Capitolul III.

În cele câteva zile care urmară, jupan Kmicic se duse zilnic la Wodokty, întorcându-se de fiecare dată tot mai plin de dragoste şi admiraţie pentru Oleńka lui. O ridică în slăvi şi în faţa însoţitorilor săi, cărora le spuse într-o bună zi:

Mieluşeii mei dragi, astăzi mergeţi să-i daţi bineţe, apoi m-am înţeles cu jupâniţa să plecăm toţi la Mitruny, să ne plimbăm cu sania prin pădure şi să vedem şi cel de-al treilea conac. Tot ea o să ne primească acolo în ospeţie, aşa că aveţi grijă să vă purtaţi cum se cuvine, că-l fac bucăţele pe cel care-i va greşi cu ceva…

Cavalerii se repeziră bucuroşi să se îmbrace şi în curând patru sănii îi duceau pe tineri la Wodokty. Jupân Kmicic se afla în cea dintâi, foarte frumos împodobită, care avea forma unui urs argintiu. Trăgeau la ea trei telegari calmuci, pradă de luptă, acoperiţi de hamuri împestriţate cu panglici şi pene de păun, după moda din Smoleńsk, pe care cei de acolo o preluaseră de la vecinii lor. Îi mâna un fecior de casă care stătea pe grumazul ursului. Jupân Andrzej, îmbrăcat într-o dulamă de catifea verde încheiată cu ceaprazuri de aur şi căptuşită cu blană de samur, purtând pe cap un calpac33 tot de samur, cu pană de stârc, era tare vesel şi-i spunea lui jupân Kokosiński, care-i sta alături:

Ascultă-mă, Kokoszka! Ne-am cam făcut de cap în serile trecute, am întrecut măsura, mai ales în cea dintâi, când au avut de suferit tigvele şi portretele. Şi cu fetele a fost şi mai rău. Întotdeauna diavolul îi dă ghes lui Zend, şi pe urmă cine trage ponoasele? Eu! Mă tem să nu fi trăncănit careva, că acum e în joc bunul meu renume.

N-ai decât să te spânzuri cu renumele tău cu tot, că tot nu-i bun la nimic, ca şi ale noastre.

Şi cine-i de vină, dacă nu voi? Adu-ţi aminte, Kokoszka, că şi la Orsza toţi mă socoteau un zvânturat din pricina voastră şi mă bârfeau cum nu se poate mai rău.

Dar pe jupân Tumgrat cine l-a mânat prin ger legat de cal? Cine l-a ciopârţit pe şleahticul din ţinuturile coroanei, care a întrebat dacă la Orsza oamenii au început să meargă în două picioare sau tot pe patru stau? Dar pe jupânii Wyziński, tată şi fiu, cine i-a vătămat? Cine a împrăştiat adunarea din urmă?

Adunarea am împrăştiat-o la Orsza, nu în altă parte, aşa că nu priveşte pe nimeni. Jupân Tumgrat m-a iertat înainte de a muri, iar pentru celelalte nu mă voi certa. Oricui i se poate întâmpla să se bată în duel.

Şi nici nu ţi-am pomenit de toate. De judecăţile care te aşteaptă în tabăra oştenilor nu ţi-am mai adus aminte.

Nu pe mine, ci pe voi. Vina mea e că v-am îngăduit să jefuiţi nişte oameni care-şi vedeau de treburile lor. Dar s-o lăsăm baltă. Închide-ţi pliscul, Kokoszka şi vezi să nu scoţi o vorbă faţă de Oleńka, despre dueluri sau mai ales despre împuşcarea portretelor şi despre fete. Dacă află, am să dau vina pe voi. Slujitorilor şi fetelor le-am pus în vedere să nu spună nimic, altfel poruncesc să-i ciomăgească.

Jędruś, porunceşte mai bine să te potcovească, de vreme ce te temi atâta de jupâniţă. La Orsza erai alt om. Te şi văd cum ai să mergi legat de sfoară, dar ce să-i faci! Un filosof din vechime zice: „Dacă n-o struneşti tu pe Kachna, atunci te struneşte ea pe tine?” Te-a îmbrobodit de-a binelea.

Prost mai eşti, Kokoszka! Iar în ce o priveşte pe Oleńka, ai să te muţi şi tu de pe un picior pe altul, când ai s-o vezi. Nu-i afli pereche de deşteaptă ce e. Pentru cele bune nu se zgârceşte cu laudele, iar pentru cele rele nu se sfieşte să dojenească. Pe toate le judecă şi le măsoară după virtute. Aşa a crescut-o răposatul cămăraş. Vrei să te grozăveşti înaintea ei cât eşti de curajos şi să te lauzi că ai călcat legea în picioare, şi pe urmă te cuprinde ruşinea, pentru că îţi spune numaidecât că un şleahtic care se respectă nu trebuie să facă una ca asta, întrucât e spre paguba ţării… Aşa-ţi spune şi parcă te-ar lovi cineva cu pumnul peste gură, de te şi minunezi că n-ai priceput mai înainte un lucru atât de simplu… Ptiu! Mai mare ruşinea! Ne-am făcut de cap, şi acum trebuie să ne arătăm prefăcuţi înaintea virtuţii şi a nevinovăţiei… Cel mai rău a fost cu fetele! …

Ba n-au fost rele deloc. Am auzit că prin împrejurimi fiicele şleahticilor sunt numai sânge şi lapte, te pomeneşti că nu se împotrivesc ispitei.

Cine ţi-a spus? întrebă repede Kmicic.

Cine mi-a spus? Păi cine altul, dacă nu Zend! Ieri a vrut să încerce un giannetto dereş şi a plecat cu el la Wolmontowicze; a trecut numai pe drum, dar a văzut o mulţime de codane care se întorceau de la biserică. „Credeam, zicea, că am să cad de pe cal, atât erau de curăţele şi nurlii”. Cum se uita la vreuna, ea îi şi arăta îndată toţi dinţii. Şi nu-i de mirare! Cei mai bărbaţi dintre şleahtici au plecat la Rosienie, iar pe căpriţe le apucă urâtul singurele.

Kmicic îi trase un ghiont:

Kokoszka, o să mergem acolo într-o seară, aşa, ca şi când am fi rătăcit drumul, nu?

Şi bunul tău renume?

O, la dracu! Tacă-ţi gura! Duceţi-vă singuri, dacă-i aşa, sau mai bine lăsaţi-vă şi voi păgubaşi! S-ar isca zarvă şi vreau să trăiesc în bună înţelegere cu şleahticii de aici fiindcă răposatul cămăraş i-a desemnat ca ocrotitori ai Oleńkăi.

Ai mai spus asta, dar nu-mi venea să cred. De unde atâta prieteşug cu nişte prăpădiţi ca ăştia?

Se duceau la război împreună; încă de la Orsza am auzit că laudanienii ăştia sunt plini de virtute. Ca să-ţi spun drept, Kokoszka şi mie mi s-a părut ciudat la început, ca şi când i-ar fi pus să mă păzească.

Trebuie să te apropii de ei şi să le faci plecăciuni până la pământ.

Ba mai bine să crape ei înainte. Taci din gură că sunt furios! Ei mi se vor închina mie şi mă vor sluji. Voi avea astfel un steag gata pregătit la orice chemare.

Da, dar rotmistrul lui o să fie altcineva. Zend spunea că printre ei se află un polcovnic… i-am uitat numele… Wołodyjowski parcă? El i-a călăuzit la Szkłów. Se zice că s-au luptat bine cu toate că i-au cam scărmănat acolo.

Am auzit şi eu de un Wołodyjowski, oştean cu faimă… Dar uite şi Wodokty.

Ehei, oamenii o duc bine în Samogiţia asta, toate sunt la locul lor, cum trebuie să fie. Se vede că bătrânul era un gospodar destoinic… Văd că nici conacul nu-i de lepădat. Pe aici vrăjmaşul îi pârjoleşte rar de tot, aşa că pot să-şi ridice aşezările în tihnă.

Cred că n-a aflat nimic de isprăvile de la Lubicz, murmură Kmicic ca pentru sine.

Apoi se întoarse spre tovarăşul de lângă el:

Kokoszka, dragul meu, ţi-o spun ţie, iar tu repet-o încă o dată şi celorlalţi. Aici trebuie să vă purtaţi cum se cuvine. Vezi să nu întreacă vreunul măsura, că, pe viul Dumnezeu! Îl fac bucăţi!

Ehe, da ştiu că au pus şaua pe tine!

Au pus-o, n-au pus-o, nu te priveşte!

La Kasia nu te uita, că fătuţa nu-i a ta, răspunse liniştit Kokosiński.

Pocneşte din bici! strigă Kmicic la surugiu.

Feciorul, cocoţat pe grumazul ursului argintiu, ridică biciul şi pocni cu mare iscusinţă, iar ceilalţi surugii îi urmară pilda, astfel că traseră înaintea casei cu pocnete de veselie, ca la petrecere.

După ce coborâră din sănii, intrară mai întâi în tinda uriaşă, nevăruită, iar de aici jupân Kmicic îi conduse în sala de ospeţe, împodobită ca şi la Lubicz cu tigvele sălbăticiunilor vânate. Aici se opriră, uitându-se cu grijă şi luare-aminte la uşa de la încăperea vecină, pe care avea să intre jupâniţa Aleksandra. În acest timp, gândindu-se la ameninţările lui Kmicic, vorbeau în şoaptă ca la biserică.

Tu ai limba dezlegată, îi spuse jupân Uhlik lui Kokosiński, aşa că tu ai să-i dai bineţe jupâniţei din partea tuturor.

— M-am pregătit tot drumul, răspunse jupân Kokosiński, dar nu ştiu dacă are să iasă prea bine, pentru că Jędruś nu mi-a dat pace.

Curaj! Ce-o fi, o fi! Uite că vine! …

Jupâniţa Aleksandra intră într-adevăr şi, după ce păşi pragul, se opri puţin mirată parcă de o tovărăşie atât de numeroasă. Dar şi jupân Kmicic rămase o clipă încremenit de admiraţie în faţa frumuseţii ei, pentru că până atunci o văzuse numai seara, iar acum, la lumina zilei, părea şi mai frumoasă. Ochii-i aveau culoarea albăstrelei, sprâncenele negre însemnau pe fruntea luminoasă arcuri de abanos, iar cosiţa bălaie lucea ca o coroană pe capul unei regine. Privea cu îndrăzneală, fără să-şi plece ochii, ca o stăpână a casei care-şi primeşte oaspeţii, cu chipul străluminat, a cărui albeaţă era întărită de caftanul negru, tivit cu hermină. O jupâniţă atât de aşezată şi de mândră nu mai văzuseră aceşti luptători deprinşi cu femei de alt soi. Se rânduiră în linie, ca la apelul steagului şi, târşindu-şi picioarele, îi făcură plecăciuni adânci, iar jupân Kmicic păşi înainte şi, sărutându-i mâna de mai multe ori, rosti:

Comoara mea, ţi-am adus pe tovarăşii cu care am fost la ultimul război.

E o mare cinste pentru mine, răspunse Billewiczówna, să primesc în casa mea nişte cavaleri atât de vrednici, de a căror virtute şi obiceiuri mi-a vorbit jupânul stegar.

Spunând acestea, îşi prinse poala rochiei cu vârful degetelor şi, ridicând-o puţin, se înclină cu o stăpânire de sine neobişnuită. Jupân Kmicic îşi mişcă buzele, dar în acelaşi timp se înroşi de mulţumire că jupâniţa lui vorbea cu atâta îndrăzneală.

Vrednicii cavaleri, târşindu-şi întruna picioarele, îl înghiontiră înainte pe jupân Kokosiński.

Haide, începe!

Jupan Kokosiński făcu un pas înainte, îşi drese glasul şi începu astfel:

Preamărită jupâniţa, fiică a cămăraşului…

A starostelui de vânătoare, îl îndreptă Kmicic.

Preamărită jupâniţa, fiică a starostelui de vânătoare şi nouă milostivă binefăcătoare, repetă descumpănit jupân Jaromir, să-mi fie cu iertăciune că ţi-am greşit rangul.

E o greşeală fără însemnătate, dădu răspuns jupâniţa Aleksandra, şi nu păgubeşte cu nimic pe un cavaler atât de iscusit la vorbă…

Preamărită jupâniţa, fiică a starostelui de vânătoare, binefăcătoare şi nouă milostivă stăpână! … Nu ştiu ce mi se cuvine să laud mai întâi în numele întregului ţinut al Orszei; frumuseţea şi virtuţile neobişnuite ale domniei tale, ori norocul nemaipomenit al rotmistrului şi tovarăşului nostru, jupân Kmicic, fiindcă de-ar fi să mă înalţ în slava cerului, să ajung până la nori… până la nori zic…

Da mai coboară odată din norii ăia! strigă Kmicic.

Cavalerii izbucniră într-un râs uriaş şi deodată amintindu-şi de porunca lui Kmicic, îşi duseră mâna la mustaţă.

Jupân Kokosiński se zăpăci cu totul, roşi ca racul şi spuse:

Atunci vorbiţi singuri, păgânilor, dacă pe mine mă faceţi de râs!

Jupâniţa Aleksandra îşi apucă iarăşi poala rochiei cu vârful degetelor.

N-aş putea să stau alături de domniile voastre în vorbe meşteşugite, zise, dar ştiu că nu sunt vrednică de laudele pe care mi le aduceţi în numele întregului ţinut al Orszei.

Şi iarăşi se înclină foarte serioasă, iar bătăuşii din Orsza nu se simţeau în largul lor înaintea acestei jupâniţe cu purtări alese. Se străduiau să pară curtenitori, dar nu izbuteau deloc. Aşa că începură să-şi răsucească mai avan mustăţile, să mormăie şi să-şi pună mâinile pe mânerul săbiilor, până când îi scăpă Kmicic:

Jupâniţă, am venit să te luăm şi să te plimbăm cu sania prin pădure până la Mitruny, cum ne-am înţeles ieri. Pârtia e grozavă şi Dumnezeu a dat un geruleţ straşnic.

Am şi trimis-o la Mitruny pe mătuşa Kulwiecówna să ne pregătească masa. Aşteptaţi, domniile voastre, numai o clipă, să mă îmbrac mai călduros.

Se întoarse şi ieşi, iar Kmicic se repezi la însoţitorii săi:

Ei, cum vi se pare, mieluşeii mei dragi? Nu-i o adevărată prinţesă? … Ce mai zici, Kokoszka? Spuneai că a pus şaua pe mine, dar tu de ce-ai rămas mut înaintea ei? … Unde-ai mai văzut una ca ea?

Nu trebuia să mă încurcaţi, deşi recunosc că nu mă aşteptam să-i vorbesc unei asemenea jupâniţe.

Răposatul cămăraş, spuse Kmicic, a stat cu ea mai mult pe la Kiejdany, la curtea prinţului voievod sau la starostele Hlebowicz, decât acasă. Acolo a învăţat să se poarte aşa. Şi de frumoasă? … Ce, v-aţi uitat limba în gură?

Ne-am purtat ca nişte prostănaci! spuse Ranicki cu mânie, dar cel mai mare prost e Kokosiński!

A, vânzătorule! De ce mă tot împungeai cu cotul, trebuia să vorbeşti tu, cu obrazul tău plin de pete.

Pace, mieluşeilor, pace! îi potoli Kmicic. Puteţi să vă minunaţi cât vreţi, dar nu vă certaţi!

Eu aş fi în stare să sar şi-n foc pentru ea! strigă Rekuć. Taie-mă, Jędruś, dar nu retrag ce-am spus.

Kmicic însă nici nu se gândea să-l taie, dimpotrivă, era prea mulţumit, îşi răsucea mustaţa şi se uita triumfător la însoţitorii săi. Tocmai atunci intră şi jupâniţa Aleksandra cu un calpac de jder pe cap. Faţa ei albă părea acum şi mai luminoasă. Ieşiră în pridvor.

Cu sania asta mergem? întrebă jupâniţa, arătând spre ursul argintiu, n-am mai văzut aşa ceva.

Nu ştiu cine i-a fost primul stăpân, fiindcă-i pradă de luptă. Acum o să ne plimbăm noi cu ea. E chiar foarte potrivită, pentru că şi pe blazonul meu e o jupâniţa pe un urs. Altă ramură a neamului Kmicic are steaguri pe blazon, dar aceştia se trag din Filon Kmita Czarnobylski, care nu face parte din casa marilor Kmita.

Şi ursul ăsta când l-ai dobândit?

Nu demult, în războiul ăsta. Noi, sărmanii exules34 care ne-am pierdut averile, mai avem doar ce ne dă războiul. Şi pentru că i-am slujit cu credinţă acestui stăpân, mi-am primit răsplata.

Să dea Dumnezeu un război mai norocos, fiindcă cel de acum a răsplătit numai pe unii, storcând lacrimi amare întregii Republici.

Dumnezeu şi hatmanii le vor schimba pe toate.

Spunând acestea, Kmicic o înveli pe jupâniţă cu o pătură frumoasă, din ţesătură albă şi căptuşită cu blănuri albe de lup, apoi urcă şi el, îl îndemnă pe surugiu: „Mână!” şi caii porniră în goană.

Aerul rece îi lovea drept în faţă, aşa că tăcură – se mai auzeau numai şuierul zăpezii îngheţate sub tălpeţi, sforăitul cailor, tropotul cailor şi strigătele vizitiului.

Într-un târziu, jupân Andrzej se aplecă spre Oleńka:

Ţi-e bine, domnia ta?

Mi-e bine, răspunse, ridicându-şi mâneca la gură, ca să oprească aerul rece.

Sania gonea ca vijelia. Ziua era luminoasă, geroasă. Zăpada sclipea ca presărată cu scântei; de pe acoperişurile albe ale aşezărilor, care semănau cu nişte mormane albe; se înălţau sus de tot trâmbe de fum trandafiriu. Cârduri de ciori zburau cu croncănituri răsunătoare dinaintea saniei, printre copacii despuiaţi de frunze.

La vreo două verste de Wodokty intrară, pe un drum larg, în pădurea întunecată care se înălţa tăcută, bătrână şi liniştită, de parcă dormea sub chiciura deasă. Copacii, zburând pe dinaintea ochilor, păreau că aleargă undeva înapoi, iar ei goneau din ce în ce mai repede, ca şi când armăsarii prinseseră aripi. Asemenea goană ameţeşte şi moleşeşte, aşa că jupâniţa Aleksandra se simţea şi ea ca îmbătată. Se plecă pe spate şi închise ochii, lăsându-se cu totul în seama iuţelii. O cuprindea o slăbiciune plină de dulceaţă şi i se părea că şleahticul ăsta din Orsza o răpise şi gonea ca vântul, iar ea, subjugată de moleşeală, nu mai avea putere să se împotrivească şi nici să strige după ajutor… Şi zboară aşa, zboară tot mai iute… Oleńka se simte luată în braţe… simte, în sfârşit, pe buze ca o pecete fierbinte, arzătoare… Ochii nu vor să i se deschidă, totul se petrece ca într-un vis… Şi zboară, zboară mereu!

Jupâniţa, ameţită, se trezi abia la auzul unui glas care o întreba:

Ţii la mine?

Deschise ochii:

Ca la sufletul meu!

Iar eu ca la viaţa mea!

Şi iarăşi calpacul de samur al lui Kmicic se aplecă peste căciuliţă de jder a Oleńkăi. Nici ea nu mai ştia ce o îmbată mai mult, sărutările lui sau goana asta ca-n poveste.

Zburau întruna prin pădure. Cohorte întregi de copaci alergau înapoi. Zăpada scârţâia, caii sforăiau, şi ei erau fericiţi.

Aş goni aşa până la sfârşitul lumii! strigă Kmicic.

Ce facem, noi e mare păcat! şopti Oleńka.

Ce păcat mai e şi ăsta! îngăduie-mi să mai păcătuiesc o dată.

Nu se mai poate. Suntem aproape de Mitruny.

Aproape sau departe, mi-e totuna!

Şi Kmicic se înălţă în sanie, ridică braţul şi începu să chiuie, de parcă nu-şi mai putea stăpâni bucuria în pieptul larg:

Hei-ha! hei-ha!

Hei-hop! Hop-ha! răspunseră însoţitorii din săniile din urmă.

Domnia ta, de ce strigaţi aşa? întrebă jupâniţa.

Uite-aşa! De bucurie! Ia chiuie şi domnia ta o dată!

Hei-ha! răsună glăsciorul subţirel, dar puternic.

Regina mea! Îţi cad la picioare.

O să râdă ceilalţi de noi.

După moleşeală, îi cuprinse o veselie fără margini, nebună ca şi goana cailor. Kmicic începu să cânte:

Din pridvor fata priveşte, măre, şi ce vede Pe câmpul bogat?

Mamă, uite, ies râţarii35 din cel codru verde.

Ce mi-o fi fost dat?!

Fată dragă, stai şi pune-ţi mâna dălbioară Pe ochi viorei, C-o să-ţi zboare inimioara din piept prea uşoară La război cu ei.

Cine te-a învăţat, domnia ta, să cânţi atât de frumos? întrebă jupâniţa Aleksandra.

Războiul, Oleńka. În tabără cântam adesea de dor şi de urât.

Vorbirea le fu întreruptă de strigăte puternice din spatele saniei:

Opreşte! Opreşte! Hei, opreşte!

Jupân Andrzej se răsuci mânios şi mirat că însoţitorilor le trăsnise prin cap să strige şi să-i oprească, dar la câteva zeci de paşi în urma saniei văzu un călăreţ care se apropia în goana mare.

Pe legea mea! Asta e vagmistrul meu, Soroka; cred că s-a întâmplat ceva! zise jupân Andrzej.

În această vreme, vagmistrul se apropie, îşi struni calul cu putere, ridicându-l în două picioare, şi începu să vorbească gâfâind:

Jupâne rotmistru! …

Ce-i acolo, Soroka?

Upita arde; se bat!

Isuse, Marie! strigă Oleńka.

Nu te teme, jupâniţa… Cine se bate?

Oştenii cu târgoveţii. În piaţa a izbucnit focul. Târgoveţii s-au pus la adăpost înapoia unei întărituri şi au trimis după ajutor la Poniewież, iar eu m-am repezit după înălţimea ta. Abia-mi mai trag sufletul…

În timp ce vorbeau, îi ajunseră săniile care veneau în spate. Kokosiński, Ranicki, Kulwiec-Hippocentaurus, Uhlik, Rekuć şi Zend săriră în zăpadă şi făcură cerc în jurul lor.

Din ce s-au luat? întrebă Kmicic.

Târgoveţii n-au vrut să ne dea hrană pentru cai şi oameni, fiindcă n-avem poruncă scrisă, şi oştenii au vrut să ia cu forţa. I-am înconjurat pe şoltuz şi pe cei care se adăpostiseră în piaţă, am început să tragem şi am dat foc la două aşezări; acum e un vaier grozav şi bat clopotele…

Ochii lui Kmicic începură să scânteieze de mânie.

Trebuie să le sărim şi noi într-ajutor! strigă Kokosiński.

Târgoveţii îi asupresc pe oşteni! ţipă Ranicki, pe faţa căruia se iviseră pete roşii, albe şi vineţii. Domniile voastre, jap, jap!

Zend începu să râdă întocmai cum râde bufniţa, de se speriară caii, iar Rekuć îşi ridică privirile spre cer şi piui:

Loveşte! Cine crede-n Dumnezeu! Hai să-i afumăm pe târgoveţi!

Tăcere! tună Kmicic, de răsună pădurea, încât Zend care stătea mai aproape se clătină ca un om beat. N-aveţi ce căuta acolo, nu-i nevoie de ciopârţeală! … Urcaţi toţi în două sănii! Una lăsaţi-mi-o mie şi plecaţi la Lubicz! Mă aşteptaţi acolo, veniţi numai dacă trimit după ajutor!

Cum aşa? se împotrivi Ranicki.

Dar jupân Andrzej îi înfipse mâna-n gât şi ochii îi sticliră şi mai tare.

Să nu crâcneşti! îl ameninţă.

Tăcură cu toţii; se vede că se temeau de el, cu toate că de obicei se purtau ca nişte prieteni.

Oleńka, întoarce-te la Wodokty, o rugă Kmicic, sau du-te la Mitruny după mătuşa Kulwiecówna. Uite cum ne-au stricat cheful. Ştiam eu că n-o să stea ei cu mâinile încrucişate… Dar o să fie îndată linişte, o să cadă câteva capete şi gata. Jupâniţă, rămâi sănătoasă şi nu te teme, am să mă întorc repede…

Îi sărută mâinile şi o înveli în blana de lup; urcă apoi în altă sanie şi strigă la vizitiu:

La Upita!