Capitolul XXVI.

Ajutate de Braun, Oleńka şi Anusia scăpaseră de la Taurogi şi ajunseră cu bine la ceata spătarului, care se afla pe atunci la Olsza, aşadar nu prea departe de Taurogi.

Bătrânul şleahtic, când le văzu pe amândouă sănătoase, mai întâi nu vru să-şi creadă ochilor, apoi plânse de bucurie şi fu cuprins de o înflăcărare războinică atât de mare, încât socotea că nu mai era nici o primejdie. De l-ar fi atacat nu numai Bogusław, ci însuşi regele Suediei cu toată oştirea lui, spătarul ar fi fost gata să-şi apere jupâniţele împotriva oricărui vrăjmaş.

— Mai degrabă am să pier eu, spuse, decât să vi se clintească vouă un fir de păr. Nu mai sunt omul pe care l-aţi cunoscut la Taurogi şi gândesc că suedezii nu vor uita prea curând Girlakole, Jaswojnia şi vânătăile cu care au rămas la Rosienie. E adevărat că trădătorul Sakowicz ne-a atacat pe neaşteptate şi ne-a înspăimântat, dar uite că acum am iarăşi la îndemână câteva sute de săbii.

Spătarul nu umfla lucrurile prea mult, pentru că era într-adevăr greu să recunoşti în el pe ostaticul descurajat de la Taurogi. Acum era alt om, parcă renăscuse; pe câmpul de luptă şi pe cal se simţea ca peştele în apă, şi pentru că era un oştean vrednic, îi bătuse într-adevăr de câteva ori pe suedezi. Se bucura de multă trecere prin împrejurimi, aşa că şleahticii şi oamenii de rând se adunau cu dragă inimă în jurul lui; chiar şi din olaturile mai depărtate Billewiczii îi aduceau cete de câte cincisprezece sau chiar câteva zeci de cai.

Pâlcul spătarului era alcătuit din trei sute de pedestraşi ţărani şi aproape cinci sute de călăreţi. Prea puţini dintre pedestraşi aveau flinte, cei mai mulţi erau înarmaţi cu coase şi furci; călărimea era întocmită din şleahtici mai răsăriţi care fugiseră cu slujitorii prin păduri, şi din aşezările mai sărăcăcioase. Armele lor erau mai bune decât ale pedestraşilor, deşi foarte felurite. Părugenii de la hamei le slujeau unora drept suliţe; alţii purtau arme poloneze bogate, dar adesea ieşite din uz; caii de soiuri şi iuţeală diferite nu erau deloc potriviţi pentru formaţiile de luptă.

Cu asemenea oşteni spătarul putea să aţie calea podghiazurilor suedeze de recunoaştere, putea să atace chiar pâlcuri mai mari de călărime, să cureţe pădurile şi satele de tâlharii ale căror cete numeroase, încherbate din fugari suedezi, prusieni şi lotri din partea locului, se îndeletniceau cu jaful, dar nu putea să atace nici un târg.

Suedezilor însă le venise mintea la cap. Îndată după izbucnirea răscoalei în Samogiţia şi Lituania, garnizoanele risipite prin sate fuseseră nimicite cu totul, aşa că acum, cei care scăpaseră cu viaţă stăteau mai degrabă prin oraşele întărite din care nu mai cutezau să iasă decât prin împrejurimi. În acest fel câmpurile, pădurile, satele şi târgurile mai mici, erau în puterea polonezilor, în schimb, în toate oraşele mai mari stăpâneau suedezii care nu puteau fi alungaţi cu una cu două.

Pâlcul spătarului era unul dintre cele mai bune; altele nu puteau face nici măcar atât. Ce-i drept, la hotarul Letoniei, răzvrătiţii luptau cu atâta îndrăzneală, încât împresuraseră Birże de două ori, izbutind să pună stăpânire pe oraş, dar această izbândă de o clipă se datora faptului că de la Gardie strânsese toate oştile din olaturile învecinate cu Letonia, pentru a apăra Riga împotriva septentrionilor.

Biruinţele-i strălucitoare şi rare în istorie îndreptăţeau convingerea că acest război se va isprăvi repede şi atunci în Samogiţia aveau să vie iarăşi oştile suedeze îmbătate de izbândă. De aceea, pădurile erau destul de sigure deocamdată şi cetele numeroase de răzvrătiţi, care nu puteau face mare lucru, ştiau cel puţin că vrăjmaşul nu le va căuta prin desişul codrilor.

Iată de ce spătarul renunţă la gândul de a se ascunde în Codrul Białowiejska; era şi destul de departe, iar pe drum se aflau multe oraşe, păzite de garnizoane puternice.

— Dumnezeu ne-a dat o toamnă uscată, le spuse jupâniţelor, aşa că nu va fi prea greu să trăim sub Jove. Poruncesc să vă ridice un cortuleţ frumuşel, vă dau o femeie să vă slujească şi rămâneţi cu noi. În aceste vremuri, nu se află un loc mai ferit de primejdie ca pădurile. Billewieze a ars din temelii; conacele sunt atacate de tâlhari şi deseori chiar de podghiazurile suedeze. Unde vă puteţi adăposti mai bine, dacă nu la mine, care am câteva sute de săbii la îndemână? Iar mai târziu, când va începe zloata, o să găsesc vreo colibă în adâncul codrului.

Jupâniţa Borzobohata se bucură foarte mult de asemenea propunere, fiindcă în polcul spătarului erau câţiva Billewiczi, cavaleri vrednici, iar pe de altă parte, se vorbea mereu că jupân Babinicz se îndrepta şi el spre aceste părţi.

Anusia se aştepta ca după ce va sosi, îi va alunga într-o clipită pe suedezi, apoi. apoi se va împlini voia lui Dumnezeu. Oleńka socotea şi ea că e mai bine să rămână cu oştenii, voia doar să se depărteze de Taurogi, temându-se de urmărirea lui Sakowicz.

— Să mergem spre Wodokty, spuse, acolo vom fi printre ai noştri. Dacă vom găsi conacul ars, ne mai rămân Mitruny şi toate aşezările şleahticilor din jur. Nu se poate să fie pustiit tot ţinutul. La caz de primejdie, ne vor apăra laudanienii.

— Păi, toţi laudanienii au plecat cu Wołodyjowski! se împotrivi tânărul Jur Billewicz.

— Au rămas bătrânii şi flăcăiandrii, la urma urmei, acolo până şi femeile sunt în stare să se apere la nevoie. Pădurile sunt tot atât de întinse ca şi aici; Domaszewiczii vânători sau Gościewiczii afumaţi ne vor călăuzi în codrul Rogowska, unde nu ne poate găsi nimeni.

— Iar eu, lăsându-mi carele şi pe voi la loc sigur, îi voi ataca, pe suedezi şi-i voi spârcui pe aceia care se vor apropia de marginea pădurii, spuse spătarul. Aşa mai zic şi eu. Nu mai avem ce face aici, acolo putem lupta cu mai mult folos.

Cine ştie dacă spătarul nu primea cu atâta bucurie sfatul jupâniţei Aleksandra şi pentru că se temea de Sakowicz care, adus la deznădejde, putea să devie înfricoşător.

Povaţa era totuşi destul de înţeleaptă, de aceea fu pe placul tuturor, aşa că spătarul porunci în aceeaşi zi pedestrimii să se strecoare prin păduri spre Krakinöw sub conducerea lui Jur Billewicz. Două zile mai târziu, plecă şi el după ce se încredinţa mai întâi că de la Kiejdany şi Rosienie, printre care avea să treacă, nu ieşiseră niscaiva pâlcuri suedeze mai însemnate.

Înaintau încet şi cu prevedere. Jupâniţele mergeau în căruţe ţărăneşti, iar uneori încălecau pe caii de care le făcuse rost spătarul.

Anusia, căpătând în dar de la Jur o săbioară uşoară, şi-o atârnase la şold de eşarfa de mătase şi, cu căciuliţa-i pusă pe-o ureche, gonea steagul mai abitir ca un rotmistru. Îi plăcea tare mult marşul, săbiile strălucind în soare şi focurile aprinse la popasurile de noapte. Tinerele căpetenii şi oştenii nu mai puteau de dragul ei. Curajoasa jupâniţă trăgea cu coada ochiului în toate părţile şi îşi desfăcea cosiţele în timpul mersului, că să şi le împletească de câte trei ori pe zi pe malul pâraielor limpezi care-i ţineau loc de oglindă. Spunea deseori că ar vrea să vadă o bătălie ca să dea pildă de vitejie, dar în fapt nu-şi dorea deloc aşa ceva; voia doar să cucerească astfel inimile tinerilor luptători, ceea ce şi izbutise în mare parte.

La rândul ei, Oleńka parcă renăscuse şi ea după plecarea de la Taurogi. Acolo se ofilea din pricina nesiguranţei şi a temerilor, pe când aici, în bungetul pădurii, nu mai era ameninţată de nici o primejdie. Aerul curat îi refăcea puterile. Vederea oştenilor înarmaţi, mişcarea şi lărmuiala taberei îi alinau ca un balsam sufletul chinuit. Şi ei îi plăcea marşul şi nu era nicidecum înfricoşată de primejdii, fiindcă şi în vinele ei curgea sânge de oştean. Arătându-se mai puţin oştenilor şi neîngăduindu-şi să-şi joace calul pe dinaintea rândurilor, atrăgea mai puţin privirile asupra ei. În schimb, o respectau cu toţii.

Chipurile mustăcioase ale oştenilor se luminau de zâmbet la vederea Anusiei, dar când Oleńka se apropia de foc, toate capetele se descopereau. Respectul se preschimbă cu timpul în admiraţie. Fireşte, erau destule inimi tinere care băteau pentru ea, dar ochii nu cutezau s-o privească în faţă ca pe ucraineanca negricioasă.

Mergeau prin păduri şi tufărişuri, repezind adesea iscoade înainte şi abia a şaptea zi, noaptea târziu, ajunseră la Lubicz, care se afla la marginea Laudei, ca o poartă de intrare în acest ţinut. Caii erau atât de osteniţi, încât cu toată împotrivirea Oleńkăi, nici vorbă să meargă mai departe, aşa că spătarul îi spuse jupâniţei să tacă din gură şi se opri aici pentru popasul de noapte. El şi cele două jupâniţe se culcară în casă, pentru că vremea era pâcloasă şi foarte rece. Printr-o întâmplare ciudată, conacul scăpase neatins. Vrăjmaşul îl cruţase pesemne din porunca prinţului Janusz Radziwiłł, pentru că era al lui Kmicic, şi cu toate că mai târziu aflase că jupân Andrzej îl părăsise, uitase ori nu mai avusese când să dea alte porunci. Răzvrătiţii socoteau conacul tot o proprietate a Billewiczilor, iar tâlharii nu îndrăzneau să-şi facă de cap în coasta Laudei. Aşa că nu se schimbase nimic. Oleńka păşi cu un simţământ de durere şi amărăciune sub acest acoperiş. Cunoştea fiecare ungher, aproape toate amintindu-i de faptele nelegiuite ale lui Kmicic. Înaintea ei se află sala de ospeţe, împodobită cu portretele Billewiczilor şi cu tigvele animalelor vânate. Sparte de plumbi, tigvele atârnă încă în cuie, iar portretele sfâşiate de săbii privesc de pe pereţi cu asprime, spunându-i parcă: „Vezi, fată şi nepoată a noastră, el cu mâna-i întinată ne-a zdrenţuit înfăţişările pământeşti ale trupurilor care odihnesc demult în morminte.

Oleńka simţea că nu va putea închide ochii în această casă pângărită. I se părea că prin colţurile întunecate ale încăperilor se furişează stafiile înfricoşătoare ale tovarăşilor lui Kmicic, împrăştiind foc pe nări. Cât de repede trecuse acest om, pe care-l îndrăgise atâta, de la samavolnicie la fapte rele, de la fapte rele la nelegiuiri tot mai cumplite, de la tăierea portretelor la destrăbălare, la arderea Upitei şi a aşezărilor de la Wolmontowicze, la răpirea ei de la Wodokty, apoi la slujirea Radziwiłłilor şi la trădarea încununată de făgăduiala de a ridica mâna asupra regelui, asupra părintelui întregii Republici.

Noaptea se scurgea înainte, dar somnul nu se lipea de genele nefericitei Oleńka. Toate rănile sufletului se deschideau iarăşi, chinuind-o îngrozitor. Obrajii îi ardeau din nou de ruşine; ochii rămâneau uscaţi, dar inima i se umplea de o jale nemărginită pe care nu putea s-o cuprindă.

Jale după ce? După ce-ar fi putut să fie, dacă el ar fi fost altfel de om, dacă pe lângă năravurile, sălbăticia şi samavolnicia lui ar fi avut cel puţin un suflet cinstit, în sfârşit, dacă măcar ar fi păstrat măsura în nelegiuirile făptuite, dacă ar fi fost o margine pe care să n-o poată trece. Inima ei i-ar fi iertat atâtea.

Anusia văzu chinul prietenei şi-i înţelese pricinile, fiindcă spătarul îi destăinuise mai demult întreaga istorie, aşa că având o fire simţitoare, se apropie de Billewiczówna şi, încolăcindu-şi braţele de gâtul ei, spuse:

— Oleńka, tu te zvârcoleşti de durere în casa asta.

La început, Oleńka nu vru să vorbească, începu să tremure din tot trupul, ca o frunză de plop, şi suspine deznădăjduite i se smulseră din piept. Apucând cu putere mâinile Anusiei, îşi sprijini capul bălai pe umărul ei şi se scutură de plâns ca o tufă în bătaia vântului.

Anusia trebui să aştepte multă vreme până să se liniştească; în sfârşit, când se mai potoli, îi spuse încet:

— Oleńka, hai să ne rugăm pentru el.

Dar jupâniţă îşi acoperi ochii cu mâinile:

— Nu. pot! rosti cu greutate.

Şi după o clipă, aruncându-şi pe spate părul care-i căzuse pe frunte, vorbi cu glasul întretăiat:

— Vezi. nu pot. Tu eşti fericită! Babinicz al tău e cinstit, plin de slavă. înaintea lui Dumnezeu. şi a ţării. Tu eşti fericită. Mie nu-mi este îngăduit nici măcar să mă rog. Aici, pretutindeni văd numai sânge omenesc. şi mormane de dărâmături! Dacă măcar ţara nu şi-ar fi trădat-o şi nu s-ar fi oferit să-l vândă pe rege! La Kiejdany. îl iertasem de toate. pentru că m-am gândit. pentru că ţineam la el. din toată inima! Dar acum nu pot. O, Dumnezeule milostiv, nu pot! Mai bine muream. şi eu şi el!

La aceasta, Anusia:

— Pentru orice suflet e îngăduit să te rogi, deoarece Dumnezeu e mai îndurător decât oamenii şi cunoaşte pricini pe care oamenii de multe ori nu le ştiu.

Spunând acestea, îngenunche pentru rugăciune, iar Oleńka se întinse în formă de cruce şi stătu aşa până dimineaţa.

A doua zi, vestea că spătarul Billewicz se află în Lauda se răspândi ca fulgerul prin împrejurimi şi grăbiră să-l întâmpine cu toţii. Din pădurile înconjurătoare veniră bătrânii încovoiaţi şi femeile cu copii mici. Doi ani încheiaţi nu arase şi nu semănase nimeni câmpurile, iar aşezările erau în parte arse şi pustiite. Locuitorii trăiau prin păduri. Bărbaţii în puterea vârstei plecaseră cu Wołodyjowski sau cu alte cete, doar copilandrii îşi mai păzeau şi apărau avutul, şi-l apărau bine dar la adăpostul codrilor.

De aceea, îl întâmpinau pe spătar ca pe un izbăvitor, plângând de bucurie, fiindcă aceşti oameni simpli credeau că, de vreme ce spătarul a venit şi jupâniţa se întoarce la vechiul cuib, s-a isprăvit cu războiul şi nenorocirile. Aşa că începură să revină la aşezările lor, mânându-şi vitele aproape sălbatice prin desişurile pădurii.

Suedezii se aflau într-adevăr nu prea departe, apăraţi de întărituri la Poniewież, dar gândindu-se la pâlcul spătarului şi la celelalte cete din împrejurimi, care puteau fi chemate la nevoie, laudanienii nu se mai temeau de ei.

Jupân Tomasz plănuia chiar să dea năvală asupra lor, ca să cureţe tot olatul, dar voia să-şi întărească steagul cu noi luptători şi mai ales să facă rost de flinte pentru pedestraşi de la Domaszewiczii vânători care le ascunseseră prin codri; între timp, cerceta tot ţinutul, trecând de la un sat la altul. Priveliştea nu era deloc îmbucurătoare. La Wodokty, conacul şi jumătate din sat arseseră; Mitruny de asemenea. Aşezările Butrymilor de la Wolmontowicze, pârjolite mai demult de Kmicic, se refăcuseră după pojar şi, printr-o întâmplare neînţeleasă, scăpaseră întregi, în schimb, Drożejkany şi Mozgi Domaszewiczilor erau una cu pământul; Pacunele arsese pe jumătate, Morozy cu totul, iar Goszczuny avusese cea mai crudă soartă, deoarece o bună parte din săteni fuseseră ucişi, iar bărbaţilor, bătrâni şi copilandri de zece-doisprezece ani, li se tăiaseră mâinile din porunca polcovnicului Rosa.

Atât de cumplit călcase războiul Lauda, asemenea urmări avusese trădarea prinţului Janusz Radziwiłł.

Înainte însă ca spătarul să isprăvească recunoaşterea şi să-şi pună pe picioare steagurile de pedestraşi, sosiră iarăşi veşti, îmbucurătoare şi năprasnice în acelaşi timp, care făcură ocolul ţinutului de la o aşezare la alta.

Jurek Billewicz, care plecase în cercetare cu un podghiaz de câteva zeci de cai la Poniewież şi prinsese câţiva suedezi, află cel dintâi de bătălia de la Prostki. Apoi ştirile se înmulţiră şi odată cu ele amănuntele care de care mai însorite şi mai de necrezut.

— Jupân Gosiewski, se zvoni, i-a înfrânt pe graful Waldek, pe Izrael şi pe prinţul Bogusław. Oştirea a fost nimicită, iar căpeteniile luate în robie! Ţinuturile prusiene sunt o mare de flăcări!

După câteva săptămâni oamenii începură să repete alt nume de groază: Babinicz.

— Biruinţa de la Prostki i se datoreşte lui Babinicz! se vorbea în toată Samogiţia.

— Babinicz l-a rănit pe prinţul Bogusław şi l-a luat prins.

Şi mai departe:

— Babinicz arde Prusia electorului şi înaintează ca prăpădul spre Samogiţia, tăind şi lăsând numai pământul şi cerul în urma lui.

În sfârşit:

— Babinicz a ars Taurogi. Sakowicz a fugit şi se ascunde prin păduri.

Întâmplarea din urmă se petrecuse, prea aproape; ca să rămână îndoielnică multă vreme. Vestea se adeveri în curând.

În tot acest răstimp, de când începuseră să sosească veştile, Anusia Borzobohata parcă nu mai ştia ce face, râdea şi plângea cu schimbul, bătea din picior, când i se părea că cineva nu crede, şi repeta tuturor celor care voiau sau nu să asculte:

— Eu îl cunosc pe jupân Babinicz! El m-a adus la jupân Sapieha de la Zamość. E cel mai mare războinic din lume. Nu ştiu dacă jupân Czarniecki îi poate sta alături. Slujind sub conducerea lui jupân Sapieha, l-a făcut de râs pe prinţul Bogusław în prima campanie. El şi nu altcineva, nu mai încape nici o îndoială, l-a rănit la Prostki. O să-l înveţe el minte pe Sakowicz şi pe încă zece ca Sakowicz! Într-o lună de zile, o să-i măture pe suedezi din toată Samogiţia.

Spusele ei începură să se adeverească destul de repede. Nu se mai îndoia nimeni că spăimosul războinic înainta dinspre Taurogi spre miazănoapte.

La Kołtynie îl bătu pe polcovnicul Balton şi-i căsăpi oştenii, la Wornie tăie pedestrimea suedeză care se retrăgea spre Telsze; la Telsze dădu o bătălie mai mare cu doi polcovnici, Norman şi Hudenskiöld, în care cel din urmă căzu, iar Norman cu cei care scăpaseră cu viaţa nu se opri decât la Zagóry, lângă hotarul Samogiţiei.

De la Telsze, Babinicz porni spre Kurszany, gonind înaintea lui cetele suedeze mai mici care se ascundeau sub aripa garnizoanelor mai mari.

Numele biruitorului răsuna de la Taurogi şi Pałaga până la Birże şi Wiłkomierz. Cruzimea cu care îi urmărea pe suedezi ajunse de pomină; se spunea că oastea lui, alcătuită la început dintr-un mic ciambul de tătari şi un steag de volintiri, creşte de la o zi la alta, fiindcă toţi aleargă spre el, toate cetele se unesc cu el şi, conduse cu mână de fier, se aruncă asupra vrăjmaşului.

Minţile tuturor erau atât de prinse de izbânzile lui, încât ştirea înfrângerii pe care jupân Gosiewski o suferise la Filipów, luptând împotriva lui Szteinbok, trecu aproape neluată în seamă. Babinicz era mai aproape, aşa că toată lumea se gândea la el.

Anusia îl implora în fiecare zi pe spătar să lupte alături de faimosul războinic. O sprijinea şi Oleńka, îl zoreau şi şleahticii dornici să-l cunoască.

Dar nu era lucru uşor. Mai întâi că Babinicz era în altă parte, iar în al doilea rând, dispărea adesea, de nu se mai auzea nimic de el săptămâni întregi, apoi ieşea iarăşi la iveală odată cu vestea unei noi biruinţe; pe de altă parte, pâlcurile şi garnizoanele suedeze din târguri şi oraşe, fugind dinaintea lui, împânziseră toate drumurile; în sfârşit, dincolo de Rosienie se ivi Sakowicz în fruntea unei cete însemnate. Veştile glăsuiau că distruge totul în calea lui, chinuind şi omorând oamenii pe care-i întreba de pâlcul lui Billewicz.

Aşa că spătarul nu numai că nu putea porni spre Babinicz; dar se temea că în curând avea să se simtă destul de strâmtorat în Lauda.

Neştiind ce să facă, i se încredinţa lui Jurek Billewicz că ar vrea să se retragă spre răsărit în pădurea Rogowska. Jurek se înfăţişă îndată cu noutatea la Anusia, iar aceasta se duse drept la spătar.

— Unchiule drag, îi spuse, fiindcă aşa-i zicea întotdeauna când voia să scoată ceva de la el, am auzit că trebuie să fugim de aici. Nu e ruşine oare pentru un oştean atât de cunoscut să o ia la sănătoasa la vestea sosirii vrăjmaşului?

— Domnia ta trebuie să-ţi bagi nasul prin toate oalele! răspunse spătarul îngrijorat. Asta nu-i treaba domniei tale.

— Bine, atunci n-aveţi decât să daţi bir cu fugiţii, că eu voi rămâne aici.

— Ca să te vâneze Sakowicz? Ai să vezi!

— Sakowicz n-o să pună mâna pe mine, pentru că mă va apăra jupân Babinicz.

— De unde să ştie el unde te afli domnia ta? Am spus o dată că nu putem răzbate până la el.

— Dar el poate să vină la noi. Eu sunt prietenă cu el; dacă aş putea să-i trimit o scrisoare, sunt sigură că ar veni aici, după ce mai întâi l-ar bate pe Sakowicz. El m-a şi îndrăgit puţin şi nu-mi va refuza ajutorul.

— Cine se va încumeta să ducă scrisoarea?

— Am putea-o trimite printr-un ţăran…

— Nu strică, nu strică, oricum nu strică. Oleńka are mintea ascuţită, dar văd că nici domnia ta nu duci lipsă. Chiar dacă între timp vom fi siliţi să ne ascundem în pădure dinaintea unui vrăjmaş mai puternic, tot e mai bine ca Babinicz să vie prin părţile noastre, fiindcă astfel ne vom uni mai repede cu el. Încearcă, jupâniţă. Cât despre trimişi, o să se găsească oameni de nădejde.

Anusia încercă bucuroasă şi în aceeaşi zi găsi doi amatori, dintre care nici unul nu era ţăran, pe Jurek Billewicz şi pe Braun. Amândoi aveau să primească aceeaşi scrisoare, aşa că unul din ei tot avea să ajungă să i-o dea lui Babinicz. Mai multă bătaie de cap avu Anusia cu alcătuirea scrisorii care, în cele din urmă, suna după cum urmează: „Aflându-mă în mare primejdie, îţi scriu domniei tale, dacă-ţi mai aminteşti de mine – deşi mă îndoiesc, pentru că ce rost ar avea să-ţi aminteşti – chemându-te să-mi vii în ajutor. Numai datorită bunăvoinţei pe care domnia ta mi-ai arătat-o pe drumul de la Zamość, cutez să nădăjduiesc că nu mă vei părăsi în nenorocire. Mă aflu cu pâlcul lui jupân Billewicz, spătarul de Rosienie, care mi-a dat adăpost, fiindcă am scăpat-o pe ruda lui, jupâniţa Aleksandra, din robie de la Taurogi. Şi pe el şi pe noi amândouă ne împresoară din toate părţile vrăjmaşul, anume suedezii şi un oarecare jupân Sakowicz, de stăruinţele păcătoase ale căruia am fost nevoită să fug şi să caut adăpost în tabără. Ştiu că domnia ta n-ai ţinut la mine, cu toate că Dumnezeu mi-e martor că nu ţi-am făcut nici un rău şi totdeauna ţi-am dorit şi-ţi doresc numai binele. Chiar dacă nu ţii la mine, mântuie o biată orfană din ghearele cumplite ale vrăjmaşului, şi Dumnezeu te va răsplăti însutit, în timp ce eu mă voi ruga pentru domnia ta, pe care astăzi te numesc ocrotitorul meu cel bun, iar după aceea până la sfârşitul zilelor te voi socoti izbăvitorul meu.”

Când trimişii părăsiră tabăra, Anusia, gândindu-se la primejdiile care-i ameninţă, începu să se teamă pentru viaţa lor şi dori să-i oprească neapărat. Îl rugă cu lacrimi în ochi pe spătar să nu le îngăduie să plece, pentru că scrisorile puteau fi duse de ţărani care s-ar fi strecurat şi mai lesne.

Dar Braun şi Jurek Billewicz se încăpăţânară, şi orice stăruinţă se dovedi de prisos. Şi unul şi celălalt voiau să se întreacă în credinţă, deşi nici unul nu prevedea ce-l aşteaptă.

Deoarece, o săptămână mai târziu, Braun căzu în mâinnile lui Sakowicz, care porunci să-l jupoaie de piele, iar bietul Jurek fu împuşcat dincolo de Poniewież, în timp ce fugea dinaintea unui podghiaz suedez.

Amândouă scrisorile căzură în mâna vrăjmaşului.

Capitalul XXVII.

După ce-l prinse pe Braun şi-l jupui de piele, Sakowicz se înţelese numaidecât cu polcovnicul Hamilton, un englez aflat în slujba suedezilor şi căpetenie la Poniewież, să atace împreună pâlcul spătarului Billewicz.

Babinicz tocmai îşi pierduse urma prin păduri şi de vreo douăsprezece zile nu se mai auzise nimic de el. Dealtfel, Sakowicz nu s-ar mai fi temut de apropierea lui. Cu tot curajul lui, avea într-adevăr o frică aproape instinctivă de Babinicz, dar acum era gata să piară, numai să se răzbune. După fuga Anusiei, turbarea îi chinuia sufletul fără încetare. Socotelile înşelate şi mândria rănită îl făceau să-şi piardă minţile, dar suferea şi din pricina dragostei. La început, voia s-o ia pe Anusia de soţie, numai pentru moşiile lăsate de primul logodnic, jupân Podbipięta, dar mai apoi o îndrăgise peste poate, cum numai un om de felul lui era în stare. Ajunsese până acolo încât el, care nu se temea de nimeni pe lume afară de Bogusław, el, care-i înlemnea pe oameni cu o privire, se uita ca un câine în ochii acestei jupâniţe, i se supunea, îi îndura toanele şi îndeplinea toate voile, străduindu-se să-i ghicească gândurile.

Iar Anusia profitase cu vârf şi îndesat de înrâurirea pe care o avea asupra lui, amăgindu-l cu vorbe şi priviri, se folosise de el ca de o unealtă şi în cele din urmă îi trădase.

Sakowicz făcea parte din acel soi de oameni care socotesc că tot ce le aduce folos este bun şi cinstit, răul şi vina însemnând pentru ei numai ceea ce-i păgubea. Aşadar, în ochii lui, Anusia săvârşise cea mai cumplită nelegiuire, pentru care nici o pedeapsă nu era prea mare. Dacă s-ar fi întâmplat altcuiva aşa ceva, starostele ar fi râs şi l-ar fi batjocorit, dar fiind vorba de el, mugea ca o fiară înjunghiată şi nu se gândea decât la răzbunare. Voia să pună mâna pe vinovată, vie sau moartă. Nici vorbă, ar fi preferat-o vie, fiindcă astfel şi-ar fi putut răzbuna ruşinea de cavaler, dar chiar dacă ar fi murit în timpul luptei, nu i-ar fi păsat prea mult, numai să nu fie a altuia.

Vrând să fie sigur de izbândă, trimise la spătar un om de-al lui cu o scrisoare chipurile de la Babinicz, în care îl vestea în numele celui din urmă că se va înfăţişa la Wolmontowicze într-o săptămână.

Spătarul se lăsă înşelat cu uşurinţă şi, încrezându-se în puterea de neînvins a lui Babinicz, nu făcu o taină din venirea acestuia. El însuşi se statornici la Wolmontowicze şi răspândi pretutindeni vestea, iscând mare frământare în toată Lauda. Locuitorii se întoarseră de prin păduri, mai întâi pentru că toamna era pe sfârşite şi începea frigul, iar în al doilea rând, pentru că toţi erau curioşi să-l vadă pe vestitul războinic.

În această vreme, dinspre Poniewież se apropiau de Wolmontowicze suedezii lui Hamilton, iar dinspre Kiejdany se strecura ca lupul Sakowicz.

Cel din urmă nici nu bănuia că după el se furişa tot ca lupul altcineva care avea obiceiul să apară acolo unde era aşteptat mai puţin.

Kmicic n-avea cum să ştie că Oleńka se afla cu pâlcul lui Billewicz. La Taurogi, pe care-l trecuse prin foc şi sabie, auzise că fugise împreună cu jupâniţa Borzobohata, dar presupunea că se îndreptaseră spre Codrul Białowieska, unde se ascunsese jupâneasa Skrzetuska şi multe alte soţii şi copile de şleahtici. De altminteri, putea să-şi închipuie şi singur, ştiind că bătrânul spătar plănuia de mult să-şi ascundă nepoata în aceste păduri neumblate.

Jupân Andrzej era nespus de îngrijorat ca n-o găsise la Taurogi, dar, pe de altă parte, se bucura că scăpa din mâinile lui Sakowicz găsindu-şi un adăpost sigur până la sfârşitul războiului.

Neputând să se ducă îndată după ea, hotărî să-l hărţuiască pe vrăjmaş în Samogiţia şi să-l spârcuie până-l va nimici cu totul. Norocul îl însoţea pretutindeni. De o lună şi jumătate, izbânzile urmau una după alta, poporenii înarmaţi veneau atât de mulţi la el, încât în scurtă vreme ciambulul de tătari nu mai alcătuia decât un sfert din pâlcul lui. În cele din urmă, stârpi vrăjmaşul din toată partea de apus a Samogiţiei şi, auzind de Sakowicz, cu care avea de încheiat socoteli mai vechi, veni în locurile de altădată şi porni pe urmele lui.

În acest fel, ajunseră amândoi în apropierea aşezărilor din Wolmontowicze.

Spătarul, care mai înainte stătuse nu prea departe, se afla acolo de o săptămână şi nici măcar nu bănuia ce oaspeţi înfricoşători avea să aibă în curând.

Până când, într-o seară, copilandrii Butrymilor, care păşteau caii dincolo de Wolmontowicze, dădură de ştire că un pâlc de oaste ieşise din pădure şi se apropia dinspre miazăzi. Totuşi spătarul era un oştean cu prea multă experienţă, ca să nu ia nici o măsură de prevedere. Aşeză o parte din pedestraşi, care făcuseră rost de flinte de la Domaszewiczi, prin casele refăcute nu demult, iar pe ceilalţi îi rândui la intrarea în sat, în timp ce el se opri cu călărimea înapoia îngrăditurilor, pe păşunea care se întindea până la râu. Spătarul făcea toate acestea şi pentru că voia să-l laude Babinicz, pe care-l credea foarte priceput în asemenea meşteşug, poziţia lui era însă cu adevărat destul de puternică.

Satul, ars de Kmicic, ca să răzbune moartea tovarăşilor de arme, începuse să se refacă îndată, dar pentru că războiul cu suedezii întrerupsese lucrările, gonind locuitorii prin codri, pe uliţa mare erau îngrămădite o mulţime de trunchiuri, grinzi şi scânduri. Stive întregi se înălţau lângă poarta de intrare în sat şi pedestrimea, oricât de puţin muştruluită, putea să se apere multă vreme înapoia lor.

Oricum, ferea călărimea de primul iureş. Spătarul dorea atât de mult să-şi arate cunoştinţele ostăşeşti faţă de Babinicz, încât trimise şi un podghiaz în recunoaştere.

Nu mică-i fu mirarea în clipa dintâi şi înfricoşarea când auzi împuşcături în depărtare, dincolo de pădurice, şi văzu podghiazul ivindu-se în galop pe drum, urmărit îndeaproape de o groază de duşmani.

Spătarul dădu fuga numaidecât spre pedestrime, să împartă ultimele porunci, iar în acest timp, din pădurice începură să iasă cetele vrăjmaşe, îndreptându-se ca un nor de lăcuste spre Wolmontowicze; armele străluceau în lumina soarelui care apunea.

Păduricea nu era prea departe, aşa că, în curând, călărimea duşmană porni în galop, vrând să treacă în goană dincoace de poartă, dar focul neaşteptat al pedestrimii o ţintui pe loc. Primele rânduri se retraseră în neorânduială şi numai câţiva călăreţi ajunseră lângă îngrăditură.

În acest timp, spătarul îşi veni în fire şi, repezindu-se la călărime, porunci tuturor care aveau pistoale sau flinte să ajute pedestrimea.

Dar se vede că vrăjmaşul avea şi el muschete, fiindcă după prima năvală începu să tragă cu furie, deşi fără nici o rânduială.

Focul se înteţea sau slăbea de amândouă părţile, plumbii ajungeau şuierând până la pedestrime, răpăiau în pereţii caselor, garduri şi grămezile de scânduri; fumul se întindea deasupra aşezărilor, iar mirosul de pulbere umplea văzduhul.

Anusia avea ce-şi dorise, o bătălie.

Amândouă jupâniţele încălecaseră de la început pe cai din porunca spătarului, ca la nevoie, dacă puterea vrăjmaşului s-ar fi dovedit prea mare, să fugă odată cu luptătorii. De aceea se aflau în rândurile dinapoi ale călărimii.

Cu toate că avea săbioara la şold şi calpacul de râs pe cap, Anusiei i se făcu inima cât un purice în prima clipă. Ea, care se descurca de minune cu oştenii, nu mai găsea nici o fărâmă de energie acum când trebuia să se întâlnească pe câmpul de luptă cu fiii Bellonei. Şuieratul şi plesnetul plumbilor o înspăimântau; forfota, goana trimişilor, pocnetul muschetelor şi gemetele răniţilor o făceau să-şi piardă cumpătul, iar mirosul de pulbere îi îngreuia răsuflarea. Simţi un gol în măruntaie şi i se făcu rău, faţa îi păli ca ceara şi începu să se zbată şi să piuie ca un copil, până când un oştean, tânărul Olesza din Kiemnary, fu nevoit s-o ia în braţe. O strângea însă cu putere, mai puternic chiar decât trebuia, şi ar fi fost gata s-o strângă aşa până la sfârşitul lumii. Ceilalţi oşteni începură să râdă.

— Iată cavalerul în fustă! se auziră glasuri. Trebuie să pună găinile pe ouă şi să le smulgă fulgii!

Iar alţii strigau:

— Jupâne Olesza, ţi-a căzut pavăza în braţe, dar ai grijă că săgeata lui Cupidon te va străpunge şi mai uşor!

Şi voia bună se înstăpâni printre oşteni. Alţii preferau să se uite la jupâniţă Aleksandra, care se purta cu totul altfel. La început, când câţiva plumbi ţiuiră prin apropiere, păli şi ea, neputându-se stăpâni să nu-şi plece capul şi să nu închidă ochii. Curând însă, sângele ostăşesc începu să-i clocotească în vine şi, împurpurându-se ca un trandafir, înălţă capul şi privi fără frică înainte. Nările-i fremătânde trăgeau parcă lacome în piept mirosul de pulbere şi, pentru că la poartă fumul se îndesea tot mai mult şi acoperea priveliştea, curajoasa jupâniţă, văzând că mai-marii cetelor pleacă înainte, ca să urmărească mai bine desfăşurarea bătăliei, porni şi ea cu ei, aproape fără să se gândească la ceea ce face. Printre călăreţi se auziră murmure de laudă.

— Oho, iată o soţie potrivită pentru un oştean, iată un volintir pe cinste!

— Vivat Billewiczówna!

— Domniile voastre, să arătăm şi noi ce putem, fiindcă înaintea unor asemenea priviri merită!

— Nici amazoanele nu au întâmpinat cu mai mult curaj focul muschetelor! strigă unul dintre tineri, uitând că amazoanele trăiseră înainte de inventarea prafului de puşcă.

Era timpul să isprăvească. Pedestrimea luptase cu vrednicie şi hostes erau împuţinaţi.

Ce-i drept, călărimea vrăjmaşului nu izbutea nimic. Da năvală mereu, se apropia de poartă, dar după salva de împuşcături se retrăgea învălmăşită. Şi asemenea talazului care, revărsându-se pe malul neted, lasă în urmă scoici, pietricele şi câte un peşte mort, tot aşa, după fiecare; atac, înaintea porţii rămâneau zece-cincisprezece trupuri de oameni şi cai pe drum.

În cele din urmă, atacurile încetară. Se apropiau doar cei mai curajoşi, trăgând spre sat cu pistoale şi muschete, ca să îndrepte atenţia oamenilor lui Billewicz asupra lor. Dar spătarul, care se urcase sub streaşină la colţul conacului, văzu că rândurile din spate ale duşmanului se mişcau spre câmp şi spre mărăcinişurile din stânga aşezărilor.

— Acum vor încerca pe aici! strigă şi trimise îndată o parte din călărime printre case, ca să-l întâmpine pe vrăjmaş din livezi.

După o jumătate de ceas, o nouă bătălie, tot cu arme de foc, se iscase la aripa stângă a polonezilor.

Grădinile chenăruite cu garduri îngreuiau atacul piept la piept pentru amândouă părţile. În plus, răsfirându-se pe o întindere mai mare, duşmanul era mai puţin ameninţat de împuşcături.

Lupta devenea tot mai aprinsă şi tot mai trudnică, deoarece năvala nu încetase nici la poartă.

Spătarul începu să se neliniştească.

La dreapta, avea încă liberă lunca ce se sfârşea cu râuleţul nu prea larg, dar adânc şi mlăştinos, a cărui trecere, mai ales în mare grabă, putea să fie destul de grea. Doar într-un singur loc era un drum bătătorit până la malul scund, pe care mânau vitele la pădure.

Jupân Tomasz privea tot mai des spre partea aceea.

Deodată, prin desişul de sălcii, străveziu acum, deoarece frunzele căzuseră, zări în lucirile amurgului un nor întunecat de oşteni şi arme strălucind.

„Soseşte Babinicz!” se gândi.

Dar, în aceeaşi clipă, veni jupân Chrząstowski, care conducea o roată de călărime:

— Spre râu se vede pedestrimea suedeză! strigă înspăimântat.

— E o trădare la mijloc! exclamă jupân Tomasz. Pe rănile lui Christos, dă năvală cu roata domniei tale asupra acelei pedestrimi, fiindcă altfel ne va cădea în coastă!

— Sunt prea mulţi! răspunse jupân Chrząstowski.

— Ţineţi-o pe loc măcar un ceas, iar noi o să ne retragem înapoi spre pădure.

Chrząstowski plecă în goană şi în curând porni pe luncă în fruntea a două sute de oameni. Când îi văzură, pedestraşii vrăjmaşi începură să se pregătească în desiş pentru a-i întâmpina. Roata de călăreţi polonezi slăbi dârlogii, lăsând caii să alerge în voie, iar în tufişul de sălcii răsună pocnetul muschetelor.

Spătarul se îndoia acum nu numai de izbândă, dar nu mai era sigur că-şi va putea mântui nici măcar pedestrimea proprie.

Putea încă să se retragă cu o parte din călărime şi cu jupâniţele, căutându-şi scăparea în pădure, dar aceasta ar fi însemnat o mare nenorocire, deoarece ar fi atras după sine pierderea celei mai mari părţi din oşteni şi măcelărirea laudanienilor care veniseră la Wolmontowicze să-l vadă pe Babinicz. În asemenea împrejurare, fireşte, satul ar fi fost făcut una cu pământul.

Văzduhul se întuneca, dar printre aşezări lumina devenea tot mai puternică, deoarece luaseră foc grămezile de aşchii, şi scândurile dinaintea primei case de lângă poartă. Curând se aprinse şi casa, şi jariştea sângerie se înălţă deasupra satului.

În strălucirile focului, spătarul văzu călăreţii lui Chrząstowski fugind înapoi de-a valma, urmaţi de pedestrimea suedeză care ieşea din tufişuri şi pornea la atac.

Atunci înţelese că trebuie să se retragă pe singurul drum liber.

Ajunse în goană la călărimea împrăştiată, înălţă sabia şi strigă: „înapoi, domniile voastre, dar în rânduială, în rânduială!” Când deodată, în spate, se auziră împuşcături amestecate cu ţipetele oştenilor.

Spătarul îşi dădu seama că era încercuit şi căzuse într-o capcană din care nu mai avea cum să iasă şi să scape.

Nu-i mai rămânea decât să piară ca un viteaz, aşa că ieşi înaintea rândurilor şi strigă;

— Vom lupta până la cel din urmă! Nu ne vom cruţa sângele pentru credinţă şi ţară!

În acest timp, focul pedestraşilor, care apărau poarta şi partea stângă a satului, slăbi, iar strigătele tot mai puternice ale vrăjmaşului vesteau izbândă acestuia.

Dar ce înseamnă oare sunetele răguşite de goarne în pâlcul lui Sakowicz şi duruitul darabanelor în rândurile suedeze?

Răsună ţipete înfricoşate, neînţelese, învălmăşite, parcă nu de triumf, ci de spaimă.

La poartă, focul încetează brusc, ca retezat de un cuţit. Grupuri din călărimea lui Sakowicz aleargă din răsputeri către drumul mare dinspre stânga. În partea dreaptă, pedestrimea se opreşte şi, în loc să meargă înainte, se trage îndărăt spre tufişuri.

— Cei asta? Pe rănile lui Christos, ce-i asta? se miră spătarul.

Răspunsul vine pe neaşteptate dinspre păduricea din care ieşise Sakowicz, iar acum apar oameni, cai, steaguri, tunuri, săbii şi merg – nu! mai degrabă pornesc ca vijelia, nu ca vijelia, ci ca o vântoasă învârtejită. În lucirile sângerii ale focului se văd ca-n palmă. Vin cu miile! Mănâncă pământul, se rostogolesc ca o lavină, de, parcă un monstrum a ieşit din dumbravă şi aleargă pe câmp spre sat, ca să-l înghită. Înaintea lor fuge gonit de iureş aerul, fug spaima şi pierzania. Acum ajung! Îl spulberă pe Sakowicz cât ai bate din palme!

— Doamne, Dumnezeule mare! strigă spătarul în neştire. Sunt de-ai noştri! Te pomeneşti că e Babinicz!

— Babinicz! repetă după el toate glasurile.

— Babinicz! răspund ţipetele înfricoşate în ceata lui Sakowicz.

Şi rândurile vrăjmaşe cotesc spre dreapta, vrând să fugă spre pedestrimea lor.

Împins de piepturile cailor, gardul se prăbuşeşte cu trosnete ascuţite; păşunea se umple de fugari, dar ceilalţi sunt în spatele lor, taie şi împung, taie fără istov, taie fără milă. Răsună strigăte, gemete, şuieratul săbiilor. Şi unii şi alţii se năpustesc asupra pedestrimii, o răstoarnă, o frâng şi o împrăştie. De parcă mii de ţărani bat grâul cu îmblăciele. În cele din urmă, vălmăşagul se rostogoleşte spre râu, piere în desişuri şi ajunge pe malul celălalt. Se mai văd încă, gonesc mereu şi taie, taie fără încetare! Se depărtează. Săbiile strălucesc încă o dată, apoi pier în tufişuri, în depărtare, în întuneric.

Pedestraşii spătarului încep să se adune de la poartă şi de prin casele pe care nu mai e nevoie să le apere; călărimea rămâne un răstimp atât de uluită, încât printre rânduri domneşte o tăcere surdă şi, abia când casa aprinsă se năruie cu zgomot, un glas vesteşte deodată:

— În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh! Furtuna a trecut!

— N-o să mai scape nici unul cu viaţă! adaugă al doilea.

— Domniile voastre! strigă spătarul deodată. Nu pornim şi noi asupra celor care ne atacau din spate? Se retrag, dar îi putem ajunge!

— Loveşte, ucide! răspund oştenii în cor.

Şi toată călărimea se întoarce în loc şi se repede pe urmele ultimei cete a vrăjmaşului. La Wolmontowicze rămân doar bătrânii, femeile, copiii şi cele două jupâniţe.

Focul e stins într-o clipită şi inimile tuturor se umplu de o bucurie nemărginită. Femeile suspină, îşi înalţă braţele spre cer şi, întorcându-se spre partea în care dispăruse Babinicz, strigă:

— Dumnezeu să te binecuvânteze, războinic neînvins! Izbăvitorule care ne-ai scăpat pe noi, pe copiii noştri şi casele de la pieire!

Iar Butrymii încovoiaţi de ani repetă în cor:

— Dumnezeu să te binecuvânteze! Dumnezeu să-ţi călăuzească paşii! Dacă nu erai tu, nu mai era nici Wolomontowieze!

Ehei, dacă ar fi ştiut că satul scăpase de foc şi locuitorii de sabie datorită aceleiaşi mâini care cu doi ani înainte adusese aici focul şi sabia!

După ce stinseră pojarul, începură cu toţii să strângă răniţii, în timp ce flăcăiandrii încruntaţi alergau pe câmpul de bătaie cu leucile în mână şi-i ucideau pe suedezii şi jefuitorii lui Sakowicz.

Oleńka luă îndată conducerea. Mereu cu ochii în patru, plină de energie şi putere, nu încetă să trudească până când toţi răniţii fură culcaţi prin care cu rănile oblojite.

După care sătenii îi urmară pilda şi se duseră cu toţii la troiţă, să se roage pentru sufletele celor căzuţi; la Wolmontowicze nu puse nimeni geană pe geană toată noaptea, aşteptând cu mic cu mare întoarcerea spătarului şi a lui Babinicz şi îngrijindu-se să le pregătească o primire vrednică de învingători. Se tăiară boii şi berbecii crescuţi prin păduri, iar focurile arseră până dimineaţa.

Numai Anusia nu putu să ia parte la nimic, deoarece la început frica parcă îi luase picioarele; apoi o cuprinse o bucurie vecină cu nebunia. Oleńka se văzu nevoită să aibă grijă de ea, în timp ce simţitoarea jupâniţa râdea şi plângea pe rând, aruncându-se în braţele prieteniei şi repetând mereu fără nici o noimă:

— Ei, vezi? Cine ne-a scăpat şi pe noi, şi pe spătar, şi pe oşteni, şi tot satul Wolmontowicze? De cine a fugit Sakowicz? Cine l-a învins şi pe el şi pe suedezi odată cu el? Jupân Babinicz! Vezi, am ştiut eu că va veni. Doar eu i-am scris. Nu m-a uitat! Am ştiut, am ştiut că va veni. Eu l-am adus! Oleńka, Oleńka, sunt fericită! Nu ţi-am spus eu? Pe el nu-l învinge nimeni! Nici jupân Czarniecki nu-i poate sta alături. O, Doamne, Dumnezeule! Nu-i aşa că se va întoarce aici? Astăzi? Că dacă n-ar fi vrut să se întoarcă, nici n-ar mai fi venit, nu-i aşa? Auzi, Oleńka, se aud caii nechezând în depărtare.

Dar în depărtare nu se auzea nimic. Abia spre dimineaţă, când se întoarse spătarul, răsunară tropote de cai, strigăte şi cântece. Călăreţii pe caii numai spume din pricina goanei umplură satul. Cântecele, strigătele şi istorisirile nu se mai sfârşeau.

Spătarul, mânjit de sânge, trudit, dar voios, povesti până la răsăritul soarelui cum zdrobise ceata de raitieri, cum îi urmărise două mile şi-i tăiase aproape pe toţi.

El, oştenii şi toţi laudanienii erau încredinţaţi că Babinicz trebuie să se întoarcă dintr-o clipă în alta.

Dar veni amiaza, apoi soarele străbătu a doua jumătate din drumul lui şi începu să coboare, iar Babinicz nu se întorcea.

Spre seară, Anusia se făcu roşie la faţă.

„Să fi venit oare numai pentru suedezi, nu şi pentru mine? se întreba în gând. Trebuie să fi primit scrisoarea, de vreme ce a venit aici.”

Biata de ea, nu ştia că sufletele lui Braun şi Jurek Billewicz se aflau de mult pe lumea cealaltă, iar Babinicz nu primise nici o scrisoare.

Dac-ar fi primit-o, s-ar fi întors ca fulgerul la Wolmontowicze, numai că. nu pentru tine!

Se scurse încă o zi; spătarul tot mai trăgea nădejde şi nu pleca din sat.

Anusia se încrâncenă în tăcere.

— M-a jignit îngrozitor! Aşa-mi trebuie, asta e pedeapsa pentru uşurătatea şi păcatele mele! îşi spunea.

A treia zi, jupân Tomasz trimise un podghiaz mic în recunoaştere.

Oştenii întoarseră a patra zi cu vestea că jupân Babinicz luase Poniewież şi nu lăsase în viaţă nici un suedez. După care plecase nu se ştie unde, pentru că i se pierduse urma.

— Acum n-o să-l mai găsim până nu va ieşi iarăşi la iveală! spuse spătarul.

Anusia se prefăcu într-o urzică; oricare dintre tinerii şleahtici se atingea de ea, se ardea numaidecât. A cincea zi, îi spuse Olenkăi:

— Jupân Wołodyjowski e un oştean tot atât de bun, dar nu e atât de necioplit.

— Poate că, răspunse Oleńka pe gânduri, poate că jupân Babinicz îi păstrează credinţă celei despre care ţi-a vorbit pe drumul de la Zamość.

La care Anusia:

— N-are decât! Mie nici că-mi pasă.

Dar nu spunea adevărul, fiindcă îi păsa şi încă destul de mult.