Capitolul VII

Pan Wołodyjowski, oştean priceput şi plin de faimă, deşi tânăr, se afla, cum am mai spus, la Pacunele, la Pakosz Gasztowt, patriarhul aşezării, care era socotit cel mai bogat dintre toţi şleahticii mai puţin însemnaţi din Lauda. Pe cele trei fiice măritate cu Butrymii le înzestrase cu bani destui, dându-i fiecăreia câte o sută de taleri, başca vitele şi lucrurile atât de frumoase, că nici o şlahciancă de neam mare n-avea altele mai alese. Celelalte trei jupâniţe erau încă la părinţi şi acestea îl îngrijeau pe Wołodyjowski, al cărui braţ ba se înzdrăvenea, ba îl supăra din nou când se nimereau zile de zloată. Toţi laudanienii arătau mult interes faţă de acest braţ, fiindcă îl văzuseră la treabă la Szkłów şi erau de părere că altul mai bun puteai să găseşti cu greu în toată Lituania. Aşa că-l dăruiau pe tânărul polcovnic cu cinste deosebită prin toate aşezările. Gasztowţii, Domaszewiczii, Gościewiczii şi Stakjenii, iar ca aceştia făceau toţi ceilalţi, trimiteau fără preget la Pacunele peşte, ciuperci şi vânat, fân pentru cai şi smoală pentru brişcă, astfel ca viteazului şi slujitorilor săi să nu le lipsească nimic. De câte ori se simţea fără putere, se întreceau care să se ducă la Poniewież după doftor, într-un cuvânt, se înghesuiau cu toţii să-l slujească.

Jupân Wołodyjowski era atât de mulţumit, încât cu toate că la Kiejdany putea să aibă înlesniri mai mari şi doftori cunoscuţi la îndemână, stătea la Pacunele, iar bătrânul Gasztowt era prea bucuros să-l aibă oaspete şi nu-i ieşea din voie; se simţea şi el măgulit că adăposteşte un viteaz care i-ar fi făcut cinste şi unui Radziwiłł.

După înfrângerea şi alungarea lui Kmicic, şleahticilor, care-l îndrăgiseră pe Wołodyjowski, le trecu prin cap să-l unească prin căsătorie cu jupâniţa Aleksandra.

„De ce să-i căutăm bărbat prin alte părţi! spuseră bătrânii la sfatul întrunit înadins ca să pună la calea treaba. De vreme ce vânzătorul acela şi-a pătat numele cu asemenea fapte nelegiuite, încât, dacă mai trăieşte, se cuvine să ajungă pe mâna călăului, jupâniţa trebuie să-l lepede şi ea din inimă, fiindcă aşa stă prevăzut în testament la loc aparte. S-o ia jupân Wołodyjowski. Ca ocrotitori, putem să îngăduim aceasta. Ea se va căsători cu un cavaler de vază, iar noi vom avea astfel o căpetenie destoinică şi un vecin drept.”

După ce planul fu încuviinţat de toţi, cei mai vârstnici se duseră mai întâi la Wołodyjowski, care consimţi fără să stea prea mult pe gânduri, apoi la jupâniţă, care gândindu-se şi mai puţin, se opuse cu hotărâre.

„Numai răposatul, le spuse, avea dreptul să dispună cum vrea de Lubicz, aşa că moşia nu poate să-i fie luată lui Kmicic înainte ca judecata să-l osândească la pierderea capului, iar cât priveşte căsătoria mea, nici să nu-mi mai aduceţi aminte de ea. Mi-e inima prea îndurerată, ca să mă pot gândi la una ca asta… Pe celălalt l-am lepădat din inimă, iar pe acesta să nu-l aduceţi aici, căci nu-l vreau, de-ar fi cel mai vrednic dintre toţi.”

Şleahticii nu mai avură ce spune în faţa unui refuz atât de hotărât şi se întoarseră pe la casele lor tare descumpăniţi. Jupân Wołodyjowski se îngrijoră mai puţin, iar fiicele lui Gasztowt, Terka, Maryśka şi Zonia, aproape deloc. Toate trei erau înalte şi rumeioare, cu părul ca inul, ochii ca floarea de nu-mă-uita şi umerii puternici. Pacunelencele erau vestite pentru frumuseţea lor; când se duceau mai multe la biserică, semănau cu florile de pe luncă. Iar printre pacunelence acestea erau cele mai frumoase; pe deasupra, bătrânul Gasztowt nu se zgârcise când fusese vorba să le dea o creştere aleasă. Organistul din Mitruny le învăţase să citească şi să îngâne cântece religioase, iar pe cea mai mare, pe Terka, să cânte şi la lăută. Având o inimă bună, îl îngrijeau cu multă simţire pe jupân Wołodyjowski, întrecându-se una pe alta în luare-aminte şi vrednicie. Despre Maryśka se spunea că-l are drag pe tânărul cavaler; fireşte, nu era întru totul adevărat, deoarece toate trei îl îndrăgiseră peste poate, nu numai ea. Tânărul polcovnic ţinea şi el la ele foarte mult, mai ales la Maryśka şi la Zonia, fiindcă Terkăi îi cam plăcea să se plângă prea mult de nestatornicia bărbaţilor.

De multe ori, în serile lungi de iarnă, bătrânul Gasztowt îşi sorbea miedul amestecat cu votcă şi ierburi şi pleca să se culce, iar ele se aşezau lângă vatră cu jupân Wołodyjowski: drăgălaşa Terka torcea din caier, Maryśka cea dulce scărmăna puful, iar Zonia făcea jurubiţe inul de pe fuse. Când Wołodyjowski începea să povestească despre războaiele la care luase parte sau despre minunile pe care le văzuse pe la curţile magnaţilor, lucrul încetinea cu totul, fetele se uitau la el ca la un luceafăr şi-l întrerupeau mereu cu strigăte de uimire:

— Oh! dragele mele, eu nu mai trăiesc pe lumea asta!

— La care alta:

— N-am să închid ochii toată noaptea!

Iar Wołodyjowski, pe măsură ce se înzdrăvenea şi începea să mânuiască tot mai slobod sabia, devenea tot mai vesel şi mai vorbăreţ. Într-o seară, se aşezară ca de obicei după cină lângă acoperişul înclinat al vetrei, de sub care lumina jucăuşă se răspândea în încăperea întunecată, şi începură să se hârjonească. Fetele vroiau să le povestească ceva, dar Wołodyjowski o rugă pe Terka să-i cânte la lăută.

— Cântă domnia ta! se codi ea, împingând la o parte instrumentul pe care i-l dădea jupân Wołodyjowski. Eu am de lucru. Ai umblat prin lume şi trebuie să fi învăţat multe cântece.

— Sigur că am învăţat. Astăzi fie şi aşa, cânt eu întâi şi domnia ta după mine. Că lucrul nu fuge. Dacă te-ar ruga o femeie să cânţi, nu te-ai împotrivi, dar bărbaţilor le faci totdeauna în ciudă.

— Fiindcă merită.

— Domnia ta mă dispreţuieşte şi pe mine?

— Ei, da de unde? Cântă, domnia ta!

Wołodyjowski zdrăngăni strunele lăutei. Îşi luă o înfăţişare plângăreaţă şi cântă cu glas fals:

— O, nu-i adevărat! îl întrerupse Maryśka, îmbujorându-se ca o mălină.

— E un cântec ostăşesc, spuse Wołodyjowski, pe care-l cântam în locurile de iernat, vrând să stârnim mila vreunui suflet bun.

— Eu m-aş fi înduioşat cea dintâi.

— Mulţumesc, jupâniţă. Dacă-i aşa, n-am de ce să mai cânt şi las lăuta în mâini mai vrednice ca ale mele.

De astă dată Terka nu mai respinse instrumentul, fiindcă o mişcase cântecul lui Wołodyjowski, în care, ce e drept, nu era mai multă viclenie decât adevăr, mângâie deci îndată strunele şi ţuguindu-şi buzele, începu să cânte:

Jupân Wołodyjowski se înveseli atât de tare, încât îşi puse mâinile în şolduri de bucurie şi strigă:

— Cum aşa, domnia ta? Toţi flăcăii sunt vânzători chiar şi oştenii?

Jupâniţa Terka îşi şnurui şi mai mult buzele şi răspunse cântând cu avânt sporit:

— Sunt câini şi mai răi, sunt câini şi mai răi!

— Domnia ta, nu lua seama la Terka, aşa-i ea! îl rugă Maryśka.

— Cum să nu iau, dădu răspuns Wołodyjowski, când vorbeşte atât de urât despre oamenii de arme, încât nu ştiu unde să mă mai ascund de ruşine.

— Domnia ta mă rogi să cânt şi pe urmă îţi râzi de mine, zise Terka îmbufnată.

— Eu nu te cert pentru felul cum cânţi, ci pentru cruzimea cuvintelor despre oşteni, răspunse viteazul. Cât despre cântat, trebuie să mărturisesc că nici la Varşovia n-am auzit asemenea triluire. Dacă te-ai îmbrăca în nişte pantalonaşi, ai putea să cânţi în catedrala Sfântului Ioan, în care regele şi regina îşi au un balconaş al lor.

— Şi de ce trebuie să se îmbrace în pantaloni? întrebă cea mai mică, Zonia, interesată de Varşovia şi de rege.

— Pentru că în corul de acolo nu cântă nici o fată, sunt numai bărbaţi şi copii; unii au glasul mai gros ca mugetul taurului, iar alţii mai subţire decât scârţâitul scripcii. I-am ascultat de mai multe ori când am fost acolo cu marele şi neuitatul voievod de Rutenia, la alegerea milostivului nostru rege de acum. Minuni! Adevărate minuni, pe legea mea! Sunt o mulţime de cântăreţi: e Forster, vestit pentru triluirile lui gingaşe, şi Kapuła, şi Dżan Batysta, şi Elert, cel mai bun la lăută, şi Marek, şi Milczewski care cântă foarte bine. Când toţi aceştia îşi dau drumul la glasuri în biserică, parc-ai asculta corul heruvimilor.

— Aşa-i! Aşa-i! întări Maryśka, împreunându-şi mâinile.

— Domnia ta, şi pe rege l-ai văzut, de multe ori? întrebă Zonia.

— Am vorbit cu el, cum vorbesc acum cu domnia ta. După cumpăna de la Beresteczko, mi-a luat capul în mâini. E un bărbat vrednic şi atât de milostiv, că oricine-l vede îl şi îndrăgeşte.

— Noi ţinem la el fără să-l fi văzut! … Şi coroana o poartă mereu pe cap?

— Păi cum să meargă în fiecare zi cu ea! Ar trebui să aibă un cap de fier. Coroana stă în biserică, lucru pentru care e şi mai mult cinstită, iar regele poartă o căciuliţă neagră, împodobită cu briliante care răspândesc lumină în tot palatul…

— Se spune că palatul regelui e mai frumos şi decât cel de la Kiejdany.

— Decât cel de la Kiejdany? Asta e un fleac pe lângă el. E o clădire uriaşă, toată de marmură; copaci aproape că nu se văd deloc. Pe margini are două rânduri de încăperi, una mai arătoasă decât alta. Pe pereţi o să vedeţi domniile voastre înfăţişate cu pensula felurite lupte şi biruinţe, cum sunt războaiele lui Zygmunt al III-lea51 şi ale lui Władysław; nu te mai saturi privind, fiindcă toate parcă sunt vii; mare minune că cei care se bat nu se mişcă şi nu strigă. Dar asta nu poate s-o facă nimeni, nici cel mai iscusit zugrav. Unele încăperi sunt îmbrăcate numai în aur; scaune şi laviţe acoperite cu mătase ori lamé, mese de marmură şi alabastru şi atâtea sipete, cutii şi orologii care arată timpul ziua şi noaptea, încât n-ai putea să le scrii pe toate nici pe o piele de viţel. Regele şi regina se preumblă prin acele încăperi, iar seara au teatrum sau vreo altă petrecere şi mai mare…

— Ce-i acela teatrum?

— Cum să vă spun… E un loc unde se joacă comedii şi se fac sărituri italieneşti de mirare. Încăperea e mare cât o biserică şi se sprijină pe coloane. Într-o parte stau cei care vror să se minuneze, iar în cealaltă sunt tot felul de podoabe. Unele se ridică şi se coboară, altele se învârtesc pe şuruburi în toate părţile, arătând nori şi întuneric sau o lumină plăcută; sus e cerul cu soare sau cu stele, iar jos vezi uneori iadul cel cumplit…

— Iisuse, strigară pacunelencele.

— … plin de diavoli. Alteori marea nemărginită, pe care plutesc corăbii şi sirene. Unii coboară din cer, alţii ies din pământ.

— Eu n-aş vrea să văd iadul! se sperie Zonia. Mă mir că oamenii nu fug când se uită la asemenea privelişte înfricoşătoare.

— Nu numai că nu fug, dar mai bat şi din palme de mulţumire, răspunse Wołodyjowski, pentru că toate acestea sunt prefăcute, neadevărate şi nu pier chiar dacă îţi faci semnul crucii Nu e vorba de duhuri rele, ci de iscusinţa omenească. Cu regele vin şi episcopi, şi dregători feluriţi, care se aşează apoi la ospăţ cu stăpânul înainte de culcare.

— Dar dimineaţa şi toată ziua ce fac?

— După cum îi e voia fiecăruia. Când se scoală de dimineaţă, se scaldă. Au o încăpere în care nu sunt podele, ci o adâncitură de cositor, strălucitor ca argintul, în care e apă.

— Apă în odaie… cine-a mai auzit?

— Întocmai… şi creşte sau scade după voie; poate să fie şi caldă şi rece, fiindcă sunt ţevi cu cocoşei prin care curge de amândouă felurile. Domnia ta învârteşti de cocoşel şi începe să curgă apa; poţi să şi înoţi prin încăpere ca într-o baltă… Nici un rege nu mai are un palat cum are milostivul nostru stăpân, e lucru ştiut. Solii străini spun şi ei la fel; niciunul nu domneşte peste un popor atât de vrednic, pentru că deşi sunt felurite neamuri mari pe lume, Dumnezeu n-a împodobit pe niciunul cu atâta dărnicie.

— Regele nostru e fericit! oftă Terka.

— Sigur că ar fi fericit, dacă n-ar mai fi treburile publice, dacă n-ar mai fi războaiele fără noroc care pedepsesc Republica pentru păcatele şi zavistiile noastre. Toate apasă pe umerii regelui pe care-l mai şi ceartă pentru astfel de vini în adunările Seimului. Dar ce vină are el, dacă nu vror să-l asculte? … Au venit vremuri grele peste ţară, atât de grele, cum n-au mai fost niciodată. Vrăjmaşul cel mai nemernic ne dispreţuieşte, pe noi, care nu demult l-am biruit şi pe sultanul turcilor. Aşa pedepseşte Dumnezeu îngâmfarea. Slavă Lui că acum pot să mişc braţul slobod, fiindcă e vremea să plec la luptă să-mi apăr ţara. E păcat să stai cu braţele încrucişate în asemenea împrejurări grele.

— Domnia ta să nu vorbeşti de plecare.

— Altfel nu poate fi. Mă simt bine cu domniile voastre, nici vorbă, dar cu cât mi-e mai bine, cu atât îmi e mai rău. N-au decât să se sfătuiască cei mintoşi pe la adunări, oşteanul trebuie să plece la luptă. Cât voi trăi, atât voi sluji. După moarte, Dumnezeu, care ştie ce-i în inima noastră, îi va răsplăti mai bine pe cei care slujesc Republica din dragoste pentru ea şi nu pentru foloasele proprii. Se vede însă că sunt tot mai puţini din aceştia, de aceea s-au abătut asupra noastră vremuri de cumplire.

Ochii Maryśkăi începură să se umezească, apoi se umplură de lacrimi care-i şiroiră pe obrajii rumeni.

— Domnia ta ai să pleci şi ai să uiţi, iar noi aici o să ne uscam de dor. Cine-o să ne mai apere de răufăcători?

— Am să plec, dar am să păstrez recunoştinţă. Mai rar oameni atât de săritori ca cei din Pacunele! … Domniile voastre vă temeţi şi acum de Kmicic?

— Sigur că ne temem. Mamele îşi sperie copiii cu el, cum fac cu vârcolacul.

— Ehe, nu se mai întoarce el. Şi pe urmă, chiar dacă se-ntoarce, nu mai are pe nelegiuiţii aceia cu el, care, judecând după spusele oamenilor, îl întreceau în răutate. Mai mare păcatul că un oştean atât de priceput s-a făcut de ruşine, pierzându-şi cinstea şi averea.

— Şi pe jupâniţă.

— Şi pe jupâniţă. Se spun multe lucruri bune despre ea.

— Plânge, sărmana, toată ziua…

— Hm! se miră Wołodyjowski, doar nu l-o plânge pe Kmicic?

— Cine mai ştie! răspunse Maryśka.

— Cu atât mai rău pentru ea, pentru că el nu se mai întoarce; hatmanul a trimis acasă o parte din laudanieni, aşa că acum sunt oşteni destui aici. L-ar ciopârţi îndată, fără să-l mai judece. Trebuie să ştie şi el că s-au întors laudanienii, şi nu va cuteza să se arate.

— Se pare că ai noştri vor pleca din nou, spune Terka, fiindcă li s-a îngăduit să vină acasă pentru scurtă vreme.

— E, hatmanul le-a dat drumul, pentru că vistieria e goală, răspunse Wołodyjowski. Mare nenorocire! Tocmai acum, când e mai mare nevoie de oameni, trebuie să-i trimită înapoi… Dar, noapte bună, domniile voastre, e timpul să mergeţi la culcare. Vedeţi să nu-l visaţi vreuna pe Kmicic cu paloşul de foc în mână…

Jupân Wołodyjowski se ridică de pe laviţă şi se îndreptă spre uşă, dar nu făcu decât un pas spre iatacul lui, când în tindă se auzi gălăgie, şi un glas ascuţit începu să strige de afară:

— Hei! Pe milostivul Dumnezeu! deschideţi mai repede, mai repede! …

Fetele se speriară grozav; Wołodyjowski se repezi în iatac după sabie, dar nici nu apucă să se întoarcă la ele, când Terka trase zăvorul şi un necunoscut dădu buzna înăuntru şi se aruncă la picioarele cavalerului.

— Jupâne polcovnic! … Ajutor! Jupâniţa a fost răpită! …

— Care jupâniţa?

— De la Wodokty…

— Kmicic! se minună Wołodyjowski.

— Kmicic! ţipară fetele.

— Kmicic! repetă trimisul.

— Tu cine eşti? îl întrebă Wołodyjowski.

— Vechilul de la Wodokty.

— Noi îl cunoaştem! spuse Terka, el aduce leacurile pentru domnia ta.

De după cuptor se ivi deodată bătrânul Gasztowt cu somnul în ochi; iar în uşă se arătară cei doi slujitori ai lui jupân Wołodyjowski, care auziseră larma şi veniseră într-un suflet.

— Înşeuaţi caii! porunci Wołodyjowski. Unul să dea fuga la Butrymi, iar celălalt să pună şaua pe cal!

— Pe la Butrymi am trecut eu, spuse vechilul, că sunt mai aproape de noi. Ei m-au trimis la înălţimea voastră.

— Când a fost răpită jupâniţa? întrebă Wołodyjowski.

— Acum… Acolo-i taie pe slujitori… eu am pus mâna pe un cal şi…

Bătrânul Gasztowt se şterse la ochi.

— Cum? Jupâniţa a fost răpită?

— Întocmai… Kmicic a răpit-o! răspunse Wołodyjowski. Plecăm s-o ajutăm!

Apoi să întoarse către vechil:

— Vesteşte-i şi pe Domaszewiczi, să vină cu flintele!

— Hai, şi voi, căpriţelor! se burzului pe neaşteptate bătrânul la fete: Duceţi-vă prin sat şi chemaţi şleahticii, să pună mâna pe săbii! Kmicic a răpit-o pe jupâniţă… ai? … Doamne, ai milă! Lotrul! împieliţa-tul… ai?

— Mergem şi noi, spuse Wołodyjowski, o să-i trezim mai repede. Hai, domnia ta! Caii sunt gata!

După o clipă erau călare, urmaţi de cei doi slujitori, Ogarek şi Syruć. Porniră cu toţii pe uliţa dintre aşezări, bătând pe la uşi, la ferestre şi strigând în gura mare:

— Puneţi mâna pe săbii! Săriţi! Jupâniţa de la Wodokty a fost răpită! Kmicic e aproape! …

La auzul strigătelor, câte unul se repezea afară să vadă ce se petrece şi, înţelegând despre ce e vorba, începea să răcnească şi el: „Kmicic e aproape! Jupâniţa a fost răpită!” Apoi alerga la grajd să pună şaua pe cal sau să-şi caute sabia în casă pe întuneric. Tot mai multe erau glasurile care repetau: „Kmicic e aproape!” „Cătunul” începu să freamăte, ferestrele se luminară, răsuna plânsul femeilor, lătratul câinilor. În cele din urmă, şleahticii se adunară pe uliţă, unii călare, alţii pe jos. Deasupra capetelor luceau în întuneric săbii, suliţe, lănci şi chiar furci de fier.

Jupân Wołodyjowski îi cercetă pe toţi dintr-o ochire, repezi câţiva în diferite părţi, iar el porni înainte cu ceilalţi.

Călăreţii mergeau în faţă cu pedestraşii în urma lor, grăbind spre Wolmontowicze, ca să-i întâlnească acolo pe Butrymi. Erau la vreo zece ceasuri seara şi noaptea era luminoasă, deşi luna încă nu răsărise. Aceia dintre şleahtici pe care marele hatman îi slobozise acasă de la oaste se alcătuiră îndată în şiruri strânse; ceilalţi, mai ales pedestraşii, mergeau mai răsfiraţi, fără să la seama la zăngănitul armelor, sporovăiau şi căscau, blestemându-l în răstimpuri pe Kmicic, care le stricase odihna dulce.

Aşa ajunseră până aproape de Wolmontowicze, unde le ieşi înainte o ceată înarmată.

— Stai! Cine sunteţi? îi întrebară câteva glasuri.

— Gasztowţii.

— Noi suntem Butrymii. Domaszewiczii au venit şi ei.

— Cine-i căpetenia voastră? întrebă Wołodyjowski.

— Józwa Beznogi, la porunca înălţimii tale.

— Aveţi vreo veste?

— A dus-o la Lubicz. Au trecut prin mlaştini, ca să ocolească Wolmontowicze.

— La Lubicz? se miră Wołodyjowski. Acolo vrea să se apere? Păi Lubicz nu-i o întăritură.

— Pesemne că se încrede în puterea lui. Are vreo două sute de oameni. Mai mult ca sigur că vrea să ia tot cu el; au venit cu o mulţime de care şi cai. Gândesc că n-a aflat de întoarcerea noastră de la oaste, fiindcă prea nu se teme de nimic.

— Folosu-i de partea noastră! spuse Wołodyjowski. Acum nu ne mai scapă. Câte flinte aveţi?

— Noi, Butrymii, avem ca la treizeci, iar Domaszewiczii de două ori pe atât.

— Bine. Domnia ta iei cincizeci de oameni cu muschete şi te duci să aperi trecerea prin mlaştini, repede! Ceilalţi merg cu mine! Nu uitaţi securile!

— La poruncă!

Oamenii începură să se mişte, o ceată mai mică plecă în fugă spre mlaştini sub conducerea lui Józwa Butrym.

În acest timp, sosiră şi cei vreo cincisprezece Butrymi trimişi înainte la şleahticii din alte aşezări.

— Gościewiczii nu se văd? întrebă Wołodyjowski.

— A, jupâne polcovnic, înălţimea ta erai! … Slavă Domnului! strigară. Gościewiczii vin şi ei… se aud prin pădure. Înălţimea ta ştii că a dus-o la Lubicz?

— Ştiu, n-o să ajungă prea departe.

Într-adevăr, Kmicic nu pusese la socoteală încă una din primejdiile faptei sale îndrăzneţe; nu ştia că o parte din şleahtici se întorseseră de la oaste. Credea că aşezările sunt pustii, cum era pe vremea când stătuse prima dată la Lubicz. Acum însă, împreună cu Gościewiczii şi fără Stakjenii care nu aveau cum să ajungă la timp, Wołodyjowski putea să adune împotriva lui în jur de trei sute de săbii – toţi oameni deprinşi cu luptele şi încercaţi.

Tot mai mulţi erau şleahticii care se îndreptau spre Wolmontowicze. Veniră, în sfârşit, şi Gościewiczii pe care-i mai aşteptau. Jupân Wołodyjowski îşi alcătui detaşamentul şi rămase foarte mulţumit la vederea îndemânării şi a uşurinţei cu care se aliniară. De la prima aruncătură de ochi, se vedea cât de colo că sunt oşteni destoinici, nu nişte şleahtici obişnuiţi. Wołodyjowski se mai bucura şi pentru că în curând avea să fie căpetenia lor.

Porniră deci în trap întins spre Lubicz, prin pădurea prin care gonise şi Kmicic, mai demult. Trecuse bine de miezul nopţii. Luna se înălţase, în sfârşit, pe bolta cerului şi lumina pădurea, drumul şi luptătorii, frângându-şi razele palide în vârfurile suliţelor şi în săbiile strălucitoare. Şleahticii sporovăiau încet despre această întâmplare neobişnuită care-i smulsese din aşternut.

— Au trecut pe aici tot felul de oameni, zise unul dintre Domaszewiczi. Am crezut cu toţii că sunt niscaiva fugari, dar mai mult ca sigur că erau oameni de-ai lui.

— Păi cum. La Wodokty veneau în fiecare zi cerşetori necunoscuţi, chipurile să ceară de pomană, adăugă al doilea:

— Ce fel de oşteni are Kmicic?

Slujitorii de la Wodokty spun că sunt cazaci. Se vede că Kmicic s-a înhăitat cu Chowański sau cu Zóltareńko. Până acum era numai răufăcător, acum şi-a vândut şi tara, nu mai încape îndoială.

— Cum putea să-i aducă pe cazaci până aici?

— Cu o ceată atât de mare nu-i deloc uşor să te strecori. Ar fi fost opriţi de primul steag de-al nostru care s-ar fi întâlnit cu ei.

— În rândul dintâi, puteau să meargă prin păduri, iar în al doilea, puţini sunt cei care se folosesc de oşteni cazaci cu simbrie? Cine-i mai poate deosebi de duşmani? Dacă i-a întrebat cineva, s-au dat drept seimeni52.

— O să se apere, spuse unul dintre Gościewiczi, că-i bărbat curajos, dar polcovnicul nostru o să se descurce.

Şi Butrymii s-au jurat că de astă dată nu le mai scapă viu. de-ar fi să moară până la unul. Ei sunt cei mai îndârjiţi împotriva lui.

— Păi dacă-l omorâm, împotriva cui au să-şi mai dovedească pagubele? Mai bine să-l prindem viu şi să-l dăm în seama judecăţii.

— Cine mai stă să se gândească acum la judecată, când toţi şi-au pierdut capul! Domniile voastre n-aţi auzit ce vorbeşte lumea? Se spune că şi suedezii ne ameninţă cu război.

— Dumnezeu să ne păzească! … Septentrionii, Chmielnicki! Numai suedezii mai lipsesc, ca să bată ceasul de pe urmă al Republicii.

Deodată, jupân Wołodyjowski, care mergea în frunte, se întoarse şi porunci:

— Linişte, domniile voastre.

Şleahticii tăcură, căci se zărea Lubicz. După un sfert de ceas se furişau la mai puţin de două sute de paşi de conac. Toate ferestrele erau luminate, de se vedea şi-n curtea plină de oameni înarmaţi şi de cai. Nicăieri nici o strajă şi nici o măsură de prevedere. Se vede că jupân Kmicic se încredea prea mult în puterea lui. Apropiindu-se şi mai mult, Wołodyjowski recunoscu dintr-o privire pe cazacii cu care se războise de atâtea ori încă pe când trăia marele Jeremi53 şi mai târziu în slujba lui Radziwiłł, aşa că murmură doar pentru sine: „Dacă sunt cazaci străini, haimanaua asta a întrecut orice măsură.”

Şi continuă să privească, după ce porunci oamenilor să stea pe loc. În curte, vânzoleala era în toi. În timp ce unii dintre cazaci luminau cu făclii, ceilalţi alergau în toate părţile, intrau şi ieşeau din casă, aduceau lucruri şi încărcau legăturile în care, alţii scoteau caii din grajduri, vitele din ocoale; strigăte, chemări şi porunci se încrucişau din toate părţile. La lumina făcliilor se vedea parcă mutarea unui arendaş la altă moşie.

— Krzysztof Domaszewicz, mai-marele Domaszewiczilor, se apropie de Wołodyjowski şi-i spuse:

— Înălţimea ta! Vror să încarce tot avutul în care.

— N-ajung ei să scoată de aici nici propria piele, ce se mai vorbim de avutul de la Lubicz. Nu-l mai recunosc pe Kmicic care este totuşi un oştean încercat. Nici o strajă nicăieri!

— Pentru că are putere mare; gândesc ca are peste trei sute de oameni. Dacă nu ne întorceam de la oaste, putea să treacă ziua în amiaza mare cu carele încărcate prin toate aşezările.

— Bine! răspunse Wołodyjowski. Numai drumul ăsta duce la conac?

— Numai ăsta, dincolo de el încep bălţile şi mlaştinile.

— Asta-i bine… Descălecaţi, domniile voastre!

Şleahticii ascultară porunca şi săriră îndată din şa; apoi o parte se aşezară într-un şirag lung şi începură să înconjure casa şi acareturile.

— Pan Wołodyjowski se îndreptă cu cei mai mulţi spre poartă.

— Aşteptaţi porunca! le şopti. Nu trageţi decât la porunca mea!

Îi mai despărţeau numai câteva zeci de paşi de poartă, când cei care trebăluiau prin curte îi văzură. Vreo cincisprezece oameni se repeziră, la îngrădituri, se aplecară peste ele şi, scrutând întunericul, începură să strige cu glasuri ameninţătoare:

— Hei, cine sunteţi?

— Alt! 54 porunci Wołodyjowski. Foc!

Toate flintele şleahticilor detunară deodată; ecoul lor nici nu apucase să ajungă la pereţii clădirilor, când răsună iarăşi glasul lui Wołodyjowski:

— În goană!

— Loveşte, ucide! răcniră laudanienii, repezindu-se înainte ca o lavină.

Cazacii răspunseră şi ei cu împuşcături, dar nu mai avură timp să încarce a doua oară. Şleahticii ajunseseră la poarta care se prăbuşi într-o clipită sub apăsarea bărbaţilor înarmaţi. Lupta se încinse în curte, printre care, cai şi legăturile cu lucruri. În frunte înaintau ca un zid Butrymii cei vânjoşi, cei mai năprasnici în lupta de aproape şi cei mai îndârjiţi împotriva lui Kmicic. Mergeau ca o turmă de mistreţi prin lăstărişul fraged, frângând, călcând în picioare, făcând totul una cu pământul şi izbind cu săbiile ca turbaţi; în urma lor veneau Domaszewiczii şi Gościewiczii.

Oamenii lui Kmicic se apărau cu bărbăţie în spatele carelor şi al legăturilor cu lucruri; trăgeau de la toate ferestrele casei şi de pe acoperiş, dar din ce în ce mai rar, căci făcliile, călcate în picioare, se stinseseră şi era greu să-i deosebeşti pe prieteni de duşmani. Curând cazacii fură răzbiţi în curte şi împinşi spre casă şi grajduri; răsunară strigăte, cerând îndurare. Şleahticii biruiau.

Dar când rămaseră numai ei în curte, împuşcăturile din casă se înteţiră. Ţevile muschetelor apărură la toate ferestrele şi o grindină de plumbi se abătu asupra curţii. Cei mai mulţi dintre cazaci se adăpostiseră înăuntru.

— Lângă casă! La uşă! porunci Wołodyjowski.

Într-adevăr, la adăpostul zidurilor, împuşcăturile de la ferestre şi de pe acoperiş nu mai făceau nici o pagubă. Situaţia atacatorilor era totuşi destul de grea. Nici nu putea fi vorba să dea năvală asupra ferestrelor, fiindcă acolo ar fi fost întâmpinaţi cu foc din faţă, de aceea jupân Wołodyjowski dădu poruncă să dărâme uşa cu securile.

Dar nici asta nu era prea uşor, întrucât uşa era întocmită din scânduri puternice de stejar bătute des în piroane uriaşe cu floarea mare care ştirbea securile şi le împiedica să ajungă la lemn. Din când în când, cei mai vânjoşi puneau umărul şi se opinteau din răsputeri, dar degeaba! Uşa era întărită pe dinăuntru cu bare de fier şi o mai proptiseră şi cu reteveie. Cu toate acestea, Butrymii izbeau cu turbare, în timp ce Domaszewiczii şi Gościewiczii forţau uşa de la bucătărie şi pe cea care ducea la cămara cu lucruri de preţ.

După un ceas de încercări zadarnice, fură înlocuiţi oamenii care mânuiau securile. Căzură câteva scânduri, dar în locul lor se arătară ţevile muschetelor şi împuşcăturile răsunară din nou. Doi dintre Butrymi se prăbuşiră cu pieptul străpuns. Ceilalţi, în loc să se înspăimânte, loveau şi mai îndârjiţi.

Din porunca lui Wołodyjowski, deschizăturile fură astupate cu ghemotoace din sumane. În acelaşi timp, se auziră strigăte dinspre drum; Stakjenii veniseră în ajutorul şleahticilor, urmaţi de ţăranii înarmaţi de la Wodokty.

Pesemne că sosirea acestor noi întăriri îi umplu de teamă pe cei împresuraţi, pentru că un glas puternic începu să strige dinapoia uşii:

— Încetaţi! Nu mai daţi cu securile! Ascultaţi! … Pe o sută de diavoli! Staţi o dată! … Să ne înţelegem.

Wołodyjowski dădu poruncă să se oprească şi întrebă:

— Cine vorbeşte?

— Kmicic, stegarul de Orsza! i se răspunse. Dar eu cu cine vorbesc?

— Cu polcovnicul Michał Jerzy Wołodyjowski.

— Cu plecăciune! se auzi glasul din spatele uşii.

— N-avem vreme de închinăciuni… Ce vrei?

— Mai degrabă eu ar trebui să întreb: ce vrei? Nu mă cunoşti, nici eu pe domnia ta… De ce mă asupreşti?

— Vânzătorule! strigă Michał. Cu mine au venit şi laudanienii întorşi de la oaste, iar aceştia vor să-şi ceară socoteală pentru jafurile şi sângele nevinovat pe care l-ai vărsat, iar acum şi pentru jupâniţa pe care ai răpit-o. Ştii tu ce înseamnă raptus puellae? 55 Va trebui să plăteşti eu viaţa!

Urmă o clipă de tăcere.

— Nu m-ai mai face vânzător a doua oară, spuse iarăşi Kmicic, dacă n-ar fi uşa care ne desparte.

— N-ai decât s-o deschizi… eu nu te împiedic!

— Mulţi câini laudanieni o să dea ortu’ popii înainte. Nu mă prindeţi voi viu!

— Atunci o să te târâm afară după ce-oi crăpa. Pentru noi e totuna.

— Domnia ta, ascultă-mă cu luare-aminte şi bagă în cap ce-ţi spun! Dacă nu ne lăsaţi în pace, arunc conacul în văzduh cu toţi cei dinăuntru şi cu mine deodată, am un butoiaş cu pulbere cu fitilul aprins gata, aşa să-mi ajute Dumnezeu! N-aveţi decât să veniţi să puneţi mâna pe mine.

De astă dată se aşternu o tăcere mai lungă. Wołodyjowski căuta în zadar un răspuns. Şleahticii începură să se uite înspăimântaţi unul la altul. În vorbele lui Kmicic răsuna atâta forţă sălbatică, încât îi dădură crezare cu toţii. O singură scânteie ajunsă la pulbere putea să le zădărnicească biruinţa şi s-o piardă pe Billewiczówna pentru totdeauna.

— Pe viul Dumnezeu! mormăi unul dintre Butrymi, ăsta e un nebun! E-n stare s-o facă.

Deodată, lui jupân Wołodyjowski îi trecu prin minte un gând pe care-l socoti bun.

— Mai e şi alt mijloc! strigă. Vânzătorule, ieşi să te lupţi cu mine! De mă învingi, ai să pleci slobod!

O vreme nu se auzi nici un răspuns. Inimile laudanienilor băteau neliniştite.

— Cu sabia? întrebă Kmicic în cele din urmă. Poate fi!

— Dacă nu te-apucă frica, va fi!

— Îţi dai cuvântul de cavaler că voi pleca slobod?

— Mi-l…

— Nu se poate! se împotriviră câteva glasuri dintre Butrymi.

— Pe o sută de diavoli! Tăcere, domniile voastre! tună Wołodyjowski, dacă nu, n-aveţi decât să săriţi în aer odată cu el.

Butrymii tăcură; după o clipă, unul din ei spuse:

— Va fi cum porunceşti domnia ta…

— Ei, cum e? întrebă Kmicic batjocoritor. Sărăntocii nu îngăduie?

— Dacă domnia ta doreşti, sunt gata să jure şi pe săbiile lor.

— Atunci să jure!

După o clipă se adunară înaintea uşii celei mari; vestea că Kmicic vrea să arunce totul în aer se răspândi în toate părţile. Rămaseră cu toţii încremeniţi de groază. Wołodyjowski ridică glasul şi vorbi în tăcerea de moarte:

— Pe toţi cei aci de faţă vă iau martori că l-am chemat la luptă în doi pe jupân Kmicic, stegarul de Orsza, şi i-am făgăduit că dacă mă va învinge, va fi slobod să plece unde vrea, fără să întâmpine din partea domniilor voastre nici o piedică. Drept care, domniile voastre trebuie să juraţi pe Dumnezeu cel preaînalt şi pe sfânta cruce…

— Aşteptaţi! strigă Kmicic, să fiu slobod să plec cu toţi oamenii mei, iar pe jupâniţa s-o iau cu mine.

— Jupâniţa rămâne aici, răspunse Wołodyjowski, iar oamenii domniei tale vor fi luaţi robi de şleahtici.

— Nu se poate!

— Atunci dă foc la pulbere! Pe jupâniţa am şi plâns-o, cât priveşte oamenii, întreabă-i ce vror…

Iarăşi se lăsă tăcerea.

— Fie şi aşa, răspunse Kmicic după o clipă. N-o iau acum, o s-o iau peste o lună. Am s-o găsesc şi-n gaură de şarpe! Juraţi!

— Juraţi! repetă Wołodyjowski.

— Jurăm pe Dumnezeu cel preaînalt şi pe sfânta cruce, Amin!

— Ei, ieşi odată, domnia ta! îl zori jupân Michał.

— Domnia ta vrei să ajungi mai repede pe lumea cealaltă?

— Bine, bine. Numai grăbeşte-te.

— Barele de fier care ţineau uşa pe dinăuntru începură să scrâşnească.

Wołodyjowski se dădu puţin înapoi, urmat de şleahtici; ca să facă loc. Uşa se deschise deodată şi jupân Andrzej apăru, înalt şi zvelt ca un plop. Începeau să se ivească zorile, şi primele luciri ale zilei cădeau pe chipu-i tânăr, mândru şi neînfricat. Se opri în prag, privi cu îndrăzneală la grămada şleahticilor şi spuse:

— Am avut încredere în domniile voastre… Numai Dumnezeu ştie dacă am făcut bine, dar să lăsăm asta! … Care-i jupân Wołodyjowski?

Micul polcovnic ieşi înainte.

— Eu sunt! răspunse.

— Ehei, domnia ta nu prea arăţi ca un uriaş, se miră Kmicic, făcând aluzie la statura mică a viteazului. Mă aşteptam să văd un om mai falnic, deşi trebuie să recunosc că domnia ta eşti un oştean încercat.

— Eu nu pot să spun acelaşi lucru despre domnia ta, căci ai neglijat străjile. Dacă şi la sabie eşti tot atât de priceput, n-o să am prea mult de lucru.

— Unde luptăm? întrebă Kmicic grăbit.

— Aici… bătătura o netedă ca o masă.

— Fie! Pregăteşte-te de moarte!

— Eşti chiar atât de sigur?

— Se vede că n-ai fost prin Orsza, de vreme ce te îndoieşti de asta… Nu numai că sunt sigur, dar îmi pare rău de domnia ta, pentru că am auzit că eşti un oştean vestit. De aceea, îţi zic pentru ultima oară: dă-mi pace! Nu ne cunoaştem… de ce să ne stăm în cale? Ce ai domnia ta cu mine? … Jupâniţa mi-a fost lăsată prin testament, ca şi moşia asta, şi Dumnezeu mi-e martor că iau ce mi se cuvine… E adevărat că i-am tăiat pe şleahticii din Wolmontowicze, dar să judece Dumnezeu cine a fost nedreptăţit mai întâi. Că erau sau nu însoţitorii meu nişte netrebnici, ce să mai vorbim, destul că aici n-au făcut nici un rău nimănui şi i-au ucis până la unul, ca pe nişte câini turbaţi, numai pentru că au vrut să dănţuiască la crâşmă cu fetele. Să fie sânge pentru sânge! Apoi mi-au omorât şi oştenii. Mă jur pe rănile lui Christos că nu venisem aici cu gânduri rele, şi cum m-au primit? … Dar fie, nedreptate pentru nedreptate. Mai pun şi de la mine, plătesc toate stricăciunile… ca între vecini. Mai bine aşa decât altminteri…

— Dar oamenii pe care i-ai adus cu domnia ta cine sunt? De unde ai luat asemenea ajutoare? întrebă Wołodyjowski.

— Mă priveşte de unde i-am luat. Nu i-am adus împotriva ţării, ci ca să-mi fac treaba mea.

— Din ăştia-mi eşti? … Aşadar pentru treaba ta te-ai înhăitat cu vrăjmaşul? Şi cu ce-ai să le plăteşti ajutorul, dacă nu cu trădarea? … Nu, frăţioare, nu ţi-aş fi stat împotrivă să te înţelegi cu şleahticii ăştia, dar să chemi duşmanul să te ajute, asta-i altceva. Cu minciuna nu scapi. Hai să începem, că altfel am să-ţi spun că eşti un laş, deşi tu pretinzi că eşti mare meşter în Orsza.

— Domnia ta ai vrut-o! spuse Kmicic, luând poziţie.

— Dar jupân Wołodyjowski nu se grăbi să scoată sabia şi privi spre cer. Se revărsau zorile. La răsărit, prima panglică auriu-albăstrie se întindea ca un brâu luminos, deşi în curtea conacului era încă destul de întuneric, iar înaintea casei domnea bezna de nepătruns.

— Se crapă bine de ziuă, spuse Wołodyjowski, dar mai e până să răsară soarele. Poate că domnia ta pofteşte să ni se aducă făclii?

— Mi-e totuna.

— Domniile voastre! strigă Wołodyjowski, întorcându-se spre şleahtici. Daţi fuga după şomoioage de paie şi vreascuri, să ne vedem mai bine în danţul asta orszenesc.

Şleahticii, încurajaţi de glumele tânărului polcovnic, se zvârliră spre cuhnii; unii începură să adune făcliile călcate în picioare în timpul bătăliei şi în curând aproape cincizeci de torţe roşietice străluciră în mohoreala palidă a dimineţii. Wołodyjowski i le arăta cu sabia lui Kmicic.

— Priveşte, domnia ta, un adevărat alai de înmormântare!

Iar Kmicic îi răspunse numaidecât:

— Îngroapă un polcovnic, aşa că şi pompa trebuie să fie mare!

— Grozav balaur mai eşti, domnia ta! …

În acest timp, şleahticii făcură cerc în tăcere în jurul luptătorilor; înălţară cu toţii aşchiile aprinse, iar în spatele lor se rânduiră ceilalţi, curioşi şi neliniştiţi; la mijloc potrivnicii se măsurau din ochi. Se aşternuse o linişte de mormânt, doar bucăţele de cărbuni mai cădeau pe jos sâsâind, din vreascurile aprinse. Jupân Wołodyjowski era vesel ca un sticlele într-o colivie.

— Începe, domnia ta! îl îndemnă Kmicic.

Primul scrâşnet răsună ca un ecou în inimile privitorilor: Wołodyjowski lovi fără prea multă convingere, Kmicic pară şi lovi la rându-i, iar Wołodyjowski respinse şi el. Hârşcâiturile deveneau din ce în ce mai dese. Cei de pe margine stăteau cu răsuflarea tăiată. Kmicic atacă furios, dar jupân Wołodyjowski îşi duse mâna stângă la spate şi rămase liniştit, făcând doar mişcări foarte mici, aproape nevăzute, de parcă vroia numai să se apere şi în acelaşi timp să-şi cruţe potrivnicul; se retrăgea uneori un pas înapoi, alteori făcea un pas înainte, cercetând pesemne îndemânarea lui Kmicic. În timp ce stegarul de Orsza se înfierbântase, polcovnicul era rece ca un meşter care-şi pune învăţăcelul la încercare, şi tot mai liniştit; în cele din urmă, spre uluirea şleahticilor, rosti:

Să mai sporovăim, ca să nu ne pară timpul prea lung… Aha! Asta e după tipicul din Orsza? … Se vede că pe acolo trebuie să vă bateţi singuri mazărea, de vreme ce domnia ta dai cu sabia cum ai da cu îmblăciul… Te frămânţi grozav. E adevărat, că eşti cel mai bun în toată Orsza? … Lovitura asta numai slujitorii judecăţilor o mai folosesc… Asta e din Kurlandia… bună să te aperi de câini cu ea. Domnia ta, bagă de seamă la vârful sabiei… Nu mai îndoi mâna aşa, că uite ce se poate întâmpla… Ridic-o! …

Ultimele cuvinte, Wołodyjowski le rosti apăsat, în acelaşi timp făcu o jumătate de cerc, trase mâna şi sabia spre el şi, înainte ca privitorii să priceapă ce va să zică „Ridic-o!” – sabia lui Kmicic zbură ca un ac tras de pe aţă peste capul lui Wołodyjowski şi căzu înapoia lui. Micul polcovnic spuse:

Asta se cheamă smulgerea sabiei.

Kmicic era palid, cu ochii rătăciţi, şi se clătina pe picioare, uluit şi el nu mai puţin decât şleahticii laudanieni. Wołodyjowski se trase într-o parte şi arătând spre sabia căzută, repetă:

— Ridic-o!

O clipă crezură că Kmicic se va năpusti asupra lui cu mâinile goale… Era gata să se repeadă, şi Wołodyjowski, apropiind mânerul sabiei de piept, îndreptă vârful spre el, dar Kmicic se zvârli spre sabie şi se prăpăstui iarăşi asupra înfricoşătorului potrivnic.

Cei de faţă începură să murmure, şi cercul se strânse şi mai mult, iar înapoia lui se alcătui un al doilea şi un al treilea cerc. Cazacii lui Kmicic îşi băgau capetele printre umerii şleahticilor, ca şi când toată viaţa ar fi trăit cu toţii în cea mai bună înţelegere. Strigătele se smulgeau fără voie de pe buzele privitorilor; din când în când izbucneau hohote de râs nestăpânit, nervos; pricepură cu toţii că au de-a face cu un meşter între meşteri.

Wołodyjowski petrecea de minune, jucându-se cu Kmicic de-a şoarecele şi pisica; mânuia sabia cu tot mai multă nepăsare. Îşi luă mâna stângă de la spate şi o băgă în buzunarul pantalonilor. Kmicic făcea spume la gură, hârâia, până când vorbe răguşite îi ieşiră din gâtlej printre dinţii încleştaţi:

— Sfârşeşte… domnia ta! … Cruţă-mă de ruşine! …

— Prea bine! zise Wołodyjowski.

Se auzi un şuier scurt, înfricoşător, apoi un strigăt înăbuşit… În acelaşi timp Kmicic desfăcu braţele, sabia îi scăpă din mână… şi se prăbuşi cu faţa în jos la picioarele polcovnicului.

— Trăieşte! spuse Wołodyjowski, n-a căzut pe spate. Şi îndoind poala tunicii lui Kmicic, începu să-şi şteargă sabia.

Şleahticii izbucniră cu toţii în strigăte puternice; se auzea tot mai limpede:

— Să-l ucidem pe vânzător! … Să-l ucidem! … Să-l hăcuim! …

Câţiva Butrymi alergară cu săbiile scoase. Pe neaşteptate se întâmplă ceva de-a dreptul ciudat; micul Wołodyjowski crescu parcă dintr-o dată în faţa lor – sabia celui mai apropiat, dintre Butrymi zbură ca luată de vijelie, asemenea sabiei lui Kmicic, iar Wołodyjowski porunci cu ochii scânteind.

— Înapoi! … Înapoi… Acum e al meu, nu mai o al vostru! … În lături!

Tăcură cu toţii, temându-se de mânia viteazului, iar el spuse:

— Nu-i nevoie de măcel aici! … Domniile voastre, ca şleahtici ce vă aflaţi, trebuie să înţelegeţi obiceiul cavaleresc de a nu ucide un rănit. Nici vrăjmaşul nu e tratat astfel, ce să mai vorbim de un potrivnic învins în luptă dreaptă.

— El e vânzător, mormăi unul dintre Butrymi, şi cei ca el trebuie omorâţi!

— Dacă-i vânzător, atunci trebuie predat hatmanului, ca să-şi primească pedeapsa şi să fie pildă altora. V-am pus că acum e în puterea mea, nu mai e al vostru. Dacă va trăi, veţi putea să vă dovediţi dreptatea înaintea judecăţii şi folosul va fi mai mare dacă va fi viu, decât dacă va muri. Care dintre voi ştie să lege rănile?

— Krzych Domaszewicz. De multă vreme el îi oblojeşte pe toţi în Lauda.

— Să-i lege tăietura numaidecât şi să-l puneţi pe targa! Eu mă duc s-o mângâi pe jupâniţa nefericită.

Rostind acestea, Wołodyjowski îşi băgă săbioara în teacă şi intră în casă prin uşa spartă. Şleahticii începură să-i prindă şi să-i lege pe oamenii lui Kmicic, care de acum înainte aveau să are câmpul prin „cătune”. Cei mai mulţi se lăsară cetluiţi fără împotrivire: doar vreo cincisprezece săriră pe ferestrele din spatele casei şi fugiră spre bălţi, dar acolo nimeriră în mâinile Stakjenilor care-i aşteptau. În acelaşi timp, şleahticii începură să jefuiască încărcătura carelor şi găsiră pradă din belşug; câţiva erau de părere să golească şi conacul, dar se temeau de jupân Wołodyjowski şi poate şi de Billewiczówna care se afla înăuntru. Îşi luară morţii, printre care erau trei Butrymi şi doi Domaszewiczi, şi îi aşezară în care, ca să-i îngroape creştineşte, iar pentru oamenii lui Kmicic, care căzuseră în luptă, porunciră argaţilor să sape o groapă dincolo de grădină.

În căutarea jupâniţei, Wołodyjowski cercetă toată casa şi o găsi, aşezată într-un colţ, în cămara cu lucruri de preţ, la care ducea o uşă scundă şi grea din iatac. Era o mică încăpere cu ferestre înguste, apărate de gratii, întocmite în pătrat, cu pereţi atât de groşi, încât Wołodyjowski cunoscu dintr-odată că odaia ar fi scăpat întreagă, chiar dacă Kmicic ar fi aruncat casa în aer. Îşi făcu astfel o părere mai bună despre Kmicic. Jupâniţa şedea pe o ladă nu departe de uşă, cu capul în piept şi faţa acoperită aproape cu totul de păru-i bogat: nu făcu nici o mişcare la intrarea viteazului. Credea că e Kmicic sau vreunul din oamenii lui. Wołodyjowski se opri în uşă, îşi scoase chipiul, îşi drese glasul o dată, de două ori, dar văzând că nici asta nu ajută la nimic, rosti:

— Jupâniţa… eşti slobodă! …

Atunci de sub părul căzut priviră spre cavaler ochii albaştri, apoi se ivi o fetişcană minunară, deşi palidă şi răvăşită. Wołodyjowski se aştepta la mulţumiri, la o izbucnire de bucurie, dar jupâniţa stătea nemişcată şi-l privea rătăcită, aşa că viteazul vorbi iarăşi:

— Vino-ţi în fire, jupâniţa! Dumnezeu s-a îndurat de nevinovăţia domniei tale… Eşti slobodă şi poţi să te întorci la Wodokty.

De astă dată, în privirea Billewiczównei apărură semne de înţelegere. Ridicându-se de pe ladă, îşi scutură părul pe spate şi întrebă:

— Domnia ta cine eşti?

— Michał Wołodyjowski, polcovnic de dragoni în oastea voievodului de Wilno.

— Am auzit bătălie… Împuşcături? Vorbeşte, domnia ta…

— Întocmai. Noi am venit în ajutorul domniei tale… Billewiczówna îşi reveni cu totul.

— Mulţumesc domniei tale! rosti repede cu glasul şoptit, în care răzbătea o spaimă de moarte. Şi cu celălalt ce s-a întâmplat? …

— Cu Kmicic? Nu-ţi fie teamă, jupâniţa, zace fără suflare în bătătură… şi, fără să mă laud, e isprava mea.

Wołodyjowski spuse aceasta parcă fălindu-se, dar dacă se aşteptase la cuvinte de laudă, se înşelase amarnic. Billewiczówna nu scoase o vorbă, se clătină pe picioare şi începu să caute sprijin cu mâinile, apoi se aşeză greoi pe lada de pe care se ridicase cu o clipă înainte.

Viteazul se repezi spre ea.

— Ce ai, jupâniţa?

— Nimic… nimic… Aşteaptă, domnia ta… îngăduie-mi… jupân Kmicic a fost ucis? …

— Ce-mi pasă mie de Kmicic? o întrerupse Wołodyjowski, de domnia ta e vorba!

Puterile îi reveniră deodată, fiindcă se ridică iarăşi şi, privindu-l în albul ochilor, strigă cu mânie, nerăbdare şi deznădejde:

— Pe Dumnezeu din ceruri, răspunde! E mort? …

— Kmicic e rănit; răspunse uimit Wołodyjowski.

— Trăieşte? …

— Trăieşte.

— Prea bine! Îţi mulţumesc, domnia ta…

Şi se îndreptă cu paşi nesiguri spre uşă. Wołodyjowski stătu o clipă mişcând avan din mustăcioară şi clătinând din cap, apoi murmură pentru sine:

— Îmi mulţumeşte oare pentru că Kmicic e rănit, sau pentru că trăieşte?

Şi ieşi după ea. O găsi în iatac, stând împietrită în mijlocul încăperii. Patru şleahtici îl aduceau pe Kmicic; primii doi, mergând într-o dungă, se iviră în uşă, iar între braţele lor spânzura chipul palid al lui jupân Andrzej, cu ochii închişi şi cu părul năclăit de sânge negru închegat.

— Încet! le spuse Krzych Domaszewicz care venea în urma lor, treceţi încet peste prag! Ţineţi-i careva capul! Încet! …

— Păi cu ce să i-l ţinem, dacă avem mâinile prinse, răspunseră cei care mergeau în frunte.

Atunci jupâniţa Aleksandra se apropie de ei, palidă ca şi Kmicic, şi îşi puse amândouă mâinile sub capul lipsit de viaţă.

— Asta-i jupâniţa! … se miră Krzych Domaszewicz.

— Eu sunt… aveţi grijă! … răspunse cu glas încet.

Jupân Wołodyjowski privea şi mişca grozav din mustăcioară.

În acest timp, îl aşezară pe Kmicic pe pat. Krzych Domaszewicz începu să-i spele capul cu apă, apoi îi puse pe rană un plasture pregătit dinainte şi zise:

— Acum numai să stea liniştit… Ei, trebuie să aibă un cap de fier, dacă n-a crăpat în două de asemenea lovitură. Poate că se face bine, că-i tânăr. Dar ştiu c-a păţit-o…

Şi se întoarse spre Oleńka:

— Jupâniţa, lasă-mă să-ţi spăl mâinile… Uite apă aici. Ai inimă milostivă, dacă n-ai pregetat să te mânjeşti de sânge pentru omul acesta.

În timp ce vorbea, îi ştergea mâinile cu năframa, iar ea pălea şi se pierdea tot mai mult. Wołodyjowski se repezi iarăşi spre ea.

— Jupâniţa, nu mai ai ce face aici! Ai arătat creştinească milă acestui vrăjmaş… acum întoarce-te acasă!

Şi îi dădu braţul, dar ea nici măcar nu se uită la el şi-i zise lui Krzych Domaszewicz:

— Jupâne Krzysztof. Însoţeşte-mă!

Ieşiră amândoi, iar Wołodyjowski îi urma îndată. În curte, şleahticii începură să strige la vederea ei, dar ea păşea palidă, clătinându-sc, cu gura încleştată şi cu flăcări în ochi.

— Trăiască jupâniţa noastră! Trăiască polcovnicul nostru. răcneau glasuri puternice.

După vreun ceas, jupân Wołodyjowski se întorcea în fruntea laudanienilor spre aşezările şleahticilor. Răsărise soarele, era o dimineaţă veselă pe lume, cu adevărat de primăvară. Laudanienii mergeau încet, răzleţiţi pe drum, tăifăsuind despre întâmplările nopţii trecute şi ridicându-l în slăvi pe Wołodyjowski care căzuse pe gânduri. Nu putea să uite ochii aceia care-l priveau de sub părul desfăcut, făptura înaltă şi frumoasă, deşi covârşită de tristeţe şi durere.

— E o minune de frumoasă ce e, murmură, o adevărată prinţesă! … Hm! I-am salvat cinstea şi, mai mult ca sigur, şi viaţa, fiindcă deşi pulberea n-ar fi ajuns până la cămara cu lucruri de preţ, ar fi murit de spaimă… S-ar cuveni să-mi fie recunoscătoare… Dar cine poate să înţeleagă o femeie… S-a uitat la mine ca la un slujitor şi nu ştiu dacă din mândrie sau din pricina tulburării…