Capitolul V.

În seara aceleiaşi zile sosi şi jupân Kmicic la Wodokty, în fruntea a peste o sută de oameni, pe care îi aducea de la Upita, ca să-i trimită marelui hatman la Kiejdany, întrucât recunoştea şi el că într-un astfel de târguşor nu era loc de cvartir pentru prea mulţi oameni. După ce îi înfometau pe orăşeni, oştenii erau nevoiţi să recurgă la forţă, mai ales nişte oşteni ca ai lui, care puteau fi ţinuţi în frâu numai de frica faţă de căpetenie. Era de-ajuns să-ţi arunci privirea la volintirii lui jupân Kmicic, ca să te convingi că un soi mai rău era greu să găseşti în toată Republica. Iar Kmicic nu putea să aibă alţii. După înfrângerea marelui hatman, duşmanul se revărsase peste toată ţara. Rămăşiţele oştilor regulate din Lituania se re trăseseră pentru o vreme la Birże şi la Kiejdany, ca să se refacă. Şleahta din ţinuturile Smoleńsk, Witebsk, Połock, Mścisław şi Mińsk luase şi ea urma oştirii sau se adăpostise în regiunile încă neocupate. Cei mai îndrăzneţi dintre şleahtici se îndreptau spre Grodno, la vistiernicul39 Gosiewski, deoarece acolo hotărâseră poruncile regelui locul de adunare al oştirilor. Din nenorocire, erau prea puţini aceia care urmau întocmai chemarea regelui, iar dintre cei care ascultaseră glasul datoriei, nimeni nu se opunea vrăjmaşului, cum făcuse jupân Kmicic, pe socoteala lui, îndemnat mai mult de curajul războinic, decât de dragostea faţă de Republică. De aceea, e lesne de înţeles că, în lipsa oştirii regulate şi a şleahtei, se mulţumise cu oamenii pe care-i aflase la îndemână. – cei care nu slujeau în steagurile hatmanilor şi care nu mai aveau nimic de pierdut. Se strânseseră în jurul lui tot felul de vântură-lume, fără casă şi masă, oameni de stare joasă, slujitori fugiţi din oştire, pădurari sălbăticiţi, feciori de casă de prin târguri sau lotri urmăriţi de lege. Toţi aceştia se aşteptau să găsească apărarea alături de Kmicic şi să se umple de prăzi. În mâinile de fier ale căpeteniei, deveneau oşteni curajoşi până la nebunie şi dacă Kmicic ar fi fost un om statornic, ar fi adus foloase însemnate Republicii. Kmicic era însă şi el un zvăpăiat în care sângele clocotea fără astâmpăr; de altminteri, de unde să ia hrană, arme şi cai când, ca volintir, care n-avea nici măcar scrisori de chemare la oaste, nu putea să se aştepte la nici un ajutor din vistieria Republicii. Lua deci cu forţa, uneori de la duşmani, alteori de la de-ai lui. Nu suferea să i se împotrivească nimeni şi pedepsea cu asprime cel mai mic semn de nesupunere.

În hărţuieli fără istov, în lupte şi năvăliri, se sălbăticise, obişnuindu-se într-adevăr cu vărsarea de sânge, încât cu greu îi mai puteai înduioşa inima, bună de altfel, îndrăgise oamenii nestăpâniţi şi gata de orice, aşa că în scurtă vreme îşi făurise o faimă nu prea bună. Cetele vrăjmaşe mai mici nu mai îndrăzneau să scoată capul din oraşe şi locurile de tabără prin părţile în care bântuia spăimosul partizan. Dar şi şleahticii localnici, sărăciţi de război, se temeau de oamenii lui aproape tot atât de mult ca şi de duşmani. Mai ales atunci când ochiul lui Kmicic nu veghea asupra lor, când îi ţineau locul celelalte căpetenii: Kokosiński, Uhlik, Kulwiec, Zend şi îndeosebi Ranicki care, fiind de sânge albastru, era cel mai sălbatic şi cel mai cumplit; lumea se întreba, cu drept cuvânt, dacă erau apărători sau cotropitori. Kmicic pedepsea de multe ori şi pe oamenii lui fără nici o milă, când nu-i plăcea ceva, dar cel mai adesea se arăta de partea lor, ne-ţinând seama de lege, de lacrimi şi de vieţile oamenilor.

Afară de Rekuć, care nu era împovărat de sânge nevinovat, toţi ceilalţi însoţitori îl îndemnau pe tânărul conducător să nu-şi înfrâneze firea nepotolită.

Asemenea oşteni avea Kmicic.

Acum îşi aducea ortacii de la Upita, ca să-i trimită la Kiejdany. Când se opriră la Wodokty înaintea conacului, jupâniţa mai că se înspăimântă, văzându-i pe fereastră, atât de mult semănau cu nişte haidamaci. Fiecare era altfel înarmat: unii aveau coifuri luate de la duşman, alţii căciuli căzăceşti, sau glugi, câţiva purtau mantale decolorate, iar ca arme – flinte, suliţe, arcuri şi bardişe40; călăreau pe cai costelivi, păroşi, acoperiţi cu cioltare poloneze, moscovite şi turceşti. Oleńka se linişti abia atunci când jupân Kmicic, chipeş şi vesel ca de obicei, dădu buzna înăuntru şi se repezi să-i sărute mâinile.

Ea hotărâse să-l întâmpine serioasă şi cu răceală, dar nu-şi putu stăpâni bucuria pe care i-o trezea venirea lui. Poate că şi viclenia femeiască juca un rol anume în purtarea ei, fiindcă trebuia să-i spună lui jupân Andrzej să-şi alunge însoţitorii. Înţeleapta jupâniţă vroia deci să şi-l apropie mai întâi. Pe de altă parte, îi arăta atâta dragoste neprefăcută încât ciuda Oleńkăi se topea ca fulgii de zăpadă la căldura flăcării… „Mă are dragă! Nu încape îndoială!” se gândi.

Iar el îi spuse:

Mi-a fost atât de dor, c-am vrut să dau foc la toată Upita şi să zbor mai repede la tine. Dar-ar geru-n ei de târgoveţi!

Şi eu am fost îngrijorată să nu se ajungă la bătaie. Slavă Domnului că domnia ta te-ai întors.

E, ce mai bătaie! Oştenii i-au scărmănat puţin pe târgoveţi…

Dar domnia ta i-ai potolit, nu-i aşa?

Îţi povestesc îndată tot ce s-a întâmplat, comoara mea, dar să-mi trag puţin sufletul, că sunt tare trudit. Ehei, ce cald e aici! La Wodokty e tot atât de bine ca şi-n rai! Aş sta aici o viaţă şi-aş tot privi în ochii ăştia frumoşi, n-aş mai pleca niciodată… N-ar fi rea nici o băuturică fierbinte, că afară e un ger grozav.

Poruncesc numaidecât să fiarbă nişte vin cu ouă şi-l aduc eu însămi.

Dă-le şi spânzuraţilor mei vreo balercă41 de horilcă şi spune să le dea drumul prin grajduri, ca să se dezmorţească puţin la răsuflarea vitelor. Au cojoacele căptuşite cu vânt şi-au îngheţat de tot.

N-am să mă zgârcesc la nimic când e vorba de oştenii domniei tale.

Spunând acestea, îi zâmbi cu atâta dulceaţă, încât lui Kmicic i se luminară ochii, apoi ieşi ca o pisică să pregătească totul în odaia slugilor.

Kmicěc se plimba prin încăpere şi îşi mângâia ciuful sau îşi răsucea mustăcioara, gândindu-se cum să-i povestească ce s-a întâmplat la Upita.

„Trebuie să-i spun adevărul curat, mormăia doar pentru el, altfel nu-i chip, de-ar fi să-şi râdă de mine iarăşi însoţitorii că mă las purtat de lanţ.”

Şi umbla mai departe, trăgându-şi părul pe frunte, până când îşi pierdu răbdarea, pentru că jupâniţa întârzia prea mult.

În acel timp, un slujitor aduse lumină, i se închină până la pământ şi ieşi, după care se ivi îndată frumoasa gospodină, ţinând în amândouă mâinile o tavă strălucitoare de cositor cu o ulcică pe ea, din care se înălţa aburul vinului unguresc fiert, şi un pahar de sticlă cu blazonul neamului Kmicic. Bătrânul Billewicz îl căpătase în dar la vremea lui de la tatăl lui jupân Andrzej, când fusese la el în ospeţie.

Când o văzu pe jupâniţă, jupân Andrzej se repezi la ea.

Hei, strigă, acum ai amândouă mâinile ocupate, nu mai scapi!

Şi se aplecă peste tavă, iar ea îşi retrase căpşorul bălai, apărat doar de aburul care ieşea din ulcică.

Vânzătorule! Dă-mi pace, domnia ta, că scap tava cu fiertură…

Dar el nu se sperie de ameninţare şi strigă:

Pe viul Dumnezeu! îmi pierd minţile de atâta frumuseţe!

Ţi le-ai pierdut demult, domnia ta… aşază-te, aşază-te!

O ascultă supus, iar ea îi turnă fiertura în pahar.

Acum spune-mi cum i-ai judecat pe vinovaţi la Upita?

La Upita? Asemenea lui Solomon!

Slavă Domnului! … Inima mea ar vrea ca toată lumea din împrejurimi să te socotească pe domnia ta un om statornic şi drept. Cum a fost?

Kmicic sorbi o înghiţitură din fiertură, răsuflă adânc şi începu:

Trebuie s-o iau de la început. S-a întâmplat aşa: târgoveţii, în frunte cu şoltuzul, au cerut iscălitură pentru proviant42 de la marele hatman sau de la jupânul vistiernic. „Domniilor voastre, le-au spus oştenilor, sunteţi volintiri şi nu aveţi voie să luaţi pe degeaba. Cvartir vă dăm, dar hrană numai atunci când se va arăta că vom fi plătiţi.”

Aveau dreptate, sau nu?

După lege dreptatea era a lor, dar şi oştenii aveau săbii, iar din vechime se ştie că cine are sabie, acela are totdeauna şi dreptate. Astfel că le-au spus târgoveţilor: „O să vă iscălim îndată pe propria piele!” Şi s-a iscat zarvă. Şoltuzul şi orăşenii s-au întărit pe o uliţă, iar oştenii au dat năvală asupra lor; fireşte nu s-a putut fără împuşcături. Ca să-i înfricoşeze, bieţii oşteni au aprins câteva şuri, pe câţiva târgoveţi i-au potolit pentru totdeauna…

Ce va să zică i-au potolit?

Cel care primeşte o lovitură de sabie în cap se potoleşte numaidecât.

O, Doamne! Asta-i ucidere!

Tocmai atunci am picat şi eu. Oştenii au venit la mine să se plângă de asuprirea târgoveţilor care-i prigonesc fără vină. „Suntem cu burţile goale, mi-au spus, ce trebuie să facem?” Am poruncit şoltuzului să se înfăţişeze. S-a gândit multă vreme, dar în cele din urmă, a venit însoţit de încă trei inşi. Unde nu încep să mi se jeluiască: „N-au decât să nu ne mai dea hârtie la mână, dar de ce ne bat, de ce dau foc târgului? Le-am fi dat să mănânce şi să bea pe degeaba, dar ei au cerut slănină, mied şi alte bunătăţuri, iar noi suntem oameni săraci şi n-avem aşa ceva. Legea e de partea noastră şi domnia ta ai să răspunzi înaintea judecăţii pentru oştenii domniei tale.”

Dumnezeu o să te binecuvânteze, domnia ta, strigă Oleńka, dacă ai făcut dreptate cum se cuvine.

Dac-am făcut? …

Aici jupân Andrzej se strâmbă ca un învăţăcel silit să-şi recunoască vina şi începu să-şi tragă părul pe frunte.

Regina mea! strigă în cele din urmă cu glasul jalnic. Comoara mea! … Nu te supăra pe mine…

Ce-ai mai făcut, domnia ta? întrebă Oleńka îngrijorată.

Am poruncit să li se dea şoltuzului şi pârgarilor43 câte o sută de harapnice! se descarcă jupân Andrzej dintr-o răsuflare.

Oleńka nu mai zise nimic, îşi rezemă mâinile pe genunchi, îşi lăsă capul în piept şi se adânci în tăcere.

Taie-mi capul! strigă Kmicic, dar nu te supăra pe mine! … N-am spus încă totul.

Mai e şi altceva? gemu jupâniţa.

Au trimis apoi la Poniewież după ajutor. Au venit o sută de prostănaci cu căpeteniile lor. Pe oşteni i-am pus pe goană, iar pe căpetenii, pe viul Dumnezeu, nu te supăra pe mine! … am poruncit să-i mâne despuiaţi cu biciul prin zăpadă, cum am făcut şi cu jupân Tumgrat, la Orsza…

Billewiczówna îşi înălţă capul; ochii aspri îi ardeau de mânie, iar purpura i se urcă în obraji.

Domnia ta n-ai nici ruşine şi nici conştiinţă! îi spuse.

Kmicic o privi uimit, tăcu o clipă, apoi o întrebă cu glasul schimbat:

O spui de adevărat sau te prefaci?

De adevărat o spun, asta e faptă vrednică de un haidamac, nu de un cavaler! … De adevărat o spun, pentru că mă priveşte şi pe mine renumele domniei tale. Mi-e ruşine că abia ai venit şi toţi şleahticii te socotesc un bătăuş şi te arată cu degetul! …

Ce şleahtici mai sunt şi ăştia! Un câine păzeşte zece colibe şi n-are prea mult de lucru.

Aşa-i, dar asupra acestor sărăntoci nu apasă nici o nelegiuire, ruşinea nu le pătează numele. Aici nimeni nu va fi urmărit de tribunale, afară de domnia ta.

Ei, de asta să nu te doară capul. În Republica noastră oricine are sabia în mână şi poate să-şi adune ceata lui îşi este propriul stăpân. Ce-o să-mi facă? De cine mă tem eu aici?

Dacă domnia ta nu te temi de nimeni, află că eu mă tem de mânia dumnezeiască… şi de lacrimile oamenilor mă tem, şi de nedreptăţi! Iar ruşinea nu vreau s-o împart cu nimeni; cu toate că nu sunt decât o femeie slabă, mi-e mai dragă cinstea numelui meu, decât multora, care-şi mai zic şi cavaleri.

Pe legea mea! Nu mă ameninţa cu despărţirea, pentru că încă nu mă cunoşti bine…

Oho, cred că nici bunicul nu te-a cunoscut, domnia ta!

Ochii lui Kmicic începură să împrăştie scântei, dar sângele Billewiczilor clocotea şi în ea.

Domnia ta n-ai decât să te zbuciumi cât vrei şi să scrâşneşti din dinţi! urmă cu îndrăzneală. Mie nu mi-e frică de domnia-ta, cu toate că sunt singură, iar domnia-ta ai un steag întreg de jefuitori la îndemână; pe mine mă apără nevinovăţia mea! … Gândeşti că nu ştiu cum aţi tras cu pistoalele în tablouri şi cum vă destrăbălaţi cu fetele? … Domnia ta nu mă cunoşti, de crezi că voi tăcea supusă. Vreau ca domnia ta să fii un om cinstit şi nici un testament nu mă împiedică să vreau asta… Dimpotrivă, dorinţa bunicului meu este să fiu soţia unui om fără pată…

Kmicic se ruşină pesemne de isprăvile de la Lubicz, fiindcă îşi lăsă capul în jos şi întrebă cu glasul mai domolit:

Cine ţi-a spus de împuşcături?

Toată şleahta din împrejurimi vorbeşte.

Am să-i răsplătesc eu pe aceşti nepricopsiţi şi vânzători pentru bunăvoinţa lor! răspunse Kmicic neguros. Toate astea s-au întâmplat când eram beat… ca şi ceilalţi… iar oştenii nu prea ştiu să se stăpânească. Cât priveşte fetele, eu n-am avut de-a face cu ele.

Ştiu că neruşinaţii şi lotrii aceia te împing la rău pe domnia ta…

Nu sunt lotri, ci căpeteniile mele…

Eu le-am poruncit căpeteniilor domniei tale să iasă afară!

Oleńka se aştepta la o izbucnire, dar văzu cu mare uimire că vestea alungării însoţitorilor săi nu făcu nici o impresie asupra lui Kmicic, ba dimpotrivă, păru că-i întoarce buna dispoziţie.

Le-ai poruncit să iasă afară? întrebă.

Întocmai.

Şi ei au ieşit?

Au ieşit.

Pe legea mea! Ai un curaj vrednic de un războinic, îmi place grozav, fiindcă e lucru de mare primejdie să te pui în poară cu asemenea oameni. Nu sunt puţini cei care-au plătit-o cu viaţa. Dar ştiu şi ei de ce e-n stare Kmicic! … Vezi, au plecat supuşi ca nişte mieluşei… şi ştii de ce? Pentru că se tem de mine!

Jupân Andrzej privi ţanţoş la Oleńka şi începu să-şi răsucească mustaţa. Dar jupâniţa se înfurie şi mai rău când văzu această schimbare şi lăudăroşenie nelalocul lor, de aceea rosti de sus şi apăsat:

Domnia ta trebuie să alegi între mine şi ei, altfel nu poate fi!

Kmicic păru să nu fi observat hotărârea cu care vorbea Oleńka, astfel că răspunse fără grijă, aproape vesel:

Păi de ce să aleg, de vreme ce te am şi pe domnia ta şi pe ei? Domnia ta eşti slobodă să faci ce-ţi place la Wodokty, dar dacă însoţitorii mei nu şi-au îngăduit aici nici o samavolnicie, nici o strâmbătate, de ce trebuie să-i gonesc? Domnia ta nu înţelegi, jupâniţa ce înseamnă să slujeşti în acelaşi steag şi să faci războiul împreună… Nici o înrudire nu leagă oamenii ca slujba ostăşească Află că ei m-au scăpat de la moarte pe puţin de o mie de ori, cum i-am scăpat şi eu, iar pentru că acum au rămas fără casă şi sunt urmăriţi de lege, trebuie cu atât mai mult să-i adăpostesc. Sunt cu toţii şleahtici de neam, afară de Zend, care-i de obârşie nesigură, dar în toată Republica nu găseşti un îmblânzitor de cai mai priceput. Pe de altă parte, dacă l-ai auzi cât de bine imită tot felul de animale şi păsări, l-ai îndrăgi şi domnia ta.

Aici jupân Andrzej izbucni în hohote de râs, ca şi când nici o supărare sau neînţelegere nu avusese loc între ei. Jupâniţa îşi frângea mâinile, văzând cum i se strecoară printre degete firea asta vijelioasă. Toate câte i le spusese despre părerea oamenilor, despre nevoia de a se statornici, despre ruşine alunecaseră peste el, cum aluneca suliţa tocită peste platoşe. Conştiinţa adormită a oşteanului nu simţea răzvrătirea ei împotriva oricărei nedreptăţi, a oricărei samavolnicii. Cum să ajungă până la el, cum să-i vorbească?

Facă-se voia Domnului! rosti în sfârşit. De vreme ce domnia ta te lepezi de mine, du-te pe drumul domniei tale. Dumnezeu va veghea asupra unei orfane ca mine.

Eu mă lepăd de tine? întrebă Kmicic peste măsură de uluit.

Întocmai! Dacă nu prin cuvânt, atunci prin fapte; dacă tu nu te lepezi de mine, atunci mă lepăd eu de tine… N-am să mă căsătoresc cu un om asupra căruia apasă lacrimile şi sângele semenilor, pe care toţi îl arată cu degetul ca pe un fugar netrebnic şi-l socotesc vânzător.

Ce fel de vânzător? … Nu mă aduce în stare să fac ceva de care să-mi pară rău pe urmă. Să mă trăsnească Dumnezeu, să mă jupoaie diavolii de piele, dacă sunt vânzător, eu, care am apărat ţara după ce toţi au lăsat-o de izbelişte.

Domnia ta n-o aperi, ci o calci în picioare, ca un vrăjmaş adevărat, pentru că schingiuieşti oamenii şi nu-ţi pasă de legile omeneşti şi ale lui Dumnezeu. O, nu! De-ar fi să-mi sfâşii inima, nu vreau să te iau aşa! …

Nu mai vorbi de despărţire, că mă apucă turbarea! îngeri din ceruri, scăpaţi-mă! Nu mă vrei de bunăvoie, o să te iau şi aşa, chiar dacă toată adunătura asta de şleahtici, chiar dacă Radziwiłłii sau însuşi regele şi toţi diavolii cu coarne ar încerca să mă împiedice, de-ar fi să-mi vând sufletul necuratului…

Nu pomeni de duhurile rele, că pot să te audă! strigă Oleńka, întinzând mâinile.

Ce vrei de la mine?

Să fii om cumsecade! …

Tăcură amândoi şi se aşternu liniştea. Se auzea numai răsuflarea lui Andrzej. Ultimele cuvinte ale Oleńkăi sparseră platoşa care-i acoperea conştiinţa. Se simţea umilit. Nu ştia ce să-i mai spună, cum să se apere. Începu apoi să umble cu paşi repezi prin încăpere; jupâniţa stătea nemişcată. Cearta, supărarea şi părerea de rău se aşezaseră între ei. Deveniseră o povară unul pentru celălalt, iar tăcerea prelungită era tot mai greu de îndurat.

Rămâi sănătoasă! spuse brusc Kmicic.

Du-te, domnia la, şi Dumnezeu să-ţi dea alte gânduri! răspunse Oleńka.

Mă duc! Amare au fost băutura şi pâinea pe care mi le-ai dat! M-ai hrănit cu oţet şi fiere!

Domnia ta gândeşti că m-ai bucurat numai cu dulceaţă? răspunse cu un glas în care tremurau lacrimile.

Rămâi sănătoasă!

Du-te sănătos…

Kmicic se îndreptă spre uşă, dar se întoarse deodată şi, repezindu-se la ea, o apucă de amândouă mâinile.

Pe rănile lui Christos! Vrei să cad pe drum mort de pe cal?

Atunci Oleńka izbucni în plâns; o cuprinse în braţe şi o ţinu aşa cutremurată de suspine, repetând printre dinţii încleştaţi:

Loviţi-mă, toţi care credeţi în Dumnezeu loviţi-mă, nu mă cruţaţi!

În cele din urmă răbufni:

Nu plânge, Oleńka! Pentru Dumnezeu, nu mai plânge! Cu ce ţi-am greşit? Fac tot ce vrei. Îi gonesc pe netrebnici… am să-i împac pe cei de la Upita… o să trăiesc altfel, pentru că mi-eşti dragă… O, Doamne. Îmi plesneşte inima… fac tot ce vrei, numai să nu plângi… şi să nu te lepezi de mine…

Cu astfel de vorbe o linişti şi o mângâie, iar ea după ce plânse destul, spuse:

Du-te, domnia ta. Dumnezeu va readuce pacea între noi. Eu nu-ţi port supărare, numai că mă doare inima…

Luna se înălţase deasupra câmpurilor albe, când jupân Andrzej plecă la Lubicz urmat de oşteni, care se întinseră ca un şarpe pe drumul larg. N-o luară prin Wolmontowicze, ci pe o cale mai scurtă, fiindcă gerul îngheţase mlaştinile şi acum puteau să treacă prin ele fără primejdie:

Vagmistrul44 Soroka se apropie de jupân Andrzej.

Jupâne rotmistru, întrebă, la Lubicz unde o să stăm?

Pleacă de-aici! îi răspunse Kmicic.

Şi călări mai departe în frunte, fără să spună o vorbă nimănui. Îl încercau părerile de rău, în răstimpuri se lăsa cuprins de mânie împotriva lui însuşi. Era cea dintâi noapte din viaţa lui când îşi cerceta conştiinţa, iar rezultatul îl împovăra mai rău ca armura cea mai grea. Venise în aceste locuri cu renumele ştirbit şi ce făcuse ca să îndrepte lucrurile? În prima zi îngăduise să se tragă în tablouri, îngăduise dezmăţul cu fetele la Lubicz şi minţise când spusese că el n-avea nici o vină, căci toate se repetaseră în fiecare zi. Pe urmă, oştenii i-au nedreptăţit pe târgoveţi, iar el a împlinit măsura. Mai rău, a dat năvală asupra garnizoanei din Poniewież, a risipit oamenii şi pe căpetenii le-a mânat goale prin zăpadă… Îl vor da în judecată şi va pierde. Va fi osândit, îşi va pierde averea, cinstea şi poate şi capul. Nu va mai putea trăi ca înainte, nu va mai putea să-şi adune o ceată de netrebnici înarmaţi şi să batjocorească legile, pentru că vrea să se însoare, să se aşeze la Wodokty şi să nu mai lupte de unul singur, ci în oştirea regulată, iar acolo legea îl va afla şi-l va pedepsi. Afară de asta, chiar de-ar scăpa cu faţa curată, asemenea fapte sunt murdare şi nevrednice de un cavaler. Poate că samavolniciile vor putea fi îndreptate, dar amintirea lor va rămâne în inima oamenilor şi a Oleńkăi, în conştiinţa lui…

Când îşi aduse aminte că ea încă nu-l respinsese, şi la plecare îi citise iertarea în priviri, i se păru atât de bună ca şi îngerii din cer. Vroia să se întoarcă, îndată, nu mâine, să se întoarcă în goana calului, să-i cadă la picioare şi s-o roage să uite, să-i sărute ochişorii dulci care-i înrouraseră azi faţa de lacrimi.

Îi venea să izbucnească în plâns, simţea că ţine la fata asta, cum nu mai ţinuse la nimeni. „Pe Sfânta Fecioară! cugetă, am să fac ce vrea; am să-i dăruiesc din belşug pe însoţitorii mei şi am să-i gonesc la marginea lumii, fiindcă-i adevărat că ei mă aţâţă la rău.”

Îi trecu prin minte că, ajungând la Lubicz, mai mult ca sigur că-i va găsi beţi sau cu fetele, şi-l apucă turbarea, îi venea să izbească pe oricine cu sabia, fie şi pe oştenii care-i conducea, şi să-i scrijelească fără milă.

Le arăt eu lor! mormăia, trăgându-se de mustaţă. O să vadă că nu mai sunt cel care-am fost…

Începu să-şi înghiontească armăsarul cu pintenii, să tragă şi să smucească de dârlogi, până când îl stârni; văzându-l, Soroka le spuse oştenilor:

A intrat dracul în rotmistru. Ferească sfântul să-i încapă cineva pe mână…

Jupân Andrzej părea că se ţicnise cu adevărat. Împrejur domnea o linişte adâncă. Luna lumina paşnic, cerul scânteia de miile de stele, nici cea mai slabă adiere nu mişca crengile copacilor – numai în sufletul viteazului se dezlănţuise furtuna. Drumul până la Lubicz i se păru mai lung ca niciodată. O teamă nelămurită, necunoscută până atunci, se furişa spre el din întuneric, din adâncurile pădurii şi de pe câmpurile inundate de lumina verzuie a lunii. Într-un târziu, îl răpuse oboseala; ce-i drept, noaptea dinainte o pierdu-se chefuind la Upita. Vrând deci să-şi alunge osteneala printr-o sforţare şi mai mare şi să scape de nelinişte călărind mai repede, se întoarse spre oşteni şi porunci:

La galop! …

Porni ca o săgeată, urmat de întregul steag. Zburau prin pădure şi pe întinderile deşerte, aidoma acelui alai drăcesc al cavalerilor teutoni, despre care se spune în Samogiţia că se iveşte uneori în nopţile cu lună plină şi aleargă prin văzduh, prevestind război şi nenorociri nemaipomenite. Tropotul zbura înainte şi în urma lor; caii începură să aburească şi abia când se iviră acoperişurile înzăpezite de la Lubicz îşi încetiniră goana.

Găsiră poarta larg deschisă. Kmicic se miră că dinăuntru nu ieşea nimeni să vadă şi să întrebe cine a venit deşi curtea mişuna de oameni şi cai. Se aştepta să găsească ferestrele strălucind de lumină, să audă fluierul lui Uhlik, scârţâit de scripcă şi strigăte de petrecere; când colo, numai la două din ferestrele încăperii de ospeţe pâlpâia o luminiţă nesigură, celelalte erau întunecate, tăcute. Vagmistrul Soroka sări primul de pe cal, ca să-i ţină scara rotmistrului.

La culcare! porunci Kmicic. Cei care încap în odaia slugilor să doarmă acolo, iar ceilalţi în grajduri. Duceţi caii în ocoale şi şuri şi daţi-le fân din pod.

Întocmai! răspunse vagmistrul.

Kmicic descălecă. Uşa de la tindă era deschisă la perete şi înăuntru era frig.

Hei, e careva acolo? strigă Kmicic.

Nu răspunse nimeni.

Hei! repetă mai tare.

Tăcere.

S-au îmbătat… mormăi jupân Andrzej.

Şi-l cuprinse asemenea turbare, încât începu să scrâşnească din dinţi. Pe drum se înfuriase, gândindu-se că are să-i găsească benchetuind, dar liniştea de acum îl mânia şi mai rău.

Intră în odaia de ospeţe. Pe masa uriaşă ardea, cu luciri roşii, o lumânare de seu care scotea fum. Valul de aer, care venea din tindă, făcea lumina să pâlpâie într-o parte, astfel că jupân Andrzej nu putu să desluşească nimic. Abia când flăcăruia se linişti, zări un şir de trupuri aşezat în linie lângă perete.

S-au îmbătat de moarte sau? … se întrebă neliniştit.

Apoi se apropie nerăbdător de trupul de la margine. Nu putea să-i vadă faţa cufundată în umbră, dar, după cingătoarea de piele albă şi teaca fluierului, îl recunoscu pe jupân Uhlik şi începu să-l lovească îndârjit cu piciorul.

Scoală-te, feciorule! Scoală-te! …

Dar jupân Uhlik zăcea nemişcat cu mâinile căzute fără viaţă de-a lungul trupului, iar dincolo de el erau întinşi la fel şi ceilalţi; niciunul nu căsca, nu se cutremura, nu se trezea, nu mormăia. În clipa aceea, jupân Kmicic băgă de seamă că toţi zăceau pe spate în aceeaşi poziţie şi o presimţire cumplită îi strânse inima.

Se repezi la masă, apucă lumânarea cu mâna tremurătoare şi o apropie de chipurile celor lungiţi pe jos.

Părul i se făcu măciucă în vârful capului, atât de înfricoşătoare era priveliştea care se înfăţişa ochilor… Pe Uhlik putu să-l recunoască numai după cingătoarea albă, fiindcă faţa şi capul alcătuiau o masă fără formă, însângerată, spăimoasă, în care ochii, nasul şi gura nu se mai vedeau; doar mustăţile-i uriaşe se înălţau din această băltoacă îngrozitoare. Kmicic mută lumina mai departe… Al doilea din rând era Zend, cu dinţii rânjiţi şi ochii ieşiţi din orbite, în care sticlea spaima dinaintea morţii. Urma apoi Ranicki, al treilea, care avea ochii închişi şi faţa spuzită de pete albe, sângerii şi vinete. Jupân Kmicic lumină mai departe… Al patrulea zăcea Kokosiński, cel mai drag dintre toţi, fiindcă-i fusese şi vecin apropiat.

Acesta părea că doarme liniştit; numai într-o parte, în grumaz, se vedea o rană mare, făcută cu vârful sabiei. Al cincilea era uriaşul Kulwiec-Hippocentaurus, cu tunica sfâşiată la piept şi cu faţa brăzdată de crestături dese. Jupân Kmicic apropie lumânarea de fiecare chip, iar când ajunse la al şaselea, Rekuć, şi-i duse lumina la ochi, i se păru că pleoapele nenorocitului tremurară. Puse lumânarea jos şi-l scutură uşor pe rănit.

Rekuć, Rekuć! strigă. Sunt eu, Kmicic! …

Tremurul pleoapelor se întinse şi pe faţa muribundului, iar ochii şi gura ba i se deschideau, ba se închideau.

Eu sunt! repetă Kmicic.

Ochii lui Rekuć se deschiseră o clipă larg; recunoscu chipul prietenului şi gemu încet:

Jędruś… un duhovnic! …

Cine v-a căsăpit aşa? zbieră Kmicic apucându-se de păr.

Bu-try-mii… şuieră un glas atât de încet, încât abia îl auzi.

Şi Rekuć se încordă, înţepeni cu ochii deschişi şi îşi dădu sufletul.

Kmicic se apropie tăcut de masă, lăsă lumânarea din mână, se aşeză pe un scaun şi începu să-şi treacă mâinile peste faţă, ca omul care; trezindu-se din somn, nu ştie nici el de-i treaz ori visează încă.

Apoi iarăşi privi spre trupurile care zăceau în întuneric. O sudoare rece îi îmbrobonă fruntea, părul i se ridică vâlvoi şi răcni atât de cumplit, încât zăngăniră geamurile:

Aici! Veniţi aici!

Oştenii, care îşi aşternuseră în odaia slugilor, auziră strigătele şi dădură buzna înăuntru. Kmicic le arătă cu mâna trupurile care zăceau lângă perete.

Ucişi! Au fost ucişi! repetă cu glas răguşit.

Se repeziră să se uite; câţiva aduseră vreascuri aprinse şi le apropiară de feţele răposaţilor. După o clipă de mânie, se iscară murmure şi învălmăşeală. Sosiră şi cei care se culcaseră în grajduri şi şuri. Toată casa se umplu de lumină şi de oameni; în vânzoleala, chemările şi întrebările de pretutindeni doar morţii zăceau tăcuţi, în linie, nepăsători la toate şi, împotriva firii lor, liniştiţi.

Sufletele părăsiseră trupurile pe care nu mai puteau să le trezească nici trâmbiţele vestind bătălia şi nici clinchetul paharelor ciocnite la ospeţe. În acest timp, în larma oştenilor se auzeau tot mai des strigăte de mânie şi ameninţări. Kmicic, care până atunci părea că nu mai ştie ce se petrece cu el, zvâcni deodată şi porunci:

Pe cai! …

Se năpustiră cu toţii spre uşă. Nu trecuse nici o jumătate de ceas şi peste o sută de călăreţi zburau să-şi frângă gâtul pe drumul larg acoperit de zăpadă, iar în fruntea lor gonea jupân Andrzej cu capul descoperit şi cu sabia în mână de parcă necuratul îi luase minţile.

Loveşte! Ucide! …

Luna ajunsese în cel mai înalt punct al drumului ei pe bolta cerului, când deodată strălucirea începu să i se micşoreze şi să se împreune cu o lumină viorie care ieşea parcă de sub pământ; treptat cerul se înroşea tot mai mult, de credeai că se revarsă zorile, până când jariştea sângerie cuprinse împrejurimile. O mare de foc se înălţa peste aşezările Butrymilor, iar sălbaticii oşteni ai lui Kmicic. prin fum, prin flăcări şi jerbele de scântei care ţâşneau în sus ucideau fără alegere locuitorii înfricoşaţi şi orbiţi de spaimă…

Oamenii din cătunele apropiate săreau în picioare, Gościewiczii afumaţi, Stakjenii, Gasztowţii şi Domaszewiczii se adunau în grupuri mai mici şi mai mari pe uliţe, înaintea caselor, şi uitându-se în zarea pârjolului, treceau din gură în gură veşti înfricoşate: „Se vede că vrăjmaşul a dat iama în sat şi-i arde pe Butrymi… Asta nu e foc obişnuit!” Răpăiala flintelor, care se auzea în depărtare din când în când, întărea aceste presupuneri.

Să le sărim într-ajutor! strigau cei mai îndrăzneţi, să nu-i lăsam pe fraţii noştri să piară…

În vreme ce bătrânii se îndemnau unii pe alţii, flăcăii care nu plecaseră la Rosienie şi rămăseseră acasă să bată grâul încălecau pe cai. La Krakinów şi la Upita începuseră sa bată clopotele.

La Wodokty o bătaie uşoară în uşa o trezi pe jupâniţa Aleksandra.

Oleńka, scoală-te! strigă jupâniţa Franciszka Kulwiec.

Hai înăuntru, mătuşică. Ce s-a întâmplat?

Arde la Wolmontowicze!

În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh!

Se aud împuşcăturile până aici, acolo se bat! Doamne, ai milă de noi!

Oleńka ţipă înspăimântată, apoi sări din pat şi începu să se îmbrace în grabă. Trupul îi tremura cuprins parcă de fierbinţeală. Doar ea ghicise de la început cine era vrăjmaşul care năvălise asupra Butrymilor.

Curând, femeile de la curte se năpustiră înăuntru, plângând şi suspinând. Oleńka se aruncă în genunchi înaintea icoanei, îngânând o rugăciune pentru sufletele morţilor.

Nici nu apucă să ajungă la jumătate, când ciocănituri puternice cutremurară uşa de la tindă. Femeile săriră în picioare şi un ţipăt de spaimă li se smulse din piepturi:

Nu deschideţi! Nu deschideţi!

Ciocăniturile răsunară cu puteri îndoite, de credeai că o să scoată uşa din ţâţâni. În acest timp, peste femeile adunate intră în fugă feciorul de casă Kostek.

Jupâniţă! strigă, un om bate la uşă: să-i deschid ori nu?

E singur?

Singur.

Du-te şi deschide!

Flăcăul fugi să împlinească porunca, iar ea luă o lumânare şi trecu în încăperea de ospeţe, urmată de jupâniţă Franciszka şi de celelalte torcătoare.

Abia avu timp să aşeze lumânarea pe masă, că în tindă se auzi hârşcâitul zăvorului de fier, scârţâitul uşii deschise şi înaintea femeilor se arătă jupân Kmicic, înfricoşător, negru de fum, mânjit de sânge, gâfâind şi cu nebunia în priviri.

Mi-a căzut calul la marginea pădurii! strigă. Sunt urmărit.! …

Jupâniţă Aleksandra îl pironi cu privirea:

Domnia ta ai dat foc la Wolmontowicze?

Eu! … Eu! …

Vroia să vorbească mai departe, dar dinspre pădure şi dinspre drum se auziră strigăte şi tropot de cai care se apropiau cu o iuţeală neobişnuită.

Diavolii vin să-mi la sufletul! … Bine! răcni Kmicic cuprins parcă de fierbinţeală.

În aceeaşi clipă, jupâniţa Aleksandra se întoarse spre torcătoare:

Dacă vă întreabă, să spuneţi că nu-i nimeni aici, iar acum duceţi-vă în odaia slujitorilor şi aduceţi lumină aici! …

Apoi lui Kmicic:

Domnia-ta intră acolo! îi spuse, arătându-i odaia de alături.

Şi-l împinse aproape cu forţa prin uşa deschisă pe care o închise îndată.

În acest timp, oameni înarmaţi umplură ograda şi cât ai bate din palme Butrymii, Gościewiczii, Domaszewiczii şi ceilalţi intrară în casă. Văzând-o pe jupâniţă, se opriră în odaia de ospeţe; cu lumânarea în mână, Oleńka închidea drumul spre uşile celelalte.

Oameni buni! Ce s-a întâmplat? Ce vreţi de la mine? întrebă fără să clipească în faţa privirilor înfuriate şi a strălucirii ameninţătoare a săbiilor scoase din teacă.

Kmicic a dat foc la Wolmontowicze! strigară şleahticii în cor. A omorât bărbaţi, femei şi copii! Kmicic a făcut asta!

Noi i-am biruit pe oamenii lui! răsună glasul lui Józwa Butrym, iar acum capul lui îl vrem! …

Capul lui! Sânge! Îl ciopârţim pe ucigaş!

Daţi fuga după el! îi îndemnă jupâniţă. De ce mai zăboviţi aici? Daţi fuga!

Va să zică nu s-a ascuns aici? I-am găsit calul la marginea pădurii…

Aici nu! Casa era închisă. Căutaţi-l prin grajduri şi ocoale.

A fugit în pădure! strigă un şleahtic. Haideţi, fraţilor!

Tăcere! tună Józwa Butrym cu glas puternic, după care se apropie de jupâniţă.

Jupâniţă! spuse. Să nu-l ascunzi! … E un om blestemat!

Oleńka îşi înălţă amândouă mâinile deasupra capului:

Îl blestem şi eu împreună cu voi! …

Amin! strigară şleahticii. Căutaţi prin acareturi, apoi în pădure! Îl găsim noi! Haidem după ucigaş!

Haidem! Haidem!

Zăngănitul şi paşii răsunară din nou. Şleahticii ieşiră înaintea pridvorului şi încălecară cât putură de repede pe cai. Unii mai căutară o vreme prin acareturi, în grajduri, prin ocoale şi în pod, apoi zgomotele începură să se depărteze spre pădure.

Jupâniţa Aleksandra ascultă până când se stinseră cu totul, apoi ciocăni nerăbdătoare în uşa de la odaia în care-l ascunsese pe jupân Andrzej.

Nu mai e nimeni, poţi să ieşi de aici, domnia ta.

Jupân Kmicic se împletici ca un om beat.

Oleńka! … începu.

Dar ea îşi scutură cosiţa despletită care-i acoperea umerii ca o mantie.

Nu mai vreau să ştiu de tine, nu mai vreau să te cunosc! Ia un cal şi pleacă de aici! …

Oleńka! gemu Kmicic, întinzând mâinile.

Mâna domniei tale e mânjită de sânge, ca mâna lui Cain45! strigă sărind într-o parte, ca la vederea unui şarpe. Pleacă, pentru totdeauna! …