Capitolul XXIV.

După o săptămână, jupân Kmicic trecu hotarul în Prusia electorului la Rajgród. Fără prea multă greutate, deoarece înainte de plecarea hatmanului de câmp se afundase prin păduri neumblate, astfel că Duglas era încredinţat că şi ciambulul lui pornise spre Varşovia odată cu polcurile tătaro-lituaniene, lăsând garnizoane neînsemnate prin cetăţui pentru apărarea ţinutului.

Duglas plecă şi el pe urmele lui Gosiewski, împreună cu Radziejowski şi Radziwiłł.

Kmicic află această veste înainte de a trece hotarul şi se necăji cumplit că nu va putea da ochi cu duşmanul de moarte; se temea de asemenea că Bogusław îşi va primi pedeapsa din alte mâini, anume ale lui Wołodyjowski, care jurase şi el să se răzbune.

După care, neputând să se răzbune pentru suferinţele Republicii şi ale sale de trădător, se răzbună înfricoşător pe proprietăţile electorului.

În noaptea în care tătarii trecură pe lângă stâlpul de graniţă, cerul se înroşi, răsunară ţipetele şi plânsul oamenilor călcaţi de tăvălugul războiului. Oricine cerşea îndurare în limba polonă, era cruţat din porunca lui jupân Andrzej, în schimb, aşezările nemţeşti, coloniile, satele şi târgurile se preschimbau într-un râu de foc, iar locuitorii înspăimântaţi erau căsăpiţi fără milă.

Şi nici uleiul pe care corăbierii îl varsă în mare pentru domolirea talazurilor nu se împrăştie atât de repede cum se împrăştie ciambulul de tătari şi volintiri prin locurile liniştite până atunci şi fără primejdie. Parcă fiecare tătar ştia să se îndoiască şi să se întreiască, să fie în câteva locuri în acelaşi timp, să taie şi să pârjolească.

Jupân Kmicic îşi ţinuse tătarii atâta vreme în frâu, încât atunci când îi slobozi ca pe un stol de păsări răpitoare, aproape că îşi pierdură minţile măcelărind şi pustiind. Se întreceau unii pe alţii şi, pentru că nu puteau să ia prinşi, se scăldau în sânge omenesc de dimineaţa până seara.

Până şi jupân Kmicic, având şi el destulă sălbăticie în inima lui, îşi dădu frâu liber şi, cu toate că nu-şi mânjea mâinile omorând pe cei fără apărare, privea cu mulţumire la sângele care curgea şiroaie. Iar sufletul lui era liniştit şi conştiinţa nu-l mustra, pentru că era vorba de sânge străin şi pe deasupra de eretici, aşa că socotea că face un lucru prea plăcut lui Dumnezeu şi mai ales sfinţilor.

Pentru că electorul, vasal, prin urmare sluga Republicii, care trăia din binefacerile ei, ridicase cel dintâi braţu-i pângăritor asupra reginei şi stăpânei sale, aşadar trebuia pedepsit, iar jupân Kmicic nu era decât unealta mâniei dumnezeieşti.

De aceea, în fiecare seara îşi rostea în linişte rugăciunile la lumina aşezărilor nemţeşti care ardeau, iar când strigătele celor ucişi îl făceau să greşească socoteala, o lua de la început, ca să nu-şi împovăreze sufletul arătând nepăsare în slujba lui Dumnezeu.

În inima lui sălăşluiau însă şi alte simţăminte stârnite, în afară de cucernicie, tulburări felurite, legate de amintirea anilor de altădată. Deseori îi veneau în minte vremurile când îl hărţuise cu atâta folos pe Chowański, şi vechii tovarăşi îi apăreau aievea parcă înaintea ochilor: Kokosiński, uriaşul Kulwiee-Hippocentaurus, pătatul Ranicki din neam de senatori, Uhlik, care cânta din fluier, Rekuć, neîmpovărat de sânge omenesc, şi Zend, care imita cu iscusinţă păsările şi animalele.

— Se perpelesc cu toţii în iad afară poate de Rekuć; acum şi-ar fi putut face de cap, ar fi înotat în sânge fără să cadă în păcat şi cu folos pentru Republică!

Şi jupân Andrzej ofta adânc, gândindu-se cât de primejdioasă este samavolnicia, de vreme ce în zorii tinereţii închise pe veci calea spre faptele vrednice de laudă.

Dar, cel mai, mult îl chinuia gândul la Oleńka. Cu cât înainta mai mult în ţinuturile prusiene, cu atât mai mult îl ardeau rănile inimii, de parcă pojarurile pe care le lăsă în urmă îi scormoneau totodată şi vechea dragoste. Aproape în fiecare zi îi spunea jupâniţei în gând: „Porumbiţă preascumpă, poate că m-ai şi uitat, iar dacă îţi mai aduci, aminte de mine, ţi se umple inima de supărare, eu însă, departe sau aproape, ziua şi noaptea, în ceasuri de răgaz şi trudă pentru ţară, mă gândesc mereu la tine şi sufletu-mi zboară spre tine peste poduri şi ape, ca o pasăre ostenită, ca să se aşeze la picioarele tale. Republicii şi ţie v-aş da tot sângele meu, dar vai mie dacă în inima ta mă vei socoti totdeauna un nelegiuit!”

Gândind astfel, înainta tot mai adânc spre miazănoapte pe lângă hotar, tăia şi ardea, nelăsând în viaţă pe nimeni, îl chinuia un dor cumplit. Ar fi vrut să ajungă a doua zi la Taurogi, dar până acolo mai avea de străbătut drum lung şi greu, deoarece în toate olaturile prusiene clopotele începuseră să dea zvon de primejdie. Puneau mâna pe arme cu mic cu mare, ca să pună stavilă nimicirii înfricoşătoare; se chemau garnizoanele din oraşe oricât de îndepărtate, se alcătuiau polcuri până şi din slujitori din târguri, aşa că în curând un tătar avea pretutindeni împotriva lui două sute de luptători.

Kmicic cădea ca trăsnetul asupra acestor pâlcuri, izbea, împrăştia, spânzura, ieşea din vâltoare, se ascundea şi înainta iarăşi prin valuri de foc, deşi nu mai putea merge tot atât de repede ca înainte. Câteodată se vedea nevoit să se pitească săptămâni întregi, asemeni tătarilor, prin tufărişuri sau, în trestiile de pe malul bălţilor. Localnicii se adunau tot mai mulţi, hăituindu-l ca pe lupi, dar şi el sfârteca asemeni fiarei încolţite, care ucide dintr-o singură muşcătură, şi nu se mulţumea să se apere, hărţuind la rându-i.

Uneori, plăcându-i lucrul temeinic, cu toate că era urmărit, nu pleca dintr-un olat până când nu-l trecea prin foc şi sabie. Numele lui ajunse nu se ştie cum la urechile oamenilor, răsunând însoţit de spaimă până la ţărmul Balticii.

Jupân Babinicz putea într-adevăr să treacă hotarul înapoi în Republică şi, cu toată împotrivirea garnizoanelor suedeze, să înainteze mai repede spre Taurogi, dar n-o făcea, fiindcă dorea să slujească Republica înainte de toate.

În acest timp, veniră veşti care sporiră curajul şi dorinţa de răzbunare a localnicilor, umplând de jale inima lui Babinicz. Se zvoni pretutindeni de marea bătălie de la Varşovia, pe care regele polonez chipurile o pierduse. „Carol Gustav şi electorul au înfrânt toată oştirea lui Kazimierz”, se bucurau prusienii. „Varşovia a fost cucerită din nou. E cea mai măreaţă biruinţă şi acum s-a isprăvit cu Republica!”

Toţi prinşii, cărora tătarii le puneau foc la tălpi, repetau acelaşi lucru; fără îndoială, erau şi veşti nesigure, cum se întâmplă de obicei în vremuri de război. Asemenea ştiri glăsuiau că oştirea a fost nimicită cu totul, hatmanii au pierit, iar regele Jan Kazimierz a căzut în robie.

Aşadar, totul se sfârşise? Republica aceea care se ridica biruitoare să fi fost oare doar o amăgire? Atâta putere, atâta oştire, atâţia oameni mari şi războinici cu faimă: hatmanii, regele, jupân Czarniecki cu polcurile lui neînvinse, mareşalul coroanei, ceilalţi magnaţi cu steagurile şi slujitorii lor, să se fi dus oare totul de râpă, să se fi risipit ca un fum? Ţara asta nefericită nu mai are oare alţi apărători afară de cetele de răzvrătiţi, care se vor destrăma ca ceaţa la vestea înfrângerii?

Jupân Kmicic îşi smulgea părul din cap şi îşi frângea mâinile, îşi umplea pumnii de pământ jilav şi-l lipea de fruntea încinsă.

„Voi pieri şi eu! îşi spuse în gând, dar mai întâi voi scălda ţinutul acesta în sânge!”

Şi începu să lupte încrâncenat de deznădejde; nu se mai ascundea, nu se mai pierdea prin păduri şi păpurişuri; îşi căuta moartea, se arunca asemenea unui smintit asupra unor forţe de trei ori mai mari, hăcuindu-le şi călcându-le în copitele cailor. Tătarii îşi pierdură orice simţăminte omeneşti, preschimbându-se într-o haită de fiare. Oameni prădalnici, dar nu prea buni pentru lupte la câmp deschis, nepierzând nimic din îndemânarea de a întinde capcane, tot luptând mereu, ajunseră în stare să ţină piept celei mai bune călărimi din lume şi să sfărâme până şi pâlcurile străjilor din Dalekarlia. Încăierându-se cu gloatele prusiene, o sută de tătari răzbeau cu uşurinţă două şi trei sute de flăcăi zdraveni, înarmaţi cu flinte şi cuţite.

Kmicic îi dezvăţă să se împovăreze cu prăzi, luau numai bani, mai ales aur, pe care-l coseau la şa. De aceea, când cădea vreunul din ei, se băteau cu turbare pentru a pune mâna pe calul şi şaua lui. Îmbogăţindu-se în acest fel, nu-şi pierdură nimic din iuţeala aproape neomenească. Cunoscând că sub nici o căpetenie n-ar fi avut parte de atâta pradă, se legară de Babinicz cum se leagă câinii de vânător şi, după frecare bătălie, cu o cinste vrednică de slujitorii lui Mahomed, încredinţau lui Soroka şi celor doi Kiemliczi partea leului din prada ce se cuvenea „viteazului”.

— Pe Allah! spunea Akbak-Ulan. Puţini dintre ei vor vedea Bahcisaraiul, dar aceia care se vor întoarce, vor ajunge mârzaci de frunte.

Babinicz, care învăţase de mult să se hrănească de pe urma războiului, strânse bogăţii impunătoare; moartea însă, pe care o căuta mai mult decât aurul, n-o afla nicăieri.

Se scurse încă o lună de hărţuieli şi trudă care întreceau orice închipuire. Deşi hrăniţi cu ovăz şi grâu prusian, bahmeţii aveau neapărată nevoie de cel puţin câteva zile de răgaz, de aceea, tânărul polcovnic, vrând în acelaşi timp să afle veşti şi să împlinească lipsa de oameni cu noi volintiri, se retrase nu departe de apa Dospadei în pământurile Republicii.

Veştile sosiră în curând şi încă de tot îmbucurătoare, aşa că jupân Andrzej fu cât pe aci să-şi piardă minţile. Era adevărat că viteazul şi nenorocosul rege Jan Kazimierz pierduse marea bătălie de la Varşovia, care ţinuse trei zile încheiate, dar din ce pricină?

Oastea şleahticilor se împrăştiase dinainte în cea mai mare parte pe meleagurile de baştină, iar cei care mai rămăseseră nu mai luptaseră cu înflăcărarea cu care luaseră Varşovia, producând panică în a treia zi de bătălie. În primele două zile, izbânda înclinase de partea polonezilor. Trupele regulate, în schimb, de astă dată nu în lupta de hărţuială, ci într-o bătălie însemnată cu oştenii cei mai bine muştruluiţi din Europa, arătaseră atâta pricepere şi îndârjire, încât uimiseră până şi pe ghinărarii suedezi şi brandenburghezi.

Regele Jan Kazimierz se acoperise de o faimă nepieritoare. Se spunea că se dovedise a fi un conducător pe măsura lui Carol Gustav şi dacă toate poruncile lui ar fi fost ascultate, vrăjmaşul ar fi pierdut încleştarea hotărâtoare şi războiul ar fi luat sfârşit, Kmicic ascultă veştile din gura unor martori la faţa locului, deoarece se întâlni cu şleahtici care luaseră parte la luptă. Unul dintre ei îi povesti despre ciocnirea grozavă a husarilor, în timpul căreia Carolus, nevrând să dea înapoi, cu toate rugăminţile ghinărarilor, era aproape să-şi piardă viaţa. Toţi susţineau că oştirea nu fusese zdrobită şi hatmanii nu pieriseră. Din contră, afară de oastea şleahticilor, toate polcurile rămăseseră neatinse, retrăgându-se în bună rânduială spre miazăzi.

Pe podul Varşoviei, care se frânsese, pierduseră doar tunurile, dar „înflăcărarea trecuse întreagă peste Vistula”.

Oştirea se jura pe toţi sfinţii că, având o căpetenie ca Jan Kazimierz, va învinge în bătălia următoare pe Carol Gustav, pe elector şi pe oricine va mai fi nevoie, pentru ca de astă dată fusese doar o încercare a forţelor şi, deşi neprielnică, curajul şi încrederea în viitor sporiseră.

Kmicic se străduia să înţeleagă de ce veştile dintâi erau atât de cumplite. I se spunea că regele suedez răspândise înadins ştiri umflate, în fapt neştiind nici el prea bine ce să facă. Rotmiştrii suedezi, pe care jupân Andrzej îi prinse după o săptămână, întăriră această părere.

Tot de la ei află că electorul trăia în mare spaimă, gândindu-se tot mai mult cum să scape cu faţa curată, deoarece mare parte din oştenii lui căzuseră la Varşovia, iar ceilalţi se umplură de boli care-i secerau mai abitir decât polonezii. Între timp, cei din Wielkopolska, dorind să-şi plătească ruşinea de la Ujście şi toate suferinţele îndurate, năvăliseră în ţinuturile monarhiei brandenburgice, pârjolind şi tăind, nelăsând în urmă decât pământul şi apa. După spusele rotmiştrilor, era aproape ceasul în care electorul îi va părăsi pe suedezi, unindu-se cu cel mai puternic.

„Trebuie dar să-l pârjolesc bine, se gândi Kmicic, ca să se grăbească.”

Caii fiind odihniţi şi ciambulul împlinit cu volintiri, trecu iarăşi Dospada şi năvăli asupra aşezărilor nemţeşti ca un duh al nimicirii.

Mai multe cete îi urmară pilda, întâmpinând o apărare mai slabă, lăţi şi mai mult pustiirea. Noutăţile soseau una mai bună decât alta, atât de îmbucurătoare, încât erau greu de crezut.

Mai întâi se zvoni că regele suedez, care se retrăsese după bătălia de la Varşovia până la Radom, grăbeşte acum cât poate spre Prusia regală. Ce se întâmplase? De ce se retrage? Răspunsul la aceste întrebări întârzie o vreme, până când Republica vui din nou de numele lui jupân Czarniecki. Bătuse la Lipiec, bătuse la Strzemeszno, lângă Rawa zdrobise străjile dinapoi alo lui Carol care fugea, apoi, aflând că două mii de raitieri se întorc de la Cracovia, îi atacase fără şovăire şi nu lăsase în viaţă nici un martor al prăpădului. Polcovnicul Forgell, fratele ghinărarului, alţi patru polcovnici, trei ajutori de polcovnici, treisprezece rotmiştri şi douăzeci şi trei de porucinici căzuseră în mâinile polonezilor. Unii spuneau că sunt încă o dată pe atâta, în timp ce alţii susţineau duşi de înflăcărare că Jan Kazimierz nu fusese înfrânt la Varşovia, ci dimpotrivă, biruise, iar marşul lui spre miazăzi era doar un şiretlic menit să-l înşele pe vrăjmaş.

Până şi Kmicic începu să gândească astfel, deoarece slujind în oştire încă de pe vremea când era un flăcăiandru, cunoştea meşteşugul războiului şi nu mai auzise niciodată de asemenea izbândă, după care biruitorii s-o ducă şi mai rău ca înainte. Şi nu mai încăpea îndoială că suedezilor le mergea mai rău după bătălia de la Varşovia.

Jupân Andrzej îşi aduse aminte vorbele lui Zagłoba care îi spusese, când se văzuseră ultima dată, că izbânzile nu vor îndrepta norocul suedezilor, în schimb, o bătălie hotărâtoare pierdută, le poate veni de hac.

„Are minte de cancelar! se gândi Kmicic. Ştie să citească viitorul ca într-o carte.”

Aici îşi aminti şi celelalte prevestiri ale lui jupân Zagłoba, cum că el, Kmicic, alias Babinicz, va ajunge la Taurogi, o va găsi pe Oleńka lui, se vor împăca, se vor lua şi vor creşte copii spre fala ţării. Când îşi aduse aminte toate acestea, începu să-i curgă foc prin vine; nu mai vroia să piardă nici o clipă, de aceea hotărî să amâne un timp măcelul prusienilor şi să zboare la Taurogi.

Dar tocmai în ajunul plecării veni la el un şleahtic laudanian din steagul lui Wołodyjowski, aducând o scrisoare de la micul cavaler.

„Împreună cu hatmanul de câmp al Lituaniei şi prinţul stolnic, mergem asupra lui Bogusław şi a lui Waldek, scria jupan Michał. Vino să te uneşti cu noi, căci se va găsi prilej pentru o răzbunare dreaptă; pe de altă parte, trebuie să-i răsplătim cum se cuvine pe prusieni pentru asuprirea Republicii!”

Lui jupân Andrzej mai că nu-i venea să-şi creadă ochilor şi o vreme bănui că şleahticul fuse trimis înadins de vreo căpetenie suedeză sau prusiana, ca să-l atragă cu ciambulul în capcană. Să încerce oare jupân Gosiewski pentru a doua oară să intre în ţinuturile prusiene? N-avea încotro, trebuia sa creadă. Scrisul şi peceţile erau ale lui Wołodyjowski şi, în cele din urmă, şi-l aminti şi pe şleahtic. Aşa că începu să-l cerceteze, unde se află jupân Gosiewski şi încotro plănuieşte s-o apuce?

Şleahticul era destul de mărginit. El nu are nevoie să ştie unde vrea să se ducă hatmanul; ştie doar că hatmanul în fruntea aceloraşi polcuri lituaniene şi tătare se găseşte la două zile de drum, iar steagul laudanian e tot cu el. Un timp îl împrumutase jupân Czarniecki, dar îl trimisese demult înapoi, aşa că acum merg cu toţii acolo unde-i conduce hatmanul.

— Se vorbeşte, isprăvi şleahticul, că vom porni spre Prusia, şi oştenii se bucură grozav. Dar treaba noastră este să ascultăm poruncile şi să ne batem.

Ascultându-i istorisirea, Kmicic nu mai stătu în cumpănă şi plecă repede spre hatman, iar după două zile, noaptea târziu, căzu în braţele lui Wołodyjowski care, după ce-l strânse la piept, strigă:

— Graful Waldek şi prinţul Bogusław sunt la Prostki, sapă şanţuri, ca să întărească tabăra. Vom merge asupra lor.

— Astăzi? întrebă Kmicic.

— Mâine în zori, adică peste două sau trei ceasuri.

Aici îşi căzură iarăşi în braţe.

— Parcă îmi spune ceva că Dumnezeu ne va ajuta şi-l vom prinde! strigă Kmicic mişcat.

— Tot aşa gândesc şi eu.

— Am jurat că voi posti toată viaţa în ziua în care-l voi întâlni.

— Ajutorul lui Dumnezeu nu va fi de prisos! răspunse jupân Michał. N-am să te pizmuiesc dacă norocul va fi de partea ta, căci nedreptatea pe care ai suferit-o tu este mai mare.

— Michał, n-am văzut un cavaler mai vrednic ca tine

— Jędrek, lasă-mă să te privesc. Te-ai înnegrit grozav din pricina vântului, dar ştiu că te-ai umplut de faimă. Toate polcurile ţi-au privit lucrarea cu admiraţie neprecupeţită. Peste tot numai dărâmături şi cadavre. Eşti un oştean înnăscut. Până şi jupân Zagłoba, dacă ar fi fost aici, cu greu ar fi putut născoci despre sine ceva mai bun.

— Pentru Dumnezeu, dar unde-i jupân Zagłoba?

— A rămas cu jupân Sapieha, pentru că i-au secat lacrimile plângându-l pe Roch Kowalski.

— Păi, jupân Kowalski a murit?

Wołodyjowski îşi strânse buzele:

— Ştii cine l-a ucis?

— De unde să ştiu? Hai, spune!

— Prinţul Bogusław!

Kmicic se învârti pe călcâie, de parcă fusese împuns eu sabia, şi începu să tragă aerul în piept şuierând, în cele din urmă scrâşni cumplit din măsele şi, aruncându-se pe laviţă, îşi sprijini tăcut capul în mâini.

Wołodyjowski bătu din palme şi-i porunci slujitorului să aducă băutură. După care şezu lângă Kmicic, umplu paharele şi începu să vorbească:

— Roch Kowalski a murit ca un cavaler, deie Domnul să murim şi noi la fel. E destul să-ţi spun că însuşi Carolus s-a îngrijit după izbândă de îngroparea lui şi la mormânt un regiment întreg a tras cu muschetele.

— Măcar dacă n-ar fi murit de mâna asta blestemată! strigă Kmicic.

— Aşa-i, de mâna lui Bogusław, ştiu de la husarii care au văzut cu ochii lor cum s-a întâmplat nenorocirea.

— Tu n-ai fost acolo?

— Într-o bătălie nu poţi să-ţi alegi locul, stai unde ţi se porunceşte. Dacă eram acolo, apoi ori eu nu mai eram aici, ori Bogusław nu mai săpa şanţuri la Prostki.

— Spune-mi şi mie cum s-au petrecut lucrurile. O să-mi sporească îndârjirea.

Wołodyjowski bău, îşi şterse mustăcioara bălaie şi începu:

— Cred că ai auzit şi tu destule despre bătălia de la Varşovia, pentru că toată lumea vorbeşte despre ea, aşa că n-am să mai stărui şi eu prea mult asupra ei. Milostivul nostru stăpân. să-i dea Dumnezeu sănătate şi viaţă lungă, pentru că dacă era alt rege, ţara ar fi murit sugrumată de atâtea nenorociri. s-a dovedit un mare conducător. Dacă ascultarea era pe măsura căpeteniei, dacă noi am fi fost vrednici de el, cronicile ar fi pomenit de o nouă biruinţă la Varşovia, la fel de însemnată ca şi cele de la Grünwald şi Beresteczko. În scurt, în ziua dintâi i-am bătut pe suedezi. În a doua zi, norocul a început să încline când într-o parte, când în cealaltă, dar tot noi am fost deasupra. Atunci au dat năvală şi husarii lituanieni, conduşi de cneazul Polubiński, un mare oştean; printre ei se afla şi Roch. I-am văzut când au pornit, cum te văd şi pe tine acum, fiindcă stăteam cu laudanienii pe o colină în apropierea şanţurilor. Erau o mie două sute de oameni şi cai fără pereche în lume. Treceau la vreo două sute de paşi de noi şi se cutremura pământul sub ei. Am văzut pedestrimea din Brandenburg înfigându-şi degrabă suliţele în pământ, ca să stăvilească primul avânt. Alţii trăgeau cu muschetele, de se acoperiseră de fum. Ne uităm: husarii lăsaseră caii să alerge în voie. Dumnezeule, ce iureş! S-au năpustit ca vijelia. au pierit! Oştenii mei încep să strige: „Răzbesc, răzbesc!'; O vreme nu mai vedem nimic. Deodată, răsună un trosnet uriaş, de parcă o mie de fierari bat cu ciocanele pe nicovală. Ne uităm: Isuse, Mărie! Pedestrimea electorului e culcată la pământ, asemenea lanului de secară peste care a trecut furtuna; iar ei sunt, hăt! în spatele ei: doar steguleţele de la suliţe se mai văd fâlfâind. Se reped asupra suedezilor! Lovesc pe raitieri şi trec peste ei, izbesc al doilea polc şi-l culcă ia pământ! Văzduhul răsună de bubuitul tunurilor. Îi vedem, pentru că vântul împrăştie fumul. Frâng şi pedestrimea suedeză. Totul fuge, totul se prăbuşeşte şi se dă în lături, iar ei înaintează ca pe o uliţă largă. mai aveau puţin şi ar fi străpuns întreaga armie! Se ciocnesc însă cu un polc de străji călare, în mijlocul cărora se află Carolus. şi străjile se împrăştie ca bătute de vânt!

Aici, Wołodyjowski îşi întrerupse povestea, deoarece Kmicic îşi duse mâinile la ochi şi începu să strige:

— Maică Precistă, o dată să vezi aşa ceva şi pe urmă poţi să mori!

— Ochii mei nu vor mai vedea niciodată asemenea atac! continuă micul cavaler. Am primit şi noi poruncă să pornim. Mai mult eu n-am văzut, dar ce-am să-ţi spun, am auzit de la un polcovnic care se afla alături de Carol şi a fost martor la întâmplare. Când a văzut că husarii sfărâmă totul în cale, acelaşi Forgell, care a căzut mai târziu la Rawa în mâinile noastre, s-a repezit la mâinile lui Carol: „Măria ta, scapă Suedia! Scapă-ţi viaţa! a strigat. Retrage-te degrabă, că nimic nu-i mai poate opri!” Iar Carolus: „Nu mai e de nici un folos să dăm înapoi din faţa lor, trebuie să-i oprim sau să pierim!” Ceilalţi ghinărari vin în fugă, se roagă şi ei, dar totul e zadarnic. A pornit înainte. s-au ciocnit şi suedezii au fost răzbiţi mai repede decât ai număra până la zece. Cine se prăbuşea, era călcat în picioarele cailor; alţii s-au risipit ca potârnichile. Au început să-i taie. Regele s-a răzleţit într-o parte; Kowalski l-a ajuns şi l-a recunoscut, pentru că-l văzuse de două ori. S-a năpustit asupra lui! Un raitier i-a sărit în ajutor. Dar Roch l-a despicat în două mai iute ca fulgerul, o spun cei care au fost de faţă. Atunci însuşi regele s-a aruncat asupră-i.

Wołodyjowski se întrerupse iarăşi şi răsuflă adânc, dar Kmicic îl grăbi numaidecât:

— Sfârşeşte odată, că abia-mi mai trag sufletul!

— S-au ciocnit la mijlocul câmpului şi caii s-au izbit în piept, apoi s-au învălmăşit. „Când mă uit, ne spune polcovnicul, regele era la pământ cu cal cu tot!” S-a ridicat, a tras cu pistolul, dar n-a nimerit. Roch l-a apucat de păr, pentru că-i căzuse pălăria. Ridicase sabia, suedezii înlemniseră de groază, căci nu mai aveau timp să-i sară în ajutor, când deodată Bogusław a ieşit ca din pământ şi a tras cu pistolul în urechea lui Kowalski, spărgându-i coiful şi tigva.

— Pentru Dumnezeu! N-a mai avut timp să dea cu, sabia?! strigă jupân Andrzej trăgându-se de ciuf.

— Dumnezeu nu l-a dăruit cu această mângâiere! răspunse jupân Michał. Împreună cu jupân Zagłoba am ghicit ce s-a întâmplat. Sărmanul, îi slujise de mic pe Radziwiłłi, socotindu-i stâpânii lui legiuiţi, şi când l-a văzut pe Bogusław, trebuie să se fi înfricoşat. Poate că nu se gândise niciodată să ridice mâna asupra lui Radziwiłł. Se întâmplă şi aşa de multe ori! A plătit şovăiala cu viaţa. Ciudat om mai e şi jupân Zagłoba, nu-i era unchi şi nici rudă, dar nici pe copilul lui nu l-ar fi plâns atâta. La drept vorbind, n-a avut de ce, fiindcă oricine ar vrea să moară acoperit de slavă asemenea lui Kowalski. Şleahticii şi oştenii doar pentru asta se nasc, ca să piară în luptă, dacă nu azi, atunci mâine, iar despre Kowalski se va scrie în cronici şi urmaşii îi vor pomeni în veci numele.

Wołodyjowski tăcu, iar după o clipă îşi făcu semnul crucii şi spuse:

— Dumnezeu să-l odihnească în veşnică lumină.

— În vecii vecilor! sfârşi Kmicic.

Un răstimp, rostiră rugăciuni amândoi, rugându-se poate pentru o moarte asemănătoare, numai nu de mâna lui Bogusław; în sfârşit, jupân Michał zise:

— Părintele Piekarski ne-a făgăduit că sufletul lui Kowalski s-a dus drept în rai.

— Nici vorbă, de aceea nu mai are nevoie de rugăciunile noastre.

— Rugăciunile nu strică niciodată, pentru că sunt trecute în socoteala altora, poate chiar într-a noastră;

Kmicic oftă.

— Eu îmi pun toată nădejdea în mila lui Dumnezeu! spuse. Gândesc că pentru tot ce am făptuit în ţinuturile prusiene, voi scăpa măcar de câţiva ani de purgatoriu.

— Totul se trece la răboj. Tot ce taie sabia pe pământ, scriu la socoteală pisarii cerului.

— L-am slujit şi eu pe Radziwiłł. spuse Kmicic, dar nu mă sperii deloc la vederea lui Bogusław. O, Doamne, nu e prea departe până la Prostki! Să nu uiţi, Doamne, că e şi duşmanul tău, fiindcă e un eretic, care nu o dată a hulit împotriva credinţei tale!

— Şi al ţării! adăugă Wołodyjowski. Trag nădejde că se apropie şi sorocul lui. Jupân Zagłoba prevestea acelaşi lucru după atacul husarilor şi vorbea lăcrimând de jale ca un proroc. Îl blestema pe Bogusław de ţi se ridica părul măciucă. Prinţul Kazimierz Michał, care merge cu noi împotriva lui, a văzut în vis două trâmbiţe aurii, cum poartă Radziwiłłii pe blazon, muşcate de un urs şi a doua zi a spus: „Mie sau altuia dintre Radziwiłłi trebuie să ni se întâmple o nenorocire.”

— De un urs? întrebă Kmicic pălind.

— Întocmai.

Chipul lui jupân Andrzej se destinse, luminat parcă de strălucirile zorilor, îşi înălţă ochii, întinse braţele spre cer şi rosti grav:

— Eu am pe blazon un urs. Slavă ţie, Doamne! Slavă ţie, Maică Preasfântă! Doamne, Dumnezeule, nu sunt vrednic de mila ta!

Auzind acestea, Wołodyjowski se înduioşă grozav, cunoscând deodată că e vorba de un semn al cerului.

— Jędrek! strigă. Ca să-ţi spulberi îndoiala, îmbrăţişează picioarele lui Christos înainte de bătălie, iar eu am să mă rog să-l întâlnesc pe Sakowicz.

— Prostki! Prostki! repetă Kmicic cuprins parcă de fierbinţeală. Când pornim?

— Înainte de a se lumina de ziuă; în curând încep să se reverse zorile.

Kmicic se apropie de fereastra cu geamul spart, privi la cer şi exclamă:

— Stelele pălesc. Ave Măria.

Deodată, se auzi cântecul îndepărtat al unui cocoş şi în acelaşi timp răsunară nu prea tare trâmbiţele. După cât ţi-ar trebui să spui câteva rugăciuni, tot satul începu să se frământe. Se auzea scrâşnetul fierului, nechezatul cailor. Pâlcuri întunecate de călăreţi se adunau în drum.

Văzduhul începu să se lumineze; lucirile palide începură să argintuiască vârfurile suliţelor, răsfrângându-se pe lamele săbiilor şi scoţând din întuneric chipuri mustăcioase şi ameninţătoare, coifuri, calpace, căciuli, cuşmele de oaie ale tătarilor, cojoace miţoase, sâhăidace. În sfârşit, oastea porni spre Prostki; jupân Kmicic se afla cu străjile dinainte. Polcurile se înşiruiră pe drum, înaintând repede.

Caii din primele rânduri începură să sforăie grozav, urmaţi de ceilalţi; era un semn bun.

Ceţuri albe acopereau lunca şi câmpurile.

Împrejur era linişte, doar cristeii de baltă se chemau prin iarba înrourată.