Capitolul XII.

Când Jan Skrzetuski împreună cu vărul său Stanisław şi cu jupân Zagłoba ajunseră în cele din urmă la Upita, după drumul anevoios prin pădure, Michał Wołodyjowski era să-şi piardă minţile de bucurie, mai ales că de multă vreme nu mai avusese nici o veste de la ei; credea că Jan este la hatmanii din Ucraina cu steagul regal în care era porucinic.

Aşa că-i luă pe rând în braţe şi după ce-i îmbrăţişa o dată, îi strânse la piept şi a doua oară, frecându-şi apoi mâinile de mulţumire. Iar când îi spuseră că vror să slujească sub flamurile lui Radziwiłł, se bucură şi mai mult, la gândul că nu se vor despărţi prea curând.

Har Domnului că suntem iarăşi împreună, vechi oşteni de la Zbaraż, spuse.

Altfel lupţi când simţi prietenii în jurul tău.

A fost părerea mea, zise jupân Zagłoba, pentru că ei vroiau să dea fuga la rege… Da eu le-am spus: De ce să nu ne aducem aminte de vremurile de altădată alături de Michał? Dacă o să ne ajute Dumnezeu, cum ne-a ajutat cu cazacii şi cu tătarii, în curând o să avem destui suedezi pe conştiinţă.

Dumnezeu ţi-a trimis gândul ăsta! rosti jupân Michał.

Mie mi se pare ciudat, se miră Jan, că aţi şi aflat de Ujście şi de război. Stanisław a venit în goana calului la mine, iar noi am venit la fel până aici, crezând că vom fi cei dintâi care vom aduce vestea nenorocirii.

Eu gândesc că ştirea a ajuns aici prin ovrei, spuse Zagłoba, fiindcă ei sunt întotdeauna primii care află şi au asemenea legături, că dacă vreunul strănută dimineaţa în Wielkopolska, seara îi şi spun în Samogiţia şi în Ucraina: „Sănătate!”

Nu ştiu nici eu cum s-a întâmplat, dar ştim totul de vreo două zile, răspunse jupân Michał, şi toţi sunt grozav de mâhniţi… În ziua dintâi nu prea ne venea să credem, dar în a doua nu se mai îndoia nimeni… Mai mult, războiul nici nu începuse, dar parcă ciripeau păsările prin văzduh despre el, fiindcă au început cu toţii deodată şi fără nici o pricină să vorbească numai despre lupte. Se vede că şi prinţul voievod se aştepta la război şi ştia ceva înaintea celorlalţi, căci nu-i venea să stea locului şi în ultima vreme a venit degrabă la Kiejdany. De două luni se tot înrolează oşteni din porunca lui. Am strâns eu, Stankiewicz şi un oarecare Kmicic, stegar de Orsza, care după câte am auzit a şi ajuns la Kiejdany cu steagul lui. El a îndeplinit porunca înaintea noastră…

Michał, tu îl cunoşti bine pe prinţul voievod de Wilno? întrebă Jan.

Cum să nu-l cunosc, când tot războiul de acum am luptat sub conducerea lui.

Ce ştii despre planurile lui? E un stăpân de nădejde?

Ca războinic e neîntrecut; cine ştie dacă, după moartea prinţului Jeremi, nu-i cel mai iscusit din toată Republica… E adevărat că a fost înfrânt, dar el avea şase mii de oşteni, iar vrăjmaşul optzeci de mii… Grozav îl mai învinovăţesc vistiernicul şi voievodul de Witebsk din această pricină, spunând că numai îngâmfarea l-a făcut să atace cu oşteni atât de puţini o putere nemăsurată, ca să nu împartă biruinţa cu ei. Numai Dumnezeu ştie cum a fost… Dar a luptat cu vitejie şi nu şi-a cruţat viaţa… Eu, care le-am văzut pe toate cu ochii mei, zic că dacă avea oştire destulă şi bani, picior de vrăjmaş n-ar mai fi scăpat de aici. Cred că acum va porni cu hotărâre împotriva suedezilor şi, pentru că n-o să-i aşteptăm aici, o să plecăm în Letonia.

Ce te face să crezi asta?

Două pricini: întâi pentru că prinţul va dori să-şi refacă bunul renume ştirbit întrucâtva după bătălia de la Cybichów, iar în al doilea rând, pentru că îi place lupta…

Aşa-i, adeveri Zagłoba, îl cunosc şi eu de multă vreme, fiindcă am umblat împreună prin şcoli şi-i făceam şi lecţiile lui. Totdeauna i-a plăcut războiul şi de aceea ţinea la tovărăşia mea mai mult decât la a altora, că şi eu lăsam baltă latina de dragul calului şi al suliţei.

Sigur că nu e ca voievodul de Poznań, e cu totul alt om, întări şi Stanisław Skrzetuski.

Wołodyjowski începu să-l întrebe despre cele întâmplate la Ujście. Îşi smulgea părul din cap ascultându-l; în cele din urmă când jupân Stanisław sfârşi, zise:

Domnia ta, ai dreptate! Radziwiłł al nostru nu e în stare de astfel de lucruri. E mândru foc şi i se pare că un neam ca al Radziwiłłilor nu se mai află în toată lumea, aşa-i! Nu suferă să i se împotrivească nimeni, e drept, iar pe vistiernicul Gosiewski, un om vrednic, e supărat pentru că nu joacă după cum îi cântă Radziwiłłii. Şi cu regele are ce are, fiindcă nu i-a dat mai curând buzduganul de mare hatman al Lituaniei… Toate sunt prea adevărate, ca şi aceea că trăieşte în rătăcirea calvinească, în loc să se întoarcă la credinţa cea adevărată, că-i asupreşte pe catolici ori de câte ori poate, că înlesneşte adunările ereticilor… Dar pot să jur că mai bine şi-ar da ultima picătură de sânge, decât să iscălească o ruşine ca aceea de la Ujście… O să avem parte de lupte înverşunate, fiindcă o să ne conducă un războinic, nu un scârţâie pană.

Aşa spune, frate! se bucură Zagłoba. Nici noi nu vrem altceva. Jupân Opaliński e om de condei şi s-a arătat îndată de ce-i în stare… Asta-i cel mai rău soi de oameni! Cum smulge pana din târtiţa găştii, fiecare dintre ei crede că a înghiţit toată înţelepciunea de pe lume… şi mai scoate şi ochii altora, iar când e vorba de sabie, ia-l de unde nu e. În tinereţe alcătuiam şi eu stihuri, ca să cuceresc inimile femeilor, şi l-aş fi lăsat de ruşine pe jupân Kochanowski cu fleacurile lui, dar mai târziu a învins firea mea de oştean.

Vă mai spun, zise Wołodyjowski, că după venirea şleahticilor, vom fi destul de mulţi, numai să ne ajungă banii, că ăsta e lucrul de căpetenie.

Pentru Dumnezeu, nu-i vreau pe şleahtici! strigă jupân Stanisław. Jan şi jupân Zagłoba ştiu ce gândesc, iar domniei tale îţi spun că mai bine să fiu slujitor într-un steag de oşteni de meserie, decât hatman peste toată strânsura şleahticilor.

Cei de aici au fire bărbată, răspunse Wołodyjowski, şi sunt foarte îndemânatici. Oamenii mei pot să slujească drept pildă. N-am putut să-i primesc pe toţi care voiau să se înroleze, iar printre cei pe care i-am ales, nu se află niciunul care să nu fi luptat niciodată. O să vă arăt steagul meu şi vă asigur că, dacă n-aţi fi ştiut de la mine, nu v-aţi fi dat seama că nu sunt oşteni hărsiţi. Toţi sunt bătuţi şi căliţi în foc ca o potcoavă veche, iar în formaţie seamănă cu triarii romani. Suedezilor n-o să le meargă cu ei tot atât de uşor, cum le-a mers eu cei din Wielkopolska.

Trag nădejde că Dumnezeu le va schimba pe toate în bine, zise Skrzetuski.

Se spune că suedezii sunt flăcăi vrednici, dar niciodată n-au ţinut piept oştilor noastre regulate. I-am bătut întotdeauna, e lucru ştiut, i-am bătut chiar atunci când îi conducea cel mai mare războinic pe care l-au avut vreodată.

Ce e drept, sunt grozav de curios să aflu ce le poate braţul, răspunse Wołodyjowski, şi dacă n-ar fi fost cele două războaie care împovărează ţara, nu m-aş fi supărat deloc pe suedezi. I-am încercat şi pe turci, şi pe tătari, şi pe cazaci, şi pe Dumnezeu mai ştie cine, acum se cuvine să-i încercăm şi pe suedezi. În ţinuturile coroanei s-ar putea să aibă necazuri, fiindcă toate oştile sunt plecate în Ucraina cu hatmanii. Aici însă parcă văd ce se va întâmpla. Prinţul voievod o să lase sfada cu vistiernicul Gosiewski şi o să pornească împotriva suedezilor. Va fi greu, e drept! Dar să nădăjduim că Dumnezeu ne va ajuta.

Atunci să plecăm fără întârziere la Kiejdany! spuse jupân Stanisław.

Şi eu am primit poruncă să am steagul gata de drum, iar eu să mă înfăţişez în trei zile la Kiejdany, adăugă Michał. Trebuie să vă arăt şi domniilor voastre porunca din urmă, fiindcă din ea se vede limpede că prinţul voievod se gândeşte la suedezi.

Spunând acestea, jupân Wołodyjowski descuie sipetul care se afla pe laviţa de lângă fereastră, scoase din el o hârtie împăturită în două şi desfăcând-o, începu să citească: „Jupâne polcovnic Wołodyjowski!

Am citit cu mare bucurie ştirea domniei tale, cum că steagul se află gata şi poate să pornească în orice clipă. Domnia ta ţine-l pregătit şi în veghe, fiindcă vin timpuri grele, cum nu s-au mai văzut, iar domnia ta vino cât poţi de repede la Kiejdany, unde te aşteptăm cu nerăbdare. Dacă-ţi ajung la ureche niscaiva veşti, să nu le dai crezare până când nu auzi totul din gura noastră. Facem aşa cum ne porunceşte Dumnezeu şi conştiinţa noastră, fără să luăm seama la cele pe care ni le vor pune în spinare răutatea şi zavistia oamenilor. Totodată ne bucurăm că vor veni asupră-ne asemenea încercări în care se va arăta limpede cine este prieten adevărat neamului Radziwiłł şi cine-i gata să-l slujească fie şi în rebus adversis90. Kmicic, Niewiarowski şi Stankiewicz şi-au adus steagurile aici; al domniei tale să rămână la Upita, unde poate fi nevoie de el, sau poate că va trebui să plecaţi în Podlasie sub conducerea vărului meu, luminatul prinţ Bogusław, comisul de Lituania, care are acolo o parte însemnată din forţele noastre. Despre toate acestea ai să afli domnia ta din gura noastră, iar acum îţi încredinţăm îndeplinirea grabnică a poruncilor noastre şi te aşteptăm la Kiejdany.

Janusz Radziwiłł, prinţ de Birże şi Dubinki, voievod de Wilno, mare hatman al Lituaniei”

Aşa-i, în scrisoare se vede că va fi un nou război! spuse Zagłoba.

Şi dacă prinţul scrie că va face cum îi porunceşte Dumnezeu, asta înseamnă că va lupta împotriva suedezilor, adăugă jupân Stanisław.

Mă miră însă, zise Jan Skrzetuski, că vorbeşte de credinţă faţă de neamul Radziwiłł şi nu faţă de ţară, care trece înaintea neamului Radziwiłł şi are mai grabnică trebuinţă de scăpare.

Aşa-i felul lui de a scrie, răspunse Wołodyjowski, cu toate că la început nici mie nu mi-a plăcut, fiindcă îmi slujesc ţara, nu pe Radziwiłł.

Când ai primit scrisoarea? întrebă Jan.

Astăzi de dimineaţă, iar după-amiază mă gândeam să plec. Voi vă odihniţi până mâine, când mă întorc eu, şi pornim îndată cu steagul încotro vom primi poruncă.

Te pomeneşti că în Podlasie? zise Zagłoba.

La prinţul comis! repetă jupân Stanisław.

Prinţul comis Bogusław e şi el tot la Kiejdany, răspunse Wołodyjowski. E un om vrednic de interes, şi e bine să-l priviţi cu luare-aminte. Mare războinic şi cavaler şi mai mare, dar nu mai are nimic polonez în el. Poartă haine străine şi vorbeşte pe limba nemţească sau a franţujilor, de parc-ar sparge nuci, care limbă poţi s-o asculţi un ceas întreg şi tot nu pricepi nimic.

Prinţul Bogusław s-a purtat foarte bine la Beresteczko, spuse Zagłoba, unde a adus un pâlc de pedestraşi nemţi de mâna întâi.

Cei care-l cunosc mai bine, nu-l prea laudă, continuă Wołodyjowski, fiindcă se dă în vânt după nemţi şi franţuji, lucru lesne de înţeles, fiindcă s-a născut dintr-o nemţoaică, fiica electorului de Brandenburg, pentru care răposatul taică-său nu numai că n-a primit nici o zestre, dar, cum se vede, prinţilor ăstora le suflă vântul prin buzunare, deoarece a fost nevoit să mai şi plătească, Radziwiłłi însă vor să aibă suffragia91 în rândul principilor nemţi, de aceea se unesc bucuroşi cu ei. Mi-a spus asta jupân Sakiwicz, om de credinţă al prinţului Bogusław, căruia acesta i-a dăruit stărostia Oszmianei. El şi jupân Niewiarowski, polcovnicul, au fost împreună prin ţările de peste mare, unde i-au slujit întotdeauna ca martori în dueluri.

A avut chiar atâtea dueluri? întrebă jupân Zagłoba.

Câte fire de păr în cap! A vătămat pe acolo o groază de prinţişori şi grafi străini, franţuji sau nemţi, fiindcă se spune că-i tare nestăpânit şi viteaz, aşa că aruncă mănuşa din te miri ce.

Jupân Stanisław Skrzetuski se trezi din îngândurare şi zise:

Am auzit şi eu de prinţul Bogusław, că de la noi nu e prea departe până la electorul la care stă mereu. Mi-aduc aminte, de ce-mi spunea şi tata că atunci când părintele prinţului Bogusław a luat-o de soţie pe fiica electorului, lumea bombănea că un neam atât de mare ca al Radziwiłłilor se împreună cu nişte străini, dar bine că s-a întâmplat aşa, fiindcă acum electorul, fiind rudă cu Radziwiłł, trebuie să se arate cu atât mai binevoitor faţă de Republică; multe atârnă de el acum. Dar nu-i adevărat că le suflă vântul prin buzunare. Sigur că dacă cineva ar vinde avuţiile tuturor Radziwiłłilor, l-ar cumpăra pe elector cu principat cu tot, dar Fryderyk Wilhelm a adunat destule parale şi are acum douăzeci de mii de oşteni, aleşi pe sprânceană, cu care ar putea să pornească fără teamă asupra suedezilor, lucru pe care, ca vasal al Republicii, s-ar cuveni să-l facă, dacă îl poartă pe Dumnezeu în inimă şi îşi mai aduce aminte de toate binefacerile pe care neamul lui le-a cunoscut din partea Republicii.

Şi crezi că el o va face? întrebă Jan.

Dacă va face altfel, se va arăta nerecunoscător şi îşi va călca jurământul! răspunse Stanisław.

E greu să te încrezi în recunoştinţa unui străin, mai ales a unui eretic, spuse jupân Zagłoba. Îl ţin minte pe principele Fryderyk de când era de-o şchioapă; a fost întotdeauna un taciturn, de parcă asculta mereu ce-i şoptea diavolul la ureche. I-am spus-o în faţă când am fost cu răposatul jupân Koniecpolski în Prusia. E şi el tot luteran, ca şi regele suedez. Doamne fereşte! să nu se unească amândoi împotriva Republicii.

Ştii ce, Michał? zise Jan deodată. N-am să mă odihnesc astăzi, merg cu tine la Kiejdany. Acum e mai bine să călătoreşti noaptea, în timpul zilei e prea cald, şi pe urmă, vreau să scap cât mai repede de îndoială. O să fie timp şi pentru odihnă, pentru că prinţul n-o să pornească asupra duşmanului chiar mâine.

Cu atât mai mult, cu cât a poruncit să las steagul la Upita, răspunse jupân Michał.

Că bine ziceţi! strigă Zagłoba, merg şi eu!

Atunci să mergem cu toţii, adăugă Stanisław.

Mâine dimineaţă vom fi la Kiejdany, spuse Wołodyjowski, iar pe drum o să moţăim cum se cuvine în şa.

Două ceasuri mai târziu, după ce-şi astâmpărară foamea şi setea, cavalerii porniră la drum şi ajunseră la Krakinów înainte de apusul soarelui.

Jupân Michał le vorbi pe drum despre locurile prin care treceau, despre faimoşii şleahtici din Lauda, despre Kmicic şi despre toate câte se întâmplaseră în vremea din urmă. Le spuse şi despre dragostea lui pentru jupâniţa Billewicz, dragoste fără noroc, ca de obicei.

Bine că războiul bate la uşă, zise, altminteri aş fi fost poate îngrijorat; mă gândesc uneori că aşa am fost ursit, să rămân toată viaţa holtei.

Nu e nici o paguba, îi mângâie jupân Zagłoba, fiindcă starea de holtei este plăcută lui Dumnezeu. Şi eu m-am hotărât să rămân aşa până la capătul zilelor. Câteodată îmi pare rău că n-are cine să-mi moştenească faima şi numele, fiindcă e drept că flăcăiaşii lui Jan îmi sunt dragi, dar oricum, neamul lui Skrzetuski nu e al lui Zagłoba.

Aha! se împotrivi Wołodyjowski. Domnia ta ai luat asemenea hotărâre ca şi lupul care a jurat să nu mai sugrume oile după ce i-au căzut dinţii.

Nu-i adevărat! spuse Zagłoba. Jupâne Michał, nu e chiar atât de mult de când am fost amândoi Ia Varşovia pentru alegerea regelui. După cine se uitau toate fustele, dacă nu după mine? … Ţii minte cum te plângeai că nu se uită niciuna la tine? Dacă vrei să te însori cu tot dinadinsul, fii fără grijă. Vine şi rândul tău. În astfel de împrejurare, căutările n-au nici un rost, găseşti mai degrabă atunci când nu cauţi. Acum e vreme de război şi în fiecare an pier o mulţime de cavaleri. Să mai dureze puţin şi războiul cu suedezii şi codanele o să rămână la preţuri de nimic, aşa că o să le cumpărăm cu duzina pe la iarmaroace.

Poate că voi pieri şi eu, răspunse jupân Michał. M-am săturat să tot umblu de colo-colo prin lume. Nici-când n-am să fiu în stare să vă spun cât e de cinstită şi de frumoasă jupâniţa asta, Billewiczówna. S-o tot dezmierzi şi s-o îmbrăţişezi… Nu! diavolii l-au adus pe Kmicic ăsta… Cred că el i-a făcut farmece, altfel nu se poate, că dacă n-ar fi aşa, nu m-ar fi respins. Uite colo, se vede Wodokty dincolo de colină, dar nu mai e nimeni la conac, fiindcă ea a plecat Dumnezeu ştie unde… Puteam să am şi eu aici un adăpost al meu, unde să-mi sfârşesc zilele… Ursul îşi are bârlogul lui, lupul vizuina lui, numai eu n-am decât iapa şi şaua pe care stau…

Văd că ţi s-a înfipt ca un spin în inimă? se miră Zagłoba.

Chiar aşa, când îmi aduc aminte sau când trec pe lângă Wodokty, mă apucă jalea… M-am gândit să lecuiesc o dragoste cu alta şi m-am dus la jupân Schylling, care are o fată foarte frumoasă. Am văzut-o o dată pe uliţă şi mi-a plăcut grozav. M-am dus deci la el şi, ce credeţi, domniile voastre? nu l-am găsit acasă, iar jupâniţa Kachna a crezut că are de-a face eu slujitorul lui Wołodyjowski… M-am simţit atât de jignit, că n-am mai dat pe acolo.

Zagłoba începu să râdă.

Fir-ai să fii, jupâne Michał! Toată greutatea e să-ţi găseşti o nevastă pe potriva staturii domniei tale. Ce s-a întâmplat cu ochioasa de la curtea prinţesei Wiśniowiecka, cu care trebuia să se unească jupân Podbipięta, fie-i ţărâna uşoară! Aia era tocmai pe măsura domniei tale, că nu era mai mare de-o şchioapă, deşi-i jucau grozav ochii.

Anusia Borzobohata-Krasieńska, îşi aminti Jan Skrzetuski. Cândva ne căzuse cu tronc la toţi şi Michał n-a scăpat nici el. Numai Dumnezeu ştie ce se întâmplă cu ea acum.

Dacă măcar aş putea-o găsi să-i aduc alinare! se repezi jupân Michał. Când aţi pomenit de ea, parcă mi s-a încălzit inima. Ce fată cuminte era! Ei, unde nu dă bunul Dumnezeu să ne mai întâlnim! … Că tare bune mai erau vremurile de la Lubnie, dar nu se vor mai întoarce niciodată. N-o să mai avem parte de nici o căpetenie cum a fost prinţul Jeremi al nostru. Oştenii ştiau că fiecare luptă înseamnă şi o izbândă. Radziwiłł e un mare războinic, dar nu ca el, şi oştenii nu-l slujesc cu aceeaşi dragoste, pentru că nici ei nu se poartă părinteşte cu ei şi nu şi-i apropie, socotindu-se asemenea unui rege, cu toate că nici neamul Wiśniowiecki nu era mai prejos decât Radziwiłłii.

Să lăsăm asta, spuse Jan Skrzetuski. Acum numai el poate izbăvi ţara şi pentru că e gata să-şi dea viaţa pentru ea, Dumnezeu să-l binecuvânteze.

Astfel tăifăsuiau cavalerii călărind pe întuneric, ba amintindu-şi isprăvile de altădată, ba vorbind despre timpurile grele de acum, în care trei războaie se abătuseră deodată asupra Republicii.

Într-un târziu, se apucaseră să rostească rugăciunile de seară, iar când sfârşiră, îi moleşi somnul şi începură să moţăie şi să se legene în şa.

Noaptea era senină, caldă, stelele licăreau cu miile pe cer; înaintând la pas, dormiră în lege până în revărsatul zorilor, când se trezi Michał.

Domniile voastre, deschideţi ochii, se zăreşte Kiejdany! strigă.

Ce? Ai? întrebă Zagłoba. Kiejdany? Unde?

Uite colo! Se văd turnurile.

E un oraş mare, zise Stanisław Skrzetuski.

Foarte mare! întări Wołodyjowski. O să vă convingeţi şi mai mult la lumina zilei.

Şi e proprietatea prinţului voievod?

Întocmai. Mai înainte era al neamului Kiszka, de la care tatăl prinţului de acum l-a primit ca zestre pentru Anna Kiszczanka, nepoata voievodului de Witebsk. În toată Samogiţia nu mai afli un oraş ca ăsta, fiindcă Radziwiłłii nu-i lasă pe ovrei să se aşeze în el decât cu hârtie la mână. Miedul de aici e straşnic.

Zagłoba se şterse la ochi.

Se vede că aici trăiesc oameni cumsecade. Ce-i clădirea aceea uriaşă care se vede pe înălţime?

E noua cetate, ridicată în timpul lui Janusz.

E întărită?

Nu, dar e o reşedinţă grozavă. N-au făcut-o din zid, pentru că vrăjmaşul n-a mai călcat pe aici de pe vremea cavalerilor teutoni. Acoperişul ţuguiat pe care-l vedeţi în mijlocul oraşului e al bisericii parohiale. Au ridicat-o cavalerii teutoni încă în timpul când cei de aici nu erau creştini, apoi a fost dată în stăpânirea calvinilor, dar preotul Kobyliński a câştigat-o iarăşi pentru catolici prin judecată de la prinţul Krzysztof.

Slavă Domnului!

Vorbind ba de una, ba de alta, se apropiară de casele de la margine. Văzduhul se lumina tot mai mult şi începea să răsară soarele. Cavalerii priveau cu luare-aminte oraşul pe care nu-l cunoşteau, în vreme ce Wołodyjowski urma să-i lămurească:

Asta-i uliţa ovreiască, unde trăiesc, cei care au căpătat învoire. Dacă mergem pe aici ajungem în piaţă. Oho, oamenii se trezesc şi încep să iasă de prin case. Ia uitaţi-vă, o mulţime de cai înaintea fierăriilor şi slujitori îmbrăcaţi altfel decât ai Radziwiłłilor. Trebuie să fie vreo adunare de eretici la Kiejdany. Pe aici sunt întotdeauna destui şleahtici, şi magnaţi, ba uneori vin şi de prin ţări străine, fiindcă aici e cetatea de scaun a ereticilor din toată Samogiţia, care, ocrotiţi de Radziwiłłi, se dedau aici în voie la farmecele şi obiceiurile lor deşarte. Iată şi piaţa! Băgaţi de seamă, domniile voastre, ce orologiu se află în turnul de la clădirea obştii! Unul mai bun nu găsiţi nici la Gdansk. Casa aceea care seamănă cu o biserică cu patru turle e soborul helveţilor, în care îl hulesc pe Dumnezeu în fiecare duminică, iar cealaltă e biserica luterană. Credeţi că aici trăiesc polonezi sau lituanieni? – nici pomeneală! Numai nemţi şi scoţieni, iar scoţienii sunt cei mai mulţi! Pedestraşii lor sunt de mâna întâi, luptă grozav mai ales cu bărdiţele. Prinţul are şi el un pâlc de volintiri alcătuit numai din scoţieni de la Kiejdany. Hei, ce de mai care cu tot felul de calabalâc în piaţă! Nu se poate, trebuie să fie vreo adunare. În oraşul ăsta nu se găseşte nici un han, cunoscuţii trag la cunoscuţi, iar şleahticii la castel, unde sunt încăperi lungi de câteva zeci de coţi pregătite numai pentru oaspeţi. Acolo poţi să stai cum se cuvine şi un an întreg pe cheltuiala stăpânului; unii stau chiar toată viaţa.

Mă mir că trăsnetul n-a aprins până acum soborul helveţilor! spuse Zagłoba.

Află, domnia ta, că asta s-a şi întâmplat. La mijloc, între cele patru turnuri, era o cupolă, care semăna cu o căciulă; când a lovit-o, n-a mai rămas nimic din ea. Aici e înmormântat, într-o criptă, părintele prinţului comis, Bogusław, Janusz, cel care a luat parte la răscoala împotriva lui Zygmunt al III-lea. Unul dintre proprii haiduci92 i-a despicat ţeasta şi a murit ca un nemernic, cum a şi trăit în păcat.

Dar clădirea aceea lată, care seamănă cu un şopron de zid, ce e? întrebă Jan.

Asta e o fabrică de hârtie, pe care a zidit-o prinţul, iar cea de lângă ea este tiparniţa, unde se întocmesc cărţile ereticilor.

Ptiu! se oţărî Zagłoba, dar-ar ciuma în oraşul ăsta, în care nu poţi să tragi alt aer în piept, afară de al ereticilor. Lucifer ar putea stăpâni aici tot atât de bine ca şi Radziwiłł.

Domnia ta! îl certă Wołodyjowski, nu huli împotriva lui Radziwiłł, fiindcă s-ar putea ca în curând tocmai el să scape ţara din impas…

Şi merseră mai departe în tăcere, privind oraşul şi minunându-se de ceea ce vedeau, căci uliţele erau pietruite, lucru rar pe atunci.

După ce trecură prin piaţă şi pe uliţa cetăţii, zăriră în vârful colinei frumoasa reşedinţă înălţată nu de mult de prinţul Janusz, e adevărat, neîntărită, dar întrecând în mărime nu numai palatele, ci şi multe alte castele. Clădirea sta pe înălţime şi parcă privea la oraşul care se întindea la picioarele ei. În amândouă părţile corpului principal se despărţeau două aripi mai scunde care se frângeau în unghiuri drepte şi alcătuiau o curte uriaşă, închisă în faţă cu un grilaj de fier cu vârfuri ascuţite. La mijlocul îngrăditurii se ridica o poartă puternică de zid, pe care se vedeau blazoanele Radziwiłłilor şi cel al oraşului Kiejdany, înfăţişând gheara unui vultur cu aripa neagră pe un câmp auriu, iar alături de gheară o potcoavă roşie cu trei cruci. Jos, lângă poartă, era ghereta în care făceau de strajă trabanţii93 scoţieni, mai mult pentru fală decât pentru apărare.

Era dimineaţă, devreme, dar curtea era plină de mişcare, fiindcă în dreptul clădirii din mijloc făcea muştru un polc de dragoni îmbrăcaţi în tunici albastre şi cu coifuri suedeze pe cap. Şiragul de coifuri tocmai încremenise cu rapierele trase, în timp ce căpetenia vorbea plimbându-se prin faţa lor. În jurul lor şi mai departe, pe lângă pereţi, o mulţime de slujitori în straie de culori felurite căscau gura la dragoni, flecărind pe socoteala lor.

Pe viul Dumnezeu! exclamă jupân Michał, Charłamp îşi muştruluieşte polcul.

Cum aşa? strigă Zagłoba, cel cu care trebuia să te baţi la Lipków în timpul alegerii regelui?

Chiar el. De atunci trăim în bună înţelegere.

Aşa-i! adeveri jupân Zagłoba, îl recunosc după nasul care-i iese de sub coif. Bine că nu mai sunt la modă obrăzarele, fiindcă războinicul ăsta n-ar putea să-l închidă niciodată; şi aşa are trebuinţă de o apărătoare specială pentru nas.

În acest timp, jupân Charłamp văzându-l pe Wołodyjowski, porni spre el în trap întins.

Ce mai faci, Michałek? întrebă. Bine că ai venit!

E şi mai bine că tu eşti cel dintâi cu care mă întâlnesc aici. Uite şi pe jupân Zagłoba, pe care l-ai cunoscut la Lipków, ba chiar mai înainte la Siennica, iar ăştia sunt jupânii Skrzetuski: Jan, rotmistrul steagului de husari regali, a fost şi la Zbaraż…

Pe legea mea, păi am în faţă pe cel mai mare viteaz din Republică! se bucură Charłamp. Mă închin, mă închin!

El a Stanisław, rotmistrul de Kalisz, vorbi mai departe Wołodyjowski, care vine de-a dreptul de la Ujście.

De la Ujście? … Cumplită ruşine ai mai văzut, domnia ta… Am aflat şi noi ce s-a întâmplat acolo.

Tocmai pentru că s-a întâmplat acolo, am venit aici. nădăjduind că nu se va întâmpla la fel.

Poţi să fii sigur, domnia ta. Radziwiłł nu e Opaliński.

Aşa am spus şi noi ieri la Upita.

Domniile voastre, vă întâmpin cu toată bucuria în numele meu şi al prinţului. Voievodul va fi prea mulţumit când va vedea asemenea cavaleri, că are mare nevoie. Haideţi la mine, la spătărie94 unde-i cvartirul meu. Sigur că vreţi să vă schimbaţi straiele şi să înfulecaţi ceva, iar eu am să vă ţin tovărăşie, fiindcă am sfârşit muştrul.

Spunând acestea, jupân Charłamp se întoarse la oşteni şi porunci scurt cu glas puternic:

Stânga-mprejur!

Copitele răsunară pe caldarâm. Şiragul se frânse în două, jumătăţile se rupseră şi ele, până când formară grupe de câte patru călăreţi care se îndreptară la pas spre spătărie.

Buni oşteni, rosti Skrzetuski, privind cu ochi de cunoscător la mişcările nesilite ale dragonilor.

La dragoni slujesc numai şleahtici mărunţi şi boiernaşii însărcinaţi cu supravegherea drumurilor, răspunse Wołodyjowski.

O, Doamne, se vede îndată că sunt oşteni de meserie! strigă jupân Stanisław.

Dar cum de-i conduce Charłamp? întrebă Zagłoba. Nu ştiu dacă nu greşesc, dar îmi aduc aminte că el slujea în steagul piatyhorean şi purta un laţ de argint pe umăr.

Aşa-i, încuviinţă Wołodyjowski. Dar de câţiva ani conduce polcul de dragoni. E un vechi oştean şi are multă experienţă.

În acest timp, Charłamp, slobozindu-i pe dragoni, se apropie de cavalerii noştri.

Domniile voastre, vă poftesc să veniţi cu mine… Spătăria e colo, în spatele palatului.

După o jumătate de ceas, şedeau toţi cinci în jurul unui vas cu bere fierbinte, albită din belşug cu smântână, şi vorbeau despre noul război.

Aici la voi ce se aude? întrebă Wołodyjowski.

La noi în fiecare zi se aude altceva, fiindcă lumea se pierde în presupuneri şi răspândeşte tot felul de zvonuri, răspunse Charłamp. De adevărat numai prinţul ştie ce se va întâmpla. Tot chibzuieşte ceva, pentru că deşi se preface vesel şi se poartă atât de binevoitor cu oamenii, ca niciodată, se vede totuşi că e grozav de îngândurat. Lumea spune că nu doarme noaptea şi se preumblă cu paşi greoi prin toate încăperile, vorbind de unul singur, iar ziua se sfătuieşte ceasuri întregi cu Harasimowicz.

Cine mai e şi Harasimowicz ăsta? întrebă Wołodyjowski.

Ajutorul starostelui de Zabłudów, din Podlasie; un om de statură măruntacă, dar arată ca şi cum l-ar purta pe dracu în sân; e omul de încredere al prinţului şi cred că-i cunoaşte toate planurile. După cât mă duce pe mine mintea, din sfatul lor va ieşi un război cumplit cu suedezii, război pe care-l dorim cu toţii. Vin scrisori din toate părţile, de la prinţul Kurlandiei, de la Chowański şi de la elector. Sunt unii care vorbesc că prinţul negociază cu moscoviţii, ca să-i atragă alături de el împotriva suedezilor; alţii, dimpotrivă; se pare însă că nu va fi nici o înţelegere cu nimeni, ci numai război şi cu unii şi cu alţii. Se strâng tot mai mulţi oşteni, se trimit scrisori de chemare şleahticilor care slujesc cu credinţă neamul Radziwiłł. Pretutindeni mişună oameni înarmaţi… Ei, domniile voastre, pe cine va cădea năpasta, va avea de tras, nu glumă, iar noi ne vom năclăi mâinile de sânge până la cot, fiindcă dacă Radziwiłł porneşte la luptă, apoi nu se mai ţine de negocieri.

Asta-i de mine! se bucură Zagłoba, frecându-şi mâinile. Mult sânge suedez s-a uscat pe mâinile mele şi o să se mai usuce… Din veteranii care mă ţin minte de la Puck şi Trzciana nu mai trăiesc prea mulţi, dar cei care se mai află în viaţă, n-o să mă uite niciodată.

E aici şi prinţul Bogusław? întrebă Wołodyjowski.

Cum altfel? Afară de asta, aşteptăm astăzi sosirea unor oaspeţi de vază, pentru că se deretică odăile de sus, iar diseară va fi mare petrecere la castel. Michał, mă îndoiesc că ai să ajungi azi înaintea prinţului.

Chiar el m-a chemat pentru astăzi.

Asta nu înseamnă nimic, căci e grozav de prins… Pe de altă parte… nu ştiu dacă pot să vorbesc faţă de domniile voastre… dar întrucât peste un ceas vor afla cu toţii… am să vă spun… Aici se petrec lucruri neînţelese…

Despre ce-i vorba? Ce-i? întrebă Zagłoba.

Domniile voastre trebuie să ştiţi că acum două zile a venit aici jupân Judycki, cavaler de Malta, despre care cred că aţi auzit.

Cum să nu, zise Jan, e un mare viteaz!

Numaidecât după el a sosit şi Gosiewski, hatmanul de câmp. Am fost şi noi tare mâhniţi, pentru că e cunoscută vrăjmăşia dintre hatmanul de câmp şi prinţul nostru. Unii s-au bucurat, gândind că cei doi magnaţi s-au împăcat, având în vedere năvălirea suedezilor. Şi eu am crezut la fel, dar ieri s-au retras tustrei la sfat, încuind toate uşile, astfel că nimeni n-a putut să audă ce vorbesc. Doar jupân Krepsztul, care sta de strajă la uşă, ne-a spus că strigau grozav, mai ales hatmanul de câmp. După aceea însuşi prinţul i-a condus la odăile de culcare, poruncind, închipuiţi-vă, domniile voastre – aici Charłamp coborî glasul – să fie păziţi amândoi pe timpul nopţii.

Wołodyjowski mai că zvâcni în picioare.

Pentru Dumnezeu, nu se poate!

Ba-i chiar aşa… La amândouă uşile stau scoţieni înarmaţi cu flinte, care au poruncă să nu lase pe nimeni să intre sau să iasă… răspund cu viaţa lor…

Cavalerii se priviră uluiţi, iar jupân Charłamp era şi el tot atât de uimit de propriile cuvinte şi se uita la ei cu ochii holbaţi, de parcă se aştepta ca ei să-i dezlege taina.

Asta vrea să însemne că vistiernicul e ţinut la arest? … Marele hatman l-a închis pe cel de câmp? se întrebă Zagłoba. Ce-i asta?

Ştiu şi eu? Şi Judycki, un asemenea cavaler!

Căpeteniile prinţului trebuie să fi vorbit… Să fi încercat să ghicească pricinile… N-ai auzit nimic?

L-am întrebat azi-noapte pe Harasimowicz.

Şi ce lămuriri ţi-a dat? întrebă Zagłoba.

N-a vrut să-mi spună nimic, şi-a dus numai un deget la gură şi a rostit: „Sunt trădători!”

Cum trădători? … Cum trădători? strigă Wołodyjowski, luându-şi capul în mâini. Nici vistiernicul Gosiewski nu e trădător, şi nici jupân Judycki. Toată Republica îi cunoaşte ca pe nişte oameni vrednici care-şi iubesc ţara.

Astăzi nu mai poţi să te încrezi în nimeni, răspunse Stanisław Skrzetuski posomorât. Parcă Krzysztof Opaliński nu trecea drept Caton? Nu-i dojenea pe alţii pentru slăbiciunile şi înşelătoriile lor, pentru că ţin seama numai de interesele proprii? … Iar când a fost la o adică, a fost cel dintâi care s-a vândut, şi nu numai pe sine, ci o provincie întreagă.

Eu sunt în stare să-mi pun capul pentru vistiernic şi pentru jupân Judycki! strigă Wołodyjowski.

Michałek, să nu-ţi pui capul pentru nimeni, îl potoli Zagłoba. Pesemne că nu i-au închis fără nici o pricină. Socot că au intrat în cârdăşie cu cineva, altfel nu se poate… Păi cum, prinţul se pregăteşte pentru un război cumplit şi are trebuinţă de ajutor. Pe cine dar poate să bage la arest în asemenea clipă, dacă nu pe cei care-i pun beţe-n roate? … Ceea ce, dacă este adevărat, dacă aceşti doi magnaţi l-au încurcat într-adevăr, atunci slavă Domnului că le-a luat-o înainte. Merită să zacă în temniţă… Ha, netrebnicii! … Într-o vreme ca asta să te apuci de uneltiri, să te înhăitezi cu vrăjmaşul, să asupreşti Republica şi să-l împiedici să lupte pe un mare războinic… Pe Sfânta Fecioară, trebuia s-o pată mai rău.

Sunt lucruri nemaipomenite! zise Charłamp. Nu-mi pot închipui cum… Lăsând la o parte că sunt nişte dregători atât de însemnaţi, au fost închişi fără judecată, fără îngăduinţa Seimului şi voia Republicii, lucru pe care nici regele n-are dreptul să-l facă.

Aşa-i! strigă jupân Michał.

Se vede că prinţul vrea să statornicească şi la noi obiceiurile romane, zise Stanisław Skrzetuski, şi să ajungă dictator în vreme de război.

N-are decât să fie şi dictator, numai să-i bată pe suedezi – răspunse Zagłoba. Sunt cel dintâi care-mi dau votum, ca să i se încredinţeze asemenea putere neîngrădită.

Jan Skrzetuski se adânci în gânduri şi după un răstimp zise:

Numai să nu vrea să ajungă precum acel Cromwell din Anglia, care n-a pregetat să ridice braţu-i profanator asupra propriului stăpân.

Ei, Cromwell! Cromwell e un eretic! strigă Zagłoba.

Dar prinţul voievod? întrebă fără umbră de glumă Jan Skrzetuski.

Tăcură cu toţii şi o clipă scrutară cu teamă viitorul întunecat, numai jupân Charłamp se înfurie numaidecât şi spuse:

Am slujit sub flamura prinţului voievod de copilandru, cu toate că nu sunt mult mai mic ca el; mai întâi, pe când era încă un tinerel, mi-a fost rotmistru, apoi hatman de câmp şi acum mare hatman. Îl cunosc mai bine decât domniile voastre şi totodată îl cinstesc şi ţin la el, de aceea, rogu-vă, nu-l asemuiţi cu Cromwell, ca să nu fiu silit să vă spun vorbe pe care nu se cuvine să le spună o gazdă…

Jupân Charłamp începu să mişte avan din mustaţa uriaşă şi să se uite pe sub sprâncene la Jan Skrzetuski, ceea ce văzând Wołodyjowski îşi aţinti iarăşi asupra lui Charłamp privirea rece şi aprigă, ca şi când ar fi vrut să-i spună: „Numai să cutezi să mârâi!”

Mustăciosul se stăpâni numaidecât, fiindcă îl preţuia foarte mult pe jupân Michał; de altfel, era şi primejdios să te iei la harţă cu el, aşa că vorbi mai departe cu glasul mult mai domolit, Prinţul este calvin, dar nu s-a lepădat de credinţa cea adevărată pentru nişte deşertăciuni, ci s-a născut cu ele. Nicicând nu va fi nici un Cromwell, nici un Radziejowski şi nici un Opaliński, de-ar fi să nu mai rămână nimic din Kiejdany. E alt sânge, alt neam!

Dacă-i diavol şi are coarne, se amestecă Zagłoba, cu atât mai bine, pentru că va avea cu ce să-i împungă pe suedezi.

Dar să-i închidă pe jupân Gosiewski şi pe cavalerul Judycki? … Ei, nu! se minună Wołodyjowski, clătinând din cap. Prinţul nu s-a arătat prea blând cu nişte oaspeţi care au avut încredere în el.

Ce vorbeşti, Michał! se încontră Charłamp. A fost atât de blând, cum n-a mai fost niciodată… Acum e un adevărat părinte pentru cavaleri. Adu-ţi aminte că mai demult era veşnic încruntat şi nu mai ştia alt cuvânt decât: „slujba!” Ţi-era mai frică să te apropii de el, decât de rege, iar acum zăboveşte în fiecare zi printre porucinici sau printre oştenii de elită şi vorbeşte cu ei, îi întreabă de familie, de copii şi de avere, le spune pe nume şi-i întreabă dacă nu li s-a făcut vreo strâmbătate. El, care nu vrea să-şi găsească egali nici printre marii magnaţi, ieri, ba nu, alaltăieri, umbla de braţ cu tânărul Kmicic, de nu ne venea să credem, fiindcă deşi neamul lui Kmicic e vestit, el e un tinerel, asupra căruia apasă destule fapte de ocară, după cum ştii prea bine.

Ştiu, ştiu, întări Wołodyjowski. Kmicic e demult aici?

Acum nu e, pentru că a plecat ieri la Czejkiszki după polcul de pedestrime care se află acolo. Acum nimeni nu se bucură de atâtea favoruri din partea prinţului ca Kmicic. Când a plecat, prinţul s-a uitat o clipă în urma lui şi a rostit: „Omul acesta e în stare de orice şi e gata să-l aducă şi pe dracu de coadă la porunca mea!” Am auzit cu urechile noastre. Ce e drept, Kmicic a adus un steag cum nu mai e altul în toată oştirea. Oamenii şi caii sunt ca nişte balauri.

Nici vorbă, e un oştean destoinic şi e într-adevăr în stare de orice, răspunse jupân Michał.

A făcut minuni de vitejie în războiul din urmă şi vrăjmaşii au pus un preţ mare pe capul lui, fiindcă conducea un pâlc de volintiri şi lupta pe socoteala lui.

Vorbirea le fu întreruptă de intrarea unui nou musafir. Un şleahtic în jur de patruzeci de ani, mic, uscat, vioi, cu faţa mică, buzele subţiri, deasupra cărora creştea mustaţa rară, cu ochii piezişi care se tot răsucea ca un ţipar. Era îmbrăcat numai într-un caftan de postav cu mânecile atât de lungi, încât mâinile nu i se mai vedeau deloc. După ce intră, se îndoi de la jumătate, apoi se îndreptă brusc, împins parcă de un arc, după care se frânse iarăşi într-o plecăciune adâncă, îşi răsuci capul, ca şi când l-ar fi scos de la subsuoară şi începu să vorbească repede cu un glas care amintea de scârţâitul unui steguleţ de fier ruginit.

Închinăciune, jupâne Charłamp, închinăciune, aha! închinăciune, jupâne polcovnic, sluga prea plecată!

Închinăciune, jupâne Harasimowicz, răspunse Charłamp. Ce vânt te-a adus aici?

Dumnezeu ne-a trimis oaspeţi de soi! Am venit şi eu să mă ofer să-i slujesc şi să-i întreb cine sunt.

Păi, la domnia ta au venit, jupâne Harasimowicz?

Sigur că nu la mine, fiindcă eu nu sunt vrednic… Dar pentru că ţin locul şambelanului95 care lipseşte, am venit să-i întâmpin şi să mă închin cu respect.

Domnia ta te afli departe de şambelan, răspunse Charłamp, fiindcă şambelanul este un om de vază şi cu proprietăţi însemnate, pe când domnia ta, să-mi fie cu iertăciune, eşti doar ajutorul starostelui de Zabłudów.

Sunt sluga slugilor lui Radziwiłł! Aşa-i, jupâne Charłamp. Nu tăgăduiesc, Doamne păzeşte… Dar pentru că prinţul a aflat de venirea oaspeţilor şi m-a trimis să întreb cine sunt, domnia ta, jupâne Charłamp, va trebui să-mi răspunzi numaidecât, de-aş fi nu ajutorul starostelui de Zabłudów, ci numai un pârlit de haiduc.

Şi unei maimuţe i-aş răspunde, când se înfăţişează cu porunca, zise năsosul. Ascultă dar, domnia ta, şi scrie-ţi numele, dacă nu te ajută capul să le ţii minte. Acesta este jupân Skrzetuski. cel de la Zbaraż, cu vărul lui, Stanislav.

Dumnezeule mare, ce-mi aud urechile! strigă Harasimowicz.

Ăsta e jupân Zagłoba.

Dumnezeule mare, ce-mi aud urechile!

Dacă domnia ta ţi-ai pierdut piuitul, auzindu-mi numele, zise Zagłoba, înţelegi cât de înspăimântaţi trebuie să fie duşmanii pe câmpul de luptă.

Iar acesta e polcovnicul Wołodyjowski, sfârşi Charłamp.

Şi asta e o sabie vestită, şi pe deasupra e şi a lui Radziwiłł, se înclină Harasimowicz. Prinţului îi plesneşte capul de atâtea treburi, dar pentru asemenea cavaleri va găsi o clipă liberă, va găsi neapărat… Până atunci, cu ce pot să vă fiu de folos, domniile voastre? Tot castelul e gata să slujească nişte oaspeţi dragi, şi pivniţa de asemenea.

Am auzit vorbindu-se de miedul grozav de la Kiejdany, se grăbi să răspundă Zagłoba.

Aşa-i! întări Harasimowicz. La Kiejdany e un mied straşnic. Vă trimit îndată să alegeţi. Trag nădejde că domniile voastre vor zăbovi mai mult pe aici…

De-aia am şi venit, ca să nu mai plecăm de lângă prinţ, dădu răspuns jupân Stanisław.

Dorinţa domniei voastre e vrednică de toată lauda, cu atât mai vrednică, cu cât se apropie vremuri grele.

Spunând acestea, Harasimowicz se înclină şi se făcu mic de tot, ca şi când ar fi scăzut cu un cot.

Ce se mai aude? întrebă Charłamp. Sunt niscaiva noutăţi?

Prinţul n-a închis ochii toată noaptea, fiindcă au venit doi trimişi. E rău, din ce în ce mai rău. Carolus Gustavus a intrat în Republică pe urmele lui Wittemberg. Poznań a căzut, toată Wielkopolska e în stăpânirea lor şi în curând acelaşi lucru se va întâmpla şi cu Mazowsze; suedezii au ajuns la Łowicz, lângă Varşovia. Regele a fugit din cetatea de scaun, lăsând-o fără apărare. Azi, mâine, suedezii vor intra în ea. Se vorbeşte că ar fi pierdut o bătălie însemnată, că vrea să fugă la Cracovia, iar de acolo în străinătate, ca să ceară ajutor. E rău, binefăcătorii mei! Cu toate că sunt unii care zic că-i mai bine aşa, deoarece suedezii nu năpăstuiesc pe nimeni, respectă cu sfinţenie înţelegerea, nu strâng dări, nu vatămă libertăţile şi nu fac pagube cu bună ştiinţă. Iată de ce toţi primesc cu mulţumire oblăduirea lui Carol Gustav… E vinovat stăpânul nostru, Jan Kazimierz, prea vinovat… Pentru că totul s-a sfârşit, totul! … Îmi vine să plâng, dar totul e pierdut, pierdut fără întoarcere!

La dracu! domnia ta, de ce te tot răsuceşti ca ţiparul când îl aruncă în oală, tună Zagłoba, şi trăncăneşti despre nenorocire, ca şi când te-ai bucura?

Harasimowicz se prefăcu că nu aude şi, înălţându-şi ochii, mai repetă de câteva ori:

Totul s-a sfârşit… S-a sfârşit, pentru totdeauna! … Republica nu poate face faţă la trei războaie… S-a sfârşit! … Asta-i voia Domnului! … Voia Domnului! … Numai prinţul nostru mai poate scăpa Lituania…

Cuvintele prevestitoare de nenorociri mai răsunau încă în încăpere, când Harasimowicz pieri atât de repede pe uşă, de parcă intrase în pământ, iar cavalerii stăteau posomorâţi, copleşiţi de povara ştirilor de năprasnă.

Îţi vine să-ţi iei lumea în cap! strigă în cele din urmă Wołodyjowski.

Cu drept vorbeşti, domnia ta, adeveri Stanisław. Dă, Doamne, să înceapă războiul, să înceapă cât mai degrabă, fiindcă atunci nu-ţi mai baţi capul cu tot felul de presupuneri, nu mai deznădăjduieşti, ci te baţi.

O să ajungem să ne pară rău după vremea când începuse răzvrătirea lui Chmielnicki, spuse Zagłoba, pentru că atunci erau înfrângeri, dar trădători nu se pomeneau.

Trei războaie atât de crâncene, când nouă nu ne ajung puterile nici pentru unul? spuse Stanisław.

Nu puterea ne lipseşte, ci curajul. Necinstea duce ţara la pierzanie. Să dea Dumnezeu să avem parte de ceva mai bun aici, adăugă Jan posomorât.

N-o să răsuflu uşurat decât pe câmpul de luptă! mai zise Stanisław.

Numai să-l vedem mai repede pe prinţul ăsta! strigă Zagłoba.

Dorinţa li se împlini fără întârziere, căci după un ceas veni iarăşi jupân Harasimowicz cu temenele şi mai adânci şi-i vesti că prinţul doreşte să-i vadă degrabă.

Se ridicară şi plecară numaidecât, fiindcă între timp îşi schimbaseră veşmintele. După ce ieşiră de la spătărie, Harasimowicz îi conduse prin curtea care se umpluse de oameni înarmaţi şi şleahtici. În unele locuri discutau cu aprindere despre noutăţile pe care cavalerii le aflaseră de la ajutorul starostelui de Zabłudów. Pe toate chipurile se citea o nelinişte vie şi o aşteptare nedesluşită. Grupurile răzleţe de şleahtici şi căpetenii îi ascultau pe vorbitorii care, stând la mijloc, dădeau cu sârg din mâini. Pe drum se auzea: „Arde Wilno! La Wilno n-a mai rămas piatră lângă piatră! Varşovia a căzut! … Nu-i adevărat, n-a căzut încă! … Suedezii au ajuns în Małopolska! Cei din Sieradz vor lupta! … Ba nu vor lupta, o să facă şi ei ca cei din Wielkopolska! Trădare! Nenorocire! O, Doamne, Doamne! Nu mai ştie nimeni unde să pună mâna şi sabia!”

Asemenea vorbe, unele mai înfricoşătoare decât altele, ajungeau la urechile cavalerilor care mergeau în urma lui Harasimowicz, făcându-şi loc cu greutate printre oşteni şi şleahtici. Pe alocuri, cunoscuţii îi dădeau bineţe lui jupân Wołodyjowski: „Ce mai faci, Michał? E rău de noi! O să pierim! închinăciune, jupâne polcovnic! Cine sunt oaspeţii pe care-i conduci la prinţ?” Jupân Michał nu le răspundea, ca să nu mai piardă vremea, şi ajunseră astfel la clădirea cea mare din mijloc, în care făceau de strajă ienicerii prinţului îmbrăcaţi în cămăşi de zale şi cu chipiuri albe, uriaşe pe cap.

În tindă şi pe scara mare, străjuită de portocali, îmbulzeala era şi mai mare decât în curte. Aici se vorbea despre întemniţarea lui Gosiewski şi a cavalerului Judycki, căci totul ieşise la iveală, răscolind închipuirea tuturor. Unii se mirau şi se pierdeau în presupuneri, alţii se înfuriau sau lăudau prevederea prinţului; aşteptau cu toţii dezlegarea ghicitorii din însăşi gura prinţului, de aceea râul de capete tălăzuia în sus pe scările largi până în sala de primire în care prinţul îi întâmpina acum pe polcovnici şi pe şleahticii mai de vază. Trabanţii înşiraţi de-a lungul balustradei de piatră aveau grijă să nu fie prea mare înghesuială şi repetau întruna: „Domol, domniile voastre, domol! dar mulţimea înainta sau se oprea o clipă când trabantul închidea trecerea cu halebarda, pentru ca cei dinainte să aibă vreme să intre în sală.

În cele din urmă, bolţile azurii ale sălii de primire străluciră prin uşa deschisă şi prietenii noştri intrară. Privirea le căzu mai întâi pe podina înălţată în fundul încăperii, pe care se afla o suită strălucitoare de cavaleri şi magnaţi în veşminte scumpe de culori felurite. În faţă era un scaun gol, tras puţin înaintea celorlalte, cu spătarul înalt împodobit în vârf cu mitra princiară aurită, de sub care se revărsa catifeaua stacojie tivită cu hermină.

Prinţul nu se vedea în sală, dar Harasimowicz, urmat mereu de cavaleri, se strecură printre şleahticii adunaţi până la o uşă mică ascunsă în peretele de lângă podină; acolo le spuse să aştepte şi dispăru în spatele uşii.

După o clipă se întoarse cu vestea că prinţul îi pofteşte.

Cei doi Skrzetuski, Zagłoba şi Wołodyjowski intrară acum într-o încăpere nu prea mare, foarte luminoasă, cu pereţii îmbrăcaţi în piele cu flori aurii şi se opriră când văzură în fund, la o masă acoperită cu hârtii, doi oameni care vorbeau cu aprindere. Unul din ei, încă tânăr, purta veşminte străine şi o perucă cu bucle lungi care i se revărsau pe umeri; acesta şoptea ceva la urechea celuilalt, mai în vârstă, care-l asculta încruntat şi clătina din cap în răstimpuri, atât de prins de cele ce vorbeau, încât la început nu-i văzu pe noii-veniţi.

Era un om de vreo patruzeci şi ceva de ani, de statură uriaşă şi spătos. Îmbrăcat într-un veşmânt polonez de purpură, închis la gât cu paftale de preţ, avea o faţă uriaşă, cu trăsături în care se citeau trufia, autoritatea şi puterea. Era chipul de leu mânios al unui războinic şi stăpân totodată. Mustăţile lungi lăsate în jos dădeau acestei feţe o expresie nouroasă, încât toată, puternică şi falnică, părea cioplită din marmură cu lovituri năprasnice de ciocan. Acum ţinea sprâncenele încruntate din pricina încordării cu care asculta, dar se ghicea uşor că atunci când le-împreuna mânia, era vai şi amar de oamenii şi oştirile asupra cărora avea să se abată.

În făptura acestui om era ceva atât de măreţ, încât cavalerilor care-l priveau li se părea că nu numai cămăruţa în care se aflau, dar întregul palat era prea strâmt pentru el. Ceea ce crezuseră de la prima vedere era adevărat, întrucât înaintea lor se afla Janusz Radziwiłł, prinţ de Birże şi Dubinki, voievod de Wilno şi mare hatman de Lituania, magnat atât de puternic şi trufaş, încât se simţea strâmtorat nu numai în avuţiile-i nemăsurate şi cu toate rangurile pe care le avea, ci chiar şi în toată Samogiţia şi Lituania la un loc.

Mai tânăru-i tovarăş, cu perucă lungă şi veşminte străine, era prinţul Bogusław, vărul lui Janusz, comisul Marelui Principat al Lituaniei.

Un timp continuă să şoptească ceva la urechea hatmanului, până când zise cu glas tare:

Aşadar iscălesc înţelegerea şi plec.

De vreme ce nu se poate altfel, pleacă, mărite prinţ, răspunse Janusz, cu toate că aş fi vrut să rămâi, pentru că nu se ştie ce se poate întâmpla.

Luminăţia ta le-ai pregătit pe toate cum se cuvine, pe când acolo trebuie să văd degrabă cum stau lucrurile. Te las cu Dumnezeu şi mă duc.

Dumnezeu să aibă grijă de neamul nostru şi să-i sporească fala.

Adieu, mon frčre96.

Adieu.

Iertare, domniile voastre, că v-am făcut să aşteptaţi, spuse cu glasul coborât, fără să se grăbească. Dar acum şi mintea şi timpul îmi sunt împrăştiate în toate părţile. Am aflat numele domniilor voastre şi m-am bucurat din toată inima că Dumnezeu îmi trimite asemenea cavaleri într-o cumpănă ca asta. Şedeţi, oaspeţi dragi. Care dintre domniile voastre este jupân Jan Skrzetuski?

Eu sunt, la porunca luminăţiei tale, răspunse Jan.

Domnia ta eşti staroste de… na, că am şi uitat…

Nu sunt staroste, răspunse Jan.

Cum aşa? se miră prinţul, încruntându-şi sprâncenele puternice, domnia ta n-ai căpătat o stărostie după cele ce-ai făptuit la Zbaraż?

Niciodată nu m-am străduit s-o capăt.

Domniei tale ţi se cuvenea fără să te străduieşti. Cum aşa? Ce vorbeşti, domnia ta? N-ai fost răsplătit? Te-au uitat? Asta n-o mai înţeleg. Dar greşesc, nu trebuie să mă mir, deoarece acum sunt răsplătiţi doar cei cu spinarea ca salcia, care ştiu să se plece uşor. Ia te uită, domnia ta nu eşti staroste! … Slavă Domnului că ai venit aici, fiindcă eu am bună ţinere de minte şi nici o faptă vrednică nu va rămâne fără răsplată, ca şi ale domniei tale, polcovnice Wołodyjowski…

N-am făcut nici o ispravă care să merite…

Lasă asta în seama mea, deocamdată primeşte acest zapis97, întărit la Rosienie, prin care îţi dăruiesc pe viaţă moşia Dydkiemie. E o bucăţică bună de pământ pe care ies o sută de pluguri la arat în fiecare primăvară. Ia-le şi pe astea, pentru că nu-ţi pot da mai mult, şi spune-i lui jupân Skrzetuski că Radziwiłł nu-şi uită prietenii şi nici pe aceia care au adus foloase Republicii sub conducerea lui.

Luminăţia ta… se bâlbâi încurcat jupân Michał.

Nu mai spune nimic şi iartă-mă că-i atât de puţin, dar convinge-i pe domniile lor că nu vor pieri aceia care-şi vor lega norocul şi la bine şi la rău de Radziwiłł. Nu sunt rege, dar dacă aş fi, Dumnezeu mi-e martor că nu l-aş uita niciodată pe unul ca Jan Skrzetuski sau ca jupân Zagłoba…

Eu sunt! sări Zagłoba, ieşind repede înainte, fiindcă, începuse să-şi piardă răbdarea din pricină că nu pomenise şi de el.

Am ghicit că eşti domnia ta, căci mi s-a spus că eşti un om mai în vârstă.

Am umblat prin şcoli odată cu vrednicul părinte al luminăţiei tale şi, pentru că avea înclinaţii războinice din copilărie, m-a îngăduit să-i fiu aproape, că şi eu lăsam latina de dragul suliţei.

Stanisław Skrzetuski, care-l cunoştea mai puţin pe Zagłoba, rămase uimit, deoarece ieri la Upita auzise cu urechile lui când spunea că a fost la şcoală nu cu răposatul prinţ Krzysztof, ci cu însuşi Janusz Radziwiłł, lucru cu neputinţă, fiindcă prinţul Janusz era mult mai tânăr.

Ei poftim, se miră prinţul, domnia ta eşti de neam din Lituania?

Din Lituania! răspunse fără să se bâlbâie jupân Zagłoba.

Atunci ghicesc că nici domnia ta n-ai primit nici o răsplată, noi lituanienii ne-am învăţat să fim hrăniţi cu nerecunoştinţă… Pe legea mea, dacă v-aş da ce vi se cuvine, nu mi-ar mai rămâne nimic. Dar asta-i soarta noastră! Noi ne jertfim sângele, viaţa, averile şi nimeni nu ne mulţumeşte nici măcar dând din cap. Ehei, ce să-i faci! Cum seamănă, aşa o să şi culeagă… Aşa porunceşte Dumnezeu şi dreptatea… Domnia ta l-ai tăiat pe faimosul Burlaj şi ai retezat cele trei capete la Zbaraż?

Luminăţia ta, lui Burłaj eu i-am venit de cap, răspunse Zagłoba, fiindcă se vorbea că nu se poate măsura nimeni cu el, aşa că am vrut să le arăt celor mai tineri că vitejia n-a pierit cu totul în Republică… Iar cât priveşte cele trei capete, se putea întâmpla în iureşul bătăliei… dar la Zbaraż altul a făcut această ispravă.

Prinţul tăcu o clipă, după care rosti din nou:

Şi nu vă doare dispreţul cu care aţi fost răsplătiţi?

Ce putem face, luminăţia ta, chiar dacă nu ne pare prea bine! zise Zagłoba.

Bucuraţi-vă, domniile voastre, fiindcă lucrurile trebuie să se schimbe… Vă sunt îndatorat că aţi venit aici şi, chiar dacă nu sunt rege, mie îmi place să-mi ţin făgăduiala.

Luminăţia ta, răspunse Skrzetuski repede şi cu puţină trufie, noi n-am venit aici după răsplată şi avuţii… Ci pentru că vrăjmaşul ne-a călcat ţara, căreia vrem să-i aducem în ajutor vieţile noastre sub conducerea unui războinic vestit. Vărul meu Stanisław a fost de faţă la Ujście şi a văzut spaima, neorânduiala, ruşinea şi trădarea, iar la urmă izbânda vrăjmaşului. Aici ne vom sluji ţara şi regele sub o mare şi credincioasă căpetenie. Aici pe duşman nu-l aşteaptă o biruinţă, ci înfrângerea şi moartea… Iată de ce am venit să-ţi oferim serviciile noastre. Noi, oştenii, vrem să ne batem şi ne grăbim la luptă.

Dacă asta-i dorinţa domniilor voastre, veţi avea mulţumire şi din această parte, răspunse prinţul serios. N-o să aşteptaţi prea mult, chiar dacă mai întâi vom porni asupra altui vrăjmaş, fiindcă trebuie să răzbunăm cenuşa de la Wilno. Azi-mâine pornim spre părţile acelea şi cu ajutorul lui Dumnezeu vom plăti cu vârf şi îndesat. Domniile voastre, nu vă mai reţin, pentru că aveţi nevoie de odihnă, iar eu am o groază de treburi. Diseară să veniţi la palat, că s-ar putea să aveţi, parte de vreo întâmplare mai acătării înainte de a pleca; de frica războiului, o mulţime de femei au căutat ocrotire la Kiejdany. Polcovnice Wołodyjowski, îngrijeşte-te de oaspeţii dragi ca în casa domniei tale şi ţineţi minte că ce-i al meu e şi al vostru! … Jupâne Harasimowicz, spune-le şleahticilor din sală că nu pot să vin la ei, fiindcă n-am vreme, dar astă-seară vor afla tot ce vor să ştie… Domniile voastre, duceţi-vă sănătoşi şi rămâneţi prietenii lui Radziwiłł, căci acum are mare trebuinţă.

Spunând acestea, magnatul puternic şi mândru le întinse mâna pe rând lui jupân Zagłoba, celor doi Skrzetuski, lui Wołodyjowski şi lui Charłamp ca unora deopotrivă cu el. Un zâmbet blajin îi lumină chipul posomorât şi depărtarea trufaşă, care stăruia în jurul lui ca un nor întunecat, pieri fără urmă.

Asta căpetenie! Asta războinic! rosti Stanisław în timp ce se întorceau făcându-şi loc prin mulţimea de şleahtici adunaţi în sala de primire.

Intru şi-n foc pentru el! strigă Zagłoba. Aţi băgat de seamă că-mi ştie pe dinafară toate isprăvile? … Ehei, n-o să le fie prea cald suedezilor când vor auzi răgetul acestui leu însoţit de al meu. Un stăpân ca el nu se mai află în toată Republica, iar printre cei de demult, numai prinţul Jeremi şi jupân Koniecpolski tatăl puteau să-i stea alături. Asta nu e un biet castelan care se aşează întâia dată în scaunul de senator şi nici n-apucă să-şi tocească fundul nădragilor, că îşi şi la nasul la purtare, pe şleahticii mai puţin avuţi îi numeşte fraţi şi dă poruncă să i se facă portretul, ca să-şi aibă rangul de senator în faţă şi când mănâncă, fiindcă în spate nu l-ar putea vedea… Jupâne Michał, ai ajuns bogat! … După cum se vede, cine ajunge să-şi şteargă surtucul ros de Radziwiłł, se aureşte îndată. Văd că aici e mai lesne să înaintezi, decât să capeţi o oca de pere uscate pe la noi. Ajunge să bagi mâna în apă cu ochii închişi, că ai şi prins ştiuca de coadă. Ăsta magnat! Dumnezeu să-ţi dea noroc, jupâne Michał! Te-ai fâstâcit ca jupâniţa după cununie, dar nu-i nimic! … Cum se cheamă moşioara ta? Dudkowo sau cum? … În ţara asta sunt numai nume păgâneşti. Dai cu nuca-n perete şi se aude un nume de sat sau de şleahtic. Numai câştigul să fie bun şi n-o să-ţi pară rău să-ţi stâlceşti limba.

Recunosc că m-am fâstâcit grozav, zise jupân Michał, fiindcă ce spui domnia ta, că e uşor să înaintezi în rang aici, nu-i deloc adevărat. Nu o dată i-am auzit pe oştenii mai vârstnici ponegrindu-l pe prinţ pentru zgârcenia lui, iar acum răsplăţile încep să curgă pe neaşteptate cu duiumul.

Bagă zapisul la cingătoare, fă asta pentru mine… Şi dacă se mai plânge careva de nerecunoştinţa prinţului, scoate-l şi loveşte-l cu el peste gură. E cel mai bun argumentum.

Un lucru mi se pare limpede, spuse Jan Skrzetuski. Prinţul vrea să câştige oamenii de partea lui, de parcă ar avea niscaiva planuri pentru care are nevoie de ajutor.

Păi tu n-ai auzit ce planuri are? se împotrivi Zagłoba. N-a spus că mergem să răzbunăm cenuşa de la Wilno? … I-am pus în spinare că a jefuit Wilno, iar el vrea să arate nu numai că nu are trebuinţă de ce-i al altuia, dar e gata să mai dea şi din avutul lui… E o ambiţie prea frumoasă, jupâne Jan. Asemenea senatori să ne dea Dumnezeu cât mai mulţi!

Vorbind astfel, ajunseră iarăşi în curtea castelului, în care intrau mereu cete de oşteni călări, grupuri de şleahtici înarmaţi sau căleşti care aduceau pe magnaţii din împrejurimi cu soţiile şi copiii. Văzând aceasta, jupân Michał îi duse pe toţi la poartă să privească la cei care intrau:

Jupâne Michał, cine ştie, azi e ziua ta cu noroc… Poate că soţia care ţi-e hărăzită se află printre fiicele şleahticilor de aici, zise Zagłoba. Uite că se apropie o caleaşca descoperită şi în ea se vede ceva alb…

Nu e nici o jupâniţă, ci doar acela care poate să mă cunune cu ea, răspunse Wołodyjowski, care avea ochii foarte buni. E preotul episcop Parczewski care vine însoţit de preotul Białozór, arhidiaconul de Wilno.

Cum pot să vină ei la prinţ, când acesta e calvin?

Ce pot să facă? Când treburile obştii o cer, sunt nevoiţi să stea de vorbă.

Ehei, ce mulţime şi ce larmă e pe aici! rosti jupân Zagłoba cu bucurie. Începusem să ruginesc la moşie ca o cheie veche în broască… Aici îţi aduci aminte de vremurile bune. Nemernic să fiu dacă astăzi n-o să-i fac curte vreunei sprâncenate!

Jupân Zagłoba fu întrerupt de oştenii de strajă care, ieşind în fugă din gheretă, se aşezară pe două rânduri, ca să-l întâmpine pe preotul episcop. Acesta trecu făcând semnul crucii cu mâna în amândouă părţile, binecuvântându-i pe oşteni şi pe şleahticii aflaţi prin apropiere.

Prinţul e un stăpân cu purtări alese, zise Zagłoba. Arată atâta cinste preotului episcop, cu toate că el nu se recunoaşte supus al bisericii… Deie Domnul ca acesta să fie primul semn al convertirii…

E, nu va fi nimic din toate astea. Cât s-a mai străduit soţia dintâi şi tot n-a izbutit nimic, până când a murit de inimă rea… De ce nu pleacă scoţienii? Pesemne că vine iarăşi cineva de seamă.

Într-adevăr, în depărtare se ivi un alai de oşteni înarmaţi.

Îi cunosc, sunt dragonii lui Ganchof, lămuri Wołodyjowski, dar la mijloc sunt nişte carâte…

Deodată începură să duruie darabanele.

Oho, se vede că e cineva mai însemnat decât preotul episcop al Samogiţiei! strigă Zagłoba.

Aşteaptă, domnia ta, să-i vedem.

La mijloc sunt două carâte.

Aşa-i. În cea dinainte e jupân Korf, voievodul de Wenden.

Păi cum! exclamă Jan, îl cunoaştem de la Zbaraż…

Voievodul îi recunoscu şi el, mai întâi pe Wołodyjowski pe care se vede că-l întâlnea mai des, aşa că se aplecă din caleaşca şi strigă:

Mă închin domniilor voastre, tovarăşi de demult! … Uite că vă aducem oaspeţi!

În a doua carâtă, cu blazonul prinţului Janusz, la care erau înhămaţi patru armăsari albi, şedeau doi magnaţi cu înfăţişarea mândră. Purtau veşminte străine şi pălării cu boruri late, de sub care buclele perucilor luminoase se revărsau pe umeri şi pe gulerul lat de dantelă. Unul, foarte gras, avea barbă ascuţită cânepie şi mustăţi cu vârfurile răsfirate şi răsucite în sus; celălalt, mai tânăr, îmbrăcat în negru, arăta mai puţin a cavaler, dar poate că avea un rang şi mai mare, fiindcă la gât îi strălucea un lanţ de aur de care atârna o medalie. Pesemne că amândoi erau străini, deoarece priveau cu luare-aminte la castel, la oameni şi la straiele lor.

Ce diavoli mai sunt şi ăştia? întrebă Zagłoba.

Nu-i cunosc, nu i-am văzut niciodată! răspunse Wołodyjowski.

Caleaşca trecu de ei şi ocoli curtea, ca să ajungă înaintea clădirii mai înalte din mijloc, în vreme ce dragonii se opriră în faţa porţii.

Wołodyjowski îl recunoscu pe cel care le poruncea.

Tokarzewicz! Ia vino încoace, domnia ta!

Închinăciune, jupâne polcovnic!

Cine sunt umflaţii ăştia?

Sunt suedezi.

Suedezi?

Întocmai, şi încă oameni de vază. Cel gras e graful Loewenhaupt, iar subţirelul e Benedykt Shitte, baronul von Duderhoff.

Duderhoff? se miră Zagłoba.

Şi ce caută aici? întrebă Wołodyjowski.

Dumnezeu să-i ştie! răspunse Tokarzewicz. Îi însoţim de la Birże. Mai mult ca sigur că au venit să negocieze cu prinţul pentru că în Birże am auzit că marele hatman strânge oştire şi vrea să năvălească în Letonia.

Ha, nemernicilor! A intrat frica-n voi! strigă Zagłoba. Daţi iama în Wielkopolska, îl goniţi pe rege şi acum vă ploconiţi înaintea lui Radziwiłł, ca să nu vă scarmene în Letonia. Aşteptaţi numai şi o s-o luaţi la sănătoasa spre Duderhofful vostru de-o să vă sfârâie călcâiele. Ne răfuim noi şi cu voi. Trăiască Radziwiłł!

Trăiască! repetară şleahticii care stăteau lângă poartă.

Defensor patriae98! Apărătorul nostru! Pe suedezi, domniile voastre, pe suedezi!

Făcură cerc în jurul lui. Se adunau din ce în ce mai mulţi şleahtici, ceea ce văzând, Zagłoba sări pe buza de la temelia porţii şi începu să strige:

Ascultaţi, domniile voastre! Cine nu mă cunoaşte, să afle că sunt un vechi oştean de la Zbaraż, care l-a tăiat cu mâna asta bătrână pe Burlaj, cel mai mare ataman după Chmielnicki; cine n-a auzit de Zagłoba, se vede că în timpul primului război cu cazacii curăţa mazărea, căuta găinile de ou sau păştea viţeii, lucru la care nu mă aştept de la nişte cavaleri atât de vrednici.

E un mare viteaz! se auziră glasuri numeroase. Unul mai mare nu se află în toată Republica! … Ascultaţi!

Ascultaţi, domniile voastre! Bătrânele-mi ciolane aveau nevoie de odihnă; ar fi fost mai bine să lenevesc acum pe cuptor, să mănânc brânză şi smântână, să mă preumblu prin livadă şi să culeg mere, să-i supraveghez pe secerători cu mâinile la spate sau să mângâi pe spate vreo fătoaie. Sigur că şi vrăjmaşul m-ar fi lăsat în pace spre folosul lui, fiindcă şi suedezii şi cazacii ştiu că am braţul greu, deie Domnul ca numele-mi să vă fie tot atât de bine cunoscut, domniilor voastre, ca şi hostibus99.

Cine mai e şi cocoşul ăsta care cântă atât de fălos? întrebă un glas.

Tacă-ţi gura, trăsni-te-ar! îl certară ceilalţi.

Dar Zagłoba auzise.

Domniile voastre, iertaţi-l pe acest cocoşel, strigă, fiindcă n-a aflat încă unde-i capul şi unde-i coada.

Şleahticii izbucniră în hohote uriaşe, iar potrivnicul se retrase fâstâcit înapoia mulţimii, ca să scape de glumele care începură să se abată asupră-i…

Mă întorc la ce spuneam! reveni Zagłoba. Aşadar, repeto, se cuvenea să mă odihnesc, dar pentru că ţara e la ananghie şi vrăjmaşul ne încalcă pământurile, am venit aici, ca împreună cu voi să punem stavilă duşmanului în numele acelei mame care ne-a hrănit pe toţi. Acela care nu-i va fi alături acum, acela care nu va alerga în ajutorul ei, acela nu e un fiu adevărat, ci un fiu vitreg, nevrednic de dragostea ei. Eu, om bătrân, dau fuga, facă-se voia Domnului, iar de va fi să pier, voi striga cu răsuflarea din urmă: „Pe suedezi, domniile voastre, pe suedezi! …” Să jurăm că nu vom lăsa paloşul din mână până când nu-i vom stârpi din Republică! …

Suntem gata şi fără jurăminte! strigară glasuri numeroase. Mergem acolo unde ne va călăuzi prinţul hatman, oriunde va fi nevoie.

Domniile voastre, fraţilor! … I-aţi văzut pe cei doi nădrăgari care au venit în caleaşca aurită. Ştiu şi ei că Radziwiłł nu se joacă. O să umble după el prin tot palatul şi o să-i sărute coatele, ca să-i lase în pace. Prinţul însă, de la care mă întorc chiar acum, m-a încredinţat în numele Lituaniei întregi că nu se gândeşte la negocieri şi la înţelegeri, ci numai la război!

Război, război! repetară ca un ecou glasurile ascultătorilor.

Dar pentru că orice căpetenie, vorbi mai departe Zagłoba, se arată cu atât mai cutezătoare, cu cât e mai sigură de oşteni, să-i dovedim dar, domniile voastre, simţămintele noastre. Haideţi să strigăm sub ferestrele prinţului: „Să mergem asupra suedezilor!”. După mine, domniile voastre!

Sări jos şi porni înainte, cu mulţimea în urma lui, iar când ajunseră sub ferestrele palatului, zarva crescu deodată, preschimbându-se într-un strigăt uriaş:

Pe suedezi! pe suedezi!

După o clipă, din tindă alergă jupân Korf, voievodul de Wenden, foarte tulburat, urmat de Ganchof polcovnicul raitierilor prinţului, şi amândoi încercară să-i potolească pe şleahtici, să-i roage să se împrăştie.

Pentru Dumnezeu! le vorbi jupân Korf, acolo sus zăngăne geamurile şi domniile voastre habar nu aveţi cât de rău v-aţi ales clipa în care să faceţi tărăboi. Cum puteţi să jigniţi nişte trimişi, arătând neascultare! Cine v-a îndemnat?

Eu! răspunse Zagłoba. Domnia ta să-i spui prinţului, în numele nostru, al tuturor, că-l rugăm să se arate neînfricat, fiindcă suntem gata să ne vărsăm ultima picătură de sânge alături de el.

Domniile voastre, vă mulţumesc în numele hatmanului, dar acum împrăştiaţi-vă. Daţi dovadă de chibzuinţă, domniile voastre! Pentru Dumnezeu, fiţi înţelepţi, altminteri vătămaţi Republica! Acuma, acela care aduce jignire trimişilor, abate primejdia asupra ţării.

Ce ne pasă nouă de trimişi! Noi vrem să ne batem, nu să negociem!

Mă bucură dorinţa domniilor voastre! În curând va veni vremea şi pentru asta. Acum, odihniţi-vă înainte de a pomi la luptă. Cade bine puţină horilcă şi câteva îmbucături. E rău să te baţi cu burta goală.

Prea adevărat! Pe legea mea! strigă cel dintâi jupân Zagłoba.

A nimerit-o cum nu se poate mai bine. De vreme ce prinţul ne cunoaşte gândurile, nu mai avem ce căuta aici.

Şi mulţimea începu să se risipească; cei mai mulţi se îndreptară spre sălile de mâncare, în care se aflau mesele întinse. Jupân Zagłoba păşea în frunte. În acest timp, jupân Korf şi polcovnicul Ganchof se duseră la prinţ, care sta la sfat cu solii suedezi, preotul episcop Parczewski şi preotul Białozór, cu jupân Adam Komorowski şi jupân Aleksandr Mierzejewski, un curtean al regelui Kazimierz, care se afla la Kiejdany.

Cine-a făcut toată zarva asta? întrebă prinţul, pe a cărui faţă ca de leu stăruia mânia.

Un şleahtic care abia a venit, cunoscutul jupân Zagłoba! răspunse voievodul de Wenden.

E un cavaler viteaz, rosti prinţul, dar prea devreme începe să-şi facă de cap.

Făcu semn polcovnicului Ganchof să se apropie şi-i şopti ceva la ureche.

În această vreme, jupân Zagłoba, mulţumit de sine, mergea spre sălile de jos cu paşi falnici, avându-i alături pe ce doi Skrzetuski şi pe Wołodyjowski, cărora le spunea încet:

Ei, cum e, amici? Abia m-am arătat şi i-am şi înflăcărat pe şleahtici, stârnindu-le dragostea de ţară. Acum prinţul va putea mai uşor să-i trimită înapoi pe soli fără nimic, fiindcă nu trebuie să le vorbească decât de suffragia100 noastră. Cred că voi căpăta şi vreo răsplată, cu toate că nu mă gândesc decât la cinstea mea. De ce-ai încremenit, jupâne Michał şi ţi-ai pironit ochii pe caleaşca de lângă poartă?

Ea e! răspunse jupân Michał, mişcându-şi mustăcioara. Pe legea mea, chiar ea e!

Cine?

Billewiczówna…

Aceea care ţi-a dat cu tifla?

Aşa-i. Uitaţi-vă, domniile voastre, uitaţi-vă! Să nu mă usuc de jale?

Stai puţin, spuse Zagłoba, să mă uit bine.

După ce făcu un ocol, caleaşca se apropie de cei care vorbeau. În ea şedea un şleahtic fălos cu mustaţă cărunţie, iar lângă el jupâniţa Aleksandra, frumoasă ca totdeauna, liniştită şi serioasă.

Jupân Michał îşi aţinti asupra ei privirea îndurerată şi se înclină adânc cu pălăria în mână, dar ea nu-l zări. Iar Zagłoba zise, uitându-se la trăsăturile gingaşe ale Oleńkăi:

Jupâne Michał, asta e odraslă supusă şi prea plăpândă pentru un oştean. Recunosc că e frumoasă, dar mie-mi plac mai mult cele care nu-ţi dai seama de la început dacă sunt tunuri sau femei.

Domnia ta, nu ştii cine a venit cu caleaşca? îl întrebă Michał pe şleahticul care sta lângă el.

Cum să nu ştiu? răspunse şleahticul, jupân Tomasz Billewicz, spătarul de Rosienie. Aici îl cunosc cu toţii, fiindcă-i de mult prietenul şi sluga lui Radziwiłł.