Capitolul XI.

În satul Burzec, aşezat în olatul Łuków, la hotarul Podlasiei, stăpânit pe atunci de neamul Skrzetuski, în livada dintre conac şi eleşteu, stătea pe laviţă un bătrân, iar la picioarele lui se zbenguiau doi copilandri, unul de cinci, celălalt de patru ani, negricioşi şi arşi de soare ca nişte ţigănuşi, dar rumeni şi plini de sănătate. Bătrânul arăta şi el încă zdravăn ca un taur. Vârsta nu-i aplecase umerii largi; în ochi, mai bine zis într-un ochi, căci unul îl avea acoperit cu albeaţă, i se citeau sănătatea şi voia bună; avea barba albă dar se înfăţişa în putere, cu faţa roşie, împodobită pe frunte cu o cicatrice lată, prin care se vedea osul tigvei.

Cei doi flăcăiandri apucaseră urechile de la tureatca cizmei şi trăgeau în amândouă părţile, în vreme ce el privea la eleşteul luminat de razele soarelui, în care peştii săreau adesea, spărgând tabla netedă a apei.

Peştii dănţuiesc, murmură pentru sine. N-aveţi teamă, o să dănţuiţi voi şi mai abitir după ce va trece postul sau când o să vă cureţe de solzi cu cuţitul.

După care se întoarse spre copii:

Lăsaţi-mi tureatca în pace, ştrengarilor, că dacă-mi rupe vreunul urechea, i-o rup şi eu pe-a lui. Nu vă mai potoliţi! Duceţi-vă şi bateţi purceaua pe iarbă, mai daţi-mi pace! De Longinek nu mă mir, că e mai mic, dar tu, Jaremka, ar trebui să ai mai multă minte. Acum îl iau pe vreunul de picior şi îi arunc în baltă!

Dar pesemne că bătrânul se afla cu totul în puterea flăcăiaşilor, fiindcă niciunul nu se înfricoşa de asemenea ameninţare. În schimb, cel mai mare, Jaremka, începu să tragă şi mai vârtos de urechea cizmei, bătând din picioare şi repetând:

Dacă bunelul nu vrea să fie Bohun şi să-l răpească pe Longinek!

Lasă-mă în pace, gândacule, când îţi zic, împieliţatule, gogoloiule!

Hai, bunelule, să fii Bohun!

Îţi dau eu Bohun, stai că o chem pe maică-ta!

Jaremka se uită la uşa care da spre grădină şi, văzând că era închisă, iar mama nu se zărea pe nicăieri, repetă pentru a treia oară, scoţându-şi buza înainte:

Hai, bunelule, să fii Bohun!

Neastâmpăraţii ăştia o să scoată sufletul din mine, altfel nu poate fi… Bine, o să fiu Bohun, dar numai o dată. Păcatele mele! Ţine minte, să nu mă mai baţi la cap!

Spunând acestea, bătrânul icni încet, se ridică de pe laviţă, îl înşfacă pe micuţul Longinek şi, scoţând strigăte sălbatice, o luă spre eleşteu.

Longinek avea însă un apărător de nădejde în Jaremka; în asemenea împrejurări nu se mai numea Jaremka, ci jupân Wołodyjowski, rotmistru de dragoni.

Aşa că jupân Michał, înarmat cu o nuia de tei, care-i ţinea la o adică loc de sabie, o zbughi în goană după burduhănosul Bohun, îl ajunse în curând şi începu să-l lovească peste picioare cu nuiaua fără milă.

Longinek, care juca rolul mamei, ţipa ca din gură de şarpe, Bohun ţipa şi el şi la fel făcea Jaremka-Wołodyjowski; până la urmă vitejia învinse şi Bohun, dând drumul victimei, o luă la sănătoasa înapoi spre tei; când ajunse lângă laviţă, se aşeză greoi şi, gâfâind îngrozitor, repetă:

Ha, împieliţaţii! … Mare minune dacă n-o să mă înăbuş odată…

Dar necazul nu se sfârşi aici, întrucât nu după multă vreme Jaremka se opri înaintea lui, rumen, cu părul răvăşit şi cu nările lărgite, asemenea unui pui de erete înfoiat, şi începu să repete cu şi mai multă putere ca înainte:

Hai, bunelule, să fii Bohun!

După multe stăruinţe şi făgăduiala hotărâtă a celor doi flăcăiaşi că asta e pentru ultima dată, tărăşenia se repetă în cele mai mici amănunte, apoi se aşezară tustrei pe laviţă, şi Jaremka îl rugă:

Bunelule, spune cine-a fost mai viteaz?

Tu, tu ai fost! răspunse bătrânelul.

Şi o să mă fac cavaler?

Sigur că ai să te faci, doar îţi curge în vine sânge vrednic de oştean. Să dea Dumnezeu să semeni cu taică-tău, fiindcă pe lângă vitejie, ai să fii şi mai puţin cicălitor… Pricepi?

Spune câţi a omorât tata?

Ţi-am spus de mai mult de o sută de ori! Mai repede aţi număra frunzele din teiul ăsta decât toţi vrăjmaşii pe care i-am stârpit de pe lume eu şi tatăl vostru. Dac-aş avea atâtea fire de păr pe cap câţi am doborât numai eu singur, bărbierii din olatul Łuków ar face avere numai scurtându-mi ciuful. Nemernic să fiu, dacă mint…

Aici jupân Zagłoba – căci el era – îşi dădu seama că nu se cuvine să se jure sau să blesteme faţă de copii, aşa că, deşi în lipsa altor ascultători îi plăcea să le povestească şi lor despre isprăvile de odinioară, tăcu de astă dată, mai ales că şi peştii începură să sară din apă cu râvnă îndoită.

Trebuie să-i spun grădinarului, zise, să aşeze vârşele la noapte; mulţime de peşte se zbenguie pe lângă mal.

Deodată, uşa de la conac, care da spre grădină, se deschise şi se ivi o femeie frumoasă ca soarele de amiază, înaltă, bine făcută, cu părul negru, obrajii rumeni şi ochii catifelaţi. Al treilea băiat, de trei ani, oacheş, ca o boabă de agat, o ţinea de poala rochiei, în timp ce ea îşi duse mâna streaşină la ochi şi începu să se uite spre tei.

Era jupâneasa Helena Skrzetuska, din neamul cnejilor Bułyha-Kurcewicz.

Zărindu-l pe jupân Zagłoba cu Jaremka şi Longinek sub tei, înainta câţiva paşi spre şanţul plin cu apă şi strigă la ei:

Veniţi încoace, copii! Mai mult ca sigur că-l sâcâiţi pe bunelu!

De ce sa mă sâcâie! Au fost foarte cuminţi, răspunse jupân Zagłoba.

Flăcăiaşii se repeziră spre mama lor care întrebă:

Tătucă, ce vrei să bei astăzi, vin sau mied?

La prânz am mâncat carne de porc, aşa că miedul s-ar potrivi mai bine.

Îţi trimit numaidecât. Dar nu mai moţăi afară, că fierbinţeala-i gata.

Astăzi e cald şi nu-i vânt. Da unde-i Jan, fetiţa mea?

S-a dus la hambare.

Jupâneasa Skrzetuska îi zicea tătucă lui jupân Zagłoba, iar el îi spunea fetiţa mea, cu toate că nu erau rude. Familia ei trăia dincolo de Nipru, în fostul ţinut al lui Wiśniowiecki. Cât despre el, numai Dumnezeu ştia de pe unde se trage, fiindcă el însuşi spunea de fiecare dată altfel. Dar pe vremea când era încă jupâniţă, Zagłoba îi adusese foloase însemnate scăpând-o din primejdii înfricoşătoare, de aceea amândoi, Helenka şi soţul ei, îl cinsteau ca pe un părinte şi în tot olatul era respectat de toţi atât pentru mintea iscusită, cât şi pentru bărbăţia nemaipomenită de care dăduse dovadă în nenumărate războaie, cu osebire în cel cu cazacii.

Numele lui era cunoscut în toată Republica. Însuşi regele îi asculta cu plăcere istorisirile şi glumele; se vorbea mai mult despre el, decât despre Skrzetuski, cu toate că acesta se strecurase cândva din Zbarażul împresurat de toate oştile cazacilor.

Curând după plecarea jupânesei Skrzetuska, un slujitor aduse un urcior şi un pahar.

Jupân Zagłoba îşi turnă, apoi închise ochii şi începu să guste cu sârg.

Domnul Dumnezeu a ştiut el de ce a zămislit albinele, mormăi pe sub nas.

Şi se apucă să bea fără grabă, răsuflând adânc şi uitându-se la eleşteu şi dincolo de eleşteu până hăt! la codrii vineţii şi negri care se întindeau cât cuprindeai cu ochii de cealaltă parte a bălţii. Erau ceasurile două după-amiază şi cerul era senin. Florile teiului cădeau fără zgomot pe pământ, iar printre crengi şi frunze bâzâia o întreagă armie de albine. Multe se aşezară îndată pe marginea paharului şi începură să strângă lichidul dulce cu picioruşele păroase.

Deasupra bălţii, din trestiile acoperite de ceaţa depărtării se înălţau din când în când cârduri de raţe, lişiţe sau gâşte sălbatice şi pluteau în zările albastre aidoma unor cruci negre; în răstimpuri, sus pe bolta cerului, înnegreau şiraguri de cocori care se apropiau cu strigăte ascuţite. Împrejur domneau liniştea şi tihna, era luminos şi vesel, cum este de obicei în primele zile ale lui august, când grâiele s-au copt, iar soarele parcă-şi împrăştie aurul peste pământ.

Privirile bătrânului aci se ridicau spre cer, urmărind stolurile de păsări, aci se pierdeau în depărtări, din ce în ce mai somnoroase, pe măsură ce miedul scădea în urcior, iar pleoapele se făceau tot mai grele; albinele îşi bâzâiau pe toate glasurile cântecul lor parcă anume potrivit pentru siesta de după-amiază.

Aşa-i, aşa-i, Dumnezeu ne-a dat vreme frumoasă pentru seceriş, mormăi Zagłoba. Şi fânul a fost strâns, şi secerişul se va sfârşi repede… Aşa-i, aşa-i…

Închise ochii, după care îi deschise iarăşi pentru o clipă, mai mormăi: „M-au ostenit dracii de copii…” şi adormi de-a binelea.

Dormea de multişor, când într-o vreme îl trezi o adiere mai răcoroasă şi vorbirea şi paşii celor doi bărbaţi care se apropiau repede. Unul dintre ei era Jan Skrzetuski, vestitul luptător de la Zbaraż, care se întorsese de o lună de zile de la hatmanii din Ucraina şi se tămăduia acasă de frigurile care nu-i mai treceau; pe al doilea, jupân Zagłoba nu-l cunoştea, deşi la statură, înfăţişare şi la trăsăturile feţei semăna foarte mult cu Jan.

Tătucă, îi spuse Jan, acesta este vărul meu, Stanisław Skrzetuski de Skrzetuszew, rotmistru de Kalisz.

Domnia ta semeni atât de mult cu Jan, răspunse Zagłoba clipind din ochi şi scuturându-şi restul somnului de pe pleoape, încât dacă te-aş fi întâlnit undeva, aş fi spus îndată: „E un Skrzetuski!” Hei, ia te uită ce musafir ne-a picat în casă!

Domnia ta, mă bucur să te cunosc, zise Stanisław, cu atât mai mult cu cât numele mi-e foarte bine cunoscut. Cavalerii din toată Republica îl rostesc cu respect şi-l dau drept pildă.

Fără să mă laud, am făcut şi eu ce-am putut, câtă vreme m-am simţit în putere. Şi acum mi-ar place să mă duc la război, consuetudo altera natura! 87 Dar de ce sunteţi aşa de amărâţi? barem Jan e palid de tot.

Stanisław a adus veşti îngrozitoare, răspunse Jan. Suedezii au năvălit şi au cotropit toată Wielkopolska.

Jupân Zagłoba zvâcni de pe laviţă, ca şi când ar fi lepădat patruzeci de ani din spinare, deschise ochiul larg şi începu să se pipăie la şold, căutându-şi parcă sabia.

Cum aşa! se miră, cum aşa: au cotropit toată Wielkopolska!

Pentru că la Ujście, voievodul de Poznań şi ceilalţi au supus-o vrăjmaşului, dădu răspuns Stanisław Skrzetuski.

Pentru Dumnezeu! … Ce vorbeşti domnia ta! … S-au predat?! …

Nu numai că s-au predat, dar au iscălit şi o înţelegere prin care s-au lepădat de rege şi Republică… De acum încolo, Wielkopolska nu mai face parte din Polonia, ci din Suedia.

Pentru mila lui Dumnezeu! … Pe rănile Răstignitului! … Te pomeneşti că a venit sfârşitul lumii! … Ce-mi aud urechile? … Chiar ieri vorbeam cu Jan despre primejdia suedeză, că aveam veşti că se apropie, şi amândoi eram de părere că totul se va termina cu bine; cel mult regele, stăpânul nostru, gândeam, va renunţa la titlul de rege al Suediei.

A început însă cu pierderea unui ţinut şi numai Dumnezeu ştie cum se va sfârşi.

Încetează, domnia ta, că mă apucă damblaua! … Cum asta? … Şi domnia ta ai fost la Ujście! … Ai văzut totul cu ochii domniei tale?! … Asta e cea mai cumplită trădare, nu s-a mai pomenit aşa ceva!

Eu însumi am fost acolo şi am văzut totul, iar dacă a fost sau nu trădare, domnia ta ai să judeci singur, când ai să auzi ce s-a întâmplat. Ne aflam la Ujście, oşteni şleahtici şi pedestrimea regală, cu toţii vreo cincisprezece mii de oameni, tăbărâsem pe malul râului Noteć ab incursione hostili.88. E adevărat că aveam prea puţini oşteni de meserie, dar domnia ta, ca oştean încercat, ştii mai bine dacă şleahticii pot să le ţină locul, cu atât mai mult, cu cât cei din Wielkopolska nu mai sunt deprinşi cu lupta. Cu toate acestea, dacă s-ar fi găsit o căpetenie destoinică, am fi putut să ne împotrivim şi să-l întârziem pe vrăjmaş până când Republica ne-ar fi sărit în ajutor. Dar cum a apărut Wittemberg, au început îndată negocierile, înainte de a se vărsa măcar o picătură de sânge. Pe urmă a venit Radziejowski şi cu îndemnurile lui a săvârşit ce-am spus, adică o nenorocire şi o ruşine cum alta la fel nu se mai află.

Cum aşa? Şi nu s-a împotrivit nimeni? … N-a zis nimeni nimic? Nimeni nu le-a aruncat în faţă trădarea acestor nemernici? … Toţi aţi încuviinţat vânzarea ţării şi a stăpânului? …

Piere cinstea, iar odată cu ea şi Republica, fiindcă aproape toţi au încuviinţat… Eu, cei doi jupâni Skoraszewski, jupân Ciśmicki şi jupân Kłodziński am făcut ce-am putut, ca să-i convingem pe şleahtici să se împotrivească. Jupân Władysław Skoraszewski era cât pe ce să-şi piardă minţile; am umblat prin tabără de la un judeţ la altul şi Dumnezeu mi-e martor că am folosit tot felul de argumente. Dar ce se mai putea face, când cei mai mulţi vroiau mai degrabă să plece cu lingurile la ospăţul pe care-l făgăduise Wittemberg, decât cu sabia la bătălie. Văzând aceasta, cei mai vrednici s-au răspândit în toate părţile, care pe la casele lor, care la Varşovia. Jupânii Skoraszewski au pornit spre Varşovia; sunt cei dintâi care-i vor duce vestea regelui. Iar eu, neavând soţie şi copii, am venit la vărul meu cu gând să purcedem împreună asupra duşmanului. Noroc că v-am găsit acasă!

Domnia ta vii drept de la Ujście?

Întocmai. Am zăbovit pe drum numai cât a fost nevoie să las caii să răsufle, dar şi aşa unul a căzut de osteneală. Suedezii trebuie să fi ajuns la Poznań, de unde se vor revărsa peste toată ţara.

Tăcură cu toţii. Jan stătea cu mâinile pe genunchi, îşi pironise ochii în pământ şi se cufundase în gloduri posomorâte. Jupân Stanisław ofta, iar jupân Zagłoba, care încă nu-şi venise în fire, se uita cu priviri împietrite când la unul, când la celălalt.

Nu e de-a bună, rosti într-un târziu Jan nouros. Mai demult la zece biruinţe se mai nimerea şi câte o înfrângere, se minuna o lume întreagă de vitejia noastră. Acum avem parte nu numai de nenorociri, dar şi de trădare, nu numai de câte un vânzător, ci de ţinuturi întregi. Dumnezeu să aibă în pază Republica! …

Pe legea mea, spuse Zagłoba, am văzut multe prin lume, aud, pricep, dar nu-mi vine să-mi cred urechilor…

Ce gândeşti să faci, Jane? întrebă Stanisław.

Mai mult ca sigur că n-o să stau acasă, cu toate că nu m-au lăsat frigurile. Trebuie să-mi adăpostesc soţia şi copiii. Jupân Stabrowski, o rudă a mea, este starostele de vânătoare al regelui în Codrul Białowieska şi stă la Białowieża. Chiar dacă toată Republica ar cădea în mâinile duşmanului, acolo n-au cum să nimerească. Mâine o să trimit soţia şi copiii acolo.

Prevederea nu e de prisos, zise Stanisław, căci, deşi până în Wielkopolska e cale lungă, cine ştie dacă vâlvătaia nu se va întinde şi prin părţile astea.

Trebuie să-i vestim pe şleahtici, adăugă Jan, să se strângă la un loc şi să se gândească la apărare, fiindcă aici n-a aflat nimeni nimic.

Aici se întoarse spre jupân Zagłoba:

Dar tu, tătucule, mergi cu noi, sau vrei s-o însoţeşti pe Helenka în Codrul Białowieska?

Eu? se minună jupân Zagłoba, dacă merg şi eu? N-aş merge numai dacă picioarele mi-ar fi prins rădăcini în pământ, dar şi atunci aş ruga pe cineva să mă scoată. Mi s-a făcut poftă să gust din carnea de suedez, ca lupului de oaie! Ha! netrebnicii, nădrăgarii, ciorăpării! … Le umblă puricii pe pulpe, aşa că-i mănâncă picioarele şi nu pot să stea acasă, de-aia tot intră în ograda străină… Îi cunosc eu pe nevrednicii ăştia, fiindcă am luptat împotriva lor încă pe vremea lui jupân Koniecpolski. Dacă domniile, voastre vreţi să aflaţi cine l-a luat prins pe Gustav Adolf. Întrebaţi-l pe răposatul Koniecpolski. Eu nu mai zic nimic, îi cunosc eu, da şi ei mă cunosc. Nici că se poate altfel, au aflat nemernicii că Zagłoba a îmbătrânit. Aşa? Aşteptaţi numai şi o să-l mai vedeţi. Doamne! Dumnezeule atotputernic! De ce-ai deschis îngrăditurile acestei Republici nefericite, de intră în ea toţi porcii vecinilor; trei din cele mai bune ţinuturi ni le-au râmat! Asta-i! Şi cine e vinovat, dacă nu vânzătorii? Ciuma n-a ştiut pe cine să ia şi i-a luat pe cei virtuoşi, iar pe vânzători i-a lăsat. Trimite, Doamne, încă o dată boala în voievodul de Poznań şi în cel de Kalisz, dar mai întâi în Radziejowski şi tot neamul lui. Şi dacă vrei să sporeşti numărul păcătoşilor din iad, trimite-i acolo pe toţi aceia care au iscălit capitularea la Ujście. A îmbătrânit Zagłoba? S-a ramolit? O să vedeţi voi! Jane, să chibzuim mai repede ce avem de făcut, că aş vrea să mă aflu pe grumazul calului.

Fără îndoială, trebuie să chibzuim bine, unde ne ducem. În Ucraina, la hatmani, e greu să ajungem, fiindcă vrăjmaşul le-a tăiat drumul spre Republică şi numai spre Crâm e şleaul slobod. Mare noroc că acum tătarii sunt de partea noastră. După cât mă taie pe mine capul, trebuie să plecăm la Varşovia, să-l apărăm pe rege, stăpânul nostru iubit!

Numai să mai avem vreme, răspunse Stanisław. Gândesc că regele îşi adună acum în mare grabă steagurile şi, înainte de a ajunge noi acolo, va porni asupra duşmanului şi poate că va şi da prima bătălie.

Se prea poate.

Atunci să mergem la Varşovia, numai să ne grăbim, zise Zagłoba. Domniile voastre, ascultaţi… E adevărat că numele noastre îl înfricoşează pe duşman, dar în trei n-o să izbutim mare lucru. Eu zic aşa. Să strângem câţi volintiri putem dintre şleahtici, ca să-i ducem stăpânului nostru măcar un steguleţ. O să-i convingem cu uşurinţă, căci şi aşa tot trebuie să plece când se va vesti chemarea tuturor la oaste, aşa că pentru ei e totuna; o să le spunem că cine pleacă înainte de bunăvoie, îl va bucura pe rege.

Cu mai mulţi oşteni, ne vom descurca mai bine şi stăpânul ne va primi cu braţele deschise.

Domnia ta, să nu te miri de vorbele mele, spuse jupân Stanisław, dar după cele ce-am văzut, m-a cuprins asemenea scârbă de şleahtici, încât mai degrabă aş pleca singur, decât cu o adunătură care habar nu are de război.

Domnia ta nu-i cunoşti pe şleahticii de aici, n-ai să afli niciunul care să nu fi fost la luptă. Toţi sunt oameni cu experienţă şi oşteni vrednici.

Ei, dacă-i aşa!

Păi ar putea fi altfel? Staţi o clipă. Jan ştie că atunci când încep să-mi frământ mintea, nu duc lipsă de gânduri. Tocmai de aceea am trăit în mare prieteşug cu voievodul rutean, prinţul Jeremi. Să spună şi Jan de câte ori acest mare războinic, cunoscut în toată lumea, s-a luat după sfatul meu şi întotdeauna a ieşit în câştig.

Tătucă, spune ce vrei să spui, că e păcat de timp, îl îndemnă Jan.

Ce vreau să spun? Uite ce vreau să spun: nu-şi apără ţara şi regele acela care se ţine de poala măriei sale, ci acela care-l bate pe vrăjmaş; şi-l bate mai cu folos acela care slujeşte sub un mare luptător. De ce să mergem la Varşovia, dacă nu suntem siguri că regele mai e acolo? Se prea poate ca Măria Sa să fi plecat la Cracovia, la Lwów sau în Lituania. Eu vă sfătuiesc să ne înfăţişăm fără zăbavă sub flamurile marelui hatman lituanian, prinţul Janusz Radziwiłł. E un stăpân de nădejde şi ştiutor în ale războiului. Cu toate că-l cam învinovăţesc de îngâmfare, mai mult ca sigur că n-o să se predea suedezilor. Cel puţin e ceea ce se cheamă o căpetenie, un hatman adevărat. Ce-i drept, n-o să avem prea mult loc de joc acolo, pentru că ne vom bate cu doi vrăjmaşi, în schimb, o să-l întâlnim pe jupân Michał Wołodyjowski, care slujeşte în oastea lituaniană, şi o să fim iarăşi cu toţii laolaltă ca pe vremuri. Dacă sfatul meu nu e bun, să mă ia prins cel dintâi suedez şi să mă lege de cureaua sabiei.

Şi pentru că ne e în drum, o s-o conducem şi pe Halszka cu copiii, fiindcă şi noi trebuie să trecem prin Codrul Białowieska…

Şi vom sluji într-o oaste regulată, nu cot la cot cu nepricepuţii de şleahtici, adăugă Stanisław.

Şi-o să ne batem în lege, n-o să dăm din gură şi să înfulecăm la găini şi la brânzeturi.

După câte văd, domnia ta poţi fi cel dintâi şi la sfat, nu numai la luptă, spuse jupân Stanisław.

Cum? Ai?

De bună seamă, de bună seamă! întări Jan. Aşa e cel mai bine. O să luptăm împreună cu Michał, ca odinioară. Ai să cunoşti, vere Stanisław, pe cel mai mare oştean al Republicii, prieten al meu şi frate adevărat. Să mergem să-i spunem şi Halszkăi să se gătească de drum.

A aflat şi ea de război? întrebă jupân Zagłoba.

A aflat, a aflat, fiindcă Stanisław mi-a povestit totul de faţă cu ea. Au podidit-o lacrimile, sărmana… Dar când i-am spus că trebuie să plec, mi-a răspuns numaidecât: „Du-te!”

Şi mâine-aş vrea să pornesc la drum! strigă Zagłoba.

Atunci să pornim mâine, dis-de-dimineaţă, spuse Jan. Vere Stanisław, tu trebuie să fii tare fatigatus89 de pe drum, dar ai să te odihneşti până mâine, cum ai să poţi. Eu am să trimit chiar astăzi caii cu oamenii de nădejde la Biała, la Łosice, la Drohiczyn şi la Biełsk, ca să ne aştepte gata pregătiţi de schimb. Iar dincolo de Biełsk începe pădurea. Carele cu de-ale gurii vor pleca şi ele tot astăzi! îmi pare rău să părăsesc colţişorul acesta iubit şi să plec în lumea largă, dar facă-se voia Domnului! Mă bucur cel puţin că nu voi duce grija soţiei şi a copiilor, fiindcă pădurea e cea mai bună fortăreaţă din lume. Domniile voastre, haideţi în casă, e timpul să începem pregătirile.

Plecară.

Jupân Stanisław, trudit de pe drum, îşi potoli foamea şi setea, apoi se duse îndată să se culce, iar Jan şi jupân Zagłoba se apucară de treabă. Şi pentru că toate erau în bună rânduială, carele şi oamenii porniră în aceeaşi seară, iar a doua zi plecă şi caleaşca în care se afla Helena cu copiii şi o jupâniţa tomnatică de tot, care trăia la ei.

Stanisław, Jan şi încă cinci slujitori mergeau călare în jurul caleştii. Alaiul înainta repede, fiindcă prin târguri îi aşteptau cai de schimb odihniţi.

Grăbindu-se astfel şi neoprindu-se pentru popasuri nici măcar noaptea, ajunseră a cincea zi de la Biełsk, iar în a şasea se adânciră în Codrul Białowieska dinspre Hajnowszczyzna.

Îi învăluiră îndată umbrele pădurii uriaşe, care acoperea pe atunci câteva zeci de mile pătrate, întinzându-se într-o latură ca un brâu neîntrerupt până la codrii Zielonka şi Rogowska, iar în cealaltă până la pădurile prusiene.

Picior de năvălitor nu pătrunsese vreodată întunericul acestor bungete, în care omul neobişnuit putea să se rătăcească şi să caute drumul zadarnic, până se prăbuşea de osteneală sau cădea pradă fiarelor sălbatice. Noaptea răsunau aici mugetele zimbrilor şi mormăitul urşilor, amestecate cu urletele lupilor şi miorlăitul răguşit al râşilor. Drumuri nesigure duceau prin desişuri şi rarişti, pe lângă copaci răsturnaţi şi râpe, mlaştini şi ochiuri de apă înfricoşătoare spre aşezările risipite ale pădurarilor, păcurarilor şi hăitaşilor care de multe ori nu ieşeau toată viaţa din pădure. Numai până la Białowieża ducea un drum mai larg, poreclit Şleaul Uscat, pe care îl străbăteau regii când veneau să vâneze. Pe drumul acesta, dinspre Bielsk şi Hajnowszeczyzna, mergea şi Skrzetuski cu ai lui.

Jupân Stabrowski, starostele vânătorilor regale, un bătrân singuratic şi burlac, care trăia numai în pădure, asemenea zimbrului, îi primi cu braţele deschise; pe copii mai să-i înăbuşe în îmbrăţişări. Îşi ducea viaţa numai cu hăitaşii, văzând câte o faţă mai aleasă doar atunci când venea curtea la vânătoare.

El avea în seamă tot vânatul şi toate păcurăriile din pădure. Se îngrijoră foarte când auzi de război; Jan era cel dintâi care-i aducea această veste.

De altminteri, se întâmpla de multe ori în Republică să pârjolească războiul sau să moară regele, iar aici în pădure să nu se ştie nimic; toate ştirile le aducea starostele de vânătoare când se întorcea de la vistiernicul Lituaniei, căruia trebuia să-i înfăţişeze o dată pe an socotelile legate de gospodărirea pădurii.

O să vă apuce urâtul aici, e adevărat! îi spuse jupân Stabrowski Helenei, dar e un loc fără primejdie, cum nu se mai află. Nici un vrăjmaş nu va pătrunde în această fortăreaţă şi chiar dacă ar încerca, pădurenii l-ar nimici numaidecât. E mai lesne să cucereşti întreaga Republică, Doamne fereşte! decât Codrul Białowieska. Trăiesc de douăzeci de ani aici şi nici eu n-o cunosc cum trebuie, fiindcă sunt multe locuri de nepătruns, unde hălăduiesc doar fiarele şi poate îşi au bârlogul duhurile rele care se ascund de dangătul clopotelor. Noi trăim în frica lui Dumnezeu, fiindcă în cătune e o bisericuţă în care face slujbă o dată pe an preotul din Bielsk. Dacă n-o să vă supere urâtul, o să vi se pară ca-n rai aici. De lemne de foc n-o să duceţi lipsă…

Jan se bucura din toată inima că găsise asemenea adăpost pentru soţie, iar jupân Stabrowski încercă degeaba să-l facă să mai stea, să-l ospeţească…

După ce petrecură noaptea acolo, cavalerii plecară mai departe a doua zi în revărsatul zorilor de-a dreptul prin pădure, călăuziţi pe cărările încurcate de oamenii starostelui de vânătoare.