Capitolul VIII

Gândurile nu-l lăsară să doarmă toată noaptea următoare. Câteva zile nu se gândi decât la jupâniţa Aleksandra şi înţelese că i-a rămas la inimă. Altminteri şi şleahticii din Lauda voiau să-l însoare cu ea. E adevărat că Oleńka îl respinsese de la început, dar atunci nu-l cunoştea, nu-l văzuse niciodată. Acum era însă cu totul altceva. El o smulsese prin luptă din mâinile răpitorului, primejduindu-şi viaţa prin plumbi şi săbii; o cucerise ca pe o cetate… A cui putea să fie, dacă nu a lui? Putea oare să-i mai refuze ceva, fie şi mâna? Ce-ar fi să încerce? Poate începuse să ţină la el, dintr-un simţământ de recunoştinţă; se întâmplase adesea ca o jupâniţa să-şi ofere inima şi mâna izbăvitorului! La urma urmei, chiar dacă la început n-ar simţi nimic pentru el, s-ar cuveni cu atât mai mult să se străduiască a-l îndrăgi. Dar dacă nu l-a uitat pe celălalt? „Nu se poate! îşi repetă Wołodyjowski, dacă nu-l respingea, nu venea el s-o ia cu puterea armelor.” S-a arătat într-adevăr neobişnuit de milostivă cu el, dar toate femeile sunt înduioşate de răniţi, chiar dacă sunt duşmani. E tânără şi lipsită de ocrotire, trebuie să se căsătorească. Se vede că nu simte în ea chemarea mânăstirii, dacă nu s-a dus până acum. Avea destul timp. O jupâniţa atât de frumoasă va fi mereu sâcâită de stăruinţele cavalerilor; unii pentru averea sau pentru frumuseţea ei, alţii pentru fala neamului. Ehei, are să fie prea bucuroasă să aibă o apărare, ale cărei roade a putut să le vadă şi singură. „Şi pe urmă, e timpul să te statorniceşti şi tu, Michałek! îşi spuse Wołodyjowski. Eşti încă tânăr, dar anii trec repede. Ca oştean, n-ai să faci avere, o să sporeşti cel mult numărul crestăturilor pe răbojul timpului. Va trebui să pui capăt năzbâtiilor.”

Aici, prin mintea lui jupân Wołodyjowski se perindară toate jupâniţele pentru care oftase până atunci. Se găseau printre ele şi foarte chipeşe, şi de sânge ales, dar niciuna nu era atât de frumoasă şi de neam mare, cum era Oleńka. Despre jupâniţa asta şi de neamul ei vorbea cu respect toată lumea de prin împrejurimi; se vedea cât de colo că este atât de cinstită, încât dă, Doamne, oricărui bărbat asemenea soţie.

Jupân Wołodyjowski se gândea că dăduse norocul peste el şi asta nu se întâmplă de multe ori în viaţă; jupâniţa îi era atât de îndatorată!

„De ce să mai zăbovesc! îşi spunea. Am să găsesc oare ceva mai bun? Trebuie să încerc. Da, dar războiul e în toi, şi braţul sănătos. Mai mare ruşinea ca un cavaler să umble după jupâniţe, când ţara întinde mâinile şi strigă după ajutor.”

Jupân Michał avea inimă vrednică de oştean şi, cu toate că slujea aproape de când era copil, cu toate că luase parte la războaiele care se întâmplaseră în vremea lui, îşi cunoştea prea bine datoria faţă de ţară şi nu se gândea la odihnă.

Tocmai pentru că nu slujise pentru foloase, faimă şi răsplată, ci numai din dragoste pentru ţară, păstrându-şi conştiinţa curată întotdeauna, ştia cât preţuieşte, şi asta îi dădea curaj… „Alţii şi-au făcut de cap, iar eu am luptat, se gândea. Acum Dumnezeu o să-l răsplătească pe oştean şi o să-l ajute”.

Înţelese însă că, de vreme ce timpul nu era potrivit ca să umble după jupâniţe, trebuia să treacă repede la fapte şi să pună totul pe o carte: să se ducă la ea, să-i mărturisească dragostea din capul locului şi ori să facă nunta, după ce scurtează strigările în biserică, ori să-şi înghită bobârnacul. „Am mai primit eu bobârnace şi altădată, o să primesc şi-acum! murmură Wołodyjowski, mişcându-şi mustăcioara gălbioară. Ce-o să mi se întâmple?”

Era totuşi ceva ce nu-i plăcea în hotărârea asta luată în mare grabă. Îşi punea întrebarea dacă, nu cumva, cerându-i mâna îndată după ce o scăpase de Kmicic, se va purta asemenea creditorului care pretinde să i se plătească datoria cât mai repede şi cu dobândă mare. „Este vrednică de un cavaler asemenea faptă?”

Dar pentru ce ai dreptul la recunoştinţa cuiva, dacă nu pentru binele pe care i-l faci? Dacă pripeala asta nu va fi pe placul jupâniţei, dacă se va supăra, el poate să-i spună: „Jupâniţa dragă, aş putea să-ţi fac curte un an încheiat şi să-ţi tot privesc ochişorii, dar eu sunt oştean şi trâmbiţa mă cheamă la luptă! Aşa că mă duc!” îşi zise Wołodyjowski.

După o clipă, îi trecu prin minte alt gând. Dar dacă ea îi va răspunde aşa: „Atunci pleacă la luptă, jupâne oştean, iar după aceea o să-mi faci curte şi o să mă priveşti în ochi un an, fiindcă eu nu-mi dau sufletul şi trupul unui om pe care nu-l cunosc.”

Atunci totul se va sfârşi.

Că se va sfârşi, pricepea de minune jupân Wołodyjowski; lăsând la o parte jupâniţa pe care putea s-o ia altul în acest răstimp, Wołodyjowski nu prea era sigur nici de statornicia lui. Conştiinţa îi spunea că dragostea seamănă la el cu un foc de paie, se aprinde şi se stinge la fel de repede. Atunci totul se va sfârşi! … Şi poţi să colinzi mai departe, oştene rătăcitor, din tabără în tabără, din luptă în luptă, fără căpătâi şi fără un suflet apropiat. Iar la sfârşitul fiecărui război, afară de încăperea armelor, n-ai să găseşti nicăieri un locşor unde să-ţi odihneşti capul trudit.

Jupân Wołodyjowski nu ştia ce să facă.

Se simţea strâmtorat şi parcă se înăbuşea în casa din Pacunele, astfel că-şi luă chipiul şi ieşi pe uliţă, să se bucure de soarele de mai. În prag nimeri peste unul din oamenii lui Kmicic luaţi robi şi care îi revenise lui Pakosz.

Cazacul se încălzea la soare şi zdrăngănea din bandură56.

— Tu ce faci aici? îl întrebă Wołodyjowski.

— Cânt, boierule, răspunse cazacul, ridicând spre el faţa-i trasă.

— Din ce loc eşti? îl mai întrebă jupân Michał, mulţumit că poate să se gândească la altceva.

— Sunt de departe, boierule, de lângă Zwiahl.

— Tu cum de n-ai spălat putina odată cu ceilalţi tovarăşi ai tăi? O, netrebnicii! Şleahticii v-au dăruit viaţa la Lubicz, ca să aibă braţe de muncă, iar voi aţi şi şters-o numaidecât după ce v-au dezlegat.

— Eu n-am să fug. Aici am să crap, ca un câine.

— Atât de mult îţi place aici?

— Au fugit cei care duceau dorul luptei, dar eu mă simt mai bine aici. Am avut un picior străpuns de plumb şi m-a oblojit o şlahciancă, una din fetele bătrânului, mângâindu-mă cu vorbe bune. Asemenea frumuseţe nu mi-au mai văzut ochii… De ce să mai plec?

— Şi care ţi-a căzut cu tronc?

— Maryśka.

— Te-ai hotărât să rămâi aici?

— Dac-am să crap, au să mă ducă de-aici pe năsălie, dacă nu, am să rămân.

— Te gândeşti să-l slujeşti pe Pakosz până când îţi va da fata?

— Nu ştiu, boierule.

— Mai degrabă te-ar omorî, decât s-o dea după tine.

— Eu am cervoneţi îngropaţi în pădure, vreo doi pumni.

— Din jafuri?

— După cum zici, boierule.

— Poţi să ai şi o găleată plină, tu eşti ţăran, iar Pakosz e şleahtic.

— Mă trag şi eu din cei cu slujbă la drumuri.

— Dacă-i aşa, cu atât mai rău, pentru că eşti vânzător. Cum ai putut să intri în slujba duşmanului?

— Asta nu-i adevărat.

— Dar de unde v-a luat Kmicic?

— De la drumul mare. Eu am slujit la hatmanul de câmp, dar pe urmă steagul s-a risipit şi nu mai aveam ce mânca. Acasă nu mai avea rost să mă întorc, fiindcă arsese totul. Aşa că m-am luat şi eu după ceilalţi şi am început să jefuim la drumul mare.

Jupân Wołodyjowski rămase peste măsură de uimit, căci până acum crezuse că Kmicic o răpise pe Oleńka cu oşteni împrumutaţi de la vrăjmaşi.

— Cei mai mulţi dintre noi am slujit înainte la Trubecki şi la Chowański, dar şi de la ei am fugit la drumul mare.

— Şi de ce v-aţi alăturat lui jupân Kmicic?

— Pentru că el este un ataman57 cunoscut. Am auzit că cei care l-au urmat şi-au umplut punga cu taleri. De aceea am venit cu el. Dar Dumnezeu nu ne-a ajutat!

Jupân Wołodyjowski începu să clatine din cap, în timp ce cugeta că totuşi pe Kmicic ăsta prea l-au înnegrit; apoi se uită la boiernaşul cu faţa suptă şi clătină iarăşi din cap.

— Atât de mult ţii la ea?

— O, întocmai, boierule!

Wołodyjowski se depărtă, gândind în sinea lui: „Iată un om care ştie ce vrea. Ăsta nu mai stă la îndoială; i-a căzut dragă şi de aceea rămâne aici. Asemenea oameni sunt cei mai de nădejde. Dacă se trage într-adevăr din boiernaşii însărcinaţi cu întreţinerea drumurilor, apoi e din acelaşi soi ca şi şleahticii din „cătune”. Dacă-şi dezgroapă cernoveţii, poate că bătrânul o să i-o dea pe Maryśka. Şi de ce nu? Nu s-a mai apucat să despice firul în patru, ci şi-a pus în gând s-o ia. Aşa am să fac şi eu!”

Cufundat în asemenea gânduri, jupân Wołodyjowski mergea pe uliţă prin soare, oprindu-se din când în când şi pironindu-şi ochii în pământ sau ridicându-i spre zările albastre: pornea apoi mai departe, până când, deodată, zări zburând un stol de raţe sălbatice.

Atunci începu să-şi ghicească norocul cu ajutorul lor: să se ducă, să nu se” ducă? … Îi ieşi să se ducă. „Mă duc, altfel nu poate fi.”

Spunându-şi acestea, se întoarse acasă; în drum se abătu pe la grajd, în faţa căruia slujitorii lui aruncau cu zarurile.

— Syruć, întrebă Wołodyjowski, ai împletit coama lui Basior?

— Am împletit-o, jupâne polcovnic! Wołodyjowski intră în grajd. Basior necheză de lângă scara de la pod; viteazul se apropie, îl bătu cu palma pe crupă, apoi se apucă să prefire codiţele de pe grumaz. „Mă duc… nu mă duc… mă duc! …”

Iarăşi se sfârşea cu noroc.

— Înşeuaţi caii şi îmbrăcaţi-vă de sărbătoare! porunci jupân Wołodyjowski.

După care intră în casă şi începu să se pregătească şi el. Se încălţă în cizme înalte de raitier58, galbene, cu clape pe căpută şi cu pinteni auriţi, apoi se îmbrăcă într-o tunică roşie nou-nouţă; îşi mai luă şi o săbioară cu teaca de oţel şi cu garda bătută cu aur, apoi îşi puse o platoşă mică de oţel, care-i acoperea numai partea de sus a trupului; avea şi un calpac de râs cu o frumoasă pană de stârc, dar pentru că se potrivea numai cu îmbrăcămintea poloneză, o lăsă în ladă şi îşi puse pe cap un coif suedez, după care ieşi înaintea pridvorului.

— Unde te duci, domnia ta? îl întrebă bătrânul Pakosz, care stătea pe prispă.

— Unde mă duc? Mă duc s-o întreb de sănătate pe jupâniţa noastră, ca să nu mă socotească drept un om cu creştere proastă.

— Domnia ta străluce mai abitir ca soaiele. Poate să nu aibă ochi jupâniţa, şi să nu-i cazi cu tronc…

Atunci sosiră în fugă cele două fiice ale lui Pakosz care se întorceau de la mulsoarea de la amiază a vacilor cu ciubăraşele în mână. Când îl zăriră pe Wołodyjowski, încremeniră de uimire.

— Să fie regele? rosti Zonia.

— Domnia ta, parcă te-ai duce la nuntă! adăugă Maryśka.

— Poate că o să fie şi nuntă, râse bătrânul Pakosz, pentru că se duce la jupâniţa noastră.

Înainte ca bătrânul să sfârşească vorba, ciubăraşul plin ochi scăpă din mâinile Maryśkăi şi pârâiaşul de lapte se scurse până la picioarele lui jupân Wołodyjowski.

— Ia sama la ce ţii în mână! o dojeni Pakosz, ia uite la ea, căpriţa!

Maryśka nu răspunse nimic, ridică ciubăraşul şi se depărta încet.

Wołodyjowski încalecă, cei doi slujitori trecură în spatele lui şi porniră tustrei la Wodokty. Era o zi frumoasă. Soarele de mai strălucea în pieptarul şi coiful cavalerului, astfel că cine-l vedea de departe printre sălcii credea că vede încă un soare mergând pe drum.

— Aş vrea să ştiu dacă mă voi întoarce cu un inel în deget sau cu un bobârnac? spuse.

— Ce-ai zis, stăpân? întrebă fecioraşul Syruć.

— Eşti un prostănac!

Slujitorul struni calul şi rămase iarăşi în urmă, iar Wołodyjowski continua:

— Bine că nu-i prima oară.

Gândul acesta îl umplu de curaj.

Când ajunseră la Wodokty, la început, jupâniţa nu-l recunoscu, aşa că fu nevoit să-i repete numele. Abia atunci jupâniţa îl întâmpină cu toată cuviinţa, dar serioasă şi cu anume reţinere. Cavalerul se prezentă cu multă îndemânare, fiindcă deşi oştean, petrecuse multă vreme pe la felurite curţi şi trăise alături de tot soiul de oameni. Aşa că îi făcu o plecăciune adâncă şi, ducându-şi mâna la inimă, vorbi după cum urmează:

— Jupâniţă, am venit aici să aflu cum stai cu sănătatea, dacă nu te-ai îmbolnăvit cumva de spaimă, lucru pe care se cuvenea să-l fac de a doua zi, dar n-am vrut să te stingheresc.

— Foarte frumos din partea domniei tale că, după ce m-ai scăpat dintr-o vâltoare ca aceea, îţi mai aduci aminte de mine… Aşează-te, domnia ta, că-mi eşti un oaspete preaplăcut.

— Jupâniţa dragă! răspunse jupân Michał. Dacă te-aş fi uitat, nu m-aş fi arătat vrednic de hatârul pe care mi l-a făcut Dumnezeu, îngăduindu-mi să ajut o fiinţă atât de aleasă.

— O, nu! Eu trebuie să-i mulţumesc lui Dumnezeu mai întâi, iar domnia ta abia după aceea…

— Dacă-i aşa, să-i mulţumim amândoi, pentru că eu nu vreau să-l rog altceva, decât să pot să te apăr şi de acum înainte pe domnia ta ori de câte ori va fi nevoie.

Spunând acestea, jupân Wołodyjowski îşi tremură sfârcurile mustăcioarei cânepii, care i se ridicaseră mai sus de rădăcina nasului, fiindcă era tare mulţumit că intrase dintr-o dată în mediaş res59 şi îşi prezentase simţămintele cu mare limpezime. Oleńka stătea încurcată şi tăcută, frumoasă ca o dimineaţă de primăvară. O rumeneală uşoară îi îmbujora obrăjorii şi îşi lăsă peste ochi genele lungi care trimeteau umbre peste pomeţii gingaşi.

„Tulburarea e un semn bun”, gândi Wołodyjowski.

Şi, dregându-şi glasul, urmă:

— Jupâniţa, ştii că, după bunicul domniei tale, eu i-am condus pe laudanieni?

— Ştiu, răspunse Oleńka, răposatul bunicu-meu n-a mai putut să meargă la ultima bătălie, dar s-a bucurat din toată inima când a auzit cui a încredinţat voievodul de Wilno steagul; spunea că pe domnia ta te cunoaşte drept un războinic vestit.

Aşa vorbea despre mine?

— Chiar eu am auzit, domnia ta, cum te ridica în slăvile cerului, lucru pe care l-au făcut şi laudanienii, după ce s-au întors din luptă.

— Nu sunt decât un oştean de rând şi nu se cuvine să fiu socotit mai sus decât alţii. Cu toate acestea, mă bucur că pentru domnia ta nu sunt cu totul străin, un oaspete nepoftit, care-ţi pică în casă pe neaşteptate. Întotdeauna e mai bine să ştii cu cine ai de-a face. O mulţime de oameni se vântură de colo-colo, spunând că-s de neam mare şi împopoţonându-se cu tot felul de ranguri, dar numai Dumnezeu ştie cine sunt cu adevărat; mulţi dintre ei poate că nici şleahtici nu sunt.

Wołodyjowski aducea înadins vorba în aşa chip, încât să poată spune şi despre el cine este, dar Oleńka se grăbi să răspundă:

— Pe domnia ta nu te bănuieşte nimeni, fiindcă şi aici, în Lituania, sunt şleahtici care poartă acelaşi nume.

— Adevărat, dar aceştia au blazonul Osoria, pe când eu sunt Korczak Wołodyjowski şi noi ne tragem din unguri, dintr-un curtean al lui Atilla, care curtean, fiind urmărit de vrăjmaşi, s-a legat cu jurământ înaintea Preasfintei Fecioare că, dacă va scăpa cu viaţă, se va lepăda de credinţa păgânească, primind-o pe cea catolică. Şi-a ţinut făgăduiala după ce a trecut cu noroc cele trei râuri pe care le purtăm pe blazonul nostru.

— Aşadar domnia ta nu eşti de prin părţile noastre?

— Nu, jupâniţă. Eu vin din Ucraina, dintr-un neam din Rutenia, unde am şi acum un sat cotropit de vrăjmaş, dar sunt oştean din copilărie şi mă îngrijesc mai mult de ruşinarea adusă Republicii de duşmanul dinafară, decât de averea mea. Am slujit de copilandru sub flamurile voievodului rutean, neuitatul nostru prinţ Jeremi, cu care am bătut toate războaiele. Am fost şi la Machnówka, şi la Konstantynów, am răbdat de foame la Zbaraż, împreună cu ceilalţi, iar după bătălia de la Beresteczko, însuşi milostivul nostru rege mi-a luat capul în mâini. Dumnezeu mi-e martor, jupâniţa dragă, că n-am venit aici să mă laud, dar vreau ca domnia ta să cunoşti că nu sunt un fitecine, care dă din gură, dar la o adică îşi cruţă sângele, că anii mi s-au scurs în slujbă dreaptă, în care s-a adunat şi ceva faimă, iar conştiinţa nu mi-am întinat-o cu nimic. Aşa să-mi ajute Dumnezeu! Pot să adeverească şi alţi oameni de seamă.

— De-ar semăna toţi cu domnia ta! oftă jupâniţa.

— Jupâniţa, te gândeşti pesemne la acel nemernic care a cutezat să ridice braţu-i nelegiuit asupra domniei tale?

Jupâniţa Aleksandra îşi aţinti ochii în podea şi nu răspunse nici un cuvânt.

— Şi-a primit răsplata, vorbi mai departe jupân Wołodyjowski, cu toate că mi s-a spus că se va însănătoşi, nu va scăpa de pedeapsă. Toţi oamenii cumsecade îl condamnă, ei spun că a intrat în cârdăşie cu duşmanul, ca să capete ajutoare, lucru neadevărat, fiindcă oamenii cu care te-a năpăstuit pe domnia ta nu i-a luat de la vrăjmaş, ci i-a strâns de la drumul mare.

— De unde ştii domnia ta? întrebă jupâniţa repede, ridicându-şi ochii viorii spre Wołodyjowski.

— Chiar de la unul din ei. Ciudat om şi Kmicic ăsta. Atunci când l-am învinuit de trădare, înainte de a mă lupta cu el, n-a tăgăduit nimic, cu toate că nu era adevărat. E tare mândru împieliţatul!

— Şi domnia ta spui la toată lumea că nu e vânzător?

— N-am mai spus la nimeni, fiindcă n-am ştiut nici eu, dar de acum înainte voi spune. Nici cel mai crunt duşman nu trebuie nedreptăţit în acest chip.

Privirile jupaniţei Aleksandra zăboviră pentru a doua oară asupra micului viteaz, cu plăcere şi recunoştinţă.

— Domnia ta eşti un om atât de cinstit, atât de cinstit, cum rar se mai află! …

Wołodyjowski începu să mişte iarăşi aprig din mustăţi de mulţumire. „La fapte, Michałek! La fapte, Michałek!” îşi spuse în ghid.

După care se întoarse spre jupâniţă:

— Mai mult! … Deşi condamn purtarea lui Kmicic, nu mă mir că el s-a bătut pentru domnia ta, căci însăşi Venus ar fi putut să te slujească. Deznădejdea l-a împins la rău şi o să-l mai împingă şi altă dată, dacă se va ivi împrejurarea, de aceea, frumoasă cum eşti, nu poţi să rămâi singură şi fără nici o ocrotire. Asemenea lui Kmicic mai sunt şi alţii pe lume, ai să le cazi dragă şi altora şi cinstea-ţi va fi iarăşi în primejdie. Dumnezeu mi-a făcut hatârul să te scap, dar trâmbiţele lui Marte mă cheamă… Cine va veghea asupra domniei tale? … Jupâniţă dragă, oştenii sunt socotiţi uşuratici, dar nu-i aşa. Nici eu n-am o inimă de piatră şi n-am putut rămâne nepăsător faţă de atâtea farmece alese…

Jupân Wołodyjowski căzu în genunchi înaintea Oleńkăi.

— Jupâniţa dragă! îi spuse. Am moştenit steagul bunicului domniei tale. Îngăduie-mi să-i moştenesc şi nepoata. Lasă-te ocrotită de mine. Învoieşte-mă să gust din dulceaţa simţământului împărtăşit, ia-mă ca ocrotitor pentru totdeauna şi vei fi liniştită şi în siguranţă, căci, deşi voi pleca la luptă, te va apăra numele meu.

Jupâniţa zvâcni de pe scaun şi-l ascultă uluită, iar jupân Wołodyjowski vorbi mai departe:

— Sunt un oştean sărac, dar sunt şleahtic şi om cinstit, şi mă jur că pe blazonul şi pe conştiinţa mea n-ai să găseşti nici o pată. Poate că mă pripesc, dar înţelege că ţara mă cheamă şi nu pot să nu-i ascult îndemnul nici măcar pentru tine… Nu mă mângâi, nu vrei să-mi dai curaj, să-mi spui o vorbă bună?

Domnia ta îmi ceri un lucru pe care nu pot să-l fac… Pe viul Dumnezeu! E cu neputinţă! răspunse Oleńka înfricoşată.

— Asta ţine numai de voia domniei tale…

— Tocmai de aceea îţi răspund de la bun început: nu!

Aici jupâniţa îşi încruntă sprâncenele.

— Domnia ta, nu tăgăduiesc că-ţi sunt îndatorată peste măsură. Cere-mi ce vrei, sunt gata să-ţi dau orice, afară de mâna mea.

Wołodyjowski se ridică:

— Domnia ta nu mă vrei, nu-i aşa?

— Nu pot!

— E ultimul cuvânt?

— Ultimul şi de neschimbat.

— Poate că domniei tale nu-ţi place graba mea? Lasă-mă să nădăjduiesc măcar!

— Nu pot, nu pot…

— Înseamnă că nici aici n-am noroc, cum n-am avut nici prin alte părţi… Jupâniţa dragă, nu-mi oferi răsplată pentru binele ce ţi l-am făcut, că nu de asta am venit, iar mâna ţi-am cerut-o nu ca răsplată, ci de bunăvoie. Dacă-mi spuneai că mi-o dai de nevoie, tot nu primeam. Dacă nu-i cu voie, nici nu-i nevoie. Mă socoteşti nevrednic de domnia ta… deie Domnul să nu dai peste altul mai rău ca mine. Plec din această casă, aşa cum am intrat… numai că n-am să mai revin. Sunt socotit un nimic. N-ai decât să fii fericită fie şi cu Kmicic, poate că pentru asta îmi porţi supărare, fiindcă am intrat cu sabia între voi. De vreme ce-i mai bun el, atunci într-adevăr domnia ta nu eşti pentru mine.

Oleńka îşi duse mâinile la tâmple şi repetă de câteva ori:

— Doamne, Doamne, Doamne!

Dar durerea ei nu-l tulbură pe jupân Wołodyjowski; el se închină şi ieşi mânios, după care încalecă şi plecă.

— Piciorul meu nu va mai călca în această casă, spuse cu glas tare.

— Ce-ai spus, stăpâne? întrebă Syruć.

— Eşti un prostănac! îi răspunse Wołodyjowski.

— Stăpâne, asta mi-ai mai spus-o şi când veneam încoace.

Se aşternu tăcerea; apoi jupân Michał începu iarăşi să mormăie:

— Am fost ospătat cu nerecunoştinţă… Mi-a răsplătit dragostea cu dispreţ… Te pomeneşti că mi-e dat să rămân holtei până la moarte. Aşa mi-a fost scris… Lua-l-ar dracu de noroc! … Toate mă resping… Nu mai e nici o dreptate pe lumea asta! Ce poate să aibă împotrivă mea?

Wołodyjowski se încruntă şi prinse să-şi muncească mintea. Deodată se lovi cu palma peste pulpă.

— Acuma ştiu! strigă. Ţine încă la celălalt… altfel nici că se poate.

Dar chipul îi rămase întunecat.

„Cu atât mai rău pentru mine, gândi după o clipă, fiindcă dacă-l are drag şi acum, după cele întâmplate, înseamnă că n-o să se mai lepede niciodată de el. Ce putea el să facă mai rău a şi făcut. O să plece la război, o să se acopere de faimă, o să-şi îndrepte bunul renume… Şi nu se cade să-l împiedic… mai degrabă trebuie să-l ajut, pentru că-i în folosul Republicii… Asta-i, e un oştean bun… Dar cu ce-a fermecat-o aşa? Cine mai poate să ghicească? … Unii au noroc, numai să privească la o femeie, că intră şi-n foc pentru ei… Dac-aş şti cum devine treaba sau dacă aş pune mâna pe vreun talisman, poate că aş izbuti şi eu. Meritele n-au nici o căutare înaintea femeii. Bine zice jupân Zagłoba că vulpea şi femeia sunt cele mai viclene făpturi de pe lume. Şi-mi pare atât de rău că totul s-a sfârşit! Că dulce mai e codana asta şi cuminte, după cât se spune. Ambiţioasă împieliţata… Cine ştie dacă-l va mai lua, deşi ţine la el, a dezamăgit-o cumplit şi a umilit-o… Putea s-o ia de bunăvoie, dar a preferat să facă zarvă… E-n stare să renunţe cu totul şi la căsătorie, şi la copii… Nici mie nu mi-e uşor, dar pentru ea, sărmana, e şi mai greu…” Jupân Wołodyjowski se înduioşa de soarta Oleńkăi şi începu să clatine din cap, să ţâţâie a mirare: „Dumnezeu s-o ajute! Nu-i port nici o supărare. Pentru mine nu-i prima oară, dar pentru ea e prima durere. Sărăcuţa, vai de sufletul ei, iar eu i-am mai scos ochii cu Kmicic şi i-am umplut inima cu fiere. Nu se cuvenea să fac una ca asta şi trebuie să îndrept lucrurile. Lovi-m-ar ghiulelele, că rău m-am mai purtat. O să-i scriu o scrisoare să mă ierte şi pe urmă o s-o ajut şi eu cu ce pot…”

Wołodyjowski fu întrerupt în gândurile sale de Syruć, care se apropie şi-i zise:

— Stăpâne, uite colo pe deal, vine jupân Charłamp cu încă unul.

— Unde?

— Uite, acolo!

— E adevărat că se văd doi călăreţi, dar jupân Charłamp a rămas alături de prinţul voievod de Wilno. După ce-l cunoşti de atât de departe?

— După iapa şargă. O cunoaşte toată oştirea.

— Aşa-i, se vede un cal şarg… Dar poate să fie altcineva.

— Numai că eu îi cunosc şi mersul… E jupân Charłamp, mai mult ca sigur.

Dădură pinteni cailor, cei care veneau spre ei făcură la fel şi curând Wołodyjowski îşi dădu seama că era într-adevăr jupân Charłamp.

Porucinicul steagului piatyhorean din oastea lituaniană era un vechi cunoscut al lui Wołodyjowski, oştean vechi şi cu experienţă. Odinioară se sfădise rău de tot cu micul cavaler, dar după aceea, slujind împreună, se împrieteniseră la cataramă. Aşa că Wołodyjowski porni înainte-i şi, deschizându-şi braţele, strigă:

— Ce mai faci, Năsosule?! De unde-ai apărut?

Oşteanul, care merita într-adevăr porecla de Năsos, pentru că avea un nas uriaş, se lăsă îmbrăţişat cu bucurie, apoi răsuflă adânc şi zise:

— Tocmai veneam la tine cu poruncă şi bani.

— Cu poruncă şi bani? De la cine?

— De la prinţul voievod de Wilno, hatmanul nostru. Vin cu scrisori, una pentru tine, să începi îndată să strângi oamenii, şi una pentru jupân Kmicic, care trebuie să se afle prin părţile astea.

— Pentru jupân Kmicic? … Cum aşa, o să adunăm oşteni împreună în acelaşi loc?

— El se va duce la Troki, iar tu vei rămâne aici.

— Cum de ai ştiut unde să mă cauţi?

— Hatmanul însuşi s-a interesat de tine, până când a aflat de la laudanienii care mai slujesc acolo unde poţi fi găsit, aşa că am venit la sigur… Te bucuri de mare trecere! … L-am auzit chiar eu pe prinţul voievod spunând că nu se aştepta să moştenească ceva de la voievodul rutean, şi când colo a moştenit pe cel mai mare războinic.

— Mai bine da Dumnezeu şi-i moştenea norocul în luptă… E o mare cinste pentru mine că pot să strâng oşteni, şi am să mă apuc de treabă numaidecât… Pe aici nu sunt puţini oamenii buni de luptă, numai să ai cu ce-i pune pe picioare. Bani ai adus mulţi?

— Când ajungem la Pacunele, ai să-i numeri.

— Ai nimerit şi la Pacunele? Păzeşte-te, că acolo felele frumoase înfloresc ca macii prin grădină.

— De-aia ţi-a plăcut şi ţie să rămâi aici! … Aşteaptă, mai am o scrisoare pentru tine, particulară, de la hatman.

— Dă-o încoace!

Charłamp scoase scrisoarea cu pecetea mică a lui Radziwiłł. iar Wołodyjowski o deschise şi începu să citească:

„Jupâne polcovnic Wołodyjowski!

Cunoscând dorinţa sinceră a domniei tale de a sluji ţara, îţi trimitem o scrisoare care te împuterniceşte să aduni oşteni, dar nu aşa cum se face de obicei, ci cu mare grijă, căci periculum în mora60. Dacă vrei să ne bucuri inima, atunci steagul să fie pus pe picioare şi gata de drum pe la sfârşitul lui iulie, cel mai târziu la jumătatea lui august. Suntem îngrijoraţi numai de unde ai să faci rost de cai buni, mai ales că şi banii trimişi nu sunt prea mulţi: n-am putut scoate mai mulţi de la jupânul vistiernic, care ne-a rămas tot neprieten. Jumătate din bani îi dai lui jupân Kmicic, pentru care jupân Charłamp are şi o scrisoare de chemare la oaste. Ne aşteptăm să ne slujească bine. Dar pentru că la urechile noastre au ajuns veşti despre samavolniciile lui la Upita, ia mai bine domnia ta de la Charłamp şi scrisoarea trimisă lui şi judecă dacă poţi să i-o dai sau nu. Dacă socoteşti că s-a mânjit prea mult cu gravamina61 care-l fac de ruşine, atunci nu i-o mai da, fiindcă ne temem că neprietenii noştri, vistiernicul şi voievodul de Witebsk, ne vor învinui că încredinţăm asemenea treburi unor nevrednici. Cu toate acestea, dacă ai să socoteşti că nu-i nimica însemnat şi-i dai scrisoarea, atunci Kmicic să se străduiască să-şi şteargă vinovăţia, arătând multă râvnă, căci nu se va înfăţişa la nici o judecată, judecându-l noi înşine şi nimeni altcineva după îndeplinirea poruncii. Cunoaşte că rugămintea noastră este totodată şi o dovadă a încrederii pe care o avem în iscusinţa şi slujba credincioasă a domniei tale.

Janus Radziwiłł, prinţ de Birże şi Dubinki. voievod de Wilno”

— Hatmanul e grozav de îngrijorat din pricina cailor, zise Charłamp, când micul cavaler sfârşi de citit.

— Sigur că voi avea greutăţi cu caii, răspunse Wołodyjowski. Şleahticii de aici se vor înfăţişa cu toţii la prima chemare, dar ei n-au decât cai mici, samogiţieni, nu prea potriviţi pentru oaste. Ca să facem din ei oşteni ea lumea, trebuie să le dăm alţii.

— Sunt totuşi cai buni, îi ştiu de multă vreme, foarte rezistenţi şi uşor de mânuit.

— Aşa-i! zise Wołodyjowski, dar nu sunt prea arătoşi, iar bărbaţii de pe aici sunt înalţi. Dacă încalecă pe astfel de cai şi se aşează în formaţie, steagul are s-arate de parc-ar sta călare pe câini. Asta-i necazul! … Dar am să mă apuc îndată de treabă, că nici eu nu mai pot sta locului. Lasă-mi şi scrisoarea lui Kmicic, cum porunceşte hatmanul, o să i-o dau eu. A venit la timp.

— Pentru care pricină?

— Pentru că s-a purtat aici ca un tătar şi a răpit-o pe jupâniţă. Îl ameninţă atâtea judecăţi, câte fire de păr are în cap. Nu e nici o săptămână de când m-am bătut în săbii cu el.

— E! făcu Charłamp, păi dacă te-ai bătut cu el, înseamnă că acuma zace la pat.

— Acum e mai bine. Peste vreo săptămână va fi sănătos tun. Ce se mai aude de publicis62?

— Rău, ca şi mai înainte… Vistiernicul e tot în ceartă cu prinţul nostru, iar când hatmanii nu se împacă, nici treburile nu merg bine. Ne-am mai refăcut întrucâtva şi gândesc că dacă ar fi înţelegere, am putea face faţă vrăjmaşului. Cu voia lui Dumnezeu, o să-l gonim înapoi în ţara lui. Numai vistiernicul e vinovat.

— Alţii spun că marele hatman.

— Ăştia sunt vânzătorii. Voievodul de Witebsk vorbeşte astfel, fiindcă s-a înţeles demult cu vistiernicul.

— Voievodul de Witebsk e un om cinstit.

— Te-ai dat şi tu de partea lui Sapieha. Împotriva lui Radziwiłł?

— Eu m-am dat de partea ţării, de partea căreia trebuie să se afle cu toţii. Aici e tot răul, până şi noi, oştenii, ne împărţim în facţii, în loc să luptăm. Iar că Sapieha e un om cinstit, aş fi în stare s-o spun şi înaintea prinţului, deşi slujesc sub flamura lui.

— Au încercat să-i împace oameni de vază, dar degeaba! spuse Charłamp. La prinţul nostru vin mereu trimişi din partea regelui… Se vorbeşte că s-ar pregăti ceva. Ne aşteptam să vie oştirea şleahticilor în frunte cu regele, dar n-a venit! Se zvoneşte că poate fi nevoie de ei în altă parte.

— Te pomeneşti că în Ucraina.

— Ştiu şi eu? Porucinicul Brochwicz ne-a spus ce-a auzit cu urechile lui. Regele l-a trimis la hatman pe Tyzenhauz şi s-au închis la sfat de taină, aşa că Brochwicz n-a putut să tragă cu urechea, dar când au ieşit, a auzit, repet, cu urechile lui, când hatmanul a spus: „Din asta poate să iasă un nou război”. Ne-am bătut capul cu toţii să pricepem ce pot să însemne toate astea.

— Mai mult ca sigur că s-a înşelat! Cu cine să ne mai batem? împăratul ţine acum mai mult cu noi decât cu duşmanul, fiindcă nu se poate să fie de partea unui necredincios. Armistiţiul cu suedezii n-a luat sfârşit, mai sunt şase ani până atunci, iar tătarii ne ajută în Ucraina, lucru pe care nu l-ar face fără învoirea sultanului.

— Nici noi n-am ajuns la nimic!

— Pentru că nici n-a fost nimic. Slavă Domnului că am ce face, mi se făcuse dor de luptă.

— Vrei să-i dai tu însuţi scrisoarea lui Kmicic?

— Doar ţi-am spus că aşa porunceşte hatmanul. După obiceiul cavalerilor, s-ar cuveni să-i fac o vizită, iar scrisoarea îmi oferă cea mai potrivită împrejurare. Nu ştiu încă dacă am să i-o dau; am să mă mai gândesc, fiindcă asta atârnă numai de mine.

— Pentru mine e chiar mai bine aşa, fiindcă sunt tare grăbit. Am încă o împuternicire de chemare la oaste pentru jupân Stankiewicz; apoi mi s-a poruncit să mă duc la Kiejdany să iau în primire un tun care va sosi acolo; după care plec la Birże să văd dacă totul e pregătit pentru apărare.

— Şi la Birże?

— Întocmai.

— Asta mi se pare ciudat. Duşmanul n-a mai biruit nicăieri, deci se află departe de Birże, care-i tocmai la hotarul Kurlandiei. După câte văd, se întocmesc noi steaguri, deci va avea cine să apere şi pământurile care au căzut în puterea vrăjmaşului. Fiindcă cei din Kurlandia nu cred că vor să se bată cu noi. Sunt oşteni buni, dar sunt prea puţini şi numai Radziwiłł şi ar fi în stare să-i sugrume cu o singură mână.

— Şi mie mi se pare ciudat! răspunse Charłamp, cu atât mai mult, cu cât mi s-a poruncit că, dacă aflu ceva în neregulă, să-i dau îndată de ştire prinţului Bogusław63, care trebuie să-l trimită pe inginerul Peterson.

— Ce-ar putea să fie? Numai să nu fie vorba de vreun război civil. Să ne ferească Dumnezeu! Când îşi bagă nasul prinţul Bogusław, numai diavolul poate să se bucure.

— Nu-l vorbi de rău, e un bărbat viteaz!

— Nu mă îndoiesc de vitejia lui, dar e mai mult neamţ sau francez, decât polonez… De Republică nici că-i pasă, pe el îl interesează numai neamul Radziwiłł, pe care vrea să-l înalţe cât mai sus, umilindu-le pe celelalte. Tot el aţâţă şi mândria prinţului voievod de Wilno, hatmanul nostru, care şi aşa nu duce lipsă de mândrie, iar gâlcevile cu Sapieha şi Gosiewski sunt roadele copacilor pe care i-a sădit el.

— După câte văd, ai ajuns un mare înţelept, Michałek, ar trebui să te însori cât mai repede, ca să nu se piardă asemenea minte.

Wołodyjowski se uită prelung la Charłamp.

— Să mă însor? … Ai?

— De bună seamă! Poate că te duci în petit, văd că te-ai gătit ca pentru paradă.

— Dă-mi pace!

— E, hai, recunoaşte…

— Fiecare cu bobârnacul lui, iar tu nu mai vorbi de alţii, că şi tu ai primit destule. E şi timpul să mă gândesc la însurătoare, acum când am chemarea la oaste pe cap.

— Ai să fii gata până în iulie?

— La sfârşitul lui iulie am să fiu, de-ar trebui să scot caii din pământ. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a înlesnit trebşoara asta, că m-ar fi cuprins tristeţea.

Într-adevăr. Veştile de la hatman şi truda care-l aşteptă îi aduseră o mare uşurare şi, înainte de a ajunge la Pacunele, aproape că şi uitase de păţania de la Wodokty. Vestea despre împuternicirea de chemare la oaste se răspândi repede printre aşezări. Şleahticii veniră degrabă să întrebe dacă era adevărat, iar când Wołodyjowski le întări cele auzite, se iscă mare tulburare. Cu toţii erau dornici de luptă, dar unii se arătau îngrijoraţi că trebuie să plece tocmai la sfârşitul lui iulie, înaintea seceratului. Jupân Wołodyjowski repezi gonaci şi la celelalte cătune, la Upita şi la neamurile de şleahtici mai însemnaţi. Seara veniră vreo cincisprezece Butrymi, Stakjeni şi Domaszewiczi.

Şi unde nu începură să se îndemne unii pe alţii, să se arate doritori să se înroleze, să-i ameninţe pe duşmani şi să-şi făgăduiască numai biruinţe asupra lui. Numai Butrymii tăceau, dar nimeni nu le-o lua în nume de rău, fiindcă ştiau că vor pleca până la cel din urmă. A doua zi toate cătunele zumzăiau ca nişte stupi. Toată lumea vorbea numai despre viitoarea campanie, nimeni nu se mai gândea acum la Kmicic sau la jupâniţa Aleksandra.

Wołodyjowski o iertase şi el din toată inima pe Oleńka, pentru că-l respinsese, mângâindu-se cu gândul că mai sunt şi alte fete pe lume. Printre picături se gândea şi la scrisoarea lui Kmicic, să i-o dea, să nu i-o dea…