Capitolul VI.

Ziua se ridică palidă şi lumină mormanul de ruine de la Wolmontowicze, dărâmăturile caselor şi ale acareturilor, trupurile cailor şi ale oamenilor, arse sau tăiate cu paloşele. În cenuşă, printre cărbunii care se stingeau, grupuri de oameni palizi ca ceara îşi căutau morţii sau rămăşiţele gospodăriilor. Era o zi de jale şi de blestem pentru toată Lauda. Şleahticii mai numeroşi, biruiseră într-adevăr ceata lui Kmicic, dar cu greutate şi pierderi mari. Afară de Butrymi, din care căzuseră cei mai mulţi, mai că nu era „cătun” în care văduvele să nu-şi plângă bărbaţii, părinţii pe copii sau copiii pe părinţi. Laudanienii înfrânseseră pe năvălitori cu atât mai greu, cu cât cei mai puternici dintre bărbaţi lipseau, aşa că luaseră parte la luptă numai bătrânii şi copilandrii mai răsăriţi Cu toate acestea, nu scăpase niciunul din oamenii im Kmicic. Unii îşi pierduseră viaţa la Wolmontowicze luptând cu înverşunare şi după ce fuseseră răniţi, ceilalţi fuseseră vânaţi a doua zi prin păduri şi ucişi fără milă Doar Kmicic parcă intrase în pământ. Se pierdeau în presupuneri ce să se fi întâmplat cu el? Unii ziceau că s-a întărit la Lubicz, dar se arătase îndată că nu-i adevărat: alţii credeau că a ajuns în codrul Zielonka, iar de acolo în Rogowska, unde numai Domaszewiczii erau în stare să-i afle urma. Mulţi îşi dădeau cu părerea că va fugi la Chowański46 şi se va întoarce cu cetele vrăjmaşe, dar acestea erau temeri cel puţin înainte de vreme.

În acest timp, rămăşiţele Butrymilor veniră la Wodokty, unde rămaseră ca într-o tabără. Conacul era plin de femei şi copii. Cei care nu încăpeau, plecară la Mitruny, moşie pe care jupâniţa Aleksandra o dădu în folosinţa celor care suferiseră de pe urma focului. În plus. aproape o sută de oameni înarmaţi făceau de strajă cu schimbul la Wodokty. Întrucât se aşteptau ca jupân Kmicic să nu se recunoască înfrânt şi să încerce de pe o zi pe alta s-o răpească pe jupâniţa cu puterea armelor. Până şi neamurile mai însemnate, ca Schyllingii, Sołłohubii şi alţii, trimiseseră în ajutor slujitori cazaci şi oşteni. Astfel că Wodokty arăta ca un târg care se aştepta să fie încercuit. Iar jupâniţa Aleksandra, palidă şi îndurerată, se preumbla printre oamenii înarmaţi, printre şleahtici şi femei, ascultând plânsul şi blestemele oamenilor, toate împotriva lui Kmicic, care-i frângeau inima, fiindcă ea era a doua pricină a tuturor nenorocirilor. Pentru ea venise aici acel bărbat nebun, care-i tulburase liniştea, lăsând în urmă-i amintirea însângerată, călcase în picioare legile, omorâse oamenii şi trecuse satele prin foc şi sabie, ca un păgân. Te cuprindea mirarea că un singur om putuse să facă atâtea rele, într-un timp atât de scurt, şi încă un om care nu era cu totul pierdut şi nici rău din fire. Jupâniţa Aleksandra, care-l cunoscuse mai de aproape, ştia mai bine ca oricine. O prăpastie uriaşă se deschidea între jupân Kmicic şi faptele sale. Tocmai de aceea, jupâniţa Aleksandra suferea atât de mult la gândul că omul acesta, pe care-l îndrăgise cu tot avântul sufletului ei tânăr, ar fi putut să fie altfel, că avea atâtea însuşiri care puteau face din el un cavaler vestit şi un războinic fără pereche, că în locul dispreţului şi al blestemelor, ar fi putut să dobândească respectul, dragostea şi binecuvântarea oamenilor.

Jupâniţei i se părea uneori că nenorocirea însăşi sau o putere necurată îl îndemnau la toate fărădelegile pe care le făptuia şi atunci o cuprindea o neţărmurită părere de rău pentru acest nefericit. Dragostea încă vie îi stăpânea iarăşi inima, stârnită de amintirea proaspătă a făpturii lui zvelte, a cuvintelor şi a jurămintelor de iubire.

În acest timp, sute de plângeri se adunau în oraş împotriva lui, sute de procese îl ameninţau, astfel că starostele Hlebowicz repezi slujitori înarmaţi să-l prindă pe nelegiuit.

Legea trebuia să-l pedepsească.

Cu toate acestea, de la osândă până la îndeplinirea ei era drum lung, pentru că neorânduiala se lăţea văzând cu ochii în Republică. Războiul înfricoşător nimicea ţara, apropiindu-se cu paşi sângeroşi de Samogiţia. Puternicul Radziwiłł de la Birże, singurul în stare să sprijine legea cu braţul înarmat, era prea prins de treburile publice şi mai abitir de gânduri măreţe în legătură cu propriul neam pe care vroia să-l înalţe deasupra altora, fie şi cu preţul binelui public. Alţi magnaţi se gândeau, de asemenea, mai mult la ei decât la Republică. Pentru că, încă din timpul războiului cu cazacii, începuseră să crape grinzile care ţineau în picioare clădirea puternică a Republicii.

O ţară bogată, cu mulţi locuitori şi cavaleri viteji, ajunsese pradă vecinilor, iar samavolnicia şi nesupunerea ridicau capul tot mai mult, sprijinite de puterea armelor, şi sfidau legile.

Asupriţii îşi aflau cea mai bună apărare, aproape singura, împotriva asupritorilor, în propriile săbii, astfel că întreaga Lauda, plângându-se împotriva lui Kmicic pe la tribunale, rămase pregătită multă vreme, gata să respingă violenţa prin violenţă.

Dar trecu mai bine de o lună de zile, iar despre Kmicic nu se mai auzi nimic. Oamenii începură să răsufle mai uşuraţi. Şleahticii mai răsăriţi îşi chemară înapoi slujitorii înarmaţi, pe care-i trimiseseră de strajă la Wodokty. Ceilalţi, mai mărunţi, începură şi ei să se împrăştie cu încetul pe la casele lor, dornici de muncă sau de odihnă. Pe măsură ce avântul războinic scădea odată cu scurgerea timpului, creştea şi dorinţa şleahticilor mai săraci de a lua drumul judecăţilor şi a-şi dovedi paguba împotriva celui care lipsea. Chiar dacă hotărârile tribunalelor nu puteau să-l ajungă pe Kmicic, aveau la îndemână Lubicz, moşie mare şi frumoasă, care putea răsplăti din plin pagubele suferite. Gândul judecăţii era stârnit mereu printre laudanieni de jupâniţa Aleksandra. Bătrânii din Lauda veniră de două ori la Wodokty, să se sfătuiască, iar ea nu numai că luă parte la voroava lor, dar îi şi îndrumă pe toţi, uimindu-i cu judecata potrivită şi mintea-i de-a dreptul nefemeiască, pentru care ar fi putut s-o invidieze nu puţini mânuitori ai legilor. Bătrânii laudanieni vroiau să năvălească la Lubicz şi să-l dea Butrymilor, dar jupâniţa se împotrivi cu hotărâre.

Să nu plătiţi o strâmbătate cu alta, le spuse, fiindcă atunci se va sfârşi rău şi pentru voi; nevinovăţia să rămână întreagă de partea voastră. El, ca un om avut şi cu multe rubedenii, îşi va găsi şi pe la tribunale sprijinitori, de aceea, la cel mai mic prilej, puteţi să suferiţi o nouă strâmbătate. Dreptatea voastră trebuie să fie atât de limpede, încât orice judecată, alcătuită fie şi din fraţii lui, să hotărască numai în folosul vostru. Spuneţi-le Butrymilor să nu ia nici lucruri şi nici vite, să lase Lubicz aşa cum este. Dacă le trebuie ceva, am să le dau de la Mitruny, unde sunt mai multe bunuri decât au fost vreodată la Wolmontowicze. Iar dacă jupân Kmicic se va întoarce, să-l lase şi pe el în pace, să nu-l vatăme cu nimic până se va sfârşi judecata. Ţineţi minte că numai dacă trăieşte, puteţi să-i cereţi socoteală pentru paguba voastră.

Aşa le vorbi jupâniţa cu minte aşezată, chibzuind că întârzierea poate fi şi în folosul lui jupân Andrzej, îndepărtând primejdia care-l ameninţa, iar ei îi lăudară înţelepciunea. Poate că Oleńka vroia într-adevăr să-i scape viaţa, dar şleahticii nu se împotriviră, obişnuiţi cum erau din timpuri străvechi să socotească drept literă de evanghelie tot ce ieşea din gura Billewiczilor. Astfel că Lubicz rămase neatins, şi jupân Andrzej, dacă ar fi venit, ar fi putut să stea o vreme liniştit acolo.

Dar el nu se arătă. În schimb, după vreo lună şi jumătate, veni la jupâniţă un olăcar cu o scrisoare, un străin pe care nu-l ştia nimeni. Scrisoarea era de la Kmicic alcătuită după cum urmează: „Cea mai scumpă, din toată inima iubită şi neuitată Oleńka! Oricărei fiinţe îi e dat, omului îndeosebi, oricât de neînsemnat ar fi, să se răzbune pentru nedreptăţile îndurate; când îi face cineva rău, îi plăteşte bucuros la fel. Iar că eu i-am tăiat pe şleahticii ăia înfumuraţi, Dumnezeu mi-e martor că n-am făcut-o din cruzime, ci pentru că pe tovarăşii mei – împotriva legilor lui Dumnezeu şi ale oamenilor – i-au împărtăşit cu o moarte atât de nemiloasă, de care ei n-ar fi putut avea parte niciodată nici de la cazaci, nici de la tătari. Nu tăgăduiesc că m-a împins şi o mânie aproape neomenească, dar cine se miră de mânia care-şi ia începutul din sângele vărsat al prietenului? Sufletele răposaţilor Kokosiński, Ranicki, Uhlik, Rekuć, Kulwiec şi Zend, în floarea vârstei căsăpiţi şi fără vină, mi-au înarmat braţul tocmai atunci când – îl iau martor pe Dumnezeu – mă gândeam numai la înţelegere şi prietenie cu toată şleahta din Lauda, vrând să-mi schimb întreaga viaţă după sfaturile tale dulci. Ascultând plângerile împotriva mea, nu-mi respinge apărarea şi judecă-mă cu dreptate. Acum îmi pare rău şi de oamenii din „cătun”, poate că mulţi erau nevinovaţi, dar oşteanul care-şi răzbună sângele de frate nu ştie să deosebească pe vinovaţi de cei fără de vină şi nu mai respectă pe nimeni. Deie Domnul să nu se întâmple nimic care să mă umbrească în ochii tăi. Asta-i pedeapsa cea mai grea pentru păcatele şi vinovăţia altora, pentru dreaptă mânie, fiindcă pierzându-te pe tine, adorm şi mă trezesc în deznădejde, neputând să te uit, pe tine şi dragostea ta. N-au decât să mă judece tribunalele, nenorocitul de mine, adunările n-au decât să întărească osânda, să mă arunce în temniţă, în ghearele ruşinii, să mi se despice pământul sub picioare. Am să le îndur pe toate, numai tu, pentru Dumnezeu să nu mă lepezi din inima ta! Am să fac tot ce vror, le dau Lubicz, după alungarea vrăjmaşului le dau şi moşiile din Orsza; am ruble de pradă îngropate prin păduri, să le ia şi pe astea, numai să-mi spui că-mi păstrezi credinţă, aşa cum îţi porunceşte şi bunicul răposat de pe ceea lume. Mi-ai scăpat viaţa, îndură-te şi de sufletul meu, îngăduie-mi să îndrept nedreptăţile, să-mi schimb viaţa, că-mi dau seama că dacă ai să mă părăseşti şi tu, atunci mă va părăsi şi Dumnezeu din cer, iar deznădejdea mă va împinge la fapte şi mai rele…”

Cine poate să ghicească şi să scrie câte glasuri se ridicară în sufletul Oleńkăi în apărarea lui jupân Andrzej! Dragostea zboară repede, ca sămânţa pădurii purtată de vânt, dar dacă copacul creşte în inimă, mai poate fi smuls doar odată cu ea. Billewiczówna era dintre acelea care iubesc temeinic, cu inimă curată, aşa că stropi cu lacrimi scrisoarea lui Kmicic. Dar nu putea ierta totul de la primul cuvânt. Căinţa lui Kmicic era sinceră, fireşte, dar sufletul îi rămânea sălbatic şi firea-i nestăpânită mai, mult ca sigur că nu se schimbase într-atâta după acele întâmplări, încât să se poată gândi fără teamă la ziua de mâine. Nu de vorbe era nevoie în viitor din partea lui jupân Andrzej, ci de fapte. De altminteri, cum putea să-i spună unui om care însângerase împrejurimile şi al cărui nume nu-l pomenea nimeni fără să-l blesteme pe amândouă malurile Laudei: „Vino, pentru cadavre şi pârjol, pentru sângele şi lacrimile oamenilor, îţi dau dragostea şi mâna mea”?

Aşa că-i răspunse altfel: „Ţi-am spus domniei tale că nu mai vreau să te cunosc şi să te văd şi aşa gândesc şi acum, de-ar fi să mi se sfâşie inima. Nedreptăţile, pe care domnia ta le-ai făptuit aici, nu se plătesc nici cu avere şi nici cu bani. fiindcă morţii nu mai pot fi înviaţi. Domnia ta nu ţi-ai pierdut averea, ci cinstea. Dacă şleahticii, cărora le-ai pus foc şi i-ai omorât te iartă, atunci am să te iert şi eu; dacă te primesc ei, te primesc şi eu; dacă ei îţi iau apărarea, am să le dau ascultare. Dar cum asta nu se va întâmpla niciodată, caută-ţi domnia ta fericirea în altă parte, dobândind mai întâi iertarea lui Dumnezeu, nu a oamenilor, căci de aceea ai nevoie…”

Jupâniţa Aleksandra udă cu lacrimi amare fiecare cuvânt, apoi pecetlui scrisoarea cu însemnele Billewiczilor şi i-o duse chiar ea trimisului.

— De unde eşti? întrebă, cercetând cu privirea această fiinţă ciudată, jumătate ţăran, jumătate slugă.

— Din pădure, jupâniţă.

— Unde-i stăpânul tău?

— Asta nu mi-e îngăduit să spun… Da e departe de aici; eu am mers preţ de cinci zile şi mi-am spetit iepşoara.

— Uite un taler! spuse Oleńka. Stăpânul tău nu-i bolnav cumva?

— E zdravăn ca un taur.

— Nu rabdă de foame, nu-i lipseşte ceva?

— E bogat, jupâniţa, are de toate.

— Du-te cu Dumnezeu.

— Cu plecăciune.

— Spune-i stăpânului… stai… spune-i… să-l ajute Dumnezeu…

Omul plecă, şi iarăşi începură să se scurgă zile şi săptămâni întregi fără vreo veste de la Kmicic; sosiră, în schimb, din cele publice, una mai proastă decât alta. Oastea lui Chowański înainta tot mai mult în Republică. Fără să mai socotim pământurile ucrainene, numai în Marele Principat al Lituaniei cotropise ţinuturile Połock, Smoleńsk, Witebsk, Mścisław, Mińsk şi Nowogródek; doar o parte din ţinuturile Wilno, Brześć-Litewska. Troki şi stărostia Samogiţiei mai răsuflau slobode, dar şi acestea îi aşteptau pe năvălitori de la o zi la alta.

Se vede că Republica ajunsese pe ultima treaptă a neputinţei, de vreme ce nu era în stare să stăvilească nişte forţe pe care le dispreţuise până atunci şi pe care totdeauna le biruise. E adevărat că vrăjmaşul era ajutat de răscoala lui Chmielnicki47, adevărată hidră cu o sută de capete, care izbucnea mereu nepotolită; totuşi, cu toată răscoala, cu toată vlăguirea forţelor în războaiele dinainte, şi cârmuitorii, şi slujitorii erau de părere că fie şi numai Marele Principat al Lituaniei ar fi în stare nu numai să facă faţă navalei, ci să-şi conducă steagurile biruitoare dincolo de propriile hotare. Din nefericire, gâlcevile dinăuntru împiedicau asemenea iureş, paralizând până şi sforţările celor care erau gata să-şi jertfească averile şi viaţa.

În acest timp, în pământurile încă slobode, se ascundeau mii de fugari, şleahtici sau oameni simpli din popor. Oraşele, târgurile şi satele Samogiţiei mişunau de oameni aduşi în sapă de lemn şi în pragul deznădejdii de tăvălugul războiului. Localnicii nu mai pridideau să-i adăpostească şi nici să-i hrănească de ajuns, astfel că deseori mureau de foame, mai ales cei din starea de jos; de multe ori luau cu forţa ceea ce nu li se da de bunăvoie şi din această pricină încăierările, luptele şi jafurile se înmulţeau pe zi ce trecea.

Iarna era neobişnuit de aspră. Veni în cele din urmă luna lui april, dar stratul gros de zăpadă acoperea nu numai pădurile, ci şi câmpurile descoperite. După ce rezervele de anul trecut se sfârşiră, şi altele nu mai erau, începu să bântuie foamea, sora războiului, lăţindu-şi stăpânirea din ce în ce mai mult. Cine pleca de acasă, întâlnea nu o dată trupuri omeneşti zăcând pe câmp sau pe lângă drumuri, îngheţate, sfârtecate de lupi, care se înmulţiseră peste măsură, apropiindu-se în haite întregi de satele şi aşezările şleahticilor. Urletele lor se amestecau cu strigătele care cereau îndurare, deoarece prin păduri, pe câmpuri şi împrejurul satelor licăreau noaptea bobotăile la care săracii fără căpătâi îşi dezmorţeau mâinile şi picioarele înlemnite de ger, iar când trecea cineva, alergau în urma lui şi cerşeau bani, pâine şi milă, gemând, blestemând şi ameninţând în acelaşi timp. O spaimă superstiţioasă luase în stăpânire minţile oamenilor. Mulţi vorbeau că bătăliile pierdute şi toate nenorocirile nemaipomenite până atunci erau legate de numele regelui. Aceştia lămureau cu dragă inimă că literele: J. C. R., bătute pe monede. Înseamnă nu numai: Johannes Casimirus Rex, ci şi Initium Calamitatem Regni48 Dacă în provinciile neocupate se răspândeau în voie spaima şi neorânduiala, e lesne de înţeles ce se petrecea în cele peste care trecuse călcâiul învolburat al războiului. Întreaga Republică era fără vlagă, sfâşiată de facţii, bolnavă şi cuprinsă de fierbinţeală, ca un om înainte de moarte. Se mai prevesteau de asemenea şi alte războaie cu duşmanul dinafară şi dezbinări lăuntrice. Şi temeiurile nu lipseau. Multe neamuri din Republică, luate de viforul zavistiei, se socoteau între ele asemenea unor ţărişoare vrăjmaşe, ţinuturi şi judeţe întregi alcătuind tabere potrivnice. Aşa era în Lituania, unde pizma adâncă dintre marele hatman Janusz Radziwiłł şi Gosiewski, hatmanul de câmp şi vistiernicul Marelui Principat al Lituaniei, ajunsese aproape un război pe faţă. De partea vistiernicului se afla neamul Sapieha, pentru care puterea Radziwiłłilor era demult ca sarea-n ochi. Sprijinitorii acestora îl împovărau pe marele hatman cu învinuiri grele: că, ţintind doar propria faimă, a pierdut oştirea la Szkłów şi a lăsat ţara pradă duşmanului, că nu-l interesa soarta Republicii, dorind mai mult pentru binele Radziwiłłilor să se acorde craiului nemţilor dreptul de a participa la adunările Seimului; că se gândea la coroană; că-i prigonea pe catolici…

Şi nu o dată se ajungea la bătaie între partizanii celor două facţii, chipurile fără ştirea conducătorilor care aruncau vina unul pe celălalt; la Varşovia, gâlceava lor se răsfrângea în adunările Seimului, iar aici făceau loc samavolniciei şi împiedicau împlinirea pedepsei, fiindcă cei ca Kmicic erau siguri că vor găsi ocrotire la unul din aceşti preaputernici, dacă se vor da de partea lui.

Iar în această vreme, duşmanul înainta tot mai departe, slobod şi fără nici o stavilă, lovindu-se doar ici şi colo de zidurile cetăţilor.

În asemenea împrejurări, toţi locuitorii Laudei erau nevoiţi să vegheze, mereu cu arma în mână, mai ales că hatmanii nu erau prin apropiere întrucât amândoi hârţuiau oştile duşmanului, e adevărat fără să izbândească mare lucru, dar cel puţin nu le dădeau pace, închizându-le drumul spre ţinuturile slobode. Şi Pawel Sapieha49 se împotrivea de unul singur şi se umplea de faimă. Janusz Radziwiłł, războinic iscusit, al cărui nume împrăştia groaza printre vrăjmaşi înainte de înfrângerea de la Szkłów, câştigă chiar câteva lupte mai însemnate. Gosiewski se bătea şi el sau încerca să zăgăzuiască cotropirea ţării prin negocieri; cele două căpetenii strângeau oştile din locurile de iernat şi de unde puteau, ştiind că odată cu venirea primăverii luptele vor începe din nou. Dar oşti erau puţine, vistieria goală, iar în ţinuturile ocupate şleahticii nu mai puteau fi chemaţi la oaste, fiindcă duşmanul nu o îngăduia. „Trebuia să se gândească la asta înainte de cumpăna de la Szkłów, spuneau cei care ţineau cu Gosiewski, acum e prea târziu.” Şi era într-adevăr prea târziu. Oştirea coroanei nu putea să le vină în ajutor, pentru că se afla în Ucraina în trudă grea cu Chmielnicki, Szeremet şi Buturlin.

Doar veştile despre luptele pilduitoare, care veneau din Ucraina, despre oraşele cucerite şi marşurile nemaipomenite, mai întăreau inimile descurajate îndemnând la apărare. Răsunau astfel încununate de faimă nepieritoare numele hatmanilor coroanei, alături de care se auzea tot mai des pe buzele oamenilor cel al lui Ştefan Czarniecki50, dar slava dobândită nu putea ţine loc de oşteni şi ajutor, astfel că hatmanii lituanieni se retrăgeau cu încetul, fără a înceta să se gâlcevească între ei.

În cele din urmă, Radziwiłł ajunse în Samogiţia. Odată cu el se întoarse şi liniştea prin părţile Laudei, pentru o vreme. Doar calvinii, încurajaţi de apropierea căpeteniei lor, mai ridicau capul prin oraşe prădând şi năvălind asupra bisericilor catolice, dar conducătorii diferitelor cete de volintiri şi facţii, nu se ştie ale cui, care jefuiau pe localnici sub însemnele lui Radziwiłł, Gosiewski sau ale lui Sapieha, se ascunseră prin păduri, se risipiră şi lumea răsuflă uşurată.

Şi, pentru că de la îndoială până la nădejde nu-i decât un pas, încrederea îşi făcu loc iarăşi în sufletele laudanienilor. Jupâniţa Aleksandra stătea liniştită la Wodokty. Jupân Wołodyjowski, care locuia şi acum la Pacunele, însănătoşindu-se cu încetul, răspândi vestea că în primăvară avea să vie regele cu steagurile de simbriaşi şi soarta războiului are să se schimbe numaidecât. Încurajaţi astfel, şleahticii începură să iasă cu plugurile pe câmp. Zăpada se topea văzând cu ochii, şi pe ramurile de mesteacăn se iviră primii bumbi. Apele Laudei se revărsară peste maluri. Cerul senin strălucea deasupra aşezărilor, încrederea înveseli sufletele locuitorilor.

Deodată avu loc o întâmplare care tulbură iarăşi liniştea Laudei, îndepărtă mâinile de pe brăzdare şi nu îngădui săbiilor să se acopere de rugină.