Capitolul XXVIII.

Înfrângerea lui Sakowicz fusese deplină şi starostele abia izbutise să scape de unul singur şi să se ascundă în pădurile din apropiere de Poniewież. După aceea, rătăci luni întregi în haine ţărăneşti, neîndrăznind să iasă la lumină.

Iar Babinicz năvăli la Poniewież, tăie pedestrimea suedeză din garnizoana târgului şi porni în urmărirea lui Hamilton care, neputând să fugă spre Letonia din pricina oştilor polone adunate la Szawle şi mai departe, la Birże, coti, într-o parte spre răsărit în speranţa că va izbuti să se strecoare la Wiłkomierz. Nu mai nădăjduia să-şi scape polcul, dar nu voia să cadă în mâna lui Babinicz, deoarece umbla zvonul pretutindeni că fiorosul războinic poruncea să se taie prinşii, ca să nu se mai împovăreze şi cu grija lor.

Aşa că nefericitul englez fugea asemeni căpriorului urmărit de o haită de lupi, iar Babinicz îl gonea tot mai îndârjit; iată de ce nu se întorcea la Wolmontowicze şi nici măcar nu se întreba pe cine scăpase.

Dimineaţa bruma începea să acopere pământul şi fuga devenea tot mai trudnică, pentru că urmele de copite se vedeau cu uşurinţă prin pădure. Câmpurile erau pustii şi caii răbdau cumplit de foame.

Raitierii nu îndrăzneau să se oprească multă vreme prin sate, de teamă că duşmanul îndărătnic poate, să-i ajungă în orice clipă.

În cele din urmă, suferinţele lor întrecură orice măsură; se hrăneau numai cu frunze, coajă şi cu proprii cai care cădeau de oboseală.

După o săptămână, începură să-l roage pe polcovnic să se întoarcă şi să primească lupta cu Babinicz, fiindcă preferă să piară de sabie decât de foame.

Hamilton le dădu ascultare şi se pregăti de luptă la Androniszki. Oastea suedeză era atât de mică, încât englezul nu putea nici măcar să viseze că va învinge, măi ales când avea în faţă asemenea potrivnic. Dar era şi el istovit şi voia să piară.

Cu toate acestea, lupta începută la Androniszki se isprăvi nu departe de Troupie, unde căzură cei din urmă suedezi.

Hamilton muri vitejeşte, apărându-se lângă o troiţă de pe marginea drumului împotriva unui grup de tătari care la început voiau să-l prindă viu, apoi zădărâţi de împotrivire, îl hăcuiră cu săbiile.

Dar şi steagurile lui Babinicz erau atât de vlăguite, încât nu mai aveau nici puterea, nici dorinţa de a merge la Troupie, aşa că rămaseră pe locurile pe care se aflau şi se pregătiră pentru noapte, aprinzând focurile printre trupurile vrăjmaşilor.

După ce-şi astâmpărară foamea, se adânciră cu toţii într-un somn de piatră.

Până şi tătarii amânară pentru a doua zi jefuirea morţilor.

Kmicic, care se gândea mai ales la cai, le îngădui să se odihnească.

În ziua următoare, se trezi totuşi dis-de-dimineaţă, ca să-şi socotească pierderile după încăierarea îndârjită şi să împartă prada cu dreptate. După ce mâncă, urcă la troiţa lângă care murise Hamilton, iar căpeteniile polone şi tătare se apropiară pe rând, având crestat pe buzdugane numărul morţilor, şi dădură socoteală. El îi asculta, cum îşi ascultă stăpânul vechilii în timpul verii, bucurându-se de rodul bogat.

Deodată, veni la el Akbah-Ulan, care semăna mai degrabă cu o sperietoare decât un om, fiindcă în încleştarea de la Wolmontowicze îi spărseseră nasul cu mânerul săbiei, se înclină, îi întinse lui Kmicic câteva hârtii însângerate şi-i spuse:

— Effendi am găsit la căpetenia suedeză scrisorile astea pe care ţi le înmânez, cum am avut poruncă.

Într-adevăr, Kmicic poruncise odată pentru totdeauna să i se aducă toate hârtiile găsite la morţi, pentru că citindu-le, putea să afle planurile vrăjmaşului şi să ia măsurile de cuviinţă.

De astă dată nu se grăbise, aşa că-i făcu semn din cap lui Akbah şi băgă hârtiile în sân. După aceea îl trimise pe Akbah la ciambul, poruncindu-i să plece îndată la Troupie, unde vor rămâne să se odihnească mai multă vreme.

Steagurile treceau prin faţa lui unui după altul, în frunte merge ciambulul care acum nu mai număra decât vreo cinci sute de luptători, ceilalţi pieriseră în luptele neîncetate, dar fiecare tătar avea cusuţi la şa, în cojoc şi în căciulă atâţia taleri suedezi şi prusieni, şi ducaţi, încât preţuia cât greutatea lui în argint. Nu mai semănau cu tătarii obişnuiţi, fiindcă cei mai slabi căzuseră de trudă, rămăseseră doar flăcăii cei mai puternici, laţi la umeri, cu o rezistenţă de fier şi otrăviţi ca viespile. Luptând mereu, ajunseseră la asemenea îndemânare, încât puteau să înfrunte până şi călărimea regulată a polonezilor; cât despre raitierii şi dragonii prusieni, dacă numărul era egal, se aruncau asupra lor cum se aruncă lupii asupra oilor. În bătălie apărau mai ales trupurile tovarăşilor morţi, pentru a-şi împărţi pe urmă banii acestora.

Acum treceau pe dinaintea lui Jupân Kmicic cu mare fală, bătând în tumbelechiuri, fluierând din oase de cal şi fluturându-şi tuiurile; nici oştenii de meserie n-ar fi mărşăluit mai bine. După ei veneau dragonii, întocmiţi cu mare trudă de jupân Andrzej din volintiri de tot felul, înarmaţi cu rapiere şi muschete. Îi conducea fostul vagmistru Soroka, acum ridicat la rangul de rotmistru. Înţolit în haine la fel, luate de la dragonii prusieni, polcul acesta era alcătuit în cea mai mare parte din oameni din starea de jos, la care jupân Kmicic ţinea foarte mult, fiindcă ascultau orbeşte şi îndurau toate lipsurile fără să crâcnească, În următoarele două steaguri de volintiri slujeau numai şleahtici, mai răsăriţi ori mai mărunţi. Firi viforoase şi fără astâmpăr, care sub altă căpetenie ar fi devenit o adunătură de jefuitori, în aceste mâini de fier semănau cu steagurile regulate, socotindu-se cu bucurie, „petyhoreni”. Mai puţin rezistenţi în bătălie ca dragonii, erau mai năprasnici în primul iureş, iar în lupta cu sabia întreceau întreaga oştire, deoarece fiecare învăţase meşteşugul de la meşteri iscusiţi.

În urma lor, trecură cei aproape o mie de volintiri adevăraţi.

Fiecare steag, când ajungea în dreptul troiţei, începea să strige şi să-l salute pe jupân Andrzej cu săbiile. Iar el se bucura tot mai mult. Avea acum o oaste destul de mare! Făptuise multe cu ea, vărsase mult sânge de vrăjmaş şi numai Dumnezeu ştie câte va mai făptui. Vinile de odinioară erau mari, dar nici meritele nu erau mai mici. Se ridicase din cădere şi păcat şi nu-şi răscumpărase greşelile îngenunchind în cenuşă în faţa altarului, ci pe câmpul de luptă şi în sânge. O apărase pe Sfânta Fecioară, îşi apărase ţara şi regele, iar acum îşi simţea sufletul uşurat şi voios. Inima voinicului se umple de mândrie, fiindcă nu oricine este în stare să facă ce-a făcut el!

Sunt doar atâţia şleahtici plini de foc în această Republică atâţia cavaleri, dar nici unul nu se află în fruntea unei puteri atât de mari; nici măcar Wołodyjowski, nici Skrzetuski! Şi pe urmă, cine a apărat Częstochowa, cine a scăpat viaţa regelui în trecătoarea munţilor? Cine l-a învins pe Bogusław? Cine a trecut cel dintâi Prusia electorului prin foc şi sabie? Şi iată că acum nu se mai află picior de vrăjmaş nici în Samogiţia.

Jupân Andrzej simţi ce simte şoimul când îşi întinde aripile şi se înalţă sus, tot mai sus! Steagurile care treceau scoteau strigăte puternice la vederea lui, iar el îşi înălţa capul şi se întreba: „Până unde am să zbor aşa?” Şi faţa i se învăpăia, pentru că în clipa aceea i se părea că va ajunge hatman. Dar buzduganul acela, dacă avea să-l ajungă, va veni spre el de pe câmpul de luptă, din răni, din merite şi slavă. Nu i-l va mai flutura nici un trădător pe dinaintea ochilor, cum făcuse cândva Radziwiłł, ci patria recunoscătoare i-l va pune în mână din porunca regelui. El însă nu trebuie să-i ducă grija, să se întrebe când va veni, ci să se bată şi iar să se bată, să învingă şi mâine, cum a învins şi astăzi!

Aici, închipuirea dezlănţuită a viteazului se întoarse pe pământ. Încotro să plece de la Troupie, în care loc să năvălească iarăşi asupra suedezilor?

Deodată. Îşi aduse aminte de scrisorile pe care i le adusese Akbah-Ulan, spunându-i că le găsise la Hamilton.

Băgă mâna în sân, le scoase, se uită la ele şi uimirea se răsfrânse îndată pe faţa lui.

Deoarece o mână de femeie scrisese limpede: „Înălţimii sale Babinicz, polcovnic al oştirii de tătari şi volintiri.”

Scrisoarea o pentru mine? se întrebă jupân Andrzej.

Peceţile erau rupte, aşa că o despături repede, o îndreptă lovind hârtia cu palma şi începu să citească.

Dar nu apucă să sfârşească şi mâinile începură să-i tremure, se schimbă la fată şi strigă:

— Lăudat fie numele Domnului! Dumnezeule milostiv, iată că răsplata îmi vine din mâinile tale!

Înconjură troiţa cu braţele şi lovi soclul cu ciuful cânepiu. Nu ştia să-i mulţumească altfel lui Dumnezeu în această clipă, nu era în stare de altă rugăciuni, fiindcă bucuria se învârteji în el şi-l purtă până la cer.

Scrisoarea era de la Anusia Borzobohata. Suedezii o găsiseră la Jurek Billewicz, iar acum prin Hamilton ajunsese în sfârşit, la Kmicic. Mii de gânduri şi încrucişau în capul lui jupân Andrzej cu iuţeala săgeţilor tătăreşti.

Aşadar Oleńka nu era în Codrul Białowieska, ci cu pâlcul lui Billewicz? El o scăpase şi, odată cu ea, aşezările din Wolmontowicze, pe care odinioară tot el le pârjolise ca să-şi răzbune tovarăşii ucişi. Se vede că braţul lui Dumnezeu îi călăuzise paşii în aşa fel, încât să plătească în acelaşi timp toate nedreptăţile Oleńkăi şi ale Laudei. Iată că-şi răscumpărase în sfârşit vinovăţia! Mai poate ea să nu-l ierte? Sau şleahticii laudanieni? Pot oare să nu-l binecuvânteze? Ce va spune acum jupâniţa îndrăgită, care-l socoteşte un trădător, când va afla că acel Babinicz care l-a doborât pe Radziwiłł, care a înotat până la brâu în sânge prusian şi suedez, care a zdrobit vrăjmaşul în Samogiţia. alungându-l în ţinuturile prusiene şi Letonia, este el, Kmicic, dar nu nelegiuitul, blestematul şi trădătorul de altădată, ci apărătorul credinţei, al regelui şi al ţării?!

După ce trecuse hotarul Samogiţiei, jupân Andrzej ar fi vestit în cele patru părţi ale lumii cine este acest faimos Babinicz, dar n-o făcuse de teamă că la auzul numelui adevărat îşi vor întoarce cu toţii inima de la el, îl vor bănui şi îi vor refuza ajutorul şi încrederea. Nu trecuseră decât doi ani de când îmbrobodit de Radziwiłł tăiase steagurile care nu voiau să-l urmeze pe prinţul voievod de Wilno împotriva regelui şi a ţării. Doar cu doi ani înainte fusese mâna dreaptă a marelui trădător!

Acum însă se schimbaseră toate! Acum, după atâtea izbânzi, acoperit de atâta slavă, are dreptul să vină la jupâniţă şi să-i spună:Eu sunt Kmicic, dar sunt izbăvitorul tău!” Are dreptul să strige Samogiţiei întregi: „Eu sunt Kmicic, dar sunt izbăvitorul tău!”

Dar până la Wolmontowicze nu e prea departe! Babinicz îl urmărise o săptămână pe Hamilton, dar Kmicic va cădea la picioarele Oleńkăi în mai puţin de o săptămână.

Jupân Andrzej se ridică palid de emoţie, cu ochii scânteietori, cu faţa străluminată, şi-i porunci slujitorului:

— Calul meu! Repede!

Slujitorul îi aduse murgul şi se repezi să-i ţină scara, dar se opri deodată şi zise:

— Înălţimea ta, nişte oameni străini vin dinspre Troupie în trap întins cu jupân Soroka.

— Ce-mi pasă mie de ei?! răspunse jupân Andrzej.

În acest timp, cei doi călăreţi se apropiaseră la zece-cincisprezece paşi, apoi unul din ei înainta împreună cu Soroka, descălecă, veni în fugă şi, înclinându-şi calpacul de râs, îşi descoperi ciuful roşcat.

— Văd că mă aflu înaintea lui jupân Babinicz! spuse. Sunt bucuros că te-am găsit, domnia ta.

— Cu cine am cinstea? întrebă nerăbdător Kmicic.

— Sunt Wierszuł, cândva rotmistru al steagului de tătari sub conducerea lui Jarema Wiśniowiecki; mă întorc în locurile de baştină, ca să strâng oşteni pentru războiul cel nou şi cu acest prilej am adus şi o scrisoare pentru domnia ta de la marele hatman Sapieha.

— Un nou război? întrebă Kmicic, încruntându-şi sprâncenele. Ce vorbeşti domnia ta?

— Scrisoarea te va lamuri mai bine decât mine! răspunse Wierszułł întinzându-i scrisoarea hatmanului.

Kmicic rupse peceţile în grabă. Scrisoarea lui Sapieha suna după cum urmează: „Mult iubite jupâne Babinicz! Un nou potop se revarsă asupra Republicii! Suedezul s-a unit cu Rakoczi, plănuind să-şi împartă Republica. Optzeci de mii de unguri, transilvani, moldoveni şi cazaci vor călca în curând hotarul de la miazăzi. În această vreme de cumplire, când trebuie să ne încordăm toate puterile ca să lăsăm viitorimii măcar un nume slăvit, îţi trimit poruncă potrivit căreia, nepierzând nici o clipă, să întorci caii spre miazăzi şi să vii cât se poate de repede la noi. Ne vei găsi la Brześć, de unde te vom trimite fără zăbavă mai departe. Între timp, periculum în mora! Prinţul Bogusław a scăpat din robie, dar jupân Gosiewski va supraveghea ţinuturile prusiene şi Samogiţia. Poruncindu-ţi încă o dată să te grăbeşti, sunt încredinţat că dragostea pentru ţara care piere îţi va fi cel mai bun îndemn.”

Când sfârşi de citit, Kmicic lăsă scrisoarea să-i cadă pe jos şi începu să-şi treacă mâinile peste faţa năduşită, apoi se uită cu priviri rătăcite la Wierszułł şi întrebă încet, cu glasul înăbuşit:

— De ce jupân Gosiewski trebuie să rămână în Samogiţia iar eu să plec spre miazăzi?

Wierszułł ridică din umeri.

— Asta să-l întrebi domnia ta pe hatman la Breść! Eu nu pot să-ţi spun nimic.

Deodată, o mânie năprasnică puse stăpânire pe jupân Andrzej, ochii îi scânteiară, faţa i se învineţi şi strigă cu glas ascuţit:

— N-am să mă mişc de aici! Pricepi, domnia ta!

— Chiar aşa? se miră Wierszułł. Treaba mea a fost să-ţi aduc porunca, restul te priveşte pe domnia ta! Închinăciune, închinăciune! Voiam să rămân câteva ceasuri cu domnia ta, dar după cele ce-am auzit, prefer să-mi caut altă tovărăşie.

Spunând acesta, îşi întoarse calul şi plecă. Jupân Andrzej se aşeză iarăşi la picioarele troiţei şi începu să se uite în neştire la cer, de parcă voia să cerceteze cum va fi vremea. Slujitorul se trase mai încolo cu caii şi împrejur se aşternu liniştea.

Dimineaţa era senină, palidă, având ceva de toamnă şi iarnă totodată. Nu bătea vântul, dar din mestecenii de lângă troiţă cădeau fără zgomot frunzele îngălbenite şi răsucite de frig. Cârduri nenumărate de ciori şi stanei zburau deasupra pădurii; unele coborau croncănind nu departe de troiţă, deoarece pe câmp şi pe drum se aflau sumedenie de trupuri suedeze neîngropate. Jupân Andrzej se uita la păsările negre, clipind din ochi, de parcă voia să le numere! Apoi închise ochii şi rămase nemişcat multă vreme. În cele din urmă, se scutură, îşi încruntă sprâncenele, revenindu-şi şi începu să vorbească astfel cu sine însuşi:

— Astfel nu se poate! O să plec, dar peste două săptămâni, nu acum. Întâmplă-se ce s-o întâmpla! Nu l-am adus eu pe Rakoczi. Nu pot! Ce-i prea mult, e prea mult! N-am trudit şi nu m-am zbuciumat destul? Câte nopţi n-am petrecut în şa? Cât sânge polonez şi vrăjmaş am vărsat! Asta-mi e răsplata?! Dacă n-aş fi primit scrisoarea dinainte, m-aş fi dus, dar amândouă au sosit în acelaşi timp, parcă înadins, ca să-mi sporească durerea şi jalea. N-are decât să se scufunde lumea, că tot n-am să mă duc! N-o să piară ţara în două săptămâni, se vede că s-a abătut mânia lui Dumnezeu asupra ei, şi puterea omenească nu-i poate sta împotrivă. Doamne, Dumnezeule! Hiperboreii, suedezii, prusienii, ungurii, transilvanii, moldovenii, cazacii, toţi deodată! Cine-i va stăvili? O, Doamne, cu ce ţi-a greşit această ţară nefericită, regele acesta cucernic, de ţi-ai întors faţa de la ei şi nu-i mai ajuţi cu mila ta, trimiţând asupră-le numai nenorociri? N-am plătit cu sânge şi lacrimi destule? Oamenii au şi uitat ce-i veselia, iar vântul nu bate, ci geme parcă. Ploile plâng şi ele, iar tu ne biciuieşti fără încetare! Îndurare, Doamne, ajută-ne, părinte! Am păcătuit. dar ne-am îndreptat! Ne-am lăsat averile de izbelişte, am încălecat pe cai şi ne batem întruna! Am renunţat la samavolnicie şi la interesele noastre. De ce dar nu ne ierţi şi nu ne trimiţi alinarea, Doamne?

Aici conştiinţa îl înşfacă de păr şi-l zgâlţâi cu putere; aproape că se sperie, fiindcă i se păru că aude deodată un glas necunoscut care cobora din tăriile cerului, spunându-i:

— Aţi renunţat la interesele voastre? Dar tu, nefericitule, ce faci acum? Te sumeţeşti cu meritele tale, iar când vine clipa încercării, te ridici în două picioare ca un cal nărăvaş şi strigi: „N-am să plec!” Mama noastră piere, paloşele îi străpung pieptul, iar tu îţi întorci faţa de la ea, nu vrei să pui umărul, alergi după propria fericire şi strigi: „N-am să plec!” Ea îşi întinde mâinile însângerate, e gata să se prăbuşească, leşină, moare şi strigă cu glasul clin urmă: „Ajutaţi-mă, copiii mei!” Iar tu îi răspunzi: „N-am să mă duc!” Vai vouă, vai de asemenea popor, vai de Republică!

Spaima îi ridică părul măciucă în vârful capului şi trupul începu să-i tremure, cuprins parcă de friguri. Se prăbuşi deodată cu faţa la pământ şi începu să se roage cu înfricoşare:

— Nu mă pedepsi, Isuse! Ai milă, facă-se voia ta! Am să mă duc, am să mă duc!

Apoi zăcu o vreme suspinând în tăcere, iar când se ridică, în sfârşit, pe faţă i se citea resemnarea şi liniştea. Se rugă mai departe:

— Nu te mira, Doamne, că-mi pare rău, pentru că eram în ajunul fericirii mele. Dar, fie aşa cum porunceşti tu! Acum înţeleg că ai vrut să mă încerci şi de aceea m-ai aşezat la răspântie. Facă-se voia ta! N-am să privesc înapoi! Ţie, Doamne, îţi încredinţez jalea mea cumplită, dorul şi grijile mele. Să mi se pună toate la socoteală, pentru că l-am cruţat pe prinţul Bogusław, făcând ţara să sufere. Acum, vezi, Doamne, că am greşit pentru ultima dată. Altă dată nu se va mai întâmpla. Părinte milostiv! Lasă-mă să sărut pământul acesta scump şi să-ţi îmbrăţişez picioarele. apoi am să mă duc, Isuse, am să mă duc!

Şi plecă.

Iar pe răbojul ceresc, acolo unde se scriu faptele bune şi cela rele ale oamenilor, toate vinile i se şterseră într-o clipă, pentru că era cu totul alt om.