoba care i-o plăti pe dată:

— Orice moară de vânt crede că lucrul de căpetenie este să dai din aripi, şi ştii, Michałek, de ce? Pentru că are pleavă sub acoperiş, alias în cap. Meşteşugul războiului se bizuie şi pe înţelepciune, altminteri Roch ar fi mare hatman, iar tu hatman de câmp.

— Ce mai face jupân Kowalski? întrebă Kmicic.

— Jupân Kowalski? Acum poartă coif de oţel pe cap, şi pe bună dreptate, fiindcă varza fiartă în ceaun e cea mai bună. S-a umplut de bani la Varşovia, a făcut rost de un pâlc de călăreţi pe cinste şi s-a dus să slujească la husari sub conducerea cneazului Polubiński, şi toate astea numai ca să poată încrucişa sabia cu Carolus. Vine în fiecare zi la noi în cort şi-şi holbează ochii pretutindeni, tot-tot o vedea gâtul vreunui urcior ieşind din paie. Nu pot să-l dezvăţ de beţie pe flăcăul ăsta. Nu-i foloseşte nimic pilda mea! Dar l-am prevenit că părăsirea steagului laudanian nu se va sfârşi cu bine pentru el. Tâlharul şi nerecunoscătorul! Cu toate binefacerile pe care le-a cunoscut din partea mea, m-a părăsit pentru o suliţă. Decât aşa fiu, mai bine lipsă!

— Domnia ta l-ai crescut?

— Ascultă, domnia ta, te poftesc să nu mă mai faci ursar. Lui Jupân Sapieha, care m-a întrebat acelaşi lucru, i-am răspuns că a avut acelaşi praeceptorem cu Roch, dar acela n-am fost eu, care m-am îndeletnicit cu lemnăria de mic, fiind foarte priceput în potrivirea doagelor.

— Mai întâi că domnia ta n-ai cuteza să-i spui una ca asta lui jupân Sapieha, se împotrivi Wołodyjowski, iar în al doilea rând, chipurile îl vorbeşti de rău pe Kowalski, dar ţii la el ca la ochii din cap.

— Jupâne Michał, îl prefer pe el, fiindcă niciodată n-am putut să sufăr cărăbuşii şi iubăreţii leşinaţi care, cum văd o femeie, încep să se dea peste cap ca nişte jigodii nemţeşti.

— Sau ca maimuţele din grădina palatului Kazanowski, cu care te-ai luptat domnia ta!

— Râdeţi, râdeţi, dar a doua oară o să cuceriţi Varşovia singuri!

— Aşadar, domnia ta ai cucerit-o?

Păi cine expugnavit{20} poarta Cracoviei? Cine-a făcut să fie întemniţaţi ghinărarii? Acum stau la Zamość, hrăniţi numai cu pâine şi apă; ori de câte ori se uită la Wranghel, Wittemberg spune: „Zagłoba ne-a băgat aici!” şi încep să plângă amândoi. Dacă jupân Sapieha n-ar fi bolnav şi s-ar afla aici, v-ar spune el cine a smuls prima căpuşă suedeză de pe trupul Varşoviei.

— Pentru Dumnezeu, se rugă Kmicic, faceţi-mi hatârul şi trimiteţi-mi veste despre bătălia care va avea loc la Varşovia. Voi număra pe degete zilele şi nopţile şi nu voi cunoaşte liniştea până când nu voi afla ceva sigur.

Zagłoba îşi duse un deget la frunte.

— Ascultaţi vorba mea, zise, pentru că tot ce spun eu se va îndeplini. Tot aşa cum paharul ăsta stă înaintea mea. Ori nu stă, ai?

— Stă, stă! Vorbeşte, domnia ta!

— Bătălia asta o vom câştiga sau o vom pierde.

— Asta ştie oricine! se amestecă Wołodyjowski.

— Mai bine ai tăcea, jupâne Michał, şi ai învăţa de la mine. Presupunând că vom pierde bătălia, ştii ce va urma? Vezi că nu ştii, pentru că ai şi început să-ţi mişti ţepii de sub nas. Vă spun eu, nu va urma nimic.

Kmicic care era foarte iute, zvâcni în picioare, lovi paharul de masă şi strigă:

— Baţi apa-n piuă, domnia ta!

— Vă spun că nu va urma nimic! răspunse Zagłoba. Sunteţi tineri şi nu înţelegeţi că, aşa cum stau lucrurile acum, regele, ţara noastră, oştirile noastre pot să piardă cincizeci de bătălii una după alta. şi războiul se va duce mai departe, şleahticii se vor aduna iarăşi şi odată cu ei toate stările. Nu izbândim o dată, izbândim a doua oară, şi tot aşa, până când puterea vrăjmaşului se va împuţina de tot. Dar dacă suedezii vor pierde o singură bătălie mai însemnată, vor vedea pe dracu, şi ei şi electorul.

Zagłoba se înflăcără, dădu paharul peste cap, îl puse pe masă şi vorbi mai departe.

— Ascultaţi, că asta n-o s-o auziţi din gura oricui: nu oricine poate privi lucrurile de sus. Unii îşi spun aşa: ce ne mai aşteaptă aici, câte bătălii, câte înfrângeri, la care nu-i prea greu să ne gândim câtă vreme ne războim cu Carolus. câte lacrimi? Şi nu puţini, se vor îndoi şi vor huli împotriva milostivirii lui Dumnezeu şi a Maicii Preciste. Dar eu vă întreb: ştiţi ce-i aşteaptă pe vandalii ăştia? Pieirea! Şi ştiţi ce ne aşteaptă pe noi? Biruinţa! Ne vor bate încă de o sută de ori. prea bine. dar noi îi vom bate a suta una oară şi vom isprăvi cu ei.

Spunând acestea, jupân Zagłoba închise ochiul o clipă, dar îl deschise numaidecât, privi înainte şi strigă deodată din toate puterile:

— Biruinţa, biruinţa!

Kmicic aproape simţi cum i se urcă sângele în obraji de bucurie.

— Pe legea mea, are dreptate, zău aşa! Altfel nu poate fi! Acesta va fi sfârşitul războiului!

— Trebuie să recunosc că aici nu-ţi lipseşte nimic! rosti Wołodyjowski, lovindu-se cu palma peste frunte. Republica poate fi cotropită, dar nimeni nu poate rămâne prea mult în ea. până la urmă tot trebuie să facă drumul înapoi.

— Ai, cum nu-mi lipseşte?! zise Zagłoba bucuros de laudă. Dacă-i aşa, apoi să prorocesc şi mai multe, Dumnezeu e alături de cei drepţi! Domnia ta, aici se întoarse spre Kmicic, ai să-l învingi pe trădătorul Radziwiłł, ai să te duci la Taurogi să-ţi iei jupâniţa, ai să te însoţeşti cu ea şi o să creşteţi mulţi copii. Să-mi înţepenească vârful limbii, dacă n-o fi aşa cum spun… Pentru Dumnezeu, numai să nu mă înăbuşi!

Jupân Zagłoba avea dreptate să se teamă, fiindcă jupân Kmicic îl luă în braţe, îl săltă în sus şi-l strânse de-i ieşi ochiul din orbită. Abia apucă să stea pe propriile picioare, abia îşi trase sufletul, că Wołodyjowski îl şi luă de braţ şi-l întrebă nerăbdător:

— Acum e rândul meu! Pe mine ce mă aşteaptă, domnia ta?

— Dumnezeu să te binecuvânteze, jupâne Michał! Nu te teme. zvârluga ta îţi va naşte un cârd de odrasle. Of!

— Vivat! strigă Wołodyjowski.

— Mai întâi să isprăvim cu suedezii! adăugă Zagłoba.

— O să isprăvim, o să isprăvim! strigară tinerii polcovnici zăngănindu-şi săbiile.

— Vivat izbânda!