Capitolul IV.

Se scurseră câteva zile, dar Kmicic nu se întoarse. La Wodokty veniră, în schimb, trei şleahtici laudanieni s-o cerceteze pe jupâniţă. Veni dară Pakosz Gasztowt din Pacunele, cel la care stătea în ospeţie jupân Wołodyjowski patriarhul întregii aşezări, cunoscut pentru bogăţiile şi cele şase fiice ale sale; din acestea, trei erau măritate cu trei Butrymi, care căpătaseră fiecare câte o sută de taleri zestre, başca lucrurile şi vitele. Al doilea sosi Kasjan Butrym, cel mai vârstnic om din Lauda, care şi-l amintea bine pe Batory, iar cu el ginerele lui Pakosz, Józwa Butrym. Acesta, cu toate că era în puterea vârstei, fiindcă n-avea mai mult de cincizeci de ani, nu plecase la oaste la Rosienie, deoarece în luptele cu cazacii o ghiulea de tun îi smulsese laba piciorului. Din care pricină îi mai ziceau şi şchiopul sau Józwa Beznogi. Era un şleahtic înfricoşător, cu o putere de urs şi foarte înţelept, dar aspru şi muşcător, judecând oamenii fără îngăduinţă. Prin împrejurimi lumea se cam temea de el, pentru că nu ştia să se arate iertător nici cu sine şi nici cu ceilalţi. Când se îmbăta, era primejdios, dar asta se întâmpla foarte rar.

Toţi trei veniră la jupâniţă, care-i primi cum se cuvine, deşi înţelese de la început că se osteniseră până la Wodokty, ca să afle de la ea ceva despre jupân Kmicic.

Fiindcă noi vrem să ne ducem să-i dăm bineţe, dar pesemne că nu s-a întors încă de la Upita, vorbi Pokosz, aşa că am venit la tine, jupâniţă dragă, să ne spui când se poate.

Cred că trebuie să pice în orice clipă, răspunse jupâniţă. Se va bucura din tot sufletul să vă primească, ocrotitorii mei, căci a auzit multe lucruri bune despre voi, şi mai demult, de la bunicul, şi acum, de la mine.

Numai să nu ne primească şi pe noi cum i-a primit pe alde Domaszewicz, când s-au dus să-l vestească de moartea polcovnicului, mormăi Józwa posomorât.

Jupâniţă îl auzi şi răspunse îndată:

Să nu-i purtaţi supărare pentru atâta lucru. Poate că nu i-a primit cum se cuvenea, dar şi-a recunoscut greşeala. De asemenea, să nu uitaţi că se întorcea dintr-un război în care a îndurat multe lipsuri şi nevoi. Nu e de mirare că oştenii se mai burzuluiesc la câte unul, la ei voia bună taie ca şi sabia.

Pakosz Gasztowt, gata totdeauna să trăiască în pace cu toată lumea, dădu din mână şi zise:

De aceea nu ne-am mirat nici noi. Dacă mistreţii se burzuluiesc unul la altul când se întâlnesc pe neaşteptate, de ce n-ar putea face tot aşa şi oamenii. Noi o să ne ducem la vechiul Lubicz să ne închinăm lui jupân Kmicic, ca să trăiască laolaltă cu noi, să mergem la război şi la vânat împreună, ca şi cu răposatul cămăraş.

Aşa că spune, jupâniţă dragă, ţi-a plăcut sau nu? întrebă Kasjan Butrym. E datoria noastră să te întrebăm! …

Dumnezeu să vă răsplătească pentru grijă. Jupân Kmicic e un cavaler vrednic şi chiar dacă aş fi văzut ceva rău la el, nu se cade să vorbesc despre asta.

Dar n-ai văzut nimic rău, nu-i aşa, sufleţelul nostru scump?

Nimic! De altfel, nimeni n-are dreptul să-l judece aici şi, Doamne fereşte, să se arate cu bănuială. Mai bine să aducem mulţumită Domnului!

De ce să-i mulţumim înainte de vreme?! Dacă om avea pentru ce, o să-i mulţumim, dacă nu, n-o să-i mulţumim, răspunse mohorât Józwa care, ca un samogiţian adevărat ce era, se arăta grijuliu şi prevăzător.

De nuntă aţi vorbit ceva? întrebă iarăşi Kasjan.

Oleńka îşi lăsă ochii în jos.

Jupân Kmicic ar vrea cât mai repede…

Iaca vorbă, păi cum să nu vrea? … mormăi Józwa. Ce, e prost? Care-i ursul, să nu vrea miere? Dar de ce atâta grabă? Nu e mai bine să vedem ce fel de om este? Tătuţă Kasjan, nu mai moţăi ca iepurele sub brazdă la amiază şi spune ce ai de spus!

Nu moţăi, mă gândesc numai ce să spun, răspunse bătrânul. Că Isus a zis aşa: Bine faci, bine găseşti! Nici noi nu-i dorim răul lui jupân Kmicic şi să dea Dumnezeu să nu ni-l dorească nici el nouă. Amin!

Numai să fie pe gândul nostru! adăugă Józwa.

Billewiczówna îşi încruntă sprâncenele negre şi rosti cu anume mândrie:

Domniile voastre să nu uitaţi că nu trebuie să-l întâmpinăm ca pe o slugă. El va fi stăpân aici şi după voia lui vor fi toate. Tot el trebuie să mă şi ocrotească, în locul domniilor voastre.

Asta înseamnă că noi să nu ne mai amestecăm? întrebă Józwa.

Înseamnă că trebuie să-i arătaţi prietenie, aşa cum vrea şi el să vă arate. Doar e vorba de avutul lui şi fiecare are dreptul să facă ce-i place cu el. Nu-i adevărat, tătucule Pakosz?

Prea adevărat! încuviinţă bătrânelul din Pacunele.

Dar Józwa se întoarse iarăşi spre părintele său:

Nu moţăi, tătuţă Kasjan!

Nu moţăi, mă gândesc numai.

Atunci spune ce gândeşti.

Ce gândesc eu? Uite ce gândesc… Jupân Kmicic vine dintr-un neam mare, e de sânge ales, iar noi suntem nişte şleahtici amărâţi. Mai e şi războinic de seamă; el a rămas singurul care s-a opus vrăjmaşului, după ce toţi ceilalţi au încetat să se bată. Dă, Doamne, să avem cât mai mulţi ca el. Dar tovarăşii lui sunt nişte neisprăviţi! … Vecine Pakosz, ce-ai auzit de la alde Domaszewicz? Că sunt toţi nişte oameni fără cinste, împotriva cărora stau mărturie fapte nevrednice, osândiri şi judecăţi. Sunt feciori ai diavolului! Au păgubit, e drept, vrăjmaşul, dar îi păgubesc şi pe ai noştri. Au ars, au jefuit şi au siluit legea, asta e! Oricât de plin de virtute ar fi cineva, tot i se mai întâmplă să taie pe câte unul sau să năvălească asupra cuiva. Ei însă au trăit ca tătarii şi demult trebuiau să putrezească în temniţă, dacă nu-i proteguia jupân Kmicic cu puterea lui. El îi are dragi şi-i ocroteşte, aşa că se ţin după el, cum se ţin tăunii vara după cai. Acum abia au venit aici şi toată lumea a aflat câte parale fac. Păi la Lubicz au tras chiar din prima zi cu pistoalele şi încă în ce? În tablourile răposaţilor Billewiczi, lucru pe care jupân Kmicic nu se cuvenea să-l îngăduie, pentru că ei sunt binefăcătorii lui.

Oleńka îşi acoperi ochii cu mâinile.

Nu se poate! Asta nu se poate!

Se poate, că aşa a fost Le-a îngăduit să tragă în binefăcătorii lui, cu care are să se înrudească. Şi după aceea, au adus în odaie fetele de la conac, ca să se destrăbăleze! … Ptiu! Mai mare păcatul! Aşa ceva pe la noi nu s-a mai întâmplat! … Din prima zi! …

Bătrânul Kasjan era atât de mânios, încât începu sa bată cu toiagul în podea, iar Józwa adăugă:

Parcă oştenii pe care i-a lăsat jupân Kmicic la Upita sunt mai buni? Cum sunt căpeteniile, aşa sunt şi oştenii. Lui jupân Sołłohub i s-au furat vitele şi lumea vorbeşte că oamenii lui Kmicic sunt vinovaţi; pe ţăranii din Mejszagoła, care cărau smoală, i-au bătut la drumul mare. Cine? Tot ei. Jupân Sołłohub s-a dus la jupân Hlebowicz să-i facă dreptate, iar acum la Upita iarăşi e mare zarvă. Toate acestea spre ocara lui Dumnezeu! Nicăieri nu era linişte ca aici, dar acum trebuie să încarci flinta şi să stai de strajă toată noaptea. Şi de ce? Pentru că a venit jupân Kmicic cu oamenii lui!

Nu vorbi aşa, tătucule Józwa, nu vorbi aşa! strigă Oleńka.

Dar cum să vorbesc? Dacă jupân Kmicic nu e vinovat, de ce ţine asemenea oameni, de ce trăieşte cu ei? Jupâniţă, domnia ta să-i spui să-i gonească sau să-i dea pe mâna călăului, pentru că altfel nu vom avea linişte Cine-a mai auzit să tragă în tablouri şi să se destrăbăleze aşa, pe faţă? Toată lumea nu vorbeşte decât de asta.

Şi ce pot să fac eu? întrebă Oleńka. Poate că sunt într-adevăr oameni răi, da el a fost cu ei la luptă. Gândiţi că o să-i gonească la rugămintea mea?

Dacă nu-j goneşte, înseamnă că e şi el la fel! murmură Józwa.

Atunci jupâniţă începu să fiarbă de mânie împotriva acelor însoţitori, ucigaşi şi jucători nărăviţi.

Bine, fie şi aşa! Trebuie să se descotorosească de ei! N-are decât să aleagă între mine şi ei! Dacă-i adevărat ce spuneţi – şi am să aflu chiar astăzi – n-am să le iert nici împuşcăturile şi nici deşănţarea. Eu sunt o orfană, şi-s singură, iar ei o ceată înarmată, dar n-am să mă tem de ei…

O să te ajutăm noi! spuse Józwa.

Pe viul Dumnezeu! rosti Oleńka, mâniindu-se din ce în ce mai tare, n-au decât să facă ce vor, dar nu aici, la Lubicz… Să fie cum poftesc, îi priveşte, vor răspunde cu capetele lor, dar pe jupân Kmicic să nu-l îndemne la dezmăţ… Ruşine! Ruşine! … Credeam că sunt nişte oşteni stângaci, dar văd că sunt vânzători nevrednici, care se pângăresc şi pe sine şi-l pângăresc şi pe el. Aşa-i, se vedea după ochi cine sunt, dar eu, proastă, nu m-am priceput. Bine, domniilor voastre vă sunt mulţămitoare că mi-aţi deschis ochii asupra acestor iude… Acum ştiu ce-mi rămâne de făcut.

Aşa-i! Aşa-i! adeveri Kasjan. Virtutea vorbeşte prin gura domniei tale, iar noi îţi vom sta într-ajutor.

Domniile voastre să nu-l învinuiţi pe jupân Kmicic, chiar dacă a făcut ceva împotriva obiceiului, el e tânăr, iar ei îl ispitesc, îl aţâţă, îl îndeamnă la destrăbălare prin pilda lor şi-l fac de ruşine. Aşa-i, pe viaţa mea, asta nu va mai dura mult!

Mânia creştea tot mai tare în inima Oleńkăi şi la fel ciuda împotriva însoţitorilor lui jupân Kmicic; cum creşte durerea în rana făcută de curând. Pentru că o răniseră într-adevăr în mândria ei de femeie şi în încrederea cu care dragostea-i curată îl dăruise pe jupân Andrzej. Se simţea ruşinată pentru el şi pentru sine, iar furia şi ruşinea ei căutau înainte de toate pe vinovaţi.

Şleahticii se bucurau văzând-o pe nepoata polcovnicului lor atât de ameninţătoare şi de hotărâtă împotriva scandalagiilor din Orsza.

Iar ea vorbea mai departe, cu ochii scânteietori:

Aşa-i, ei sunt vinovaţi şi trebuie să plece încotro văd cu ochii, nu numai de la Lubicz, dar din tot ţinutul Laudei.

Inimioară dragă, nici noi nu-l găsim vinovat pe jupân Kmicic, spuse bătrânul Kasjan. Ştim şi noi că ei îl aţâţă. Prin urmare, noi n-am venit aici cu răutate şi otravă împotriva lui, ci ca să ne plângem că ţine pe lângă el asemenea nelegiuiţi. Se ştie doar că tinereţea-i proastă. Şi jupân Hlebowicz, starostele, cât a fost tânăr, era cam zănatec, iar acum ne conduce pe toţi.

Da’ câinele? adăugă înduioşat bătrânul liniştit din Pacunele. Te duci cu unul tânăr pe câmp şi el, nesăbuitul, în loc să ia urma sălbăticiunii, ţi se încurcă printre picioare şi se freacă de tine.

Oleńka vru să spună ceva, dar o podidiră lacrimile.

Nu mai plânge! o rugă Józwa Butrym.

Nu plânge, nu mai plânge! … Îl sprijiniră şi cei doi bătrâni.

Şi aşa se străduiau s-o mângâie. După ce plecară, Oleńka rămase îngrijorată, neliniştită şi parcă înciudată împotriva lor şi a lui jupân Andrzej.

Mândra jupâniţă se simţea lovită până în adâncul sufletului, pentru că fusese nevoită să-l apere şi să-i convingă pe ceilalţi de nevinovăţia lui. Cât despre tovarăşii lui! … Pumnii jupâniţei se strângeau cu putere când se gândea la ei. În faţa ochilor îi apărură aievea chipurile lui jupân Kokosiński, Uhlik, Zend, Kulwiec-Hippocentaurus şi ale celorlalţi şi văzu dintr-odată ceea ce nu văzuse la început; chipuri obraznice pe care prefăcătoria, deşănţarea şi omuciderea îşi puseseră pecetea adâncă. Un simţământ de ură, străin până atunci sufletului Oleńkăi, începea să pună stăpânire pe ea, asemenea unei vâlvătăi pustiitoare.

În aceeaşi măsură creştea cu fiecare clipă şi supărarea împotriva lui jupân Kmicic.

Mai mare ruşinea! şoptea numai pentru sine jupâniţa printre buzele palide. În fiecare seară, când pleca de la mine, se întorcea la slujitoarele lui! …

Se simţea umilită. O povară uriaşă îi apăsa pieptul, împiedicându-i răsuflarea.

Afară se lăsa înserarea. Jupâniţa Aleksandra umbla prin încăpere cu paşi grăbiţi, fierbând de mânie. Firea nu-i îngăduia să rabde nedreptăţile sorţii, fără să se apere. Vroia să înceapă numaidecât lupta cu această adunătură de duhuri rele. Numaidecât! Dar ce putea să facă? … Nimic altceva decât să-l roage cu lacrimi în ochi pe jupân Andrzej să-i împrăştie în cele patru vânturi pe aceşti tovarăşi, care-l făceau de râs. Şi dacă va refuza? …

Dacă va refuza…

Se temea să se gândească mai departe.

Gândurile îi fură întrerupte de copilul de casă, care aduse un braţ de reteveie de ienupăr pentru foc şi, aruncându-le pe vatră, începu să scormonească după cărbuni în cenuşa stinsă. Deodată Oleńka se hotărî şi porunci:

Kostek! Încalecă îndată şi du-te la Lubicz! Dacă stăpânul a venit, roagă-l să se repeadă până aici, iar dacă n-a sosit încă, să vie vechilul, bătrânul Znikis! Să încalece numaidecât şi să vină odată cu tine!

Feciorul aruncă vreascuri şi tăciuni, clădării deasupra reteveie de ienupăr şi se repezi la uşă.

Flăcările luminoase începură să sâsâie şi să joace în cămin. Oleńka îşi simţi sufletul mai uşurat. „Poate că bunul Dumnezeu le va schimba pe toate în bine! îşi spuse în gând. Te pomeneşti că nu-i chiar atât de rău, cum au spus ocrotitorii mei… O să vedem!”

Şi, după o clipă, trecu în odaia slujitorilor, ca să stea cu ei, după vechiul obicei al Billewiczilor, să supravegheze torcătoarele şi să îngâne cântece cucernice.

După vreo două ceasuri, intră Kostek, îngheţat de-a binelea.

Znikis aşteaptă în tindă! vesti. Stăpânul n-a venit la Lubicz.

Jupâniţa se ridică îndată. În tindă, vechilul i se plecă până la pământ.

Cum stai cu sănătatea, jupâniţa? Să dea Dumnezeu să fie cât mai bună!

Trecură în încăperea de ospeţe. Znikis se opri lângă uşă.

Ce se mai aude pe la Lubicz? întrebă jupâniţa.

Vechilul dădu din mână.

Păi, stăpânul n-a venit…

Ştiu că e la Upita. Dar ce se întâmplă acasă?

Păi…

Ascultă Znikis, vorbeşte cu îndrăzneală, nici un fir de păr nu ţi se va clinti din cap. Se zice că stăpânul e bun, dar însoţitorii lui îşi fac de cap.

Chiar aşa, luminată jupâniţa, îşi fac de cap!

Spune adevărul.

Dacă domnia ta porunceşti, mie nu mi-e îngăduit… mi-e frică… mi s-a poruncit să nu…

Cine ţi-a poruncit?

Stăpânul…

Se aşternu o clipă de tăcere. Oleńka mergea cu paşi repezi prin încăpere, încruntată şi cu buzele strânse, iar el o urmărea cu privirile.

Deodată se opri înaintea lui.

Tu al cui eşti?

Al Billewiczilor. Eu sunt de aici, din Wodokty, nu de la Lubicz.

N-ai să te mai întorci la Lubicz… ai să rămâi aici. Acum îţi poruncesc să spui tot ce ştii.

Cum stătea lângă uşă, Znikis se aruncă în genunchi.

Luminată jupâniţă, eu nu mai vreau să mă întorc acolo, acolo-i ziua judecăţii de apoi! … Jupâniţă, sunt nişte lotri şi nelegiuiţi, nimeni nu mai e sigur de viaţa lui nici măcar un ceas.

Billewiczówna se răsuci în loc, nimerită parcă de o săgeată. Îi pieri sângele din obraji, dar întrebă liniştită:

E adevărat că au tras în portretele strămoşilor noştri?

Cum să nu fie! Şi fetele le-au adus în odăi, în fiecare zi se destrăbălează. Plânge tot satul, iar la conac e Sodoma şi Gomora36! Taie vitele şi oile pentru ospeţe! … Asupresc oamenii… Ieri l-au răjghinat pe rândaş.

Şi pe rândaş? …

Păi cum! Da cel mai rău pătimesc fetele. Acum nu le mai ajung cele de la curte, le vânează şi pe cele din sat…

Urmă iarăşi o clipă de tăcere. O rumeneală fierbinte se înstăpâni pe obrajii jupâniţei.

Când aşteaptă să se întoarcă stăpânul? …

Nu ştiu nici ei nimic, jupâniţă, dar şuşoteau între ei că mâine trebuie să plece cu toţii la Upita. Au dat poruncă să fie caii gata. Vor să treacă pe la domnia ta şi să te roage să le dai slujitori într-ajutor şi pulbere, că s-ar putea să se afle în nevoie.

Vor să treacă şi pe aici? … Asta-i bine. Znikis, acum du-te la bucătărie. Nu mai ai ce căuta la Lubicz.

Să-ţi dea Dumnezeu sănătate şi noroc! …

Jupâniţa Aleksandra ştia ce vrea şi mai ştia şi cum trebuie să se poarte.

A doua zi era duminică. Dis-de-dimineaţă, înainte ca jupâniţele de la Wodokty să plece la biserică, sosiră jupânii Kokosiński, Uhlik, Kulwiec-Hippocentaurus, Ranicki Rekuć şi Zend, urmaţi de slujitorii de la Lubicz, înarmaţi şi călare, deoarece cavalerii hotărâseră să-i sară în ajutor jupânului Kmicic la Upita.

Jupâniţa le ieşi înainte liniştită şi măreaţă, cu totul alta decât aceea care îi întâmpinase întâia dată cu câteva zile în urmă; abia dădu din cap ca răspuns la plecăciunile lor adânci, dar ei gândiră că lipsa lui jupân Kmicic o făcea atât de prevăzătoare şi nu pricepură nimic.

Aşa că jupân Jarosz Kokosiński vorbi cu mai multă îndrăzneală decât prima dată:

Preamărită jupâniţa, fiică a starostelui de vânătoare şi binefăcătoarea noastră! Suntem în drum spre Upita şi am venit să ne închinăm până la pământ şi să cerem auxilia37 în pulbere şi flinte. Porunceşte dară, domnia ta, slujitorilor să încalece şi să meargă cu noi. O să dăm năvală asupra Upitei şi târgoveţilor o să le slobozim puţin sânge.

Mă mir, răspunse Billewiczówna, că domniile voastre plecaţi la Upita, când eu am auzit cu urechile mele că jupân Kmicic v-a dat poruncă să staţi liniştiţi la Lubicz. Gândesc că lui i se cuvine să poruncească, iar domniile voastre, ca mai mici, trebuie să vă supuneţi…

Auzind asemenea cuvinte, cavalerii se uitară unul la altul uluiţi. Zend îşi ţuguie buzele, ca şi când ar fi vrut să fluiere ca o pasăre, iar Kokosiński începu să-şi mângâie capul cu palma-i lată.

Pe legea mea! se împotrivi, dacă te-ar auzi cineva, ar gândi că domnia ta vorbeşti cu slujitorii lui jupân Kmicic. E adevărat că trebuia să stăm acasă, dar e a patra zi şi Jędruś nu s-a întors, aşa că am ajuns la convingerea că acolo e zarvă mare şi săbiile noastre ar putea fi de folos.

Jupân Kmicic n-a plecat la bătălie, ci să pedepsească nişte oşteni neascultători, lucru care ar putea să vi se întâmple şi domniilor voastre, dacă vă ridicaţi împotriva poruncii. De altminteri, mai degrabă din pricina domniilor voastre s-ar putea isca acolo gâlceavă şi bătaie.

Ne vine greu să ne înţelegem cu domnia ta. Te rugăm să ne dai pulbere şi oameni.

Nu vă dau nici pulbere şi nici oameni, mă auzi domnia ta?

Mă înşeală urechile oare? se cruci Kokosiński. Cum adică nu ne dai? Domnia ta te zgârceşti când e vorba să-l scapi pe Kmicic, pe Jędruś? Vrei mai bine să pată ceva rău?

Cel mai rău lucru e tovărăşia domniilor voastre!

Ochii jupâniţei începură să împrăştie fulgere şi, înălţându-şi capul, înaintă câţiva paşi spre haidamacii care se traseră îndărăt cu uimire.

Vânzătorilor! îi înfruntă, voi îl îndemnaţi să facă rău, numai voi îl aţâţaţi! Acum vă cunosc bine, faptele voastre nevrednice şi destrăbălarea voastră. Sunteţi osândiţi de lege, oamenii cumsecade îşi întorc faţa de la voi, iar ocara cade pe capul lui; numai din pricina voastră, nelegiuiţilor!

Hei! Pe rănile lui Christos! Auziţi, domniile voastre, strigă Kokosiński. Ce mai e şi asta? Visăm oare, tovarăşi dragi?

Billewiczówna făcu încă un pas şi porunci, arătându-le uşa cu mâna:

Afară de-aici!

Haimanalele păliră de moarte, dar niciunul dintre ei nu cuteză să răspundă. Începură să scrâşnească din dinţi, mâinile se îndreptară spre mânerele săbiilor, în timp ce ochii le răspândeau fulgere. Curând însă fură cuprinşi de teamă. Conacul se afla sub oblăduirea puternicului Kmicic, iar această jupâniţa îndrăzneaţă era logodnica lui. Aşa că îşi înghiţeau mânia în tăcere, iar jupâniţa le arătă uşa cu ochii scânteietori.

În cele din urmă, jupân Kokosiński bâigui cu glasul întretăiat de furie:

De vreme ce suntem atât de bine primiţi… nu ne mai rămâne… altceva… decât să ne închinăm gazdei cu purtări alese şi să plecăm… mulţumindu-i pentru ospeţie…

Spunând acestea, îşi scoase căciula şi făcu înadins o plecăciune până la pământ, iar ceilalţi îi urmară pilda şi ieşiră pe rând. Când uşa se trânti în urma lor, Oleńka căzu vlăguită pe un scaun, răsuflând adânc; avea mai mult curaj decât putere.

Iar ei se adunară la sfat înaintea pridvorului, lângă cai, niciunul însă nu vroia să vorbească cel dintâi. În sfârşit, Kokosiński întrebă:

Ei, cum e, dragi mieluşei?

Ce vrei să spui?

Vă simţiţi bine?

Dar tu?

Ehei, dacă nu era Kmicic! Dacă nu era Kmicic! zise Ranicki, frecându-şi mâinile cu ciudă, am fi petrecut de minune cu jupâniţa, în felul nostru! …

Pune-te în poară cu Kmicic! piui Rekuć. N-ai decât să te baţi cu el!

Faţa lui Ranicki se umpluse de pete, semănând cu blana de râs.

Mă bat şi cu el şi cu tine, ţâfnosule, unde vrei!

Bine, de-i aşa! încuviinţă Rekuć.

Duseră amândoi mâna la săbii, dar uriaşul Kulwiec-Hippocentaurus se băgă între ei.

Pe pumnul ăsta! îi ameninţă, arătându-le parcă un codru zdravăn de pâine, pe pumnul ăsta! repetă, celui dintâi care scoate sabia îi zdrobesc capul!

Rosti şi se uită când la unul, când la celălalt, parcă întrebându-i care vrea să încerce primul, dar potrivnicii, chemaţi la ordine, se potoliră îndată.

Kulwiec are dreptate, întări Kokosiński. Mieluşeii mei dragi, acum trebuie să ne îngăduim între noi mai mult ca oricând… Eu aş fi de părere să plecăm numaidecât la Kmicic, ca să nu-l vadă ea înaintea noastră să ne înfăţişeze ca pe nişte diavoli. Bine că nu i-ai răspuns nimic, cu toate că şi pe mine mă mâncau mâinile şi limba… Să pornim spre Kmicic. Dacă ea vrea să-l aţâţe împotriva noastră, mai bine să-l asmuţim noi mai întâi. Doamne fereşte, să nu ne părăsească tocmai acum, fiindcă ar porni cu toţii să ne vâneze ca pe lupi.

Fleacuri! se opuse Ranicki. N-o să ne facă nimic. Acum e război; câţi nu sunt cei care rătăcesc prin lume fără pâine şi fără un adăpost deasupra capului? Tovarăşi iubiţi, ne strângem mai mulţi într-o ceată şi n-au decât să ne urmărească tribunalele! Rekuć, dă-mi mâna, te iert!

Ţi-aş fi scurtat urechile, piui Rekuć, dar hai să ne împăcăm! Toţi am fost umiliţi.

Să dea afară nişte războinici ca noi! mai spuse Kokosiński.

Şi pe mine, care am sânge de senator în vine! adăugă Ranicki.

Pe nişte oameni vrednici, de neam, ca noi!

Oşteni cu mari merite! Şi exules!

Sărmani nedreptăţiţi!

Am încălţările căptuşite cu blană de miel, dar au început să-mi îngheţe picioarele, se văietă Kulwiec. De ce stăm ca nişte neputincioşi înaintea acestei case, că n-o să ne cinstească nimeni cu bere caldă! Nu mai avem ce face aici. Să încălecăm şi să plecăm. Slujitorii nu ne sunt de nici un folos fără arme, să-i lăsăm să se întoarcă la Lubicz şi să plecăm singuri.

La Upita!

La Jędruś, prietenul nostru de nădejde! Să ne plângem înaintea lui.

Numai să nu ne încrucişăm cu el pe drum.

Pe cai, tovarăşi iubiţi, pe cai!

Încălecară şi porniră la pas, rumegându-şi mânia şi ruşinea. Când ieşiră din curte, Ranicki, pe care turbarea îl gâtuia, se întoarse în şa şi ameninţă conacul cu pumnul:

Ehe, sânge vreau! Sânge!

Numai să se certe şleahticii cu Kmicic! zise Kokosiński. Am veni aici cu iasca aprinsă.

Doamne-ajută! adăugă Uhlik.

Fiică de păgâni, găină sălbatică şi turbată! …, Tot blestemând-o şi vorbind-o de rău pe jupâniţă, din când în când bodogănind şi împotriva lor înşişi, ajunseră la pădure. Abia trecură de primii copaci şi un stol uriaş de ciori se învălătuci deasupra lor. Zend începu numaidecât să croncăne ascuţit şi mii de croncănituri îi răspunseră de sus. Stolul coborî atât de jos, încât caii se înfricoşară de fâlfâitul aripilor.

Închide-ţi pliscul! răcni Ranicki la Zend. Parc-ai chema nenorocirea. Ciorile croncănesc deasupra noastră, ca deasupra unor stârvuri…

Ceilalţi râdeau, aşa că Zend croncănea mai departe. Ciorile se lăsau din ce în ce mai jos şi călăreţii înaintau ca într-o vijelie. Proştii, nu se pricepeau să vadă semnele rele.

Dincolo de pădure se iviră aşezările din Wolmontowicze, spre care cavalerii se îndreptară în trap întins, pentru că era un ger năprasnic şi îngheţaseră de-a binelea, iar până la Upita mai aveau o bună bucată de mers. În sat însă fură nevoiţi să-şi încetinească umbletul. Drumul larg era plin de oameni, cum se întâmplă de obicei duminica. Butrymii se întorceau cu fiicele lor pe jos sau cu săniile de la Mitruny, unde fuseseră la hram. Şleahta se uita cu luare-aminte la călăreţii necunoscuţi, ghicind cam cine erau. Tinerele fete de şleahtici auziseră de dezmăţul de la Lubicz şi de nelegiuiţii pe care-i adusese jupân Kmicic, aşa că-i priveau cu şi mai mult interes. Iar ei mergeau sumeţindu-se ca nişte oşteni arătoşi, în dulame de catifea dobândite în luptă, cu calpace de râs şi pe cai de soi.

Se vedea cât de colo că sunt nişte oşteni care-şi cunosc bine meşteşugul; făptura falnică şi mândră, mâna dreaptă sprijinită în şold, capetele ridicate… Nu se fereau din calea nimănui, mergând în şirag şi strigând din când în când: „în lături!” Câte unul dintre Butrymi îi privea neguros pe sub sprâncene, dar se da la o parte, în timp ce tăifăsuiau între ei despre cele ce vedeau.

Domniile voastre, spuse Kokosiński, luaţi seama ce bărbaţi zdraveni; toţi sunt ca nişte tauri şi te privesc ca lupul.

Dacă n-ar fi atât de înalţi şi n-ar avea săbii, ar putea fi luaţi drept ţărani, spuse Uhlik.

Uitaţi-vă la săbiile lor! Pe legea mea! Seamănă cu nişte cobiliţe, se minună Ranicki. Aş vrea să-ncerc să mă bat cu vreunul!

Aici Ranicki începu să dea din mână.

El aşa, eu aşa! El aşa, eu aşa şi jap!

Nu e mare greutate să începi un asemenea gaudium38 zise Rekuć. Ăştia nu prea ştiu de glumă.

Aş vrea mai bine să încerc cu fetele astea! spuse Zend pe neaşteptate.

Lumânări, nu jupâniţe! exclamă Rekuć cu înflăcărare.

Ce vorbeşti, domnia ta, lumânări? Sunt ca bradul! Şi toate au guriţa ca purpura.

Nu-i deloc uşor să-ţi ţii firea la vederea lor! Sporovăind aşa, ieşiră din sat şi porniră în trap întins.

După o jumătate de ceas, ajunseră la cârciuma numită „Rovine”, care se afla la jumătatea drumului între Wolmontowicze şi Mitruny. Butrymii şi fiicele lor se opreau aici întotdeauna când se duceau şi se întorceau de la biserică, se odihneau şi se mai încălzeau când vremea era geroasă. Cavalerii văzură deci şi acum înaintea hanului vreo cincisprezece sănii aşternute cu paie de mazăre şi tot cam atâţia cai înşeuaţi.

Să bem şi noi nişte horilcă, e un frig straşnic! propuse Kokosiński.

Nu e rău! răspunseră cu toţii în cor. Descălecară, legară caii la conavăţ şi intrară în odaia uriaşă şi întunecată a hanului. Înăuntru era mulţime de lume. Şleahticii, aşezaţi pe laviţe sau adunaţi ciorchine lângă tejghea, beau bere fierbinte, iar unii sorbeau din fiertura făcută din unt, miere, vodcă şi ierburi. Toţi erau Butrymi, bărbaţi înalţi, mohorâţi şi atât de scumpi la vorbă, încât în încăpere abia de se auzea un murmur nedesluşit. Purtau sumane cenuşii de dimie sau de cânepă, căptuşite cu piei de oaie, încinse cu cingători de piele şi săbii cu teaca de fier; îmbrăcămintea la fel îi făcea să pară oşteni. Erau oameni în vârstă, trecuţi de şaizeci de ani, sau flăcăiandri sub douăzeci. Rămăseseră pe la casele lor, să bată grâul în timpul iernii, căci ceilalţi, bărbaţi în puterea vârstei, plecaseră la Rosienie.

Văzându-i pe cavalerii din Orsza, se traseră mai la o parte şi începură să se uite la ei. Veşmintele ostăşeşti, arătoase, le plăceau acestor şleahtici dornici de lupte. Din când în când, câte unul strecura:

Sunt de la Lubicz?

Întocmai, însoţitorii lui jupân Kmicic!

Ăştia sunt?

Păi cum!

Cavalerii băură horilca, dar fiertura din miere, votcă şi ierburi mirosea prea puternic. Cel dintâi o adulmecă jupân Kokosiński şi porunci să le dea şi lor. Se aşezară în jurul mesei, iar când li se aduse oala aburindă, începură să bea, uitându-se prin încăpere la şleahtici şi mijindu-şi ochii, pentru că era cam întuneric. Zăpada acoperise ferestrele, iar deschizătura lungă şi joasă a hornului în care ardea focul era astupată de trupuri întoarse cu spatele.

Când fiertura începu să curgă prin vinele cavalerilor, răspândindu-le în trupuri o căldură plăcută, le reveni într-o clipă voia bună, alungată de primirea de la Wodokty, şi Zend începu deodată să croncăne ca o cioară, atât de bine, că toate capetele se întoarseră spre el.

Cavalerii râdeau, iar şleahta începu să se apropie înveselită, mai ales flăcăii zdraveni cu umeri laţi şi obrajii bucălaţi. Făpturile care stăteau lângă horn, la foc, se răsuciră cu faţa spre oameni şi Rekuć băgă de seamă cel dintâi că erau femei.

Iar Zend, care închisese ochii şi croncănea, croncănea întruna, încetă deodată şi, după o clipă, cei de faţă auziră horcăiturile iepurelui sfâşiat de câini. Urecheatul behăia cu ultimele puteri, din ce în ce mai slab. Răsună apoi boncăluitul puternic al cerbului în timpul împerecherii.

Butrymii stăteau uluiţi, cu toate că Zend încetase. Aşteptau să mai audă şi altceva, dar nu mai auziră decil glasul piţigăiat al lui Rekuć:

Căpriţele sunt lângă horn!

Chiar aşa! adeveri Kokosiński, ducându-şi palma la ochi.

Aşa-i, repetă Uhlik. E atât de întuneric, că n-am putut să-mi dau seama.

Aş vrea să ştiu ce fac ele acolo?

Poate că vin la joc.

Aşteptaţi să le întreb! zise Kokosiński.

Şi ridicând glasul, întrebă:

Dragele mele, ce faceţi acolo lângă horn?

Ne încălzim picioarele! răspunseră câteva glasuri subţiri.

Cavalerii se ridicară şi se apropiară de foc. Pe laviţa lunga şedeau ca la zece femei, mai în vârstă sau mai tinerele care-şi ţineau picioarele goale pe butucul de lângă foc. De cealaltă parte a butucului se uscau încălţările umezite de zăpadă.

Domniile voastre vă încălziţi picioarele? le întrebă Kokosiński.

Dacă au îngheţat! …

Frumoase picioruşe! piui Rekuć, aplecându-se deasupra butucului.

Ei! Ia mâna domnia ta! spuse una din nevestele de şleahtici.

Mai bucuros aş pune-o, decât s-o iau, dar ştiu un leac mai bun pentru picioarele îngheţate; jocul avântat alungă frigul.

Dacă-i pe joc, atunci să jucăm! spuse jupân Uhlik. Nu ne trebuie nici scripcă şi nici cobză, că vă cânt eu din fluier.

Şi scoţând din învelitoarea de piele agăţată lângă sabie instrumentul pe care-l lua totdeauna cu el, începu să cânte, în timp ce cavalerii se apropiau cu sărituri sprintene de fete să le ridice de pe laviţă. Ele chipurile se apărau, dar mai mult din gură, decât cu mâinile, fiindcă le plăcea şi lor. Poate că şi şleahticii s-ar fi înfierbântat la joc, în cele din urmă, deoarece nimeni nu putea să fie cu adevărat împotriva jocului, mai ales că era duminică, după slujbă şi în zi de dulce, dar musafirii erau prea bine cunoscuţi în Wolmontowicze, astfel că uriaşul Józwa Butrym, cel fără laba piciorului, se ridică primul de pe laviţă şi, apropiindu-se de Kulwiec-Hippocentaurus, îl luă de piept, îl opri şi-i spuse ameninţător:

Dacă domniei tale îţi arde de joc, atunci poate joci şi cu mine?

Kulwiec-Hippocentaurus îşi miji ochii şi începu să mişte cu sârg din mustăţi.

Întâi cu fata, răspunse, iar cu domnia ta după aceea… Atunci se repezi Ranicki, cu faţa pete-pete, pentru că simţise că-i rost de bătaie.

Tu cine mai eşti, încurcă-lume? întrebă, punând mâna pe sabie.

Uhlik se opri din cântat, iar Kokosiński strigă:

Hei, prieteni, strângeţi-vă în jurul meu!

Dar în spatele lui Józwa se şi adunaseră Butrymii, bătrâni vajnici şi flăcăiandri uriaşi; începură şi ei să freamăte, mormăind ca nişte urşi.

Ce vreţi, căutaţi gâlceavă? întrebă Kokosiński.

Ce să mai vorbim! Plecaţi de-aici! răspunse Józwa liniştit.

Ranicki, care nu voia ca totul să se sfârşească fără bătaie, îl izbi pe Józwa cu mânerul sabiei în piept, de răsună încăperea, şi răcni:

Loveşte!

Rapierele fulgerară, se auziră ţipetele femeilor, scrâşnetul săbiilor, vânzoleală, învălmăşeală. Deodată, uriaşul Józwa se retrase, din încăierare. Înşfacă o laviţă nerăşluită de lângă masă şi, ridicând-o ca pe o scândurică, strigă:

Hei! Hei!

Praful se ridică din podele, învăluindu-i pe luptători, iar din învălmăşeală începură să se audă gemete…