Capitolul X.

De obicei, atunci când razele calde ale soarelui străpung perdeaua de iarnă a norilor, când cei dintâi muguri mijesc pe crengile copacilor, iar grâul verde creşte pe întinderile umede, încolţeşte şi nădejdea în inimile oamenilor. Dar primăvara anului 1655 nu aduse nici o mângâiere sufletelor îngrijorate din Republică. Întreg hotarul răsăritean, de la miazănoapte până la Câmpiile Sălbatice spre miazăzi, parcă era înconjurat de o panglică de foc, şi ploile bogate de primăvară nu puteau să stingă pârjolul. dimpotrivă, panglica se lărgea tot mai mult, cuprinzând pământuri din ce în ce mai întinse. Afară de asta, pe cer se iviră semne de rău augur, care vesteau cumpene şi nenorociri şi mai mari. Norii, care se fugăreau pe bolta cerească, alcătuiau adesea turnuri înalte, asemănătoare flancurilor de cetate, care se prăbuşeau cu tunete. Fulgerele băteau pământul acoperit încă de zăpadă, pădurile de pin îngălbeneau, iar crengile copacilor se răsuceau în forme ciudate, bolnăvicioase; păsările şi animalele mureau de o boală necunoscută. În cele din urmă şi în soare se zăriră pete neobişnuite, în formă de mână care ţine un măr, de inimă străpunsă şi de cruce. Minţile oamenilor se umpleau tot mai mult de temeri, iar călugării se pierdeau în presupuneri cu privire la tâlcul acelor semne. O nelinişte ciudată puse stăpânire pe toate inimile.

Se prevesteau alte războaie şi, deodată, Dumnezeu ştie de unde, o veste ameninţătoare începu să treacă din gură în gură prin sate şi oraşe, cum că lavina se rostogolea dinspre suedezi. Nimic nu părea să întărească această veste, întrucât armistiţiul încheiat cu Suedia mai avea putere încă şase ani. Cu toate acestea, se vorbi de primejdia războiului şi la Seimul convocat de regele Jan Kazimierz la 19 mai, la Varşovia.

Tot mai mulţi îşi întorceau privirile îngrijorate spre Wielkopolska, asupra căreia furtuna avea să se abată mai întâi. Leszczyński, voievodul de Lęczyca şi Naruszewicz, pisarul66 de câmp al Lituaniei, plecată cu solie în Suedia: dar plecarea lor, în loc să liniştească temerile, le răscoli şi mai mult.

„Solia asta miroase a război”, scria Janusz Radziwiłł.

Dacă nu ameninţă nici o năvală dinspre acele părţi, de ce i-au mai trimis? se întrebau alţii. Că doar solul Kanazyl abia s-a întors de la Stockholm; se vede că nu a izbutit nimic, de vreme ce au repezit numaidecât doi senatori atât de însemnaţi.

Oamenii mai cumpăniţi nu credeau încă în primejdia unui nou război.

— Republica, spuneau aceştia, n-a dat nici o pricină de război, iar armistiţiul nu s-a sfârşit. Cum dar să calce în picioare jurăminte, să nu respecte înţelegeri sfinte şi să năvălească hoţeşte asupra unui vecin liniştit? Pe de altă parte, Suedia n-a uitat rănile făcute de săbiile poloneze la Kircholm, Puck şi Trzciana! Până şi Gustav Adolf67, care nu şi-a găsit un potrivnic pe măsură în toată Europa, a fost înfrânt de câteva ori de Koniecpolski. Suedezii nu-şi vor pune în joc faima de războinici, pe care au dobândit-o în toată lumea, luptând cu un potrivnic căruia niciodată nu i-au putut ţine piept la câmp deschis. E adevărat că Republica este vlăguită de război, dar Wielkopolska şi ţinuturile prusiene, care n-au avut de suferit de pe urma războaielor din urmă, sunt în stare numai ele să alunge acest norod flămând peste mare, până la stâncile lui golaşe. Nu poate fi război!

La acestea, cei mai temători răspundeau că încă la adunarea de la Grodno, înainte de Seimul de la Varşovia, s-au sfătuit din îndemnul regelui cu privire la apărarea fruntariilor Wielkopolskăi, au pus dări în bani şi oşteni, lucruri de neînţeles dacă primejdia nu era aproape.

Astfel se zbuciumau oamenii între teamă şi nădejde, apăsaţi de povara grea a nesiguranţei, până când Bogusław Leszczyński, ghinărarul Wielkopolskăi, le puse capăt prin vestirea chemării la oaste a şleahticilor din ţinuturile Poznań şi Kalisz pentru apărarea hotarelor ameninţate de năvălirea suedezilor…

Toate îndoielile se spulberară. Strigătul: „Război! răsună în întreaga Wielkopolska şi în toate pământurile Republicii.

Nu numai că era război, dar era unul în plus. Chmielnicki, ajutat de Buturlin, lăţea pârjolul la miazăzi şi răsărit. Chowański şi Trubecki spre miazănoapte şi la răsărit, iar suedezul se apropia dinspre apus. Panglica învâlvorată se transforma într-un brâu de foc.

Ţara semăna cu o tabără împresurată.

Iar în tabără toate mergeau rău. Unul dintre trădători, Radziejowski68, fugise şi se afla în cortul cotropitorilor. El îi aducea la pradă de-a gata şi le arăta părţile slabe, el avea să ispitească străjile. Şi nu lipseau nici zavistiile, nici rea-voinţă; nu lipseau magnaţii certaţi între ei sau supăraţi pe rege pentru dregătoriile pe care nu le căpătaseră, gata în orice clipă să-şi pună interesele lor mai presus de cele obşteşti; nu lipseau facţiile doritoare să izbândească fie şi în paguba ţării; şi mai numeroşi erau samavolnicii, somnolenţii şi leneşii dedaţi cu odihna şi belşugul.

Cu toate acestea, Wielkopolska, ţinut bogat, peste care nu se abătuse pustiirea războiului, nu se arătă zgârcită cu banii prevăzuţi pentru apărare. Oraşele şi satele de şleahtici pregătiră toţi pedestraşii pe care trebuiau să-i dea, astfel că înainte de plecarea şleahticilor la locul de tabără, se îndreptau într-acolo polcurile pestriţe ale pedestrimii regale sub conducerea rotmiştrilor aleşi dintre oamenii încercaţi în meşteşugul armelor.

Aşadar, jupân Stanisław Dębiński conducea pedestrimea din Poznań, jupân Władysław Włostowski pe cei din Kościan, iar jupân Gole, oştean vestit şi inginer, pe cei din Wałcz. Peste ţăranii din Kalisz avea buzdugan de rotmistru jupân Stanisław Skrzetuski, din neam de războinici viteji, văr cu Jan, cunoscutul luptător de la Zbaraż. Jupân Kacper Żychliński aducea morarii şi şoltuzii din Konin. De lângă Pyzdry venea jupân Stanisław Jaraczewski, care-şi petrecuse tinereţea prin războaie străine, de la Kcynia jupân Piotr Skoraszewski, iar jupân Kwilecki de la Nakło. Niciunul însă nu-l întrecea în experienţa războiului pe jupân Władysław Skorasżewski, căruia îi dădeau ascultare însuşi ghinărarul Wielkopolskăi şi voievozii.

În trei locuri, la Pila, Ujśeie şi Wieleń, rotmiştrii tăbărâră de-a lungul râului Noteć, aşteptând aici oştirea şleahticilor. Pedestraşii săpau şanţuri de dimineaţă până seara, uitându-se mereu să vadă călărimea pe care o aşteptau.

În acest timp, sosi cel dintâi dintre dregători jupân Grudziński, voievodul de Kalisz, şi se opri în casa şoltuzului, aducând cu sine mulţime de slujitori în veşminte albastre şi albe. Se aştepta ca şleahticii din Kalisz să se îmbulzească în jurul lui, dar când văzu că nu se grăbeşte niciunul, trimise după rotmistrul Stanisław Skrzetuski, care supraveghea săparea şanţurilor lângă râu.

Pe unde umblă oamenii mei? îl întrebă pe rotmistrul pe care-l cunoştea de copil, după ce-i răspunse la bineţe.

Care oameni? se miră Skrzetuski.

Şleahticii din ţinutul Kalisz.

Un zâmbet jumătate dispreţuitor, jumătate dureros se ivi pe chipul negricios al oşteanului…

Prealuminate voievod! rosti, e vremea când se tund oile şi se ştie că cei din Gdańsk nu plătesc lâna care nu-i spălată bine. Acum toţi şleahticii stau la baltă sau pe lângă cântare, gândind pe bună dreptate că suedezii nu fug nicăieri.

Cum aşa? se nedumeri voievodul, îngrijorat, n-a mai venit nimeni?

Nici picior, afară de pedestrimea regală… Şi pe urmă, se apropie seceratul. Un gospodar destoinic nu pleacă de acasă într-o vreme ca asta.

Ce tot vorbeşti, domnia ta?

Iar suedezii n-o să fugă, ba o să vie chiar mai aproape, repetă, rotmistrul.

Faţa ascuţită a voievodului se înroşi brusc.

Ce-mi pasă mie de suedezi! … Dar mă fac de râs faţă de ceilalţi magnaţi, dacă rămân singur aici.

Skrzetuski zâmbi iarăşi.

Luminăţia ta, îngăduie-mi să-ţi spun, se împotrivi, că aici suedezii sunt lucrul de căpetenie, iar ruşinea abia după aceea. De altfel, nu numai şleahticii din Kalisz nu s-au înfăţişat, nici din ceilalţi n-a venit nimeni.

Şi-au pierdut minţile! se mânie jupân Grudziński.

Nu, dar sunt siguri că dacă ei nu vin la suedezi, nici aceştia nu se vor duce la ei.

Aşteaptă, domnia ta! îl întrerupse voievodul.

Şi bătu din palme, chemând un slujitor, căruia îi porunci să-i aducă cerneală, pene şi hârtie, după care se aşeză şi începu să scrie.

După o jumătate de ceas, presără cenuşă pe hârtie, o bătu cu palma şi zise:

Trimit încă o poruncă să se înfăţişeze cel mai târziu pro die 27 praesentis69 şi gândesc că cel puţin în ceasul al doisprezecelea vor binevoi non deesse patriae70. Iar acum, spune-mi domnia ta, aveţi vreo veste despre vrăjmaş?

Avem. Wittemberg îşi muştruluieşte oştirea în tabăra de la Dama.

Sunt mulţi?

Unii zic că şaptesprezece mii, alţii că şi mai mulţi.

Hm! Noi nu vom fi nici măcar atât. Domnia ta ce crezi, putem să le ţinem piept?

Dacă şleahticii nu vin, nici vorbă nu poate fi de aşa ceva…

O să vie, cum să nu vie! E lucru ştiut că ei întârzie întotdeauna. Dar o să ne descurcăm numai cu şleahticii?

N-o să ne descurcăm, răspunse Skrzetuski cu răceală. Luminăţia ta, n-avem oşteni deloc.

Cum n-avem oşteni?

Luminăţia ta, ştii tot atât de bine ca şi mine că toată oastea e în Ucraina. Nu ne-au trimis nici măcar două steaguri, deşi numai Dumnezeu ştie care dintre viforniţe-i acum cea mai primejdioasă.

Dar pedestrimea şi şleahticii?

Din douăzeci de ţărani abia unul dacă a dat ochii cu războiul, iar din zece numai unul ştie cum trebuie să ţină flinta. Aceştia vor deveni oşteni de nădejde abia după primele lupte, dar acum… Cât priveşte pe şleahtici, întreabă şi luminăţia ta pe cei care se pricep cât de cât la război, dacă aceştia se pot măsura cu oastea regulată, şi încă cu cea suedeză, veterani din războiul luteran obişnuiţi cu biruinţele.

Domnia ta îi socoteşti pe suedezi mai buni ca ai noştri?

Nu-i socotesc mai buni, fiindcă dac-am avea aici vreo cincisprezece mii din cei care-au fost la Zbaraż, lefegii şi călărime, nu m-aş teme de ei, dar cu cei pe care-i avem, dă, Doamne, să putem face ceva mai acătării.

Voievodul îşi sprijini mâinile pe genunchi şi-l privi cu luare-aminte, ca şi când ar fi vrut să-i citească gândurile ascunse.

Atunci noi de ce-am mai venit aici? Domnia ta nu crezi că e mai bine să ne predăm?

Jupân Skrzetuski se făcu stacojiu şi răspunse:

Luminăţia ta, dacă măcar mi-a trecut prin minte asemenea gând, dă poruncă să mă tragă în ţeapă. La întrebarea dacă sunt sigur de izbândă, răspund ca un oştean: nu sunt sigur! Dar de ce-am venit aici, asta e altă materie, la care ca patriot răspund: am venit să punem duşmanului prima stavilă, să-l oprim asupra noastră, să îngăduim Republicii să se trezească din amorţire şi să pornească la luptă, să stăvilim năvala cu piepturile noastre, până când vom cădea cu toţii!

Dorinţa domniei tale e vrednică de toată lauda, răspunse rece voievodul, dar vouă, oştenilor, vă e mai uşor să vorbiţi de moarte, decât nouă, asupra cărora apasă răspunderea pentru atâta sânge de şleahtici vărsat în zadar.

De-aia şi are şleahta sânge, ca să-l verse pentru ţară.

Aşa-i! Toţi suntem gata să ne dăm viaţa, că ăsta e lucrul cel mai uşor. Dar datoria ne porunceşte, nouă, pe care Providenţa ne-a pus să cârmuim, să nu căutăm numai slava, ci să ne uităm şi după foloase. Războiul e ca şi început, e adevărat, dar Carolus Gustavus71 e rudă cu stăpânul nostru şi trebuie să ţină cont de asta. De aceea, se cuvine să încercăm şi cu negocierile, fiindcă nu o dată cu vorbele obţii mai mult decât cu armele.

Asta nu-i treaba mea! răspunse uscat jupân Stanisław.

Pesemne că voievodul gândea la fel, deoarece dădu din cap şi se despărţi de rotmistru.

Totuşi Skrzetuski avea dreptate numai pe jumătate în ceea ce spunea despre încetineala şleahticilor chemaţi la oaste. E foarte adevărat că, înainte de a se sfârşi tunsoarea oilor, prea puţini veniră la tabăra dintre Pila şi Ujście, dar în ajunul zilei de 27 iunie, ultimul termen hotărât la a doua chemare, începură să se adune tot mai mulţi.

Zilnic norii de praf, care se ridicau din pricina vremii bune şi uscate, vesteau apropierea noilor pâlcuri. Şi veneau şleahticii lărmuind, călări sau în căleşti, cu alaiuri de slugi şi văsărie, cu carele încărcate cu de toate din belşug şi atât de împovăraţi de arme, încât nu puţini erau cei care aveau arme de tot felul, cât trei la un loc, începând cu suliţe, flinte, pistoale, săbii, spade şi terminând cu ciocanele de luptă, pe care le purtau în acel timp husarii şi care slujeau la spargerea armurilor. Oştenii mai vârstnici îşi dădeau seama dintr-o ochire că aveau de-a iace cu oameni fără experienţă, care luptau pentru prima oară. Pentru că din toţi şleahticii care populau pământurile Republicii, cei din Wielkopolska erau cel mai puţin bătăioşi. Tătarii, turcii şi cazacii nu călcaseră niciodată peste aceste ţinuturi care, de pe vremea cavalerilor teutoni, aproape că uitaseră cum arată războiul la ei acasă. Aceia dintre şleahticii de pe aici, care simţeau dorinţa să lupte, se înrolau în oştile regulate ale coroanei şi făceau faţă la rând cu ceilalţi, dar cei care preferau să rămână acasă se transformaseră în adevăraţi gospodari, învăţaţi cu belşugul şi odihna, care umpleau oraşele prusiene cu lâna şi mai ales cu grânele lor.

Aşa că acum, când furtuna suedeză îi îndepărta de la treburile paşnice, li se părea că nu trebuie să strângă prea multe arme şi provianturi pentru război şi nici să ia cu ei prea mulţi slujitori care să păzească luci urile şi viaţa stăpânului.

Ciudaţi mai erau oştenii aceştia, cu care rotmiştrii nu se descurcau prea uşor! Câte unul, de pildă, purta suliţă lungă de nouăsprezece palme şi platoşă pe piept, iar în cap avea pălărie de paie, ca să-i fie răcoare; altul se plângea de căldură în timpul muştrului, căsca, mânca şi bea sau îşi chema slujitorul; socoteau cu toţii că nu-i nici un rău să tăifăsuiască în formaţie atât de tare, încât nimeni nu mai putea să audă poruncile căpeteniilor. Era greu să le impună supunerea, căci şleahticii se supărau grozav, socotind-o potrivnică drepturilor pe care le aveau. Se strigau, e drept, tot felul de porunci, dar nimeni nu vroia să le asculte.

O ghiulea de fier, legată de picioarele acestei oştiri, erau carele nenumărate, caii de ham şi cei de călărie, de rezervă, vitele aduse pentru tăiere şi îndeosebi slujitorii care păzeau corturile, calabalâcul, meiul, arpacaşul şi carnea uscată. Aceştia se luau la ceartă şi iscau tulburări din te miri ce.

Împotriva acestei oştiri, înainta dinspre Szczecin şi mocirlele de pe malul Odrei, Arwid Wittemberg, căpetenie în vârstă, care-şi trecuse tinereţea în războiul de treizeci de ani, în fruntea a şaptesprezece mii de veterani stăpâniţi într-o ascultare de fier.

De o parte se afla tabăra polonă, fără nici o rânduială, semănând cu o adunătură de iarmaroc, vuind de larmă şi discordii, de discuţii asupra poruncilor căpeteniilor şi de nemulţumire, întocmită din ţărani neştiutori, transformaţi peste noapte în pedestraşi, şi din şleahtici luaţi de la tunsul oilor; de cealaltă parte mărşăluiau pătrate tăcute, ameninţătoare, care la un semn al căpeteniilor se desfăşurau, cu îndemânarea unor maşini, în linii şi jumătăţi de cerc; care se strângeau în clinuri şi triunghiuri cu iscusinţa paloşului mânuit de o mână de meşter între meşteri; din care se înălţa o pădure de muschete şi de suliţe, adevăraţi oameni ai războiului, de meserie, stăpâniţi şi liniştiţi, care ajunseseră la o măiestrie neîntrecută în meşteşugul armelor. Care dintre luptătorii încercaţi putea să se mai îndoiască de rezultatul ciocnirii şi de partea cui avea să fie biruinţa?

Cu toate acestea, şleahticii se strângeau din ce în ce mai mulţi, iar mai înainte începuseră să sosească dregătorii din Wielkopolska şi din alte provincii cu alaiuri de oşteni şi slujitori. Curând, după jupân Grudziński, veni la Pila puternicul voievod de Poznań, jupân Krzysztof Opaliński72. Trei sute de haiduci îmbrăcaţi în galben şi roşu şi înarmaţi cu muschete mergeau înaintea caretei voievodului; mulţime de curteni şi şleahtici înconjurau însemnata-i persoană; în urma lor venea în formaţie de luptă un pâlc de raitieri înveşmântaţi în aceleaşi culori ca şi haiducii. Voievodul se afla în caretă, avându-l alături pe măscăriciul Stach Ostrożka, a cărui datorie era să-şi veselească pe drum stăpânul posomorât.

Venirea unui dregător atât de sus-pus umplu de curaj inimile tuturor celor care priveau la măreţia demnă de un rege a voievodului, la chipul acesta frumos pe care, sub fruntea înaltă şi boltită, străluceau ochii aspri şi plini de înţelepciune, la impunătoarea-i făptură de senator, nu le venea să creadă că asemenea putere ar putea fi clintită de ceva.

Oamenii învăţaţi să cinstească dregătoriile şi pe cei care le deţineau socoteau că nici suedezii nu vor cuteza să ridice braţul pângăritor asupra unui astfel de magnat. Cei în pieptul cărora băteau inimi speriate se simţiră îndată apăraţi de primejdii sub oblăduirea lui. Îl întâmpinară deci cu bucurie şi înflăcărare; strigătele răsunau de-a lungul uliţei pe care alaiul înainta încet spre casa şoltuzului, iar capetele se plecau înaintea voievodului care se vedea foarte bine prin geamurile caretei aurite. La închinăciunile lor, odată cu voievodul, răspundea şi Ostrożka cu multă seriozitate, ca şi când numai lui i-ar fi fost adresate.

Nu se aşezase bine praful după venirea voievodului de Poznań, când gonacii aduseră vestea că soseşte vărul lui, voievodul de Podlasie, Piotr Opaliński, împreună cu cumnatul său, jupân Jakub Rozdrażewski, voievodul de Inowrocław. Aceştia aduceau fiecare câte o sută cincizeci de oameni înarmaţi, afară de curteni şi slujitori.

Apoi nu trecea o zi, fără să pice vreunul dintre dregători; veniră jupân Sędziwój Czarnkowski, cumnatul lui Krzysztof, el însuşi castelan73 de Poznań, apoi Stanisław Pogorzelski, castelanul de Kalisz, Maksymilian Miaskowski, castelan de Krzywin, şi Pawel Gébicki de Międzyrzecze. Târgul era atât de înţesat de oameni, încât nu mai ajungeau casele pentru cartiruirea curtenilor. Corturile oştenilor şleahtici împestriţară luncile din împrejurimi, de credeai că se adunase la Pila tot păsăretul din Republică în toate culorile pământului.

Caftanele, tunicile, surtucele şi contăşele scânteiau în roşu. verde, albastru şi alb, fiindcă, fără să-i mai punem la socoteală pe oştenii şleahtici, fiecare îmbrăcat în felul lui, sau pe slujitorii magnaţilor, până şi pedestrimea fiecărui judeţ era înveşmântată în alte culori.

Sosiră şi negustorii care, neavând loc în târg, îşi ridicară tarabele una lângă alta la margine. Se vindeau aici lucruri ostăşeşti, de la veşminte şi arme, până la mâncare. Bucătăriile de câmp fumegau ziua şi noaptea, răspândind mirosuri de tocătură, terci de mei şi carne friptă. În alte locuri se vindeau băuturi. Pe dinaintea tarabelor roiau şleahticii înarmaţi nu numai cu paloşe, ci şi cu linguri, înfulecând, sorbind şi sporovăind ba despre vrăjmaşul care nu apăruse, ba despre venirea dregătorilor, faţă de care nu se zgârceau cu înţepăturile.

Printre grupurile de şleahtici umbla măscăriciul Ostrożka în straie cusute din petece de culori diferite, luându-şi înfăţişări care de care mai caraghioase. Oriunde se arăta, făceau cerc în jurul lui, iar el turna gaz peste foc. Îi ajuta să batjocorească pe dregători, le spunea ghicitori la care şleahticii râdeau cu atât mai tare, cu cât erau mai usturătoare.

Nu era nimeni cruţat.

Într-o zi, pe la amiază, se osteni până la tarabe însuşi voievodul de Poznań şi se amestecă printre şleahtici, vorbind cu bunăvoinţă când cu unul, când cu altul, când cu mai mulţi deodată şi plângându-se câte puţin de rege care, faţă de primejdia ce se apropia, nu trimisese nici măcar un steag de simbriaşi.

Domniile voastre, ei nu se gândesc la noi, spunea, şi ne lasă fără nici un ajutor. La Varşovia se zvonea că şi aşa în Ucraina sunt oşti prea puţine şi hatmanii nu pot să-i facă faţă lui Chmielnicki. Hei, ce să-i faci! Se vede că le e mai dragă Ucraina decât Wielkopolska… Nu ne mai bucurăm de bunăvoinţa măriei sale, domniile voastre, asta e! Ne-au lăsat aici, să ne hăcuiască…

Şi cine-i vinovat? întrebă jupân Szlichtyng, judele de Wschów.

Cine-i vinovat de toate nenorocirile Republicii? răspunse voievodul. Că doar nu noi, fraţi şleahtici, care o apărăm cu piepturile noastre.

Şleahticii care-l ascultau se simţiră prea măguliţi că „graful de Bnin şi Opalenica” se socoteşte la rând cu ei şi-i recunoaşte de fraţi, astfel că jupân Koszucki glăsui îndată:

Prealuminate voievod! Dacă măria sa ar avea mai mulţi sfătuitori pe lângă el ca domnia ta, n-ar îngădui să fim măcelăriţi aici… Dar pesemne că acolo sunt ascultaţi cei care se ploconesc mai adânc.

Îţi mulţumesc, frăţioare, pentru vorba bună! … E vina aceluia care ascultă de sfetnicii răi. Slobozeniile noastre îi sunt ca sarea în ochi. Cu cât vor fi mai puţini şleahtici, cu atât va fi mai uşor să impună absolutum dominium74.

Şi pentru asta trebuie să pierim noi, ca să geamă în robie copiii noştri?

Voievodul nu mai zise nimic, dar şleahticii începuseră să se uite unul la altul şi să se mire.

Deci aşa stau lucrurile? strigară mai multe glasuri. Iată de ce ne-au trimis aici la tăiere! Chiar aşa! Nu de ieri sau de alaltăieri vorbesc ei de absolutum dominium. Dacă-i aşa, apoi ne pricepem şi noi să ne gândim la viaţa noastră!

Şi la copiii noştri!

Şi la averile noastre, pe care duşmanul le va pustii igne et ferro75.

Voievodul tăcea.

Ciudat îşi mai încuraja oştenii această căpetenie.

Regele e vinovat pentru toate! strigau din ce în ce mai mulţi.

Domniile voastre, vă aduceţi aminte de isprăvile lui Jan Olbracht? întrebă voievodul.

„Când Olbracht a stăpânit, toţi şleahticii au pierit!” Trădare, fraţilor!

Regele, regele e trădător! strigă un glas mai îndrăzneţ.

Voievodul tăcea.

Aflat lângă voievod, Ostrożka se lovi deodată cu palmele peste pulpe şi începu să cânte cocoşeşte atât de ascuţit, că toate privirile se îndreptară spre el.

După care răcni:

Domniile voastre, frăţiorii mei! Ascultaţi o ghicitoare!

Cum se schimbă vremea în luna lui martie, aşa se schimbă dintr-o dată şi mânia şleahticilor în dorinţa de a auzi o nouă glumă a măscăriciului.

Ascultăm! Ascultăm! consimţiră mai multe glasuri.

Ostrożka începu să clipească din ochi, ca o maimuţă, şi să recite cu glasul piţigăiat:

Coroană şi soţie de la frate-său şi-a luat, Odată cu-al său frate toată slava şi-a-ngropat;

Pe vicecancelar goni, are slujb-aleasă, E vicecancelar la… vicecancelăreasă.

Regele! Regele! Pe legea mea! Jan Kazimierz! începură să strige din toate părţile.

Şi hohotele de râs se rostogoliră ca tunetul printre cei adunaţi.

Bătu-l-ar ghiulelele, că bine le-a mai ticluit! se mirau şleahticii.

Voievodul râdea şi el cu ceilalţi; când se mai potoliră, rosti aşezat:

Şi pentru trebşoara asta noi trebuie să plătim acum cu sângele şi capetele noastre… Iată unde am ajuns! … Uite, măscăriciule, la un ducat pentru ghicitoarea ta izbutită.

Krzysztofek Krzych, scumpule! răspunse Ostrożka, de ce mai năpăstuieşti pe alţii că ţin măscărici la curtea lor de vreme ce tu nu numai că mă ţii pe mine, dar mă plăteşti aparte pentru ghicitorile mele? … Mai dă-mi un ducat şi-ţi spun altă ghicitoare.

Tot atât de bună?

Şi mai lungă… Dă ducatul mai întâi.

Uite-l!

Măscăriciul dădu iarăşi din mâini, cum bate cocoşul din aripi, cântă cucurigu şi strigă:

Domniile voastre, ascultaţi şi spuneţi cine e?

Prefăcându-se în Caton, dar gândind numai la sine, În loc de sabie, el pană din coada găştii ţine.

Din tot ce lăsase trădarea, când nimic n-a căpătat, A biciuit totam Republicam cu stihu-i avântat.

De sabie nu-i place, el vroia moştenire;

E sigur, suedezii nu se tem de satire.

Ce grea e lupta, nici n-avu timp să vază Şi ca un trădător, pe rege el trădează.

Cei de faţă ghiciră tot atât de uşor şi de astă dată, ca şi mai înainte. Câţiva începură să râdă, dar se stăpâniră numaidecât, apoi se aşternu o tăcere adâncă.

Voievodul se făcu roşu ca racul şi se tulbură cu atât mai mult, cu cât ochii tuturor erau îndreptaţi spre el, în timp ce măscăriciul se uita de la un şleahtic la altul, în cele din urmă, întrebă:

Nimeni dintre domniile voastre nu ghiceşte despre cine e vorba?

Când văzu că amuţiseră cu toţii, Ostrożka se întoarse cu o strâmbătură obraznică spre voievod:

Dar tu, Krzych, nici tu nu ştii despre ce împieliţat e vorba? … Nu ştii? Atunci plăteşte încă un ducat şi-ţi spun!

Ţine! răspunse voievodul.

Dumnezeu să te răsplătească! … Ia spune-mi, Krzych, nu cumva tu eşti acela care s-a bătut pentru rangul de vicecancelar după plecarea lui Radziejowski?

Nu-i acum timpul de glume! răspunse Krzysztof Opaliński.

Şi se înclină cu chipiul în mână către cei de faţă:

Închinăciune, domniile voastre! … S-a făcut vremea să mă duc la sfatul de război.

La sfatul de familie, vrei să spui, Krzych, adăugă Ostrożka, fiindcă acolo toţi sunteţi rude şi veţi chibzui între voi cum să daţi bir cu fugiţii.

Apoi se întoarse către şleahtici şi, imitându-l pe voievod, mai zise:

Iar domniile voastre cântaţi-i în strună!

Şi se depărtară amândoi… Nu făcuseră decât câteva zeci de paşi, când un râs uriaş ajunse la urechile voievodului şi hohoti multă vreme, până când se pierdu în lărmuiala taberei.

Sfatul de război se ţinu într-adevăr sub conducerea voievodului de Poznań. Un sfat nu prea obişnuit. Luau parte numai dregătorii care nu se pricepeau la război. Pentru că magnaţii din Wielkopolska nu urmau şi nu puteau să urmeze pilda acelor „prinţişori” lituanieni sau ucraineni, care trăiau ca salamandrele în focul luptelor neîntrerupte.

Prin acele părţi, orice voievod sau castelan era o căpetenie, pe trupul căreia platoşa însemnase pentru totdeauna dungi roşietice; îşi petrecea tinereţea în stepă sau prin pădurile de la fruntariile răsăritene, printre capcane, lupte şi urmăriri, prin tabere sau pe drumuri. Cei de aici erau dregători învestiţi cu ranguri şi, cu toate că la nevoie plecau şi ei la luptă laolaltă cu şleahticii, în vreme de război nu conduceau niciodată oastea. Liniştea îndelungată adormise spiritul războinic şi urmaşii acelor cavaleri, cărora odinioară nu puteau să le ţină piept nici cohortele teutone, se transformaseră în cârmuitori de curte, învăţaţi şi oameni ai artelor frumoase. Abia şcoala aspră a suedezilor avea să-i înveţe ce uitaseră.

Deocamdată însă, dregătorii adunaţi la sfat se uitau unii la alţii cu priviri nesigure, fiecare temându-se să vorbească cel dintâi şi aşteptând să vadă ce spune „Agamemnon”, adică voievodul de Poznań.

Iar „Agamemnon”, care nu se pricepea la nici unele, începu să cuvânteze, plângându-se iarăşi de nerecunoştinţa şi încetineala regelui, de uşurinţa cu care-i lăsase sub paloşul suedez pe ei şi întreaga Wielkopolska. Şi cât de frumos şi convingător vorbea, ce ţinută falnică avea, vrednică de un adevărat senator roman. În timp ce cuvânta, îşi ţinea capul ridicat, ochii negri împroşcau fulgere, gura trăsnete, iar barba cărunţie îi tremura de înflăcărare când înfăţişa nenorocirile care se vor abate peste Republică.

Pentru că prin cine suferă ţara? spunea, dacă nu prin fiii ei… iar aici nu vom suferi cei dintâi. Pământurile noastre, dobândite cu osteneala şi sângele strămoşilor noştri, vor fi călcate în primul rând de piciorul acelui vrăjmaş care se apropie ca o furtună. Dar pentru ce suferim noi? Pentru ce ne vor răpi turmele şi ne vor strivi grânele, pentru ce ne vor arde satele ridicate prin munca noastră? Oare noi l-am nedreptăţit pe Radziejowski care, osândit fără temei şi urmărit ca un ucigaş, a fost nevoit să caute ocrotirea străinului? Nu! … Noi ne încăpăţânăm ca titlul acesta deşert de rege al Suediei, care ne-a costat atâta sânge, să fie păstrat în iscălitura lui Jan Kazimierz al nostru? Nu! … Două războaie pârjolesc la două hotare, mai era nevoie şi de al treilea? … Cine-i vinovat, pe acela să-l judece Dumnezeu şi ţara! … Noi ne spălăm pe mâini, fiindcă n-avem nici o vină pentru sângele care se va vărsa…

Şi tot aşa tună şi fulgeră, iar când veni vorba de treburile grabnice, nu ştiu să dea nici un sfat.

Trimise deci după rotmiştrii care conduceau pedestrimea regală, mai ales după jupân Władysław Skoraszewski, care nu numai că era un cavaler vestit şi neîntrecut, dar mai cunoştea şi meseria războiului ca pe Tatăl nostru. Sfaturile lui le ascultau până şi căpeteniile adevărate, iar acum aveau cu atât mai mult nevoie de ele.

Jupân Skoraszewski propuse să se întocmească trei tabere: la Piła, Wieleń şi Ujście, atât de aproape una de alta, încât în caz de năvală să poată să se ajute una pe alta. Iar întinderea de pe malul râului, cuprinsă de arcul taberelor, s-o brăzdeze cu şanţuri care să supravegheze vadurile de trecere.

Când vom şti, spuse jupân Skoraszewski, în care loc va încerca vrăjmaşul să forţeze râul, atunci ne vom strânge acolo din toate taberele şi-i vom sta împotrivă cum se cuvine. Eu însă, cu îngăduinţa domniilor voastre, am să plec la Czaplinek cu un pâlc de oşteni. Locul e ca şi pierdut şi mă voi retrage la timp, dar acolo pot să aflu mai întâi veşti despre vrăjmaş şi să vă dau de ştire.

Îi încuviinţară cu toţii sfatul şi tabăra începu să freamăte. Se adunaseră, în sfârşit, ca la vreo cincisprezece mii de şleahtici. Pedestraşii săpau şanţuri pe o întindere de şase mile.

Voievodul de Poznań ocupă cu oamenii lui tabăra de la Ujście, cea mai însemnată. O parte din luptători rămaseră la Wieleń, alta la Pila, iar jupân Skoraszewski plecă la Czaplinek, ca să vestească de acolo apropierea duşmanului.

Începea luna iulie, zilele erau tot senine şi călduroase. Soarele dogorea atât de rău pe câmp, încât şleahticii se adăposteau prin păduri, pe sub copaci, unde unii porunceau să li se întindă corturile. Acolo puneau la cale ospeţe zgomotoase, iar slujitorii făceau şi mai multă gălăgie, mai ales când scăldau şi adăpau caii, pe care-i duceau cu miile de trei ori pe zi la Noteć şi Głda, gâlcevindu-se şi luându-se la bătaie pentru locul cel mai bun.

La început, cu toate că voievodul de Poznań se străduia mai degrabă să le scadă curajul, oştenii nu-şi pierduseră încrederea.

Dacă Wittemberg ar fi sosit în primele zile ale lui iulie, mai mult ca sigur că ar fi întâmpinat o împotrivire dârză care, pe măsură ce luptătorii s-ar fi înflăcărat, ar fi putut să se preschimbe într-o înverşunare de neînvins, cum se mai întâmplase de atâtea ori. Căci în vinele acestor oameni, oricât de dezobişnuiţi cu luptele, curgea sânge de viteji.

Cine ştie dacă un alt Jeremi Wiśniowiecki n-ar fi schimbat Ujście în al doilea Zbaraż şi n-ar fi înscris în aceste întărituri o nouă filă de vitejie înălţătoare. Din nefericire, voievodul de Poznań se pricepea numai la scris, nu şi la luptă.

Wittemberg, om care nu cunoştea numai treburile războiului, dar şi oamenii, poate că înadins nu se grăbea. Experienţa îl învăţase că oştenii înrolaţi pentru prima dată sunt mai primejdioşi în clipele de înflăcărare de la început, când n-au nevoie de vitejie, ci de răbdarea care se deprinde cu timpul. Nu o dată sunt în stare să dea năvală peste pâlcuri încercate şi să le sfărâme. Seamănă cu fierul care, cât e cald, tremură, trăieşte, împrăştie scântei, arde şi distruge, dar când se răceşte, e doar un bulgăre fără viaţă.

Într-adevăr, după ce se scurse o săptămână, două, pe la începutul celei de-a treia trândăvia îndelungată începu să-i apese pe şleahtici. Zăpuşeala era din ce în ce mai mare. Şleahta nu mai vroia să iasă la muştru, sub cuvânt că „oamenii nu mai pot suferi înţepăturile ţânţarilor din acest loc mlăştinos, iar caii, muşcaţi de tăuni, nu mai vor să stea pe loc”…

Slujitorii se încăierau tot mai des pentru locurile umbroase, iar stăpânii lor ajungeau şi ei adesea la săbii, din aceeaşi pricină. Câte unul, cotigind-o seara spre râu, pleca pe furiş din tabără pentru a nu se mai întoarce.

Pildele rele nu lipseau nici printre cei sus-puşi. Jupân Skoraszewski tocmai dăduse de ştire de la Czaplinek că suedezii se apropie, când sfatul de război îl învoi să plece acasă pe jupân Zygmunt Grudziński, din Grudna, fiul starostelui de Sreda, la stăruinţa unchiului Andrzej, voievodul de Kalisz.

De vreme ce eu trebuie să-mi pierd viaţa aici, spuse, măcar nepotul să-mi moştenească numele şi slava, pentru ca meritele mele să nu se irosească.

Aici începu să se înduioşeze asupra vârstei fragede şi a nevinovăţiei nepotului, să-i laude dărnicia cu care oferise Republicii o sută de pedestraşi foarte buni. Şi sfatul de război îndeplini dorinţa unchiului.

Feciorul starostelui plecă din tabără însoţit de peste zece slujitori, fără a se feri de nimeni, în dimineaţa zilei de 16 iulie, aproape în ajunul împresurării şi al bătăliei. Mulţime de şleahtici îl conduseră cu strigăte de batjocură până dincolo de tabără; în fruntea lor se afla Ostrożka, măscăriciul, care ţipa în urma celor ce se depărtau:

Jupâne fecior de staroste, îţi lipseşte pe blazon şi lângă nume porecla: Deest76!

Vivat Deest-Grudziński! răcni şleahta.

Şi să nu plângi de mila unchiului! continuă Ostrożka, e tot atât de scârbit de suedezi ca şi tine, de aceea le va întoarce spatele de cum se vor arăta!

Tânărul magnat îşi simţea sângele năvălindu-i în obraji, dar se prefăcea că nu aude, îşi îmboldea calul cu pinteni, deschizându-şi loc prin mulţime, dornic să se afle cât mai repede departe de tabără şi de prigonitorii săi, care, în cele din urmă, fără să mai la în seamă neamul şi rangul celui care pleca, începură să arunce după el cu bulgări de pământ şi să strige:

Ia-ţi bulgărele, Grudziński77!

Hei, iepure, cotoi fricos!

Se iscă atâta tulburare, că însuşi voievodul de Poznań alergă însoţit de peste zece rotmiştri să-i liniştească pe şleahtici şi să le spună că fiul starostelui a căpătat învoire numai o săptămână pentru treburi grabnice.

Cu toate acestea, pilda rea fu urmată şi de alţii. În aceeaşi zi, se găsiră câteva sute de şleahtici care nu se lăsară mai prejos decât feciorul starostelui şi plecară din tabără; e adevărat, cu mai puţini însoţitori şi fără atâta zarvă. Jupân Stanisław Skrzetuski, rotmistrul de Kalisz şi vărul vestitului Jan de la Zbaraż, îşi smulgea părul din cap, fiindcă şi pedestraşii lui, luând pildă de la oştenii de elită, începură să se „scurgă” din tabără. Se alcătui un nou sfat de război la care şleahticii ţineau morţiş să la parte. Urmă o noapte viforoasă, plină de strigăte şi zâzanie. Se bănuiau cu toţii, unul pe celălalt, că vor să spele putina. Strigătele: „Sau toţi, sau niciunul”, zburau din gură în gură.

Se zvonea întruna că voievozii pleacă şi pretutindeni se isca asemenea vânzoleală, încât voievozii fură nevoiţi să se arate de câteva ori mulţimii învolburate. Peste zece mii de călăreţi statură de veghe până în zori, iar voievodul de Poznań se plimba printre ei cu capul descoperit, aidoma unui senator roman, repetând vorbe mari:

Domniile voastre, cu voi am să trăiesc şi am să mor!

În unele locuri era primit cu urale, în altele răsunau strigăte zeflemitoare. Iar el abia apucă să liniştească mulţimea şi se întoarse la sfat trudit, răguşit, îmbătat de măreţia propriilor cuvinte şi convins că în această noapte adusese ţării foloase însemnate.

La sfat însă avea mai puţine de spus, pentru că se trăgea de barbă şi de ciuf cu deznădejde, repetând:

Domniile voastre, spuneţi-vă părerea, dacă vă pricepeţi… Eu mă spăl pe mâini pentru cele ce se vor întâmpla, cu astfel de oşteni nici vorbă de apărare.

Prealuminate voievod! răspunse Skrzetuski. Ivirea vrăjmaşului va face să înceteze tulburările şi samavolnicia. Când va răsuna bubuitul tunurilor şi va începe lupta, aceiaşi şleahtici, care acum îşi fac de cap prin tabără, vor fi siliţi să slujească pe întărituri, ca să-şi apere propria piele. S-a mai întâmplat şi altădată!

Cu ce să ne apărăm? Alte tunuri nu mai avem, afară de treascurile78 noastre, bune doar să pocnească la ospeţe.

La Zbaraż, Chmielnicki a avut şaptezeci de tunuri, iar prinţul Jeremi numai vreo cincisprezece săcăluşuri79 şi aruncătoare de grenade.

Dar a avut oşteni de meserie, nu şleahtici ca ai noştri; a avut steagurile-i cunoscute în lumea întreagă, nu nişte gospodari luaţi de la tunsul oilor. Din oameni ca aceştia a făcut oşteni adevăraţi mult mai târziu.

Să trimitem după jupân Władysław Skoraszewski, propuse jupân Sędziwój Czarnkowski, castelanul de Poznań. Să-l punem hatman peste tabără. El se bucură de mare trecere printre şleahtici şi va putea să-i ţină în frâu.

Trimiteţi după Skoraszewski! De ce trebuie să stea la Drahim sau la Czaplinek? repetă jupân Jędrzej Grudziński, voievodul de Kalisz.

Aşa-i, e cel mai bun sfat! strigară alte glasuri.

Şi repeziră un sol la Władysław Skoraszewski. Alte hotărâri sfatul nu mai luă, se vorbi, în schimb, mult despre rege şi regină, despre puţinătatea oştirii şi despre neajutorarea lor.

Dimineaţa zilei următoare nu aduse nici ea mângâierea şi liniştea. Dimpotrivă, neorânduirea se lăţi şi mai mult. Cineva răspândi deodată vestea că cei de altă credinţă, anume calvinii, se gândesc cu bunăvoinţă la suedezi şi nu aşteaptă decât împrejurarea potrivită pentru a trece de partea lor. Mai mult, vestea nu fu dezminţită nici de jupân Szlichtyng şi nici de Edmund şi Jacek Kurrtatowskj, calvini toţi trei, dar oameni credincioşi Republicii. Chiar ei adeveriră că cei de altă credinţă alcătuiesc „un grup aparte şi uneltesc sub conducerea cunoscutului răzvrătit Rej care, slujind în tinereţe la nemţi ca volintir, era prietenul de nădejde al suedezilor. Abia apucară asemenea bănuieli să se împrăştie printre şleahtici, că îndată fluturară peste zece mii de săbii şi în tabără se dezlănţui o adevărată furtună.

Hrănim nişte trădători, nişte năpârci în stare să muşte pieptul Republicii! se burzuluiră şleahticii.

Aduceţi-i aici!

Să-i zdrobim până la cel din urmă! … Trădarea coace, domniile voastre! … Să smulgem puroiul, altfel pierim cu toţii!

Voievozii şi rotmiştrii trebuiră să-i potolească, deşi cu mai multă greutate decât în ziua dinainte. De altminteri, ei înşişi erau convinşi că jupân Rej e gata să-şi vândă ţara făţiş, fiindcă se înstrăinase cu totul şi, afară de limbă, nu mai avea nimic polonez. Hotărâră, de aceea, să-l scoată din tabără şi o parte din cei mai îndârjiţi se liniştiră. Strigătele mânioase continuară însă multă vreme:

Aduceţi-i aici! Trădare! Trădare!

În cele din urmă, în tabără se înstăpâni o stare de spirit neînţeleasă. Unii îşi pierdură încrederea şi se cufundară în tristeţe. Aceştia se plimbau tăcuţi, cu ochii rătăciţi, de-a lungul întăriturilor, aruncând priviri posomorâte şi temătoare spre întinderile pe care avea să sosească vrăjmaşul, sau îşi împărtăşeau în şoaptă veşti care de care mai rele.

Alţii erau cuprinşi de o veselie nebună, deznădăjduită şi se pregăteau să moară. Ca urmare, puneau, la cale ospeţe şi beţii în lege, ca să se bucure cum se cuvine de ultimele zile de viaţă. Câte unii se gândeau la izbăvirea sufletului şi îşi petreceau noaptea adânciţi în rugăciuni.

Numai la biruinţă nu se gândea nimeni în această mulţime de oameni, ca şi când una ca asta ar fi fost cu neputinţă. Deşi duşmanul n-avea forţe covârşitoare, avea într-adevăr mai multe tunuri, oşteni mai bine muştruluiţi şi o căpetenie care înţelegea războiul.

Astfel, în vreme ce, de o parte, tabăra poloneză lărmuia şi chefuia, se frământa şi se liniştea ca o mare biciuită de vijelie, în vreme ce şleahticii tot chibzuiau ca la adunările pentru alegerea regelui, de cealaltă parte, pe luncile verzi şi întinse, înaintau liniştite de-a lungul Odrei polcurile suedeze.

În frunte mergea brigada gărzilor regale, condusă de Benedykt Horn, războinic crunt, al cărui nume era rostit cu spaimă de nemţi: flăcăi aleşi pe sprânceană, zdraveni, cu coifuri şi apărători de zale deasupra urechilor, îmbrăcaţi în pieptare de piele şi înarmaţi cu spade şi muschete, liniştiţi şi înverşunaţi în luptă, gata la orice semn al căpeteniei.

Neamţul Karol Schedding conducea brigada vestgotlandeză care venea în urma lor, alcătuită din două polcuri de pedestrime şi unul de cuirasieri80, acoperite de platoşe fără umărare; jumătate din pedestraşi aveau muschete, iar ceilalţi suliţe: la începutul bătăliei puşcaşii stăteau în fată, iar în caz de năvălire se retrăgeau în spatele suliţaşilor care, înfigând coada suliţelor în pământ, îndreptau vârfurile spre piepturile cailor. La Trzciana, în timpul lui Zygmunt al III-lea, un singur steag de husari a trecut prin săbii şi copite această brigadă vestgotlandeză în care slujeau acum mai mult nemţii.

Cele două brigăzi smalandeze erau conduse de Irwin, zis Ciungul, fiindcă odinioară îşi pierduse mâna dreaptă apărând flamura, dar care avea atâta putere în stânga, încât reteza dintr-o lovitură capul unui cal; era un războinic mohorât care îndrăgea numai războiul şi vărsarea de sânge, aspru şi cu sine şi cu oştenii. În timp ce alte căpetenii se preschimbau în iureşul luptelor neîntrerupte în oameni de meserie care iubeau războiul pentru război, el rămânea acelaşi fanatic şi ucidea oamenii psalmodiind litanii cucernice.

Brigada vestmanlandeză se afla sub conducerea lui Drakenborg, iar cea hëlsingeză, alcătuită din puşcaşi vestiţi în lumea întreagă, sub conducerea lui Gustav Oxenstierna, rudă a cunoscutului cancelar, un luptător tânăr care făgăduia mult. Peste cea estgotlandeză poruncea Fersen, iar cele din Närke şi Värmland erau călăuzite de însuşi Wittemberg, care era totodată şi căpetenia întregii oştiri.

Şaptezeci şi două de tunuri lăsau dâre adânci prin lunca jilavă, iar oşteni erau cu toţii şaptesprezece mii, jefuitori care prădaseră toată ţara nemţească, iar în luptă erau atât de îndemânateci, încât dintre pedestraşi numai gărzile regale franţuzeşti cu greu puteau să le stea alături. Înapoia polcurilor veneau carele de povară şi corturile, iar oştenii înaintau în formaţie gata de luptă în fiecare clipă.

O pădure de suliţe se înălţa peste masa de capete, coifuri şi chipie, iar în această mulţime care tălăzuia spre hotarul polonez se aflau flamurile mari, albastre cu crucile albe la mijloc.

Cu fiecare zi ce trecea, depărtarea care despărţea cele două oştiri se micşora tot mai mult.

Până când, în ziua de 21 iulie, polcurile suedeze văzură pentru întâia oară stâlpul de hotar al Republicii în pădurea de lângă Heinrichsdorf. La vederea lui, toată oastea izbucni în strigăte puternice, răsunară trâmbiţele, chimvalele şi darabanele şi toate flamurile fluturară în vânt. Wittemberg ieşi înainte însoţit de alaiul strălucit al căpeteniilor şi toate polcurile trecură prin faţa lui prezentând armele, călărimea cu spadele scoase, iar tunurile cu fitilurile aprinse. Era ceasul amiezii şi vremea se aşezase de minune. Aerul de pădure mirosea a răşină.

Drumul cenuşiu, scăldat în razele soarelui, pe care apucau steagurile suedeze la marginea pădurii Heinrichsdorf, se pierdea în zarea orizontului. Când oştile ieşeau din pădure, li se dezvăluia privirilor o ţară veselă, zâmbitoare, lucind de lanurile grâielor gălbui, presărată ici şi colo de crângurile de stejari şi de verdeaţa luncilor. Din loc în loc, din pâlcurile de copaci, dincolo de dumbrăvi, hăt departe, se înălţau spre cer trâmbe de fum; pe păşuni se zăreau păscând turmele de vite. Acolo unde se vedeau lucind pânzele apelor revărsate, prin lunci, se plimbau liniştite berzele.

Pacea şi dulceaţa hălăduiau pretutindeni în această ţară în care curgeau râuri de lapte şi miere. Se lărgea parcă tot mai mult şi îşi întindea braţele spre oştire, ca şi când n-ar fi întâmpinat nişte năvălitori, ci oaspeţi care veneau în numele Domnului.

La această privelişte, un nou strigăt se smulse din piepturile oştenilor, mai ales dintr-ale suedezilor obişnuiţi cu natura zgârcită şi sălbatică din ţara lor. Inimile acestor oameni prădalnici şi săraci tresăltau de dorinţa de a pune mâna pe comorile şi belşugul la care priveau, înflăcărarea cuprinse rândurile.

Dar aceşti oşteni, căliţi în focul războiului de treizeci de ani, nu se aşteptau ca lucrul să fie prea uşor, întrucât ţara era locuită de o naţie numeroasă şi vitează, care ştia s-o apere. Suedezii îşi aduceau bine aminte de măcelul înfricoşător de la Kircholm, unde trei mii de călăreţi conduşi de Chodkiewicz zdrobiseră optsprezece mii de oşteni de mâna întâi. Prin aşezările din Vestgotland, Sma-land sau Dalekarlia se vorbea despre aceşti oşteni înaripaţi ca despre uriaşii din saga81. Şi mai proaspătă era amintirea luptelor cu Gustav Adolf, pentru că oamenii care luaseră parte la ele mai trăiau şi acum. Înainte ca acel vultur scandinav să zboare peste toată ţara nemţească îşi rupsese ghearele în două rânduri de polcurile lui Koniecpolski.

În inimile suedezilor bucuria se împletea cu anume teamă, de care nu era scutită nici marea căpetenie, Wittemberg. Se uita la polcurile de pedestraşi şi raitieri care treceau, cum se uită păstorul la turma lui; apoi se întoarse spre un om gras care purta pălărie cu pană şi perucă gălbuie ce-i cădea până pe umeri:

Domnia ta mă încredinţezi, îi spuse, că voi putea răzbi oştile de la Ujście numai cu forţele pe care le am?

Omul cu peruca gălbuie zâmbi şi răspunse;

Domnia ta, poţi să ai încredere deplini în vorbele mele, sunt gata să-mi pui capul zălog pentru ele. Dacă la Ujście s-ar afla oşteni de meserie şi ar avea pe vreunul dintre hatmani, atunci te-aş sfătui cel dintâi să nu te grăbeşti şi să aştepţi până când vine măria sa regele cu toată oştirea. Dar împotriva şleahticilor şi a magnaţilor din Wielkopolska, forţele noastre sunt prea destule.

Şi n-o să primească niscaiva ajutoare?

N-o să primească, din două pricini: mai întâi pentru că toate oştile, care şi aşa nu-s prea multe, sunt prinse în Lituania şi Ucraina, iar în al doilea rând, pentru că la Varşovia regele Jan Kazimierz, cancelarii şi senatul nu vror să creadă că măria sa regele Carol Gustav va porni războiul în pofida armistiţiului, a ultimelor solii şi a dorinţei de a negocia. Sunt încredinţaţi că pacea va fi hotărâtă în ultima clipă… ha! ha! …

Omul cel burduhănos îşi scoase pălăria, îşi şterse faţa roşie de sudoare şi adăugă:

Trubecki şi Dolgoruki în Lituania, Chmielnicki în Ucraina, iar noi intrăm în Wielkopolska… Iată unde a dus domnia lui Jan Kazimierz!

Wittemberg se uită la el cu o privire ciudată şi-l întrebă:

Şi domnia ta te bucuri?

Mă bucur, fiindcă nedreptăţile şi nevinovăţia mea vor fi răzbunate; pe de altă parte, acum văd limpede că sabia domniei tale şi sfaturile mele vor pune această nouă coroană, cea mai frumoasă coroană din lume, pe capul lui Carol Gustav.

Wittemberg privi în depărtare peste păduri şi dumbrăvi, peste smârcuri şi lanurile de grâie şi după câteva clipe adăugă:

Aşa-i! E o ţară minunată şi mănoasă… Domnia ta poţi să fii sigur că după război, Măria Sa nu va încredinţa altuia stăpânirea acestor pământuri.

Omul cel gras îşi scoase iarăşi pălăria.

Nici eu nu-mi doresc alt stăpân, mai spuse, înălţându-şi ochii spre cer.

Dar cerul era senin şi luminos; nici un trăsnet nu căzu să prefacă în pulbere pe trădătorul care, aici, la hotarul Wielkopolskăi, îşi dădea ţara şi aşa vlăguită de două războaie în puterea vrăjmaşului.

Fiindcă omul care vorbea cu Wittemberg era Hieronim Radziejowski, fostul vicecancelar al coroanei, acum vândut suedezilor împotriva Republicii.

O vreme rămaseră tăcuţi, în acest timp, ultimele două brigăzi, cea din Närke şi cea din Värmland, trecură hotarul, în urma lor începură să înainteze tunurile; trâmbiţele răsunau mereu, iar duruitul darabanelor şi răpăiala chimvalelor acopereau paşii oştenilor şi umpleau pădurea cu ecouri ameninţătoare. În sfârşit, porni şi alaiul căpeteniilor. Radziejowski călărea lângă Wittemberg.

Oxenstierna nu se vede, zise Wittemberg, mă tem să nu i se fi întâmplat ceva. Nu ştiu dacă a fost bun sfatul de a-l trimite ca trâmbiţaş cu scrisori la Ujście.

A fost bun, răspunse Radziejowski, fiindcă va cerceta tabăra, îi va vedea pe conducători şi va înţelege în ce ape se scaldă cei de acolo, iar asta nu putea s-o facă un oştean de rând.

Şi dacă-l recunosc?

Numai jupân Rej îl cunoaşte, iar el e de-al nostru. De altfel, chiar dacă va fi recunoscut, nu-i vor face nici un rău, din contră, o să-i dea însoţitori pentru drum şi o să-l răsplătească… Eu îi cunosc pe polonezi şi ştiu că sunt în stare de orice, numai să nu se facă de ocară în faţa străinilor. Ne străduim din răsputeri, ca să ne laude străinii… Domnia ta poţi să fii liniştit în privinţa lui Oxenstierna, nu i se va clinti nici un fir de păr din cap. Nu se vede, pentru că n-avea când să se întoarcă.

Domnia ta cum crezi, scrisorile noastre vor avea vreun rezultat?

Radziejowski izbucni în râs.

Dacă domnia ta îmi îngădui să fiu prooroc, am să-ţi spun ce o să se întâmple. Voievodul de Poznań e un om învăţat şi cu purtări alese, aşa că va răspunde cu toată cuviinţa la scrisori; dar pentru că-i place tare mult să treacă în ochii tuturor drept un roman, răspunsul lui va fi şi el la fel; va spune la început că mai bine îşi varsă ultima picătură de sânge, decât să se predea, că preferă moartea în locul ruşinii, iar dragostea pe care o nutreşte pentru ţară îi porunceşte să-şi dea viaţa pentru ea.

Radziejowski începu să râdă şi mai tare, iar chipul aspru al lui Wittemberg se lumină.

Domnia ta nu crezi că e gata să facă aşa cum scrie? întrebă.

El? răspunse Radziejowski. E adevărat că iubeşte Republica, dar asta o face cu cerneală. Şi pentru că nu e o hrană prea bună, dragostea îi este şi mai slabă decât măscăriciul, care-l ajută la alcătuirea stihurilor. Sunt sigur că după refuzul lui, vrednic de un roman, vor urma urări de sănătate şi belşug, dorinţa de a ne sluji şi, la urmă, rugămintea de a-i cruţa moşiile şi rudele, lucru pentru care ne va fi mulţumitor împreună cu toate rubedeniile lui.

Şi care va fi până la urmă folosul scrisorilor noastre?

Curajul le va pieri cu totul, jupânii senatori vor începe negocierile cu noi şi toată Wielkopolska o vom cuceri cu câteva împuşcături, şi acelea trase în vânt.

De-ai fi domnia ta un prooroc adevărat…

Sunt sigur că aşa se vor petrece lucrurile, fiindcă îi cunosc pe aceşti oameni; am prieteni şi sprijinitori în toată ţara şi ştiu ce-mi rămâne de făcut… Nedreptatea pe care mi-a făcut-o Jan Kazimierz şi dragostea pentru Carol Gustav stau chezăşie că nu mă voi da în lături de la nimic. Oamenii de pe la noi se îngrijesc acum mai mult de averile lor, decât de păstrarea hotarelor Republicii. Toate pământurile prin care vom trece sunt ale neamurilor Opaliński, Czarnkowski, Grudziński şi pentru că ei sunt cei care stau la Ujście, se vor arăta cu atât mai dornici să negocieze, şi mai ascultători. Cât despre şleahtici, e de-ajuns să li se făgăduiască dreptul de a trăncăni la adunări şi vor urma şi ei pilda voievozilor.

Cunoscând ţara şi oamenii, domnia ta aduci foloase nepreţuite Măriei sale, care vor fi răsplătite după cuviinţă. Din cele ce-mi spui domnia ta, văd că pot să socotesc aceste pământuri ca şi ale noastre.

Poţi, domnia ta, poţi! repetă îndatoritor Radziejowski de câteva ori.

Iau ţara în stăpânire, aşadar, în numele Măriei sale Carol Gustav, răspunse Wittemberg cu seriozitate.

În timp ce oştile suedeze începeau să cotropească Wielkopolska dincolo de Heinrichsdorf, mai înainte, pentru că cele ce urmează se petreceau în ziua de 18 iulie, sosi în tabăra poloneză un trâmbiţaş suedez cu scrisori de la Radziejowski şi de la Wittemberg către voievozi.

Jupân Władysław Skoraszewski îl conduse el însuşi la voievodul de Poznań printre şleahticii care căscau gura curioşi la „primul suedez”, admirându-i făptura impunătoare, chipul bărbătesc, mustaţa bălaie, pieptănată ca o perie lată în sus şi înfăţişarea de adevărat stăpân. Mulţimea îl însoţi până la voievod, cunoscuţii se chemau unii pe alţii, şi-l arătau cu degetul; râseră puţin de încălţările cu carâmbi înalţi, peste genunchi şi de rapiera lungă şi dreaptă ce-i atârna de o eşarfă brodată din belşug cu argint, pe care o asemuiră cu o frigare. Suedezul se uita şi el cu priviri lacome de sub pălăria cu boruri late, de parcă vroia să cerceteze tabăra şi să-şi dea seama de numărul oştenilor; privea la mulţimea de şleahtici, ale căror veşminte se vede că-i erau necunoscute.

În cele din urmă, îl înfăţişară voievodului, la care se adunaseră toţi dregătorii aflaţi în tabără.

Scrisorile fură citite numaidecât şi începu sfatul, după ce voievodul îl lăsă pe trâmbiţaş în seama curtenilor săi să-i arate cinstirea cuvenită unui oştean; de la curteni îl preluară şleahticii şi, minunându-se de el ca de un lucru nemaivăzut, începură să bea vârtos împreună.

Jupân Skoraszewski îl cercetă şi el cu luare-aminte, şi se întări în bănuiala că-i vreo căpetenie care se da drept trâmbiţaş; seara se duse să-i împărtăşească voievodului presupunerea lui, dar acesta îi răspunse că lucrul n-are nici o însemnătate şi nu-i îngădui să-l oprească.

Poate să fie însuşi Wittemberg, zise, a venit ca trimis şi se cuvine să plece fără vătămare… Voi porunci să i se dea şi zece ducaţi pentru drum.

În acest timp, trâmbiţaşul sporovăia într-o nemţească stricată ca acei dintre şleahtici care, având legături cu oraşele prusiene, înţelegeau această limbă, şi le povestea despre izbânzile lui Wittemberg în diferite ţări, despre oştile care veneau spre Ujście şi îndeosebi despre tunurile, nemaipomenite, în faţa cărora nici vorbă nu putea fi de împotrivire. Şleahticii se speriară de-a binelea şi tot felul de veşti, care de care mai neadevărate, începură să se răspândească prin tabără.

În noaptea aceea, aproape nimeni nu închise ochii la Ujście, mai întâi fiindcă pe la miezul nopţii sosiră oamenii care până acum stătuseră în taberele de la Pila şi Wieleń. Dregătorii se sfătuiră asupra răspunsului până în faptul zilei, iar şleahticii îşi petrecură vremea tăifăsuind despre puterea suedeză.

Cu o curiozitate nestăpânită, îl întrebau pe trâmbiţaş despre căpetenii, oştire, arme şi felul de a lupta, trecându-şi din gură în gură răspunsurile lui. Apropierea pâlcurilor suedeze făcea să crească însemnătatea oricăror amănunte, dar lămuririle primite nu erau de natură să stârnească înflăcărarea.

În zori sosi jupân Stanisław Skrzetuski cu ştirea că suedezii sunt la Wałcz, la o zi de marş de tabăra polonă. Se iscă numaidecât o vânzoleală grozavă; slujitorii plecaseră cu cea mai mare parte din cai pe păşunile din luncă, aşa că trimiseră degrabă după ei. Oştenii din fiecare judeţ încălecau şi se împărţeau în steaguri. Pentru oştenii fără experienţă cea mai trudnică era clipa dinaintea bătăliei. Înainte ca rotmiştrii să impună cât de cât ordinea, multă vreme domni o învălmăşeală cumplită.

Nu se mai auzeau nici poruncile, nici trâmbiţele, răsunau doar glasuri care se strigau din toate părţile: „Jane! Pietrze! Onufry! Vin-aici! … Trăsni-te-ar! Adu caii! … Unde-s slujitorii mei? … Jane! Pietrze!” Dacă în asemenea clipe ar fi răsunat o singură bubuitură de tun, învălmăşeala s-ar fi schimbat lesne în panică.

Judeţele se aşezară totuşi cu încetul în formaţie. Înclinaţia războinică înnăscută a şleahticilor împlinea într-o măsură lipsa de experienţă; aproape de amiază tabăra oferea o privelişte destul de impunătoare. Pedestrimea se afla pe întărituri, semănând cu nişte flori în tunicile de culori felurite; fitilele aprinse fumegau, iar în afara valurilor de apărare, pe întinderea şi smârcurile ocrotite de tunuri, roiau steagurile de călărime ale judeţelor, care aşteptau în formaţie, pe cai arătoşi, al căror nechezat stârnea ecouri în pădurile din apropiere şi umplea inimile de înflăcărare.

În acest timp, voievodul de Poznań trimise înapoi pe trâmbiţaşul suedez cu scrisori de răspuns, alcătuite aproape cum prevăzuse Radziejowski, cu înflorituri măiestre şi totodată romane în asprimea lor, după care hotărî să repeadă un podghiaz82 pe malul dinspre miazănoapte al râului Noteć, ca să prindă vreo limbă vrăjmaşă.

Piotr Opaliński, voievodul de Podlasie, vărul voievodului de Poznań, avea să plece în cercetare cu dragonii săi, din care adusese la Ujście o sută cincizeci, iar rotmiştrilor Władysław Skoraszewski şi Skrzetuski li se porunci să aleagă volintiri dintre şleahtici şi să ia legătură cu vrăjmaşul.

Ieşiră dar amândoi înaintea rândurilor, bucurând ochii tuturor cu veşmintele şi înfăţişarea lor; jupân Stanisław, negricios ca un scarabeu, asemenea celor din neamul Skrzetuski, cu faţa bărbătească, ameninţătoare şi împodobită de-a curmezişul de o cicatrice rămasă de la o tăietură de paloş, cu barba ca pana corbului, răsfirată înainte; jupan Władysław, durduliu, cu mustăţile lungi şi gălbui, cu buza de jos lăsată şi ochii încercănaţi, blajin şi liniştit, semăna mai puţin cu Marte, dar avea un suflet tot atât de viteaz, plăcându-i să se scalde în focul luptelor asemenea unei salamandre, oştean care cunoştea războiul cum îşi cunoştea degetele de la mână şi de un curaj neîntrecut. Trecând prin faţa oştenilor aşezaţi într-o linie lungă, repetau mereu:

Haideţi, domniile voastre, cine vrea să meargă la suedezi? Cine-i doritor să miroasă pulberea? Haideţi, domniile voastre, cine vrea?

Străbătuseră o întindere destul de mare, dar degeaba, fiindcă din rânduri nu ieşea nimeni. Se uitau unul la altul. Erau unii care nu aveau frică de suedezi şi ar fi vrut să meargă, dar se ruşinau de ai lor. Nu puţini erau cei care-şi înghionteau vecinul cu cotul zicându-i: „Dacă te duci tu, merg şi eu.”

Rotmiştrii începeau să-şi piardă răbdarea când, deodată, pe când treceau prin faţa judeţului Gniezno, un om în haine pestriţe înainta pe un cal scund din afara rândurilor şi strigă:

Domniile voastre, eu mă fac volintir, iar voi măscărici.

Ostrożka! Ostrożka! se mirară şleahticii.

Sunt şi eu şleahtic ca oricare altul! răspunse măscăriciul.

Ptiu! Pe o sută de diavoli! strigă jupân Rosiński, ajutorul de jude83. Destul cu glumele, eu mă duc!

Şi eu! … Şi eu! se îmbulziră glasuri numeroase.

O dată se naşte şi o dată moare omul!

Mai sunt şi alţii la fel de buni ca şi tine!

Oricine poate s-o facă! Să nu se sumeţească nimeni mai sus ca alţii.

Şi aşa, cum mai înainte nu se înfăţişase nimeni, începură acum să se adune din toate judeţele, luându-se la întrecere, împiedecându-se unii de alţii şi spunându-şi vorbe repezite. Cât ai bate din palme se strânseră ca la cinci sute de cai, şi veneau mereu. Jupân Skoraszewski începu să râdă din toată inima cu râsul lui blajin şi să strige:

Ajunge, domniile voastre, sunt destui! Nu putem să plecăm cu toţii.

După care, împreună cu Skrzetuski, pregătiră oamenii şi porniră înainte.

Voievodul de Podlasie li se alătură la ieşirea din tabără.

Îi văzură ca-n palmă trecând râul Noteć, când se mai iviră de câteva ori la cotiturile drumului, apoi îi pierdură din ochi.

După scurgerea unei jumătăţi de ceas, voievodul de Poznań porunci oştenilor să se răspândească pe la corturile lor, socotind că n-are rost să-i ţină în formaţie de luptă atâta vreme cât vrăjmaşul se află la o zi de drum. Se aşezară totuşi străji numeroase; nu mai goniră caii la păşune şi se dădu poruncă aspră cum că la primul sunet de trâmbiţă vor încăleca pe cai cu toţii şi vor sta gata de luptă.

Aşteptarea şi nesiguranţa luară sfârşit, de asemenea zâzania şi certurile. După cum prevăzuse jupân Skrzetuski, apropierea vrăjmaşului îmbărbăta inimile. O primă biruinţă le-ar fi dat foarte mult curaj şi seara avu loc o întâmplare care părea să fie de bun augur.

Soarele tocmai apunea, luminând cu toată strălucirea-i orbitoare Noteć şi pădurile de dincolo de apă, când pe celălalt mal al râului se zări mai întâi un nor de praf, apoi oamenii care se mişcau în el. Ieşiră cu mic cu mare pe valurile de apărare să vadă ce fel de oaspeţi se apropiau; de la locul de strajă sosi în fugă un dragon din steagul lui jupân Grudzihski, vestind întoarcerea podghiazului.

Se întoarce podghiazul! … Se întoarce cu noroc! … Nu i-au mâncat suedezii! repetau în tabără din gură în gură.

În acest timp, trâmbele albe de praf se apropiau tot mai mult, înaintând încet, apoi oştenii trecură prin vad.

Şleahticii îi urmăreau cu mâinile streaşină la ochi, căci strălucirea soarelui era tot mai puternică şi tot văzduhul era scăldat într-o lumină aurie împurpurată.

Hei! parcă sunt mai mulţi decât când au plecat! spuse jupân Szlichtyng.

Pe viul Dumnezeu! aduc prinşi, strigă un şleahtic mai speriat, căruia nu-i venea să-şi creadă ochilor.

Aduc prinşi! Aduc prinşi! …

Erau atât de aproape, încât li se puteau desluşi feţele!

În frunte călărea jupân Skoraszewski, clătinând din cap, cum avea obiceiul, şi flecărind vesel cu Skrzetuski, iar în urma lor o ceată de călăreţi înconjura peste zece pedestraşi cu pălării rotunde pe cap. Erau într-adevăr prinşi suedezi.

La această privelişte, şleahticii nu mai putură sta locului şi ţâşniră spre ei, strigând:

Vivat Skoraszewski! Vivat Skrzetuski!

O mulţime deasă de şleahtici înconjură cât ai bate din palme podghiazul. Unii se uitau la prinşi, alţii întrebau: „Cum a fost?” Câţiva îi ameninţau pe suedezi.

E, cum îi? Ai? Aşa vă trebuie, sânge de câini! … V-a venit poftă să vă bateţi cu polonezii? Iacă, acum aveţi ce-aţi căutat!

Aduceţi-i aici! Să-i luăm în săbii! … Să-i spârcuim! …

Ei, şoldiilor, năzdrăvanilor, aţi gustat săbiile poloneze?!

Domniile voastre, nu mai strigaţi ca nişte copii, altfel o să creadă că luptaţi pentru prima dată! îi potoli Skoraszewski. E un lucru de tot obişnuit, în timpul oricărui război se iau prinşi.

Volintirii care fuseseră în cercetare se uitau de sus la şleahticii care-i năpădeau cu întrebări:

Ei, s-au lăsat uşor? Aţi năduşit bine? Ştiu să se bată?

Sunt flăcăi inimoşi, răspunse jupân Rosiński, şi s-au apărat cu vrednicie, dar nu sunt nici ei de fier şi sabia poate să-i taie.

Aşa-i că nu v-au putut ţine piept?

N-au fost în stare să ne oprească avântul.

Îi auziţi ce spun, domniile voastre: că n-au putut să le oprească avântul! … Păi cum? … Avântul e temelia! …

Să ţineţi minte, cu avânt! … E mijlocul cel mai bun împotriva suedezului!

Dacă şleahticilor fremătând de bucurie li s-ar fi poruncit în această clipă să se repeadă asupra duşmanului, fără îndoială că nu le-ar fi lipsit avântul, dar duşmanul nu se vedea încă. Abia după ce se lăsase noaptea adâncă, înaintea întăriturilor răsună glasul trâmbiţei. Venea al doilea trâmbiţaş cu scrisoare de la Wittemberg, în care poruncea şleahticilor să se predea. Aflând despre ce e vorba, oştenii se năpustiră să-l ciopârţească pe trimis, dar voievozii luară scrisoarea şi plecară să chibzuiască, deşi cele scrise arătau multă obrăznicie.

Căpetenia suedeză pretindea că regele Carol Gustav îşi trimite oştile rudei sale Jan Kazimierz ca ajutor împotriva cazacilor, de aceea Wielkopolska trebuie să se predea fără împotrivire. Citind scrisoarea, jupân Grudziński nu mai putu să-şi stăpânească mânia şi izbi cu pumnul în masă, dar voievodul de Poznań îl domoli pe dată, întrebându-l:

Domnia ta crezi într-o izbândă? … Câte zile ne putem apăra? … Vrei oare să-ţi iei răspunderea pentru atâta sânge de şleahtici care poate fi vărsat mâine? …

După ce chibzuiră îndelung, hotărâră să nu răspundă nimic şi să mai aştepte, să vadă ce se va întâmpla. Aşteptarea nu dură prea mult. Sâmbătă, la 24 iulie, străjile dădură de ştire că toată oştirea suedeză apăruse în faţa Piłei. Tabăra vuia ca un stup înaintea roitului.

Şleahticii încălecau, iar voievozii alergau printre rânduri, împărţind porunci care se băteau cap în cap, până când jupân Władysław luă totul în mână şi, după ce impuse ordinea, plecă în fruntea câtorva sute de volintiri să încerce lupta de harţ dincolo de râu şi să obişnuiască oamenii cu vederea vrăjmaşului.

Călăreţii mergeau cu plăcere, fiindcă harţul era alcătuit de regulă din lupte între grupuri nu prea mari sau în doi, iar de asemenea lupte şleahta, deprinsă cu mânuirea sabiei, nu se temea deloc. Trecură deci prin vad şi se opriră înaintea vrăjmaşului care se apropia din ce în ce mai mult şi înnegrea linia orizontului ca o pădure ce ieşea parcă treptat din pământ. Polcurile de călărime şi pedestraşi se răsfirau, cuprinzând întinderi tot mai mari.

Şleahticii se aşteptau ca hărţaşii raitieri să se năpustească spre ei dintr-o clipă în alta, dar deocamdată nu se vedeau. În schimb, pe înălţimile aflate la o depărtare de câteva sute de paşi, se opriră cete nu prea mari de oameni şi cai şi începură să umble de colo-colo, ceea ce văzând jupân Skoraszewski porunci fără întârziere:

Stânga-mprejur!

Porunca mai răsuna încă în aer, când pe înălţimi înfloriră fâşii albe de fum şi parcă un stol de păsări îşi luă zborul şuierând spre şleahtici, apoi bubuiturile cutremurară văzduhul şi în acelaşi timp se auziră ţipetele şi gemetele câtorva răniţi.

Stai! strigă jupân Władysław.

Păsările zburară a doua şi a treia oară şi şuieratul lor fu iarăşi întovărăşit de gemete. Şleahticii nu mai ascultau poruncile căpeteniei, dimpotrivă, se retrăgeau cât puteau mai repede, strigând şi implorând ajutorul lui Dumnezeu, astfel că detaşamentul se împrăştie cât ai clipi din ochi pe câmpie şi porni în galop spre tabără. Jupân Skoraszewski blestema, dar nu mai ajuta la nimic.

Alungându-i atât de uşor pe hărţaşi, Wittemberg înainta mai departe până ajunse la Ujście, unde se opri înaintea şanţurilor apărate de şleahticii din Kalisz. Tunurile poloneze începură să tragă în aceeaşi clipă, dar cele suedeze nu răspunseră. Fumurile se alcătuiau în fâşii lungi în văzduhul tihnit şi luminos, întinzându-se între cele două oşti, iar prin arcurile goale dintre ele şleahticii vedeau polcurile suedeze, pedestraşi şi călărime, care se desfăşurau într-o linişte înfricoşătoare, sigure parcă de izbândă.

Pe coline se aduceau tunurile, se săpau şanţuri, într-un cuvânt, duşmanul se pregătea fără să ia în seamă câtuşi de puţin ghiulelele care, neajungând până la el, doar împroşcau pe săpători cu nisip şi pământ.

Stanisław Skrzetuski ieşi încă o dată cu două steaguri de kaliszeni, vrând să-i sperie pe suedezi printr-o năvală îndrăzneaţă, dar oştenii mergeau fără tragere de inimă, astfel că se răsfirară îndată fără nici o rânduială, căci dacă cei mai curajoşi îşi mânau caii înainte, fricoşii îi struneau dinadins. După o luptă scurtă, cele două polcuri de raitieri trimise de Wittemberg alungară pe şleahtici şi-i goniră până aproape de întărituri.

Între timp, se lăsă înserarea şi întrerupse această luptă fără sânge.

Cu toate acestea, tunurile continuară să tragă până noaptea târziu, când bubuiturile încetară, dar în tabăra polonă izbucni zarva, de se auzea de pe celălalt mal al râului Noteć. Mai întâi din pricină că, folosindu-se de întuneric, câteva sute de şleahtici încercară să se furişeze afară din tabără. Ceilalţi, văzându-i, începură să-i ameninţe, neîngăduindu-le să plece. Săbiile ieşiră din teacă. Cuvintele: „Sau toţi, sau niciunul!” zburară iarăşi din gură în gură. Cu fiecare clipă care trecea, creştea primejdia de a o lua cu toţii la sănătoasa. Nemulţumirea împotriva căpeteniilor irumpse: „Ne-au trimis împotriva tunurilor cu burţile goale! strigau şleahticii.

Erau furioşi şi pe Wittemberg care nu respectase regula războiului de a trimite hărţaşi împotriva hărţaşilor, ci poruncise pe neaşteptate să tragă cu tunurile în ei. „Fiecare se poartă cum îi e mai bine, se spunea, dar sunt nişte sălbatici aceia care nu răspund cinstit la chemarea la luptă.” Unii se tânguiau deznădăjduiţi în auzul tuturor: „O să ne scoată din întărituri, cum scoţi bursucul din vizuină”, spuneau aceştia. „Tabăra nu e întocmită bine, şanţurile sunt prost aşezate, locul nu e potrivit pentru apărare.” Din când în când se auzeau glasuri: „Fraţilor şleahtici! Scape cine poate!” Iar altele strigau: „Trădare! trădare!”.

Era o noapte înfricoşătoare; învălmăşeala şi delăsarea creşteau cu fiecare clipă; nimeni nu mai asculta poruncile. Voievozii îşi pierduseră capul şi nici măcar nu mai încercau să impună ordinea. Nătângia lor şi a şleahticilor era limpede. În această noapte, Wittemberg ar fi putut să cucerească tabăra cu cea mai mare uşurinţă printr-un atac făţiş.

Se revărsară zorile.

Ziua se înălţă palidă, înnourată, şi lumină adunătura învălmăşită de oameni descurajaţi care se văicăreau în fel şi chip; cei mai mulţi erau ameţiţi de băutură, pregătiţi mai degrabă pentru ruşine, decât pentru luptă. Colac peste pupăză, în timpul nopţii suedezii trecuseră râul la Dziebdw şi împresuraseră tabăra.

Spre partea aceea nu erau şanţuri deloc şi n-aveau cum să se apere. Aşa că trebuiau să ridice întărituri fără întârziere. Skoraszewski şi Skrzetuski se rugau de ei să se apuce de treabă, dar nu mai vroia nimeni să ştie de nimic.

Căpeteniile şi şleahticii aveau pe buze un singur cuvânt: „să negocieze!” Trimiseră soli. Drept răspuns, din tabăra suedeză sosi un alai strălucit în frunte cu Radziejowski şi ghinărarul Wirtz, amândoi cu ramuri verzi în mâini.

Se îndreptau spre casa în care se afla voievodul de Poznań, dar pe drum Radziejowski se oprea printre mulţimile de şleahtici, le trimitea închinăciuni cu ramura verde şi cu pălăria, zâmbea, dădea bineţe cunoscuţilor şi spunea cu glas tare:

Domniile voastre, fraţilor! Nu vă temeţi! Nu venim ca duşmani. Numai de voi atârnă, ca să nu mai curgă nici o picătură de sânge. Dacă în locul tiranului care vă lipseşte de slobozeniile voastre şi se gândeşte la absolutum dominium, care a dus ţara de râpă, dacă în locul lui, repet, vreţi un stăpân bun, minunat, un războinic cu o faimă atât de uriaşă, încât la auzul numelui său o vor lua la sănătoasa toţi vrăjmaşii Republicii, atunci puneţi-vă sub oblăduirea luminăţiei sale regele Carol Gustav… Domniile voastre, fraţii mei dragi! Aduc cu mine chezăşia tuturor drepturilor voastre, a libertăţii şi religiei voastre! Măria sa regele Suediei făgăduieşte să înăbuşe răzvrătirea cazacilor, să sfârşească războiul din Lituania şi numai el e în stare să facă aceasta. Dacă nu vă e milă de voi, milostiviţi-vă de ţara năpăstuită.

Aici glasul trădătorului începu să tremure, ca şi când ar fi fost înecat de lacrimi. Şleahticii ascultau uimiţi, unde şi unde câte un glas striga: „Vivat Radziejowski, vicecancelarul nostru!”, iar el mergea mai departe şi iarăşi se închina mulţimii şi iarăşi se auzea glasu-i gros: „Domniile voastre, fraţilor!” Până când împreună cu Wirtz şi toată suita, dispărură în casa voievodului de Poznań.

Şleahticii se îngrămădiră atât de mulţi înaintea casei, încât semănau cu o mare de capete; presimţeau şi înţelegeau cu toţii că în această casă se hotărăşte nu numai soarta lor, ci a ţării întregi. Slujitorii voievodului ieşiră îmbrăcaţi în straie purpurii şi începură să poftească înăuntru pe cei mai de vază. Aceştia se grăbiră să intre şi odată cu ei se strecurară şi câţiva mai puţin însemnaţi; ceilalţi rămaseră în faţa uşii, se îmbulziră pe la ferestre sau îşi lipiră urechea de perete.

Domnea o linişte adâncă. Cei care stăteau mai aproape de ferestre auzeau din când în când murmurul glasurilor din încăpere, ecouri de ceartă şi vorbe repezite… Ceasurile se scurgeau unul după altul şi sfatul nu se mai sfârşea.

Deodată, uşa de la intrare se deschise trântită de perete şi jupân Władysław Skoraszewski ieşi în fugă.

Cei de faţă se dădură înapoi înfricoşaţi.

Omul acesta, de obicei atât de liniştit şi de blând despre care se spunea că e bun de pus pe rană, arăta îngrozitor. Avea ochii roşii, privirea rătăcită, straiele desfăcute la piept; se luase cu amândouă mâinile de păr şi, căzând ca trăsnetul printre şleahtici, strigă cu glas de spaimă:

Trădare! Nelegiuire! Ruşine! Acum suntem suedezi, nu mai ţinem de Polonia! În această casă o ucid pe mama noastră!

Apoi începu să plângă în hohote, spasmodic, şi să-şi smulgă părul din cap, ca un om care-şi pierde minţile. O tăcere de mormânt se aşternuse împrejur. Un simţământ înfiorător, nedesluşit, puse stăpânire pe toate inimile.

Iar Skoraszewski începu deodată să alerge printre şleahtici şi să strige cu glasul deznădejdii:

La arme! La arme, cine crede-n Dumnezeu! La arme, domniile voastre, la arme!

În mulţime se auziră murmure, şoapte de o clipă, întrerupte deodată, asemenea primelor rafale de vânt dinaintea furtunii. Inimile şi cugetele tuturor încremeniră în îndoială, în timp ce glasul tragic striga mereu:

La arme! La arme!

Curând i se alăturară încă două, al lui Piotr Skoraszewski şi al lui Skrzetuski, urmate îndată de Kłodziński, un rotmistru viteaz din ţinutul Poznań.

Tot mai mulţi erau şleahticii care se strângeau în jurul lor. Se iscă un murmur ameninţător, flăcări de mânie brăzdau feţele şi ţâşneau din priviri, zăngăniră săbiile. Władysław Skoraszewski îşi stăpâni deznădejdea şi începu să vorbească, arătând spre casa în care se ţinea sfatul:

Auziţi, domniile voastre, ei vând ţara acolo, ca nişte iude, şi o ruşinează! Aflaţi că acum nu mai suntem Republică. Nu le-a ajuns că au dat totul vrăjmaşului, pe domniile voastre, tabăra, oştirea, tunurile. Trăsni-i-ar! Dar au mai şi iscălit în numele lor şi al domniilor voastre că ne lepădăm de legătura cu Polonia, ne lepădăm de rege, toată Wielkopolska, oraşele întărite şi noi toţi vom fi pe veci ai Suediei. Se întâmplă uneori ca oştenii să se predea, dar cine are dreptul să se lepede de această ţară şi de rege?! Cine are dreptul să rupă un ţinut întreg, să se înhăiteze cu străinii, să intre în altă naţie şi să se lepede de propriu-i sânge?! Domniile voastre, asta e trădare, ruşine, nelegiuire, parricidum! Scăpaţi ţara, fraţilor! Pentru numele lui Dumnezeu, cine-i şleahtic şi cinstit, să sară în ajutorul mamei noastre! Să ne dăm viaţa, să ne vărsăm sângele pentru ea! Să nu îngăduim să fim suedezi, să nu îngăduim, să nu îngăduim! … Mai bine să nu se fi născut acela care-şi cruţă sângele acum! … Să scăpăm Republica!

Trădare! strigară câteva zeci de glasuri. Trădare! Să-i tăiem!

Cine-i cinstit, să vie cu noi! răcni Skrzetuski.

Pe suedezi! La moarte! adăugă Kłodziński.

Şi porniră mai departe prin tabără, îndemnându-i: „Veniţi cu noi! Strângeţi-vă în jurul nostru! Trădare!” În urma lor se adunaseră câteva sute de şleahtici cu săbiile trase.

Cei mai mulţi însă rămaseră pe loc, iar din cei care plecaseră, câte unul, văzând că sunt prea puţini, se răzgândea şi se întorcea înapoi.

În acest timp, uşa casei în care se ţinea sfatul se deschise iarăşi şi în prag se arătă voievodul de Poznań, Krzysztof Opaliński, avându-i la dreapta pe ghinărarul Wirtz şi la stânga pe Radziejowski. În urma lor veneau Andrzej Karol Grudziński, voievodul de Kalisz, Maksymilian Miaskowski, castelanul de Krzywin, Paweł Gębicki, castelanul de Międzyrzecze şi Andrzej Słupecki.

Krzysztof Opaliński avea în mână un sul de hârtie, de care atârnau peceţile; ţinea capul sus, dar faţa-i era palidă şi privirea nesigură, deşi se vedea că se forţează să pară vesel. Îşi aruncă plivirea peste mulţime şi, în tăcerea de moarte, începu să vorbească cu glas apăsat, deşi puţin răguşit:

Domniile voastre! Astăzi am trecut sub oblăduirea măriei sale regele suedez. Vivat Carolus Gustavus rex!

Se aşternu tăcerea; deodată răsună un glas:

Veto84!

Voievodul îşi îndreptă privirile spre locul de unde sc auzise glasul.

Aici nu e o adunare de şleahtici, astfel că veto n-are nici un rost. Cine vrea să se împotrivească, n-are decât să se arunce asupra tunurilor suedeze îndreptate spre noi, care într-un ceas pot să schimbe tabăra în mormane de dărâmături.

Aici tăcu, iar după o clipă întrebă:

Cine a spus: veto?

Nu-i răspunse nimeni.

Voievodul cuvântă iarăşi şi mai apăsat:

Toate volniciile85 şleahtei şi ale clerului vor fi respectate, dările nu vor creşte şi vor fi strânse ca şi până acum… Nimeni nu va avea de suferit nici o strâmbătate; oştile Măriei Sale nu au dreptul să se aşeze în averile şleahticilor şi nici să ridice alte biruri decât cele pe care le luau steagurile oştilor poloneze…

Se opri şi ascultă cu luare-aminte murmurul şleahticilor de parcă vroia să-i înţeleagă însemnătatea, după care dădu din mână:

— Afară de asta, am cuvântul şi făgăduiala ghinărarului Wittemberg, în numele Măriei sale, că dacă toată ţara va urma pilda noastră, oştile suedeze vor porni îndată spre Lituania şi Ucraina şi nu vor înceta să lupte până când toate ţinuturile şi toate cetăţile nu vor fi redate Republicii. Vivat Carolus Guslavus rex!

Vivat Carolus Gustavus rex! strigară câteva sute de glasuri.

Vivat Carolus Gustavus rex! răsunară din ce în ce mai tare în toată tabăra.

În văzul tuturor, voievodul de Poznań se întoarse spre Radziejowski şi-l îmbrăţişă din toată inima şi tot aşa făcu şi cu Wirtz: după care începură să se îmbrăţişeze cu toţii. Şleahticii urmară pilda căpeteniilor şi bucuria deveni generală. Uralele erau atât de puternice, încât ecourile răsunau prin împrejurimi. Dar voievodul de Poznań îi rugă pe şleahtici să-i mai îngăduie o clipă de linişte şi spuse cu bucurie:

Domniile voastre! Ghinărarul Wittemberg ne pofteşte astăzi la ospăţ în tabăra lui, ca să consfinţim cu paharul în mână unirea frăţească pe care am încheiat-o cu un popor viteaz.

Vivat Wittemberg! Vivat! Vivat! Vivat!

Iar după aceea, adăugă voievodul, ne vom împrăştia, cu toţii pe la casele noastre şi cu ajutorul lui Dumnezeu vom începe secerişul, cu gândul că astăzi am scăpat Republica de la pieire.

Veacurile următoare ne vor da dreptate, spuse Radziejowski.

Amin! sfârşi voievodul de Poznań.

Deodată băgă de seamă că ochii tuturor privesc undeva mai sus, peste capul lui.

Se întoarse şi îşi zări măscăriciul care, ridicându-se în vârful picioarelor şi ţinându-se cu o mână de tocul uşii, scria cu cărbune pe peretele casei sfatului deasupra uşii; „Mane-Tekel-Fares86”

Cerul se acoperise de nori prevestitori de furtună.