Capitolul XXV.

În ziua de 6 septembrie, oastea polonă ajunse la Wąsosza, unde se opri pentru popas: oamenii şi caii aveau nevoie de odihnă înainte de bătălie. Vistiernicul hotărâse să rămâie aici patru sau cinci zile, dar întâmplările îi stricară socoteala.

Jupân Babinicz, ca unul care cunoştea bine locurile, fu trimis în cercetare cu două steaguri uşoare de lituanieni şi un ciambul de tătari refăcuţi, deoarece ai lui erau prea osteniţi.

Vistiernicul stărui înainte de plecare să prindă, vreo limbă şi să nu se întoarcă cu mâinile goale. Babinicz se mulţumi să zâmbească, gândindu-se că n-are nevoie de nici un îndemn ca să aducă prinşi, de-ar fi să-i caute şi în mijlocul taberei de la Prostki.

Se întoarse într-adevăr după două zile cu vreo doisprezece prusieni şi suedezi, printre care şi von Rössel, rotmistru în polcul prusian al lui Bogusław.

Podghiazul fu primit în tabără cu mare bucurie. Rotmistrul nu mai trebuia luat la întrebări, deoarece Babinicz îi cercetase pe drum, punându-i sabia în gât. Din mărturisirile lui se arătă că la Prostki nu se află numai polcurile prusiene ale grafului Waldek, ci şi şase polcuri suedeze sub conducerea ghinărarului Izrael: patru de călărime, conduse de Peters, Frytiotson, Tauben şi Ammerstein, şi două de pedestraşi, călăuzite de fraţii Engel. Printre polcurile prusiene, de mâna întâi, afară de cei al grafului Waldek, mai erau al prinţului de Wisrmar, ale lui Bruncel şi Konnaberg, al ghinărarului Walrat şi cele patru steaguri conduse de Bogusław: două de şleahtici prusieni şi două ale lui.

Mare căpetenie era chipurile graful Waldek, dar în fapt îl asculta în toate pe prinţul Bogusław, căruia i se supunea până şi ghinărarul suedez Izrael.

Totuşi vestea cea mai însemnată pe care o împărtăşi von Rössel fu aceea că de la Ełk grăbesc spre Prostki două mii de pedestraşi pomeranieni, iar graful Waldek, temându-se că tătarii vor ataca acest pâlc de oastea vrea să părăsească tabăra şi, abia după ce se va uni cu ei, să sape iarăşi alte întărituri după spusele lui Rossel. Bogusław se arătase până atunci împotriva plecării de la Prostki şi abia în ultimele zile se lăsase convins.

Auzind acestea, jupân Gosiewski se bucură din toată inima, căci acum nu se mai îndoia că izbânda va fi a lui. Vrăjmaşul se putea apăra multă vreme în şanţuri, dar nici călărimea suedeză şi nici cea prusiana nu era în stare să înfrunte la câmp deschis pe cea lituaniană.

Se vede că prinţul Bogusław cunoştea prea bine acest lucru, ca şi vistiernicul, şi tocmai de aceea nu lăuda planurile lui Waldek. Era însă prea mândru ca să nu consimtă în faţa mustrării că arăta prea multă prevedere. Pe de altă parte, nu era nici prea răbdător. Puteau fi siguri că i se va urî să tot stea în întărituri şi va căuta slavă şi izbândă într-o bătălie deschisă. Vistiernicul trebuia doar să se grăbească şi să-l atace în clipa în care va părăsi şanţurile.

Aşa gândea şi el, şi ceilalţi polcovnici, ca Hassun-bei, mai mare peste urdie, jupân Wojniłłowicz, de la steagul regal, jupân Korsak, polcovnicul de Petyhorsk, jupân Wołodyjowski, jupân Kotwicz şi jupân Babinicz. Erau cu toţii de părere că trebuie să întrerupă odihna şi să pornească în timpul nopţii, adică peste câteva ceasuri. Până atunci însă, jupân Korsak îşi trimise stegarul, pe Biegański, la Prostki, să înştiinţeze în fiecare ceas oştirea care venea de cele ce se întâmplă în tabără. Iar Wołodyjowski şi Babinicz îl luară pe Rössel la cvartirul lor, ca să mai afle câte ceva despre Bogusław.

La început, rotmistruł era grozav de înspăimântat, simţind încă în gât sabia lui Kmicic, dar vinul îi dezlegă curând limba şi pentru că odinioară, slujind în Republică în steagurile străine, învăţase polona, putu să răspundă şi la întrebările micului cavaler care nu ştia nemţeşte.

— Slujeşti de mult la prinţul Bogusław, domnia ta? îl întrebă micul viteaz.

— Eu nu slujesc în oastea lui, răspunse Rössel, ci în polcul electorului, pe care îl conduce el.

— Atunci domnia ta nu-l cunoşti pe jupân Sakowicz?

— Pe jupân Sakowicz l-am văzut la Krölewiec.

— Acum îl însoţeşte pe prinţ?

— Nu, a rămas la Taurogi.

Micul cavaler oftă şi mişcă din mustăcioară.

— N-am noroc, ca de obicei! spuse.

— Nu te necăji, Michał, îl mângâie Babinicz, că tot o să-l găseşti, iar dacă nu, o să-l găsesc eu.

După care se întoarse spre Rossler:

— Domnia ta eşti oştean cu experienţă, ai văzut amândouă oştirile, iar călărimea noastră o cunoşti de mult; cum gândeşti, de care parte va fi izbânda?

— Dacă bătălia va avea loc la câmp deschis, în afara întăriturilor, de partea domniilor voastre, altminteri nu veţi putea cuceri şanţurile fără pedestrime şi tunuri, mai ales că acolo toţi îl ascultă pe Radziwiłł.

— Domnia ta îl socoteşti un conducător chiar atât de mare?

— Nu numai eu, dar aşa se vorbeşte în amândouă oştirile. Se spune că la Varşovia serenissimus rex Suediae a urmat întocmi sfaturile lui, câştigând astfel o mare bătălie. Prinţul, polonez fiind, cunoaşte mai bine felul de a lupta al domniilor voastre şi poate da mai repede povaţa de trebuinţă. Am văzut cu ochii mei cum în a treia zi a bătăliei regele suedez l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat pe prinţul Bogusław înaintea oştirii întregi. E adevărat că-i datora viaţa, pentru că dacă nu era plumbul prinţului. ehei; mi-e şi frică să mă gândesc! Pe deasupra e şi un luptător neîntrecut cu care nu e în stare se măsoare nimeni la nici o armă.

— Ei! se împotrivi Wołodyjowski, poate că s-ar găsi cineva.

Spunând acestea, îşi muşcă ameninţător mustăcioara. Rössel se uită la el şi roşi deodată. O clipă se părea că-l va podidi sângele sau va izbucni în râs, dar îşi aminti că se află în robie şi se stăpâni numaidecât.

Kmicic îl privi cu ochii lui ca oţelul şi spuse strângându-şi buzele:

— Se va vedea mâine…

— Bogusław e sănătos acum? întrebă Wołodyjowski. Ştiu că l-au scuturat frigurile multă vreme şi trebuie să fie tare slăbit.

— E sănătos tun şi nu mai înghite nici un fel de hapuri. La început, doftorul vroia să-i dea niscaiva leacuri curăţitoare, dar după ce l-a luat pe primul, a avut un atac. E drept că de atunci, nu s-a mai repetat. Prinţul Bogusław a poruncit să-l arunce pe doftor în cearşafuri şi asta i-a fost de folos, fiindcă s-a îmbolnăvit şi el de friguri din pricina spaimei.

— Să-l arunce în cearşafuri? întrebă Wołodyjowski.

— Am văzut eu însumi! răspunse Rössel. Au pus două cearşafuri unul peste altul, l-au aşezat pe doftor la mijloc, apoi patru trabanţi voinici au apucat de colţuri şi unde nu încep să mi ţi-l arunce în sus pe bietul om, vă spun domniilor voastre, zbura cel puţin zece coţi de la pământ, iar gealaţii abia îl prijoneau, că-l repezeau iarăşi în sus. Ghinărarul Izrael, graful Waldek şi prinţul se ţineau cu mâinile de burtă de atâta râs. Am privit şi noi multă vreme, până când doftorul a leşinat. După aceea, prinţului parcă i-a luat boala cu mâna.

Cu toate că Wołodyjowski şi Babinicz îl urau pe Bogusław, nu se putură stăpâni să nu râdă şi ei ascultând această întâmplare hazlie. Jupân Babinicz se lovi cu palmele peste genunchi şi strigă:

— Mişelul, ia te uită cum a mai ticluit-o!

— Trebuie să-i spunem şi lui jupân Zagłoba de leacul ăsta! spuse micul viteaz.

— Împotriva frigurilor a fost bun, zise Rossel, dar ce folos! Prinţul nu-şi prea înfrânează pornirile sângelui şi de aceea nu va avea viaţă lungă.

— Şi eu gândesc la fel! strecură Babinicz printre dinţi. Cei ca el nu trăiesc prea mult.

— Cum aşa, nici în tabără nu se astâmpără? întrebă Wołodyjowski.

— Da de unde? răspunse Rössel, Deseori graful Waldek râdea, spunând că prinţul cară cu el un harem întreg. Numai eu am văzut două codane chipeşe, despre care curtenii mi-au spus că-i calcă dantelele. Dar numai Dumnezeu ştie ce fac!

Babinicz roşi şi păli în acelaşi timp, apoi sări deodată în picioare şi apucându-l pe Rössel de umăr, începu să-l zgâlţâie cu putere.

— Spune repede, sunt poloneze sau le-a adus din ţara nemţească?

— Nu sunt poloneze! răspunse Rössel speriat. Una e şlahciancă prusiană, iar cealaltă e o suedeză care a slujito înainte pe soţia ghinărarului Izrael.

Babinicz se uită la Wołodyjowski şi oftă adânc; micul cavaler oftă şi el şi încetă să-şi mai tremure mustăcioara.

— Domniile Voastre, îngăduiţi-mi să mă odihnesc! se rugă Rössel. Sunt grozav de trudit, pentru că tătarul m-a adus două mile cu arcanul de gât.

Kmicic îl chemă pe Soroka şi-i dădu în seamă prinsul, după care se întoarse repede la Wołodyjowski.

— Ajunge! spuse. Mai bine să pier, să pier de o sută de ori decât să trăiesc în asemenea spaimă şi îndoială. Când l-am auzit pe Rössel pomenind de fetele acelea, parcă m-a izbit cineva cu baltagul în tâmplă.

Jupân Wołodyjowski îşi zăngăni sabia.

— E timpul să isprăvim! spuse. Deodată, răsună trâmbiţa la cvartirul hatmanului şi îndată îi răspunseră goarnele steagurilor lituaniene şi fluierele ciambulurilor.

Oastea începu să se adune şi, un ceas mai târziu, se afla în marş.

Nu străbătuseră nici o milă, când sosi olăcarul stegarului Biegański, aducând veste hatmanului că prinseseră câţiva raitieri dintr-un grup mai mare care lua toate carele şi caii ţăranilor de dincoace de râu. Cercetaţi pe loc, destăinuiră că oştirea şi convoiul de care vor părăsi Prostki a doua zi la opt ceasuri de dimineaţa, poruncile fiind deja împărţite.

— Să mulţumim lui Dumnezeu şi să dăm pinteni cailor! spusei vistiernicul.

— Până diseară această oştire va înceta să mai fie! Repeziră în goană urdia pentru a intra cât mai repede între oastea lui Waldek şi pedestrimea prusiana care-i venea în ajutor. Steagurile lituaniene porniră în trap întins pe urma tătarilor şi, pentru că cele mai multe erau de călărime uşoară, înaintau destul de spornic.

Kmicic se afla printre străjile dinainte ale urdiei şi gonea din răsputeri cu ceata lui, de ieşeau aburi din caii năduşiţi. Pe drum se aplecă în şa, bătu cu fruntea grumazul calului şi se rugă din tot sufletul;

— Isuse Christoase, îngăduie-mi să mă răzbun nu pentru nedreptăţile mele, ci pentru suferinţa îndurată de ţară! Eu am păcătuit, eu nu sunt vrednic de mila ta, dar îndură-te de mine, îngăduie-mi să vărs sângele acestui eretic şi spre slava ta voi posti şi mă voi biciui în fiecare săptămână în această zi până la sfârşitul vieţii mele!

Apoi se încredinţa în paza Sfintei Fecioare de la Częstochowa, pe care o apărase cu propriul sânge, şi ocrotitorului său. Simţi îndată că nădejdea i se statorniceşte în suflet şi o putere neînchipuită i se revarsă în toate mădularele, o putere în faţa căreia totul trebuia să se prăbuşească în pulbere. I se părea că-i cresc aripi; cuprins de o bucurie năvalnică, zbura în fruntea tătarilor de săreau scântei de sub copitele cailor. Miile de luptători sălbatici, aplecaţi pe grumazul cailor, goneau în urma lui.

Valul de cuşme ascuţite se înălţa şi cobora în ritmul iureşului, arcurile jucau pe spinarea oştenilor, înainte alerga tropotul bahmeţilor, iar din spate se auzea zgomotul surd al steagurilor lituaniene asemenea zgomotului unui râu umflat.

Şi zburau aşa prin noaptea plină de stele, ce acoperea drumul şi întinderile, ca un stol uriaş de păsări răpitoare care adulmecă sângele în depărtare.

Străbătură câmpuri roditoare, dumbrăvi şi lunci, până când, în sfârşit, secera lunii păli şi coborî spre asfinţit. Atunci încetiniră fuga cailor şi se opriră la ultimul popas. Până la Prostki mai aveau o jumătate de milă nemţească.

Tătarii dădură cailor orz din mână, ca să prindă puteri înainte de bătălie. Iar Kmicic, schimbându-şi bahmetul cu un giannetto, plecă mai departe, vrând să arunce o privire asupra taberei vrăjmaşe.

După o jumătate de ceas de drum, în tufele de lozie de pe marginea apei, nimeri peste podghiazul petyhorean pe care jupân Korsak îl trimisese să stea la pândă.

— Ei, ce se aude? îl întrebă jupân Kmicic pe stegar.

— Nu mai dorm şi zumzăie ca albinele într-un stup, răspunse stegarul. Ar fi plecat până acum, dar n-au avut destule care.

— E vreun loc prin apropiere de unde se poate vedea tabăra?

— Este, uite colina aceea năpădită de tufe. Tabăra se află hăt în josul râului. Înălţimea ta, vrei s-o vezi?

— Du-mă acolo, domnia ta!

Stegarul îşi îndemnă calul şi urcară pe colină. Pe cer se iviseră zorii trandafirii şi văzduhul se umplea de o lumină aurie, dar de-a lungul râului, pe malul celălalt, stăruiau ceţurile alburii. Ascunşi în tufişuri, priviră spre ceaţa care se rărea tot mai mult.

În cele din urmă, la vreo cinci sute de paşi, se desluşi în vale pătratul întăriturilor; Kmicic îşi aţinti privirile la el, dar la început nu zări decât siluetele pâcloase ale corturilor şi carelor care se aflau înăuntru de-a lungul parapetelor. Flăcările focurilor nu se mai vedeau, doar fumurile se ridicau în dâre înalte spre cer în semn de vreme bună. Dar pe măsură ce abureala se împrăştia, jupân Babinicz putea să deosebească, uitându-se cu ocheanul, flamurile înfipte pe valul de apărare: pe cele albastre ale suedezilor şi pe cele galbene ale prusienilor, apoi cetele de oşteni, tunurile şi caii.

Împrejur era linişte, întreruptă doar de foşnetul tufelor mişcate de vânt şi de ciripitul vesel de dimineaţă al păsărilor de tot felul. Din tabără ajungea până la urechile lui un vuiet înăbuşit.

Pesemne că acolo nu mai dormea nimeni, pregătindu-se cu toţii de plecare, deoarece înăuntrul şanţurilor domnea o forfotă neobişnuită. Polcuri întregi se mutau dintr-un loc în altul, unele ieşeau în faţa valului de apărare; pe lângă care era un du-te-vino grozav. Până şi tunurile se scoteau din lăcaşurile de tragere.

— Altfel nu se poate, se pregătesc de marş! spuse Kmicic.

— Toţi prinşii au mărturisit acelaşi lucru. Vor să se împreune cu pedestrimea. Se aşteaptă ca hatmanul să năvălească asupra lor abia diseară şi, chiar dacă i-ar ataca, vor mai bine să primească lupta la câmp deschis, decât să lase pedestrimea pradă săbiilor polone.

— Nu pot să plece înainte de două ceasuri, iar atunci vistiernicul va fi aici.

— Slavă Domnului! răspunse stegarul.

— Domnia ta, trimite încă un om să-i vestească să nu întârzie prea mult la popas.

— La poruncă!

— N-au trimis podghiazuri dincoace de râu?

— Spre noi nici unul. Au trimis, în schimb, spre pedestrimea care vine de la Ełk.

— Bine! spuse Kmicic.

Şi coborî de pe colină, apoi, poruncind podghiazului să se ascundă mai departe prin tufăriş, se întoarse în goană la steaguri.

Jupân Gosiewski tocmai urca pe cal când sosi Babinicz. Tânărul cavaler îi spuse în grabă ce văzuse şi care este poziţia taberei; hatmanul îl ascultă cu mare mulţumire şi porni steagurile fără zăbavă.

De astă dată, ceata lui Babinicz mergea în frunte, urmată de steagurile lituaniene: al lui Wojniłłowicz, laudanienii, al hatmanului şi celelalte. Urdia rămase în urma lor, fiindcă Hassun-bei se rugase stăruitor, temându-se că oamenii lui nu vor putea stăvili iureşul călărimii grele, îşi mai făcuse şi alte socoteli.

Vroia ca, în vreme ce lituanienii vor lovi fruntea oştirii vrăjmaşe, tătarii să învăluie convoiul de care, unde se aştepta să găsească prăzi bogate. Hatmanul nu se împotrivise, gândind pe bună dreptate că luptătorii hanului vor izbi călărimea fără prea multă tragere de inimă, în schimb, vor năvăli ca turbaţii asupra carelor de povară şi poate vor isca panică, mai ales că nici caii prusienilor nu erau învăţaţi cu urletele lor înfricoşătoare.

După două ceasuri, aşa cum prevăzuse Kmicic, ajunseră la poalele colinei de pe care podghiazul privea în tabără şi care acoperea acum înaintarea întregii oştiri.

La vederea oştilor care se apropiau, stegarul aduse în goană vestea că vrăjmaşul, retrăgând străjile de pe malul celălalt, pornise la drum, iar coada convoiului de care tocmai ieşea din întărituri.

Auzind acestea, jupân Gosiewski scoase buzduganul din teaca de la şa şi spuse:

— Acum nu se mai pot întoarce, deoarece carele închid drumul. În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh! Nu mai are rost să ne ascundem!

Şi făcu semn celui care purta tuiul. Acesta îl ridică în sus şi începu să-l fluture în amândouă părţile. Toate tuiurile începură să se mişte, răsunară trâmbiţele şi surlele, ţiuiră fluierele tătărăşti, duruiră tumbelechiurile, şase mii de săbii străluciră în văzduh şi şase mii de gâtlejuri strigară:

— Isuse, Mărie!

— Allah! Allah!

După care steagurile ieşiră unul după altui în trap întins de după colină. Se vede că în tabăra lui Waldek nu se aştepta nimeni ca musafirii să sosească atât de repede, fiindcă se iscă o foiala nemaipomenită. Tobele începură să bubuie fără oprire şi polcurile se întoarseră cu faţa spre râu.

Ghinărarii şi polcovnicii care alergau printre polcuri se vedeau cu ochiul liber. La mijloc aduseră în grabă tunurile, ca să le îndrepte spre râu.

În curând, cele două oştiri se aflau la nu mai mult de o mie de paşi una de alta. Le mai despărţea doar lunca întinsă prin mijlocul căreia curgeau apele râului.

Încă o clipă, şi prima fâşie de fum alb ţâşni spre polonezi din tunurile prusiene.

Bătălia începuse.

Hatmanul se repezi spre ceata lui Kmicic.

— Atacă, jupâne Babinicz, atacă în numele Domnului, uite, peretele acela mişcător!

Şi cu buzduganul îi arătă un polc de raitieri strălucitori

— După mine! porunci jupân Andrzej.

Şi, îmboldindu-şi calul cu pintenii, porni în galop spre râu. Nu apucară să străbată nici o aruncătură de săgeată, şi caii îşi luară avânt, alergând cu urechile ciulite, întinşi ca nişte ogari. Călăreţii aplecaţi pe grumaz urlau şi biciuiau fugarii care păreau că nu mai ating pământul; gonind ca vijelia, intrară în râu şi nimerind un vad larg, nisipos şi cu apă mică, îl trecură fără să-şi micşoreze iuţeala, ajunseră pe malul celălalt şi porniră ca o lavină mai departe.

Văzând aceasta, polcul de raitieri împlătoşaţi se îndreptă spre ei, la început la pas, apoi în trap întins, iar când ceata lui Kmicic se apropiase la numai douăzeci de paşi, răsună porunca: Feuer! şi o mie de braţe înarmate cu pistoale se întinseră spre atacatori.

O fâşie de fum ţâşni de la un capăt al rândurilor la celălalt, apoi cele două lavine de cai şi călăreţi se ciocniră cu vuiet. Caii se ridicară în picioare; peste capetele luptătorilor sclipiră săbiile, de parcă un şarpe se întinse fulgerător pe toată lungimea şirurilor. Scrâşnetul fierului lovit de coifuri şi platoşe ajunse de cealaltă parte a râului. Se părea că ciocanele fierarilor băteau armurile de oţel.

Linia potrivnicilor se îndoi numaidecât ca o semilună, deoarece mijlocul raitierilor dădu înapoi, împins de puterea izbiturii, în timp ce aripile, atacate cu mai puţin avânt, rămâneau pe loc. Dar nici la mijloc oştenii în platoşe nu stricară rândurile şi începu un măcel cumplit. De o parte, luptători uriaşi, apăraţi de platoşe, se împotriveau cu toată forţa cailor grei, de cealaltă, mulţimea tătarilor îi împingea cu puterea iureşului, tăind şi împungând cu o iuţeală de neînţeles pe care numai uşurimea şi deprinderea continuă puteau s-o dea. Ca atunci când ceata de tăietori se repede asupra pădurii de pini şi se aud doar loviturile de secure, iar din vreme în vreme câte un copac semeţ se prăbuşeşte cu trosnete asurzitoare, tot aşa şi acum, în fiecare clipă câte un raitier îşi înclină capul strălucitor şi se prăbuşeşte sub cal. Săbiile oamenilor lui Kmicic lucesc prin faţa ochilor şi orbesc, alunecând pe lângă feţe şi braţe. În zadar oşteanul puternic înalţă paloşu-i greu; înainte de a lovi, simte ascuţişul rece străpungându-i trupul, aşa că spada îi scapă din mână şi cade cu obrazul sângerat pe grumazul calului. Aşa cum roiul de viespi se năpusteşte prin livezi asupra grădinarului care vrea să scuture poamele, iar acesta dă din mâini, se răsuceşte şi se apleacă zadarnic, fiindcă gângăniile îi ajung la faţă, la gât, fiecare îşi înfige acu-i usturător, tot aşa oamenii lui Kmicic, îndârjiţi şi învăţaţi cu vâltoarea atâtor lupte, se aruncă orbeşte, taie, muşcă, împung, lăţesc spaima şi moartea tot mai neînduplecaţi, întrecându-şi potrivnicii, aşa cum meşterul îndemânatic întrece pe oricare bărbat mai puternic căruia îi lipseşte deprinderea.

Astfel că raitierii începură să cadă tot mai des şi mijlocul, unde lupta însuşi Kmicic, se rări atât de mult, încât putea să se rupă dintr-o clipă în alta. Strigătele căpeteniilor, care chemau oştenii în locurile şubrezite, piereau în vălmăşagul ţipetelor sălbatice, rândurile nu se refăceau destul de repede, iar Kmicic se opintea înainte, din ce în ce mai puternic. Apărat de o cămaşă din zale de oţel, pe care o căpătase în dar de la jupân Sapieha, lupta ca un oştean de rând, avându-i în spate pe tinerii Kiemliczi şi pe Soroka. Aceştia trebuiau să aibă grijă de viaţa lui şi mereu, când unul, când altul, se întorceau spre dreapta sau spre stânga, izbind năprasnic, în timp ce el se repezea pe calu-i murg unde era îmbulzeala mai mare şi, cunoscând toate tainele lui Wołodyjowski, la care adăuga o putere de uriaş, stingea vieţile raitierilor ca pe nişte lumânări. Uneori loveşte cu toată sabia, alteori abia atinge cu vârful sau face un rotocol abia văzut, iute ca fulgerul, şi raitierul se năruie cu capul în jos sub cal, de parcă-l mătură trăsnetul din şa. Ceilalţi se trag îndărăt dinaintea înfricoşătorului bărbat.

În sfârşit, jupân Andrzej îl izbi în tâmplă pe stegar, iar acesta cârâi ca un cocoş înjunghiat şi scăpă flamura din mână; în clipa aceea mijlocul se frânse, iar marginile se învălmăşiră, retrăgându-se repede către oştirea prusiana.

Kmicic privi prin golul de la mijloc pe întinderea câmpului şi zări deodată polcul de dragoni roşii care veneau ca o furtună în ajutorul raitierilor răzbiţi.

„Nu-i nimic! îşi spuse. Wołodyjowski va trece apa prin vad şi-mi va sări în ajutor.”

În acest timp, tunurile bubuiră atât de năprasnic, încât pământul se cutremură din temelii, muschetele începură să răpăie de la marginea întăriturilor până hăt! la cele mai depărtate rânduri ale vrăjmaşului. Tot câmpul se acoperi de fumul în care volintirii şi tătarii lui Kmicic se încleştară cu dragonii.

Dar dinspre râu nu-i venea nimeni în ajutor.

Se arătă că duşmanul lăsase înadins ciambulul lui Kmicic să treacă prin apă, pentru ca pe urmă să acopere vadul cu un foc atât de cumplit, trăgând cu tunurile şi cu muschetele, încât: nici picior de om nu mai putea să răzbată.

Cei dintâi porniră spre el oştenii lui jupân Korsak şi se întoarseră în neorânduială; apoi steagul lui Wojniłłowicz ajunse până la jumătatea vadului şi se retrase, v drept, încet, fiindcă făcea parte din polcurile regale cele mai viteze din toată, oştirea, dar cu pierderi mari: douăzeci de luptători de elită, şleahtici cunoscuţi, şi nouăzeci de oşteni de rând.

Prin vad, singurul loc pe unde se putea trece râul, plumbii plescăiau în apă ca picăturile grele de ploaie, iar ghiulelele ajungeau pe malul celălalt, ridicând în văzduh nori de nisip.

Vistiernicul însuşi sosi în goana calului şi, după ce privi un timp, recunoscu că nu e cu putinţă să ajungă nimeni viu, de cealaltă parte. Cu toate că trecerea putea hotărî soarta bătăliei. De aceea, fruntea hatmanului se întunecă grozav. O vreme se uită cu ocheanul la linia lungă a oştilor vrăjmaşe şi strigă la omul de legătură:

— Du-te la Hassun-bei, urdia să treacă apa cum poate şi să atace convoiul de care. Tot ce vor găsi prin care, va fi al lor! Acolo nu sunt tunuri, aşa că vor avea de înfruntat numai râul.

Oşteanul porni într-un suflet, iar hatmanul merse mai departe pe luncă până la salcia sub care se afla steagul laudanian şi se opri înaintea lui.

Wołodyjowski sta în frunte, posomorât şi tăcut, mulţumindu-se să privească în ochii hatmanului şi să-şi mişte mustăcioara.

— Domnia ta ce crezi, tătarii vor trece dincolo? întrebă hatmanul.

— Tătarii vor trece, dar Kmicic va pieri! răspunse Wołodyjowski.

— Pentru Dumnezeu! strigă deodată hatmanul. Dacă Kmicic ar avea capul pe umeri, ar putea să câştige bătălia, în loc să piară!

Wołodyjowski nu mai zise nimic, dar se gândi în sinea lui: „Pe malul celălalt trebuiau trimise ori cinci steaguri, ori nici unul.”

Hatmanul se uită iarăşi cu ocheanul la vânzoleala pe care o stârnise Kmicic dincolo de râu; deodată, micul viteaz, nemaiputând sta locului, se apropie şi, ţinând sabia cu vârful în sus, spuse:

— Înălţimea ta, dacă porunceşti, aş încerca şi eu vadul.

— Stai pe loc! răspunse vistiernicul destul de aspru. Destul că pier ceilalţi.

— Pier, într-adevăr! consimţi Wołodyjowski.

Îmbulzeala creştea din ce în ce mai mult. Pesemne că jupân Kmicic se trăgea înapoi spre râu.

— Pentru Dumnezeu, asta vroiam! strigă deodată hatmanul şi se repezi ca fulgerul spre steagul lui Wojniłłowicz.

Kmicic se retrăgea, într-adevăr. După ce se încleştaseră cu dragonii roşii, oamenii lui trudiseră cu ultimele puteri, dar răsuflarea li se îngreuia, braţele amorţeau, cădeau din ce în ce mai mulţi şi numai nădejdea că vor primi ajutor dintr-o clipă în alta de peste râu îi mai ţinea în picioare.

Se scurse însă o jumătate de ceas şi strigătul „Loveşte” nu se auzea. În schimb, dragonilor roşii le sări în ajutor polcul de călărime grea al lui Bogusław.

„Vine moartea!” se gândi Kmicic, când îi văzu venind dintr-o latură.

Era însă un oştean, care credea până în clipa din urmă că va scăpa cu viaţă şi va învinge. Jocul neîncetat cu primejdia îl învăţase să cunoască războiul, aşa că se gândi mai repede ca fulgerul: „Se vede că nu pot să treacă prin vad, iar dacă-i aşa, o să le duc eu vrăjmaşul în faţă.”

Or, pentru că polcul lui Bogusław se afla la nu mai mult de o sută de paşi şi venind în galop putea să lovească şi să-i sfărâme pe tătari dintr-o clipă în alta, jupân Andrzej duse fluierul la gură şi şuieră atât de ascuţit, încât caii dragonilor din apropiere se ridicară în două picioare.

Şuierul fu repetat îndată de fluierele atamanilor şi nici vijelia nu coteşte atât de repede, cum îşi întoarse caii întregul ciambul şi începu să fugă.

Rămăşiţele raitierilor, dragonii roşii şi polcul lui Bogusław porniră în urmărirea lor.

Strigătele polcovnicilor: „înainte” şi „Gott mit uns!{21}” răsunară ca o furtună; priveliştea era minunată. Pe lunca întinsă şi netedă ciambulul gonea în neorânduială drept spre vadul bătut de grindina plumbilor; zbura de parcă îi crescuseră aripi. Tătarii se lipiră de cai, făcându-se una cu coama şi grumazul, astfel că dacă n-ar fi fost norul de săgeţi slobozite spre raitieri, ai fi crezut că fugarii aleargă fără călăreţi; în urma lui goneau cu strigăte şi tropote luptătorii uriaşi, fluturându-şi săbiile ridicate.

Vadul era tot mai aproape; străbătură câteva sute de paşi, încă o sută. Caii tătarilor fugeau cu ultimele puteri, fiindcă depărtarea dintre ciambul şi raitieri scădea tot mai repede.

În curând, primele şiruri ale raitierilor începură să-i taie cu paloşele pe tătarii rămaşi în urmă; vadul era la un pas. Câteva sărituri şi caii aveau să intre în apă.

Dar se petrecu ceva de neînţeles.

Când ciambulul ajunse la vad, şuierul ascuţit al fluierului răsună din nou la cele două aripi şi tătarii, în loc să dea buzna în râu, se desfăcură în două şi cu iuţeala unui stol de rândunele se repeziră la stânga şi la dreapta de-a lungul albiei.

Polcurile grele care-i urmăreau îşi luaseră avânt, aşa că se năpustiră în apă şi abia atunci călăreţii începură să-şi strunească şoimarii dezlănţuiţi.

Tunurile care acopereau vadul cu o ploaie de foc tăcură deodată, ca să nu-i nimicească pe ai lor.

Atât aşteptă şi hatmanul Gosiewski.

Raitierii aproape că nu atinseseră apa, când steagul regal al lui Wołodyjowski porni spre ei ca uraganul, urmat de laudanieni, de cel al lui Korsak şi de cele două ale hatmanului, de volintiri şi de cuirasierii prinţului stolnic Michał Radziwiłł.

Strigătul înfricoşător „Loveşte, ucide!” răsună în văzduh şi, înainte ca polcurile prusiene să poată opri caii şi să se apere cu spadele, oştenii lui Wojniłłowicz îi împrăştiară aşa cum pala de vânt împrăştie frunzele; sfărâmară dragonii roşii, răzbiră polcul lui Bogusław, îl sparseră în două şi se îndreptară spre grosul oştirii prusiene.

Râul se înroşi de sânge într-o clipită, tunurile mugiră din nou, dar era prea târziu, fiindcă opt steaguri de călărime lituaniană goneau cu vuiet pe luncă şi bătălia se statornici de cealaltă parte a râului.

Însuşi vistiernicul zbura lângă unul din steagurile sale cu fericirea răsfrântă pe faţă şi cu foc în priviri, deoarece acum, când călărimea trecuse vadul, era sigur de izbândă.

Steagurile, tăind şi împungând pe întrecute, urmăreau rămăşiţele dragonilor şi raitierilor care se aplecau în şa, dar caii grei nu fugeau destul de iute, apărându-i pe urmăritori de ghiulele.

În acest timp, Waldek, Bogusław Radziwiłł şi Izrael îşi trimiseră la atac toată călărimea spre a stăvili năvala lituanienilor, pregătind în acelaşi timp pedestrimea. Polc după polc se desprindeau de convoi şi se opreau pe luncă. Lăncile grele erau înfipte cu coada în pământ, apoi se aplecau ca un gard spre vrăjmaş.

Puşcaşii din rândul al doilea întindeau muschetele, între pătratele polcurilor se aduceau în mare grabă tunurile. Nici Bogusław, nici Waldek, nici Israel nu se amăgeau; călărimea lor n-avea să ţină piept multă vreme celei polone, aşa că îşi puneau toată nădejdea în pedestrime şi tunuri. Polcurile călare se ciocniră în faţa pedestraşilor şi se întâmpla ceea ce prevăzuseră căpeteniile prusiene.

Năvala călărimii lituaniene fu atât de năprasnică, încât vrăjmaşul numeros n-o putu opri şi primul steag de husari îi sparse cum sparge pana trunchiul copacului, înaintând fără să-şi rupă suliţele printre talazuri. Steguleţele de la suliţe se apropiau tot mai mult şi în curând caii husarilor se iviră din mulţimea prusienilor.

— Fiţi gata! strigară polcovnicii din pătratele pedestrimii.

La această poruncă, oştenii prusieni se proptiră bine pe picioare şi încordară braţele care ţineau lăncile. Tuturor le bătea inima ca un ciocan, fiindcă husarii spăimoşi scăpaseră din încleştare şi veneau în goană asupra lor.

— Foc! se auzi iarăşi porunca.

În al doilea şi al treilea rând al pătratului, pocniră muschetele. Fumul învălui oamenii. Încă o clipă, tropotul steagului se aude tot mai aproape. Acum, acum ajung! Deodată, prin fum, primul şir de pedestraşi vede înainte, aproape deasupra capetelor, mii de copite, nări fremătânde şi ochi învăpăiaţi; răsună trosnetul lăncilor frânte, un strigăt uriaş sfâşie văzduhul; glasurile polone răcnesc: „Loveşte!” iar cele nemţeşti: „Gott erbarmne dich meiner!”{22}

Polcul e spart, strivit, dar din urmă încep să tragă tunurile. Sosesc în goană şi celelalte steaguri, încă o clipă şi fiecare se va izbi de o pădure de lănci, dar poate că nu toate vor răzbi potrivnicul, fiindcă nici unul nu are puterea de lovire a husarilor lui Wojniłłowicz. Strigătele se înteţesc pe tot câmpul de bătaie. Nu se mai aude nimic. Din vâltoarea bătăliei încep să se desprindă iarăşi grupuri de pedestraşi galbeni din nu ştiu care polc, zdrobit şi acesta pesemne, şi s-o ia la goană.

Călăreţii cenuşii îi urmăresc, tăindu-i şi călcându-i în picioarele cailor cu strigătul:

— Lauda! Lauda!

Jupân Wołodyjowski răzbise şi el al doilea pătrat de pedestraşi.

Cu toate acestea, alte polcuri se mai împotrivesc; izbânda mai poate să încline de partea prusienilor, mai ales că lângă convoi stau în aşteptare încă două polcuri care pot îi chemate oricând, deoarece polonezii nu ajunseseră până la ele.

Waldek îşi pierduse capul, Izrael nu mai era lângă el, pentru că fusese trimis cu călărimea, dar Bogusław veghează, porunceşte tuturor, conduce lupta şi, văzând primejdia, îl repede pe jupân Bies după cele două polcuri.

Jupân Bies dă pinteni calului şi într-o jumătate de ceas se întoarce fără calpac, cu spaima şi deznădejdea întipărite pe faţă.

— Urdia pradă convoiul! strigă ajungând la Bogusław.

În aceeaşi clipă, la aripa dreaptă se aud urlete neomeneşti care se apropie din ce în ce mai mult.

Deodată, se ivesc pâlcuri de călăreţi suedezi, gonind într-o harababură grozavă, urmaţi de pedestraşi fără arme şi fără pălării şi de carele trase de caii înfricoşaţi. Toţi se îndreaptă orbeşte dinspre convoi asupra propriilor pedestraşi. Dau peste ei, le strică rândurile şi-i răzbesc, mai ales că din faţă îi înghesuie călărimea lituaniană.

— Hassun-bei a ajuns la convoi! strigă jupân Gosiewski cuprins de înflăcărare şi aruncă în luptă ultimele două steaguri ale sale asemenea celor doi şoimi de pe sceptru.

În clipa când steagurile izbesc pedestrimea din faţă, propriile care o lovesc dintr-o parte. Ultimele pătrate crapă ca lovite de ciocan. Toată strălucitoarea oştire suedezo-prusiană se preschimbă într-o mulţime uriaşă în care călăreţii se amestecă tot mai mult cu pedestrimea. Se calcă unii pe alţii, se răstoarnă şi se îmbulzesc, lepădându-şi hainele şi armele. Călărimea îi respinge, îi taie şi-i striveşte, zdrobindu-i. Nu mai e numai o bătălie pierdută, ci un adevărat prăpăd, unul din cele mai cumplite din tot războiul acesta.

Văzând că totul e pierdut, Bogusław se hotărăşte să-şi scape propria piele şi ceva călărime.

Cu sforţări supraomeneşti strânge în jurul lui câteva sute de călăreţi şi se furişează pe aripa stângă în josul râului.

Izbutise să se smulgă din strânsoarea luptei, când celălalt Radziwiłł, prinţul Michał Kazimierz, îl atacă dintr-o latură cu husarii lui şi-i spulberă pâlcul dintr-o izbitură.

Risipiţi, fug care încotro, câte unul sau în grupe mai mici. Doar iuţeala cailor i-ar mai putea scăpa.

Dar husarii nu-i urmăresc, lovind grosul pedestrimii învălmăşite pe care o hăcuiesc toate celelalte steaguri, aşa că oamenii prinţului aleargă pe luncă asemenea unui cârd de căprioare speriate.

Călare pe murgul lui Kmicic, Bogusław goneşte ca vijelia, străduindu-se zadarnic să adune lângă el măcar zece-cincisprezece oşteni. Nu-l mai ascultă nimeni; fiecare fuge pe socoteala lui, mulţumit că a scăpat din măcel şi că numai are nici un vrăjmaş înainte.

Dar bucuria se dovedeşte nelalocul ei. Nu se depărtară nici o mie de paşi, când deodată izbucniră în faţa lor urletele tătarilor care se năpusteau dinspre râu, unde stătuseră pitiţi până atunci.

Era jupân Kmicic cu ciambulul lui. Trăgându-se într-o parte, după ce adusese vrăjmaşul până la vad, se întoarse acum să taie drumul fugarilor.

Văzând călăreţii împrăştiaţi, tătarii se răzleţiră şi ei într-o clipă, ca să-i prindă mai uşor şi vânătoarea începu. Câte doi-trei tătari aţineau calea unui raitier care rareori se apăra; de cele mai multe ori apuca rapiera de lamă şi o întindea cu mânerul spre potrivnici, cerşind îndurare. Dar tătarii, ştiind că nu puteau să-şi ducă prinşii acasă, lăsau în viaţă numai căpeteniile care puteau să se răscumpere; oşteanul de rând murea cu beregata retezată, nemaiputând să-l cheme în ajutor pe Dumnezeu. Celor care nu vroiau să se oprească, le înfigeau cuţitele în spinare, iar pe cei cărora le cădeau caii, îi prindeau cu arcanul.

O vreme, Kmicic alergă pe câmpul de bătaie, zvârlind din şa călăreţii şi căutându-l cu ochii pe Bogusław; în cele din urmă, îl recunoscu după cal, după eşarfa albastră şi pălăria cu pene negre de struţ.

O fâşie de fum albicios îl învăluia pe prinţ, deoarece mai înainte îl atacaseră doi nohai şi pe unul îl prăbuşise trăgând cu pistolul, iar pe celălalt îl străpunsese cu rapiera, după care, văzând o ceată mai mare apropiindu-se dintr-o parte şi pe Kmicic din cealaltă, îşi îmboldi calul cu pintenii şi fugi asemeni căpriorului urmărit de haita de ogari.

Peste cincizeci de oameni se repeziră după el, dar nu toţi caii erau la fel de iuţi, aşa că ceata se alungi ca un şarpe uriaş, al cărui cap era Bogusław, iar gâtul – Kmicic.

Prinţul se aplecă în şa; murgul părea că nu mai atinge pământul cu picioarele, alergând ca o rândunică neagră pe iarba verde; şargul lui Kmicic îşi întinsese gâtul ca un cocor, ciulise urechile şi parcă vroia să se smulgă din propria piele. Treceau pe lângă tufe singuratice de sălcii, crânguri şi pădurici de arin; tătarii rămâneau tot mai mult în urmă, iar ei goneau înainte. Kmicic aruncă pistoalele din coburi, ca să uşureze povara calului şi, cu ochii pironiţi pe Bogusław, cu dinţii strânşi, aproape întins pe grumazul şoimanului, îl împunse cu pintenii până când spuma care cădea pe jos se înroşi de sânge;

Dar depărtarea dintre el şi prinţ nu numai că nu scădea deloc, dar sporea şi mai mult. „Vai mie! gândi jupân Andrzej, calul ăsta nu poate fi ajuns de nici un bahmet!”.

Şi când, după câteva sărituri, depărtarea crescu şi mai mult, se îndreptă în şa, dădu drumul săbiei să atârne de curea şi, ducându-şi mâinile pâlnie la gură, începu să strige cu glas de tunet:

— Fugi, trădătorule, dinaintea lui Kmicic! Dacă nu azi, mâine tot o să cazi în mâna mea!

Abia apucară vorbele să se stingă în văzduh, că prinţul, care le auzise, se uită repede înapoi şi, văzând că îl urmăreşte numai jupân Kmicic, făcu un ocol şi se aruncă asupra lui cu spada în mână.

Jupân Andrzej scoase un strigăt de bucurie şi fără a-şi micşora iuţeala, înălţă sabia pentru a lovi.

— Moarte, moarte! răcni prinţul.

Şi vrând să izbească mai sigur, îşi struni calul.

Când ajunse lângă el, Kmicic îşi ridică şargul în două picioare şi îşi încrucişa sabia cu rapiera.

Se încleştară în aşa fel, încât cei doi făceau aproape un singur trup. Se auzi hârşâitul înfricoşător al fierului, iute ca gândul; nici o privire nu era în stare să urmărească mişcările fulgerătoare ale rapierei şi ale săbiei şi nici să-l deosebească pe prinţ de Kmicic. Uneori înnegrea pălăria lui Bogusław, alteori lucea coiful lui Kmicic. Caii se învârteau pe loc unul lângă altul. Scrâşnetul paloşelor devenea tot mai cumplit.

După câteva lovituri, Bogusław încetă să-şi mai dispreţuiască potrivnicul. Toate împunsăturile pe care le învăţase de la meşterii francezi fură respinse. Sudoarea i se scurgea din belşug pe frunte, amestecându-se pe obraji cu pomăda, simţea că braţul drept începe să-i amorţească. Mai întâi fu cuprins de admiraţie, apoi de nerăbdare şi mânie, aşa că se hotărî să sfârşească şi împunse grozav, de-i căzu pălăria din cap.

Kmicic respinse cu atâta putere, că rapiera prinţului atinse crupa calului şi, înainte ca Bogusław să se acopere din nou, îi crestă fruntea cu vârful săbiei.

— Christ! strigă prinţul nemţeşte. Şi se prăvăli pe iarbă cu faţa în sus.

Jupân Andrzej rămase o clipă înlemnit, dar îşi reveni îndată; dădu drumul săbiei să atârne de curea, se închină, apoi descăleca şi, punând iarăşi mâna pe mâner, se apropie de prinţ.

Arăta cu adevărat înfricoşător, palid de oboseală, cu buzele strânse şi cu ura întipărită pe faţă.

Iată că vrăjmaşul lui de moarte zăcea acum însângerat la picioarele lui, viu încă şi cu mintea întreagă, dar învins fără ajutorul şi armele nimănui.

Bogusław îl privea cu ochii larg deschişi, urmărind fiecare mişcare a biruitorului, iar când Kmicic se opri lângă el, strigă repede:

— Nu mă ucide! Am să mă răscumpăr!

În loc să-i răspundă, Kmicic îi puse piciorul pe piept şi apăsă cu toată puterea, după care îi rezemă vârful săbiei în gât, de i se adânci pielea sub ascuţiş; nu mai trebuia decât să-şi mişte mâna şi să împingă mai tare, dar nu-l ucise dintr-odată; voia să se sature privindu-l şi să-i facă moartea mai grea. Îşi înfipse privirile în ochii lui şi stătu ca leul deasupra bivolului doborât.

Deodată prinţul, căruia îi curgea tot mai mult sânge din rana de la frunte adunându-se într-o băltoacă sub cap, vorbi încă o dată, dar cu glasul sugrumat, fiindcă piciorul lui jupân Andrzej îi strivea pieptul:

— Fata. ascultă.

La auzul acestor cuvinte, Kmicic îşi luă piciorul de pe pieptul prinţului şi ridică sabia.

— Vorbeşte! îi spuse.

Un răstimp, prinţul Bogusław răsuflă adânc, în sfârşit, răspunse cu glasul ceva mai puternic:

— Dacă mă ucizi, fata va pieri. Porunca a fost dată!

— Ce-ai făcut cu ea? întrebă Kmicic.

— Lasă-mă să plec şi ţi-o dau înapoi, îţi jur pe. Evanghelie.

Jupân Andrzej se lovi cu palma peste frunte, se vedea cât de colo că luptă cu el însuşi şi cu gândurile; în cele din urmă, rosti:

— Ascultă-mă, trădătorule! O sută de netrebnici ca tine aş da pentru un fir de păr din capul ei! Dar pe tine nu te mai cred, nelegiuitule!

— Pe Evanghelie! repetă prinţul. Îţi dau împuternicire în scris.

— Fie şi aşa, îţi dăruiesc viaţa, dar nu-ţi dau drumul din mână. O să-mi dai în scris. Deocamdată am să te dau tătarilor mei să le fii rob.

— Consimt! răspunse prinţul.

— Ţine minte! îl ameninţă jupân Andrzej. Rangul, oştile şi îndemânarea ta în mânuirea săbiei nu te-au putut apăra de braţul meu. Află că, ori de câte ori îmi vei sta în drum sau îţi vei călca făgăduiala, nu vei mai scăpa, de te-ar unge fie şi împărat al nemţilor. Cunoaşte cu cine ai de-a face! Te-am avut o dată în mână, iar acum te afli la picioarele mele!

— Mi se întunecă mintea! spuse prinţul. Jupâne Kmicic, apa trebuie să fie pe aproape. Dă-mi să beau şi stropeşte-mi rana.

— N-ai decât să crapi, ucigaş de părinte ce eşti! răbufni Kmicic.

Dar prinţul, sigur acum de viaţa lui, cu toate că era rănit, îşi recapătă semeţia şi zise:

— Prost mai eşti, jupâne Kmicic! Dacă mor eu, apoi şi ea.

Nu mai putu isprăvi, buzele îi albiră.

Kmicic se repezi să caute prin apropiere vreun şanţ sau vreo băltoacă.

Prinţul leşină, dar se trezi curând; spre norocul lui, căci tocmai se oprise lângă el Selim, fiul agăi Gaza, stegar în ciambulul lui Kmicic, care văzând vrăjmaşul năclăit de sânge, era gata să-l ţintuiască la pământ cu suliţa de la flamură. În această clipă de năprasnă, prinţul mai găsi în el atâta putere încât apucă vârful de fier, care nu era bine înţepenit, şi-l scoase de pe prăjină.

Zgomotul acestei lupte scurte îl aduse înapoi pe jupân Andrzej.

— Stai, fiu de căţea! strigă venind în fugă.

La auzul glasului cunoscut, tătarul se lipi de grumazul calului de spaimă. Kmicic îi porunci să alerge după apă, iar el rămase alături de prinţ, fiindcă de departe se vedeau galopând Kiemliczii, Soroka şi întreg ciambulul care, după ce vânase toţi raitierii, se întorcea acum să-şi caute căpetenia.

Zărindu-l pe jupân Andrzej, nohaii credincioşi îşi aruncară căciulile în sus cu strigăte tunătoare.

Akbah-Ulan sări de pe cal şi începu să-i facă temenele, ducându-şi mâna la frunte, la buze şi la piept. Ceilalţi, ţâţâind tătărăşte din buze, priveau cu lăcomie la învins şi cu admiraţie la învingător; câţiva se duseră să prindă cei doi cai, şargul şi murgul, care alergau nu departe cu coamele în vânt.

— Akbah-Ulan, spuse Kmicic, aceasta e căpetenia oştirii pe care am bătut-o astăzi, prinţul Bogusław Radziwiłł. Vi-l dăruiesc, să-l păziţi bine, fiindcă viu sau mort, veţi căpăta plată bună pentru el. Acum oblojiţi-l, puneţi-i laţul de gât şi duceţi-l în tabără!

— Allah! Allah! îţi mulţumim, căpetenie. Îţi mulţumim, învingătorule! strigară tătarii într-un glas.

Şi iarăşi se auziră ţâţâiturile a mii de buze.

Kmicic porunci să i se aducă şoimanul, încalecă şi porni cu tătarii spre câmpul de bătaie.

Zări de departe stegarii cu flamurile, dar în jurul lor erau foarte puţini oşteni, fiindcă ceilalţi plecaseră în urmărirea vrăjmaşului. Liota de slujitori trebăluia pe câmpul de luptă, jefuind morţii şi încăierându-se, ici şi colo, cu tătarii care făceau acelaşi lucru. Mai ales cei din urmă arătau de-a dreptul înfricoşători cu cuţitele şi mâinile năclăite de sânge până la cot. Semănau cu un stol de corbi coborâţi din înălţimi pe câmpul de bătaie. Râsetele sălbatice şi strigătele lor răsunau pe toată întinderea.

Câţiva, strângând în dinţi cuţitele aburind de sânge, trăgeau cu amândouă mâinile de picioarele morţilor, unii îşi aruncau în joacă capetele retezate, alţii îşi încărcau desagii, ridicau ca la bazar hainele însângerate, lăudându-le trăinicia, sau se uitau la armele cucerite.

Kmicic trecu mai întâi pe câmpul pe care se ciocnise la început cu raitierii. Trupurile oamenilor şi ale cailor, sfârtecate de paloşe, zăceau împrăştiate peste tot. Acolo însă, unde steagurile tăiaseră pedestrimea, se înălţau claie peste grămadă, iar băltoacele de sânge închegat plescăiau ca noroiul sub copitele cailor.

Pe aici era greu de trecut printre lăncile frânte, muschete, trupuri, care răsturnate şi mulţimea tătarilor care umblau de colo-colo.

Jupân Gosiewski se afla mai departe pe vălul de apărare, avându-i alături pe prinţul stolnic Radziwiłł, Wojniłłowicz, Wołodyjowski, Korsak şi alţi zece-doisprezece oameni. De pe această înălţime cuprindeau cu privirile întinderea până hăt! la marginile zării, putând să cântărească astfel însemnătatea propriei izbânzi şi a înfrângerii duşmanului.

Când văzu căpeteniile, Kmicic îşi îmboldi calul, iar jupân Gosiewski, care era nu numai un războinic norocos, dar şi un om cinstit, fără pic de invidie în inima lui, abia-l zări, că începu să strige:

— Uite că vine adevăratul victor! El a câştigat această bătălie, sunt cel dintâi care o spun în auzul tuturor. Domniile voastre, mulţumiţi-i lui jupân Babinicz, fiindcă dacă nu era el, nu puteam trece râul!

— Vivat Babinicz! strigară câteva zeci de glasuri. Vivat, vivat!

— Oştene, unde ai deprins meşteşugul războiului? îl întrebă hatmanul înflăcărat. Ai ghicit dintr-odată ce trebuie să faci.

Kmicic nu răspunse, pentru că era tare trudit; se mulţumi să se încline în toate părţile, trecându-şi mâna peste faţa mânjită de sudoare şi fum. Ochii îi străluceau de o lumină neobişnuită, în vreme ce uralele nu mai conteneau. Pâlcurile veneau unul după altul şi care cum sosea, îşi unea glasurile strigând în cinstea lui Babinicz. Căciulile zburau în sus, cei care mai aveau pistoalele încărcate le descărcau acum.

Deodată, jupân Andrzej se înălţă în şa, şi ridicându-şi braţele, răcni cât putu de tare:

— Vivat Jan Kazimierz, stăpânul şi părintele nostru milostiv!

Strigătele se înălţară până la cer, de parcă începuse o nouă bătălie. Toţi fură cuprinşi de o înflăcărare fără margini.

Prinţul Michał îşi desprinse sabia cu teaca bătută în diamante şi i-o dărui lui Kmicic, hatmanul îi puse pe umeri propria mantie de mare preţ, iar viteazul îşi înălţă iarăşi amândouă braţele şi strigă:

— Vivat hatmanul nostru, căpetenia noastră biruitoare!

— Crescat, floreat!{23} răspunseră oştenii în cor.

După care începură să aducă flamurile cucerite şi să le înfigă în valul de pământ la picioarele căpeteniilor. Vrăjmaşul nu izbutise să păstreze nici una; erau toate aici: ale trupelor regulate din ţinuturile prusiene, ale şleahticilor şi cele suedeze, fluturând pe val în culori de curcubeie.

— E una dintre cele mai mari izbânzi din acest război! strigă hatmanul. Izrael şi Waldek se află în robie, polcovnicii au pierit ori au căzut şi ei prinşi, oştirea spârcuită.

Aici se întoarse către Kmicic:

— Jupâne Babinicz, gândesc că domnia ta l-ai întâlnit pe Bogusław în partea aceea. Ce se întâmplă cu el?

Wołodyjowski începu şi el să se uite cu luare-aminte în ochii lui Kmicic, iar acesta răspunse în grabă:

— Prinţul Bogusław a fost pedepsit de Dumnezeu cu mâna asta!

Şi îşi întinse braţul drept, dar în clipa aceea micul viteaz i se aruncă în braţe:

— Jędrek, strigă, ia să te văd! Dumnezeu să te binecuvânteze!

— Tu mi-ai deprins mâna! răspunse jupân Andrzej înduioşat.

Bucuria le fu întreruptă de prinţul stolnic.

— Aşadar, ruda mea a murit? întrebă repede.

— N-a murit, răspunse Kmicic, fiindcă i-am dăruit viaţa, dar e rănit şi prins de război. Uite că-l aduc nohaii mei.

La aceste cuvinte, o mare uimire se răsfrânse pe faţa lui Wołodyjowski, iar ochii cavalerilor se îndreptară spre întinderea pe care se arătă o ceată de câteva zeci de tătari, care veneau fără grabă; după ce trecură de carele sfărâmate, se apropiară la treizeci-patruzeci de paşi de valul de apărare.

Atunci văzură că tătarul din frunte ducea un prins; îl recunoscură cu toţii pe Bogusław; ce schimbătoare-i soarta omului!

El, unul din cei mai puternici magnaţi ai Republicii, el, care ieri mai visa la o ţărişoară neatârnată, numai a lui, el, prinţ al împărăţiei nemţeşti, mergea acum cu arcanul de gât, pe jos, lângă calul tătarului, fără pălărie, cu capul plin de sânge, legat cu o treanţă murdară. În inimile cavalerilor era atâta îndârjire împotriva acestui magnat, încât această înjosire cumplită nu stârni mila nimănui, dimpotrivă, aproape toate gurile strigară în aceeaşi clipă:

— Moarte trădătorului! Să-l luăm în sabie! La moarte, la moarte!

Prinţul Michał îşi acoperi ochii cu mâinile, căci cel înjosit astfel era un Radziwiłł. Deodată, se făcu stacojiu şi strigă:

— Domniile voastre, e ruda mea, sângele meu, iar eu nu mi-am cruţat viaţa şi averea pentru ţară! Acela care va ridica mâna asupra acestui nefericit, este duşmanul meu.

Cavalerii tăcură numaidecât.

Prinţul Michał era îndrăgit de toţi pentru bărbăţia, dăruirea şi credinţa faţă de ţară. Atunci când întreaga Lituanie căzuse în puterea hiperboreenilor, el continuase să se apere la Nieświez, iar în timpul războiului cu suedezii dispreţuise îndemnurile Iui Janusz, se alăturase printre cei dintâi Confederaţiei de la Tyszowce, aşa că glasul lui găsi ascultare şi acum. În sfârşit, poate că nimeni nu vroia să se pună rău cu un magnat atât de puternic, destul că săbiile intrară înapoi în teacă, şi câţiva polcovnici, sprijinitori ai Radziwiłłilor, strigară:

— Să-l scoatem din robia tătarilor! Republica să-l judece, să nu lăsăm paginii să-şi bată joc de un sânge atât de ales!

— Să-l scoatem din robia tătarilor! repetă prinţul. O să găsim un alt ostatic în locul lui, iar răscumpărarea o s-o plătească el însuşi! Jupâne Wojniłłowicz, porneşte-ţi oamenii şi ia-l cu sila, dacă nu se poate altfel!

— Eu mă ofer ca ostatic! strigă jupân Gnoiński.

Wołodyjowski se apropie de Kmicic şi-i zise:

— Ce-ai făcut, Jędrek! O să scape cu faţa curată!

Kmicic se zburli ca un râs rănit.

— S-avem iertare, luminăţia ta! strigă. E prinsul meu! Eu i-am dăruit viaţa, dar numai după ce a jurat pe Evanghelia lui de eretic că-şi va împlini făgăduinţa şi, pe viaţa mea, nu va scăpa din mâinile în care l-am dat, înainte de a-şi respecta jurământul!

Spunând acestea, strânse dârlogii şi se puse de-a curmezişul; firea-i viforoasă era gata să se dezlănţuie, deoarece faţa i se ascuţi, nările îi fremătară şi ochii începură să arunce fulgere.

În acest timp, Wojniłłowicz îşi îmboldi calul.

— În lături, jupâne Babinicz! strigă.

— În lături, jupâne Wojniłłowicz! tună jupân Andrzej şi izbi cu mânerul săbiei calul lui Wojniłłowicz cu o putere năprasnică, încât şoimanul se clătină pe picioare, ca lovit de plumb, şi se propti cu nările în pământ.

Cavalerii începură să lărmuiască, dar jupân Gosiewski ieşi înainte şi spuse:

— Tăcere, domniile voastre! Luminăţia ta, cu puterea mea de hatman, aduc la cunoştinţa tuturor că prinţul este al lui jupân Babinicz şi oricine vrea să-l smulgă din mâinile tătarilor, trebuie să-i lase zălog învingătorului.

Prinţul Michał îşi stăpâni mânia, se linişti şi întrebă întorcându-se spre jupân Andrzej:

— Spune, domnia ta, ce vrei?

— Să-şi ţină făgăduiala înainte de a scăpa din robie.

— Şi-o va ţine după ce va scăpa.

— Nu se poate! Nu mă încred în el!

— Atunci îţi jur eu pentru el pe Sfânta Fecioară, la care mă închin, şi pe cuvântul meu de cavaler, că nu-şi va călca jurământul. Dacă nu va fi aşa, voi răspunde eu cu cinstea şi averea mea.

— Îmi ajunge! spuse Kmicic. Să rămână ostatic jupân Gnoiński, pentru că altfel tătarii se vor împotrivi, iar eu mă mulţumesc cu cuvântul luminăţiei tale.

— Îţi mulţumesc, jupâne cavaler! răspunse prinţul stolnic. Să nu-ţi fie teamă că-şi va recăpăta libertatea numaidecât, fiindcă am să-l dau în puterea hatmanului şi va rămâne prins până la judecata regelui.

— Aşa va fi! încuviinţă hatmanul.

Şi poruncindu-i lui Wojniłłowicz să încalece pe alt cal, pentru că celalalt abia mai răsufla, îl trimise îndată cu jupân Gnoiński să-l aducă pe prinţ.

Dar treaba nu era chiar atât de uşoară. Fură nevoiţi să ia prinţul aproape cu forţa, fiindcă Hassun-bei se împotrivea din răsputeri şi abia vederea lui jupân Gnoiński şi răscumpărarea de o sută de mii de taleri izbutiră să-l mai liniştească.

Drept care, seara, prinţul Bogusław se afla într-unul din corturile lui jupân Gosiewski. Aici fu oblojit cu grijă şi cei doi doftori care rămăseseră lângă el făgăduiră că va trăi, deoarece rana făcută cu vârful săbiei nu era prea primejdioasă.

Wołodyjowski nu-l putea ierta pe Kmicic, că-l lăsase pe prinţ în viaţă şi, de supărare, îl ocoli toată ziua. Se întâlniră abia seara, când jupân Andrzej veni la el în cort.

— Pe rănile lui Christos! strigă micul viteaz la vederea lui. Să-l laşi să trăiască pe trădătorul ăsta, de la oricine m-aş fi aşteptat, dar de la tine nu!

— Ascultă-mă şi pe mine, Michał, înainte de a mă osândi! răspunse Kmicic mohorât. Eram cu piciorul pe pieptul lui şi-i pusesem vârful săbiei în gât, dar ştii ce mi-a spus atunci mişelul? Că poruncile au fost date şi Oleńka va fi ucisă la Taurogi dacă va muri el. Ce era să fac, nefericitul de mine! Am cumpărat viaţa ei cu viaţa lui. Ce era să fac? Pe crucea Mântuitorului! Ce era să fac?

Aici începu să se tragă de ciuf şi să bată din picior, iar Wołodyjowski se gândi o vreme şi zise:

— Îţi înţeleg deznădejdea. totuşi. vezi tu, ai lăsat în viaţă un trădător care poate să abată în viitor multe nenorociri asupra Republicii. Ce să mai vorbim, Jędrek! Astăzi te-ai acoperit de slavă, dar la sfârşit ai jertfit binele obştei pentru interesele tale.

— Dar tu, tu ce-ai fi făcut, dacă ţi-ar fi spus că viaţa jupâniţei Anna Borzobohata este în primejdie?

Wołodyjowski începu să mişte avan din mustăcioară.

— Eu nu vreau să-ţi slujesc drept pildă. Hm, ce-aş fi făcut eu? Dar Skrzetuski, care are suflet de roman, nu l-ar fi iertat şi sunt sigur că Dumnezeu n-ar fi îngăduit să se verse sânge nevinovat din această pricină.

— N-am decât să pătimesc eu. Pedepseşte-mă Doamne, nu după vina-mi grea, ci după mila ta. căci s-o fi osândit la moarte pe această porumbiţă.

Kmicic îşi acoperi ochii cu mâinile:

— Scăpaţi-mă, îngeri ai cerului! Niciodată, niciodată!

— Acum, s-a întâmplat! spuse Wołodyjowski.

La acestea, jupân Andrzej scoase hârtiile din sân:

— Uite, Michał, ce-am dobândit. Asta-i porunca pentru Sakowicz, asta-i către toţi polcovnicii lui Radziwiłł şi căpeteniile suedeze. I-am cerut să iscălească, deşi abia-şi putea mişca mâna. Prinţul stolnic a avut grijă. Asta înseamnă libertatea şi siguranţa ei! Pentru Dumnezeu, o să zac un an întreg în fiecare zi în formă de cruce, o să poruncesc să mă biciuiască cu harapnicul, voi zidi şi o biserică, dar n-am să-i jertfesc viaţa! N-am suflet de roman. prea bine! Nu sunt Cato, ca jupân Skrzetuski. prea bine! dar n-am s-o jertfesc! Nu, pe o sută de trăsnete! N-au decât să mă înfigă diavolii în frigare.

Kmicic nu sfârşi, pentru că Wołodyjowski se repezi şi-i astupă gura cu mâna, strigând cu glas înfricoşat:

— Nu huli, pentru că vei atrage asupra ei mânia dumnezeiască! Bate-te cu pumnii în piept şi căieşte-te! Hai, mai repede!

Şi Kmicic începu să se izbească în piept: Mea culpa! Mea culpa, mea maxima culpa! În cele din urmă, bietul oştean izbucni în suspine, fiindcă nici el nu mai ştia cum e mai bine.

Wołodyjowski îl lăsă să plângă în voie, apoi, când se mai linişti, îl întrebă:

— Şi acum ce ai de gând să faci?

— O să mă duc cu ciambulul acolo unde am fost trimis până hăt! aproape de Birże. Numai să se odihnească oamenii şi caii. Pe drum, dacă voi putea să mai vărs sângele câtorva eretici spre slava lui Dumnezeu, n-am să mă dau în lături.

— Vei face foarte bine. Nu-ţi pierde curajul, Jędrek, Dumnezeu e milostiv!

— Acum am să merg de-a dreptul. Ţinuturile prusiene sunt fără pază, poate ici şi colo am să mai nimeresc peste vreo garnizoană suedeză.

Jupân Michał oftă:

— Ehei, ce-aş mai merge şi eu cu tine! M-aş grăbi ca spre rai! Dar trebuie să ascult porunca. Tu eşti fericit cu volintirii tăi. Jędrek, ascultă, frate! Dacă le vei găsi pe amândouă. ai grijă şi de cealaltă, să nu sufere. Dumnezeu ştie, poate că tocmai ea mi-o fi scrisă.

Spunând acestea, micul viteaz se aruncă în braţele lui jupân Kmicic.