Capitolul IX

Pentru Wołodyjowski începură zile de mare trudă; trimitea scrisori în toate părţile şi se afla mereu pe drum. În săptămâna următoare se mută la Upita şi începu să strângă oşteni. Şleahticii, avuţi sau mai mărunţi, veneau cu mic cu mare la el, pentru că se bucura de mare faimă. Cei mai mulţi se adunară laudanienii care aveau nevoie de cai. De aceea Wołodyjowski nu stătea o clipă locului şi, fiindcă era descurcăreţ şi nu se speria de trudă, treaba mergea cu spor. În aceeaşi vreme, se duse şi la Lubicz să-l viziteze pe Kmicic, care se înzdrăvenea văzând cu ochii şi, cu toate că sta şi acum tot în pat, se ştia că se va face sănătos. Se vede că Wołodyjowski avea sabia grea, dar mâna-i era uşoară.

Kmicic îl recunoscu pe dată şi păli puţin la vederea lui. Fără să vrea, întinse mâna spre sabia care atârna deasupra patului, dar îşi reveni repede, văzând faţa zâmbitoare a oaspetelui, îi dădu mâna slăbită şi-i spuse:

Domnia ta, îţi mulţumesc pentru vizită. E o purtare vrednică de un cavaler.

Am venit să te întreb dacă domnia ta nu-mi porţi cumva supărare, zise jupân Michał.

Nu-ţi port supărare, fiindcă nu m-a învins un oarecine, ci un meşter de prima mână. Abia mi s-a ogoit rana!

Cu sănătatea cum stai, domnia ta?

Domnia ta te miri pesemne că am scăpat cu viaţă, după lovitura pe care-am primit-o? Recunosc şi eu că a fost grozavă.

Şi Kmicic zâmbi:

Dar nu-i nimic pierdut! Poţi să mă ucizi când vrei!

Nu pentru asta am venit aici…

Domnia ta eşti un diavol, îl întrerupse Kmicic, sau ai vreun talisman. Dumnezeu mă vede, nu-mi arde să mă laud, fiindcă mă întorc de pe lumea cealaltă, dar înainte de a-mi măsura puterile cu domnia ta, eram convins că, dacă nu sunt cel dintâi în toată Republica în lupta cu sabia, sunt cel puţin al doilea. Când colo, nemaipomenit! Păi eu n-aş fi fost în stare să resping nici prima lovitură, dacă domnia ta nu m-ai fi lăsat. Spune-mi şi mie, cine te-a învăţat?

M-am născut cu oarecare îndemânare, răspunse jupân Michał, şi tata mi-a băgat în cap de mic, zicându-mi: „Dumnezeu te-a făcut nu prea arătos, şi oamenii o să râdă de tine, dacă n-o să le fie frică.” Apoi am slujit sub steagurile voievodului rutean, unde mi-am desăvârşit învăţătura. Acolo erau câţiva care puteau să mă înfrunte.

Să fie oare cu putinţă?

Este. Era jupân Podbipięta, un lituanian de neam mare, care a căzut la Zbaraż… Doamne, fie-i ţărâna uşoară! … Avea atâta putere, încât n-aveai cum să-i prijoni lovitura, căci era în stare să taie dintr-odată şi sabia, şi pe potrivnic. Mai era şi Skrzetuski, un bun prieten al meu, despre care trebuie să fi auzit şi domnia ta.

Cum nu! El a ieşit din Zbaraż şi s-a strecurat prin mijlocul cazacilor. Cine n-a auzit de el! … Domnia ta din ăştia-mi eşti?! Ai fost şi la Zbaraż? … Mă închin! Mă închin! Dar ia stai! … Eu am auzit de domnia ta la voievodul de Wilno. Numele mic al domniei tale nu e Michał?

La drept vorbind, am două nume, Jerzy şi Michał, dar pentru că sfântul Jerzy a ucis doar un balaur, iar sfântul Michał este mai mare peste cohortele cereşti şi a biruit de atâtea ori urdiile diavoleşti, îl prefer pe acesta din urmă.

Sigur că Jerzy nu poate sta alături de Michał. Atunci domnia ta eşti acelaşi Wołodyjowski despre care se vorbeşte că l-a hăcuit pe Bohun?

Eu sunt.

Ehei, nu-mi pare rău că un astfel de om mi-a crăpat capul. De-ar da Dumnezeu să rămânem prieteni. Domnia ta m-ai numit vânzător, dar aici ai greşit.

Spunând acestea, Kmicic se încruntă, ca şi când rana ar fi început să-l doară iarăşi.

Recunosc că am greşit, răspunse Wołodyjowski, dar nu aflu asta de la domnia ta, mi-au spus-o mai demult oamenii cu care ai venit. Află domnia ta că altminteri n-aş fi fost aici.

S-au şi grăbit să mă încondeieze, ce mai tura-vura! rosti Kmicic cu amărăciune. Fie ce-o fi. Pe răbojul meu sunt multe crestături, dar nici oamenii de aici nu m-au primit cum se cuvine…

Răul cel mare ţi l-ai făcut domnia la, când ai dat foc la Wolmontowicze şi ai răpit-o pe jupâniţă.

De-aia mă şi asupresc cu tribunalele, mă aşteaptă să mă înfăţişez la judecată. Nici nu mă lasă să-mi vin în fire. Am ars Wolmontowicze, e adevărat, şi am omorât câţiva oameni, dar să mă judece Dumnezeu dac-am făcut-o cu gând samavolnic. În noaptea aceea, înainte de a da foc, mă jurasem să trăiesc cu toţii în bună pace, să-i câştig de partea mea pe sărăntocii de-aici, să-i împac până şi pe târgoveţii din Upita, fiindcă acolo cu drept cuvânt mi-am făcut de cap. Dar când mă întorc acasă, ce crezi că găsesc? însoţitorii mei erau înjunghiaţi cu toţii ca nişte vite şi întinşi pe lângă perete! Când am aflat că e isprava Butrymilor, atunci a intrat diavolul în mine… şi m-am răzbunat cu cruzime… Domnia ta ştii de ce i-au căsăpit? … Am aflat şi eu mai târziu de la unul din Butrymi, pe care l-am prins în pădure. Pentru că au vrut să dănţuiască la crâşmă cu fetele şleahticilor… Cine nu i-ar fi răzbunat?

Domnia ta! răspunse Wołodyjowski, e adevărat că s-au purtat cam aspru cu însoţitorii domniei tale, dar oare şleahticii i-au ucis? Nu! I-a ucis faima proastă cu care au venit aici, că nu-mi vine să cred că ar fi omorât nişte oşteni cu creştere aleasă, numai pentru că pofteau să dănţuiască.

Săracii de ei! îi căina Kmicic, urmându-şi gândul, cât am zăcut cuprins de fierbinţeli, intrau în fiecare seară pe uşa de la încăperea aceea… Îi vedeam aievea în jurul patului, vineţi, unul lângă altul şi parcă gemeau întruna: „Jędruś, plăteşte o liturghie pentru sufletele noastre, că tare mai suferim. Domnia ta, mi se ridică părul vâlvoi în cap, pentru că în încăpere parcă mirosea a pucioasă de la ei… Am plătit o liturghie, măcar de le-ar ajuta!

Urmă o clipă de tăcere.

Iar în ceea ce priveşte răpirea jupaniţei, continuă Kmicic, domnia ta n-aveai de unde să ştii că ea mi-a scăpat viaţa cu adevărat, atunci când mă urmăreau şleahticii, dar după aceea mi-a poruncit să ies afară şi să nu mă mai arăt în ochii ei. Ce-mi mai rămânea de făcut?!

Oricum, e o purtare demnă de un tătar.

Oare domnia ta nu ştii ce înseamnă dragostea şi la ce deznădejde poate ajunge un om care pierde fiinţa la care ţine cel mai mult?

Eu nu ştiu ce înseamnă dragostea? strigă Wołodyjowski răscolit. De când am început să port sabia la şold, am oftat mereu după câte cineva… E drept cu subiectum s-a schimbat de multe ori, deoarece niciuna nu mi-a împărtăşit simţămintele. Altminteri n-ai fi găsit un Troil64 mai credincios ca mine.

Ce dragoste poate să fie, dacă se schimbă subiectum! se îndoi Kmicic.

Domnia ta, atunci am să-ţi spun altceva, ce-am văzut cu ochii mei. La începutul răscoalei lui Chmielnicki, Bohun, acela care astăzi se bucură de cea mai mare trecere printre cazaci după Chmielnicki, i-a răpit lui Skrzetuski pe jupâniţa pe care o îndrăgise mai mult decât orice pe lume, pe cneaghina65 Kurczewiczówna. Asta dragoste! Toată oştirea plângea, văzând deznădejdea lui Skrzetuski, căruia, la douăzeci şi ceva de ani, i-a albit barba, iar el, ghiceşte, domnia ta, ce a făcut?

De unde pot să ştiu eu!

Pentru că ţara era în mare nevoie şi umilinţă, iar cumplitul Chmielnicki biruia, el nu s-a dus să-şi caute aleasa inimii. Şi-a oferit durerea lui Dumnezeu şi a luptat în toate bătăliile sub prinţul Jeremi, până când s-a acoperit de faimă nemaipomenită la Zbaraż, de şi astăzi toţi îi repetă numele cu respect. Pune alături faptele lui cu ale domniei tale şi vezi care-i deosebirea.

Kmicic tăcea şi îşi muşca mustăcioara. Wołodyjowski vorbi mai departe:

De aceea, Dumnezeu l-a răsplătit pe Skrzetuski şi i-a redat jupâniţa. S-au luat îndată după Zbaraż şi au făcut trei copii până acum, cu toate că el n-a încetat să slujească la oaste. Iar domnia ta l-ai ajutat pe vrăjmaş cu vrajbele ce le-ai iscat şi cât pe ce să-ţi pierzi viaţa, fără să mai vorbim că numai cu câteva zile înainte puteai s-o pierzi pe jupâniţa pentru totdeauna.

Cum aşa? întrebă Kmicic, săltându-se într-un cot, ce i s-a întâmplat?

Nu i s-a întâmplat nimic, numai că s-a găsit un bărbat care i-a cerut mâna, vrând s-o ia de soţie.

Kmicic se făcu galben ca ceara, şi ochii adânciţi în orbite începură să împrăştie flăcări. Încercă să se scoale, se ridică o clipă şi strigă:

Cine-i feciorul de câine? Pe Dumnezeu din ceruri! Vorbeşte, domnia ta!

Eu! răspunse Wołodyjowski.

Domnia ta! Domnia ta! repetă Kmicic uluit. Cum aşa? …

Întocmai.

Trădătorule! Asta nu ţi-o iert! … Şi ea? … Pe legea mea, acum spune tot… ea a consimţit? …

M-a respins fără să stea pe gânduri.

Urmă o clipă de tăcere. Kmicic răsufla greu, cu ochii pironiţi asupra lui Wołodyjowski, care întrebă:

De ce mă numeşti trădător? Sunt frate sau prieten cu domnia ta? Mi-am călcat vreun legământ? Te-am biruit în luptă dreaptă şi eram slobod să fac ce-mi place.

Mai demult astfel de neînţelegeri sfârşeau cu sânge. Dacă nu cu sabia, aş fi tras în domnia ta cu muscheta şi pe urmă n-avea decât să mă ia dracu.

Cred că ai fi tras cu muscheta, fiindcă dacă nu mă respingea, nu mai primeam încă o dată să mă bat cu domnia ta. La ce bun? Dar ştii de ce m-a respins?

De ce? repetă Kmicic ca un ecou.

Pentru că te are drag pe domnia ta.

Era mai mult decât puteau să îndure puterile slăbite ale bolnavului. Capul lui Kmicic recăzu pe pernă, pe frunte îi apărură broboane dese de sudoare şi o vreme rămase tăcut.

Mă simt grozav de slăbit, spuse după o clipă. De unde… ştii domnia ta că ea… mă are drag pe mine?

Am şi eu ochi cu care văd şi minte cu care pot să gândesc; abia acum, după ce m-a respins, s-a făcut lumină în capul meu. La început, după ce ne-am luptat aici, când m-am dus să-i spun că e slobodă, fiindcă pe domnia ta te-am tăiat, i s-a făcut rău numaidecât şi, în loc să-mi mulţumească, m-a jignit. În al doilea rând, când te-au adus Domaszewiczii aici, ţi-a sprijinit capul în mâini, ca o mamă iubitoare, iar în al treilea, când i-am cerut mâna, mi-a răspuns ca şi când mi-ar fi dat peste gură. Dacă toate acestea nu-ţi sunt de ajuns, înseamnă că te-am tăiat şi la minte şi nu mai eşti în stare să judeci cum trebuie.

De-ar fi adevărat! îngână Kmicic cu glasul slab, atunci… mi s-au pus tot felul de unsori pe rană… dar un balsam mai bun ca vorbele domniei tale nici că se află.

E trădător acela care-ţi toarnă pe rană asemenea balsam?

Iartă-mă, domnia ta. Nu pot să-mi închipui atâta fericire, să mă vrea oare după…

Domnia ta, ţi-am spus că te are drag, dar nu ţi-am spus că te mai vrea… E cu totul altceva.

Dacă nu mă mai vrea, am să-mi sparg capul de perete. Altfel nici că se poate.

Ba eu gândesc că s-ar putea, dacă domnia ta ai vrea cu adevărat să-ţi răscumperi vinovăţia. Acum e război, poţi să aduci foloase însemnate ţării în luptă, să-ţi arăţi vitejia şi să-ţi îndrepţi bunul renume. Cine mai e curat ca lacrima? Cine n-are măcar o vină pe conştiinţă? Cu toţii avem… Dar fiecare găseşte drumul deschis spre căinţă şi îndreptare. Domnia ta ai păcătuit prin samavolnicie, de-acum încolo trebuie să te fereşti; ai păcătuit împotriva ţării, iscând tulburări în vreme de război, acum luptă pentru ţară; ai nedreptăţit oamenii, răsplăteşte-i… Iată un drum mai sigur pentru domnia ta, decât să te izbeşti cu capul de pereţi.

Kmicic privi cu luare-aminte la Wołodyjowski, apoi zise:

Domnia ta îmi vorbeşti ca un prieten de nădejde.

Nu sunt prietenul domniei tale, dar, la drept vorbind, nu-ţi sunt nici vrăjmaş, iar de jupâniţa îmi pare rău, cu toate că m-a respins, fiindcă la plecare i-am spus vorbe pe care nu le merita. N-o să mă spânzur acum din pricină că nu m-a vrut, nu e prima oară, iar supărare n-am obiceiul să păstrez. Şi dacă te îndemn pe domnia ta să apuci pe drumul cel bun, va fi gândesc în folosul Republicii, fiindcă ştiu că eşti un oştean vrednic şi încercat.

Oare mai pot eu să apuc pe drumul ăsta? Mă aşteaptă atâtea procese! Când scap de boală, trebuie să mă înfăţişez numaidecât la judecată… Poate numai să fug de aici, iar asta nu vreau s-o fac. Atâtea procese! Şi toate cu osândă sigură.

Iată leacul împotriva lor! spuse Wołodyjowski scoţând împuternicirea de chemare la oaste.

Împuternicire de chemare la oaste! strigă Kmicic, pentru cine e?

Pentru domnia ta. Află dar că acum, când ai o sarcină ostăşească, nu trebuie să te mai înfăţişezi la nici o judecată, fiindcă te afli în puterea hatmanului; ascultă ce-mi scrie prinţul voievod.

Jupân Wołodyjowski îi citi lui Kmicic scrisoarea particulară a lui Radziwiłł, mişcă din mustăcioară şi zise:

După cum vezi şi domnia ta, numai de mine atârnă să-ţi dau împuternicirea sau s-o păstrez.

Pe chipul lui Kmicic se citea îndoiala amestecată cu teamă şi nădejde.

Şi domnia ta ce-ai să faci? întrebă încet.

Eu am să-ţi dau împuternicirea! îi răspunse Wołodyjowski.

La început Kmicic nu mai zise nimic, îşi lăsă capul pe pernă şi un răstimp privi în bagdadie. Deodată i se umeziră ochii şi lacrimile, musafiri necunoscuţi în ochii lui, îi picurară printre gene.

Să mă răjghine cu caii! rosti în sfârşit, sau să mă jupoaie de piele, dacă am mai întâlnit un om mai vrednic decât domnia ta… Dacă ai fost respins din pricina mea, dacă-i adevărat ce spui, că Oleńka mă are drag şi acum, în locul domniei tale, altul s-ar fi răzbunat cu atât mai mult şi m-ar fi înfundat… Iar domnia ta îmi întinzi mâna şi mă scoţi din groapă!

Pentru treburile mele nu vreau să sufere ţara, pe care domnia ta poţi s-o slujeşti cu mari foloase. Dar ţi-o spun deschis că, dacă ai fi împrumutat cazaci de la Trubecki sau Chowański, nu ţi-aş fi dat împuternicirea. Noroc că n-ai făcut-o!

Domnia ta eşti o pildă pentru ceilalţi! răspunse Kmicic. Dă-mi mâna. Dumnezeu îmi va îngădui să te răsplătesc cu vreo faptă bună, fiindcă m-ai îndatorat pe viaţă şi pe moarte.

Prea bine, despre asta pe urmă! Iar acum… sus inima, domnia ta! Nu mai trebuie să te înfăţişezi la nici o judecată, apucă-te de treabă. Ai să-ţi slujeşti ţara şi te vor ierta şi şleahticii, care-s foarte simţitori la onoarea Republicii… Ai destul timp să-ţi răscumperi greşelile, să-ţi îndrepţi renumele ştirbit şi să te scalzi în slavă ca-n lumina soarelui, căci cunosc eu o jupâniţa care te va răsplăti pentru toată viaţa.

Hei! răcni Kmicic cu înflăcărare, eu putrezesc în pat, şi vrăjmaşul calcă ţara în picioare. Hei! E cineva acolo? La mine! Băiete, adă-mi încălţările! … La mine! … Să mă trăsnească dacă am să mă mai usuc în aşternutul ăsta!

Wołodyjowski zâmbi mulţumit şi zise:

Domnia ta, sufletul ţi-e mai tare ca trupul, care n-o să te slujească prea bine.

Apoi vru să-şi la rămas bun, dar Kmicic nu-l lăsa să plece, îi tot mulţumea şi vroia să-l cinstească cu vin.

Amurgise, bine, când micul viteaz părăsi Lubicz şi se îndreptă spre Wodokty. „Am s-o răsplătesc cum nu se poate mai bine pentru vorbele-mi mânioase, îşi spunea, când am s-o vestesc că jupân Kmicic nu numai că se va însănătoşi, dar îşi va spăla şi ruşinea… Nu e stricat până în măduva oaselor, dar îi sare ţandăra prea repede. O s-o mângâi tare mult şi gândesc că mă va primi mai bine decât atunci când i-am oferit mâna mea…”

Bunul jupân Michał oftă din adânc şi murmură: „De-aş şti măcar că este vreuna hărăzită şi pentru mine pe lumea asta!”

Tot gândindu-se aşa, ajunse la Wodokty. Samogiţianul pletos alergă la poartă, dar nu se grăbi să deschidă şi spuse:

Stăpâna nu-i acasă.

A plecat undeva?

A plecat.

Unde?

Cine-o ştie!

Şi când se întoarce?

Cine s-o ştie!

Răspunde ca oamenii! N-a spus când se întoarce?

Poate că nu se mai întoarce deloc, pentru că a plecat cu carele încărcate cu lucruri. De-aia şi cred ca a plecat departe şi pentru mai multă vreme.

Aşa? îngână jupân Michał. Uite ce scofală am mai făcut…