Capitolul XIII.

În ziua aceea, prinţul nu se arătă şleahticilor până seara, fiindcă prânzi cu solii şi cu cei câţiva dregători cu care ţinuse sfat mai înainte. Cu toate acestea, polcovnicii primiră porunci hotărâte ca polcurile de la curte, mai ales cele de pedestraşi, conduse de căpetenii străine, să fie pregătite. Văzduhul mirosea a pulbere. Castelul, deşi neîntărit, era înconjurat de oşteni, ca şi cum sub ziduri avea să se încingă o bătălie crâncenă. Se aşteptau să pornească la drum abia a doua zi dimineaţa; o mulţime de slujitori încărcau în care arme, văsărie scumpă şi vistieria prinţului.

Harasimowicz le spunea şleahticilor că harabalele aveau să plece la Tykocin în Podlasie, întrucât vistieria nu putea rămâne într-un castel neîntărit, cum era cel de la Kiejdany. Se pregătea şi calabalâcul de luptă, care avea să pornească odată cu oştile.

Se răspândi vestea că hatmanul de câmp Gosiewski fusese pus sub cheie, pentru că nu voise să-şi unească steagurile de la Troki cu cele ale lui Radziwiłł, primejduind astfel întreaga campanie. De altfel, pregătirile de plecare, forfota oştenilor, duruitul tunurilor scoase din armurăria101 palatului şi vânzoleala care însoţeşte întotdeauna începutul oricărei campanii atrăgeau luarea-aminte a şleahticilor în altă parte, făcându-i să uite de întemniţarea lui jupân Gosiewski şi a cavalerului Judycki.

Cei care luau masa în încăperile de jos nu mai vorbeau decât despre război, despre nenorocirea de la Wilno, care ardea de zece zile, pârjolul lăţindu-se din ce în ce mai mult, despre ştirile de la Varşovia, despre înaintarea suedezilor şi despre suedezi, împotriva cărora, ca împotriva unor sperjuri care năvăleau asupra vecinilor, în ciuda înţelegerii în putere pe încă şase ani, se răzvrăteau inimile şi minţile şi îndârjirea creştea. Veştile despre repeziciunea armiei duşmane, capitularea de la Ujście şi invadarea Wielkopolskăi, despre năvala care ameninţa Mazowsze şi primejdia de neînlăturat a cuceririi Varşoviei nu numai că nu stârneau spaima nimănui, dar dimpotrivă, făceau să crească dorinţa de luptă şi curajul. Se întâmpla astfel, întrucât acum pricinile izbânzilor suedeze erau limpezi pentru toată lumea. Până acum nu se ciocniseră niciodată cu oşteni de meserie, conduşi de o căpetenie adevărată. Radziwiłł era primul războinic încercat cu care aveau să se măsoare; şleahticii adunaţi aveau încredere deplină în iscusinţa de oştean a marelui hatman, mai ales că şi polcovnicii lui îi asigurau că-i vor înfrânge pe suedezi la câmp deschis.

Altfel nu poate fi! spunea jupân Michał Stankiewicz, un luptător în vârstă şi cu multă experienţă. Ţin minte războaiele de altădată şi ştiu că se apărau totdeauna prin cetăţi, în tabere întărite sau în şanţuri; niciodată nu îndrăzneau să ne întâmpine la câmp deschis, fiindcă se temeau grozav de călărime; atunci când, încrezându-se în puterea lor, ne-au ieşit înainte, au primit dreaptă învăţătură de minte. N-au pus mâna pe Wielkopolska printr-o biruinţă, ci prin trădare şi nătângia şleahticilor!

Aşa-i! întări jupân Zagłoba. Sunt o naţie moleşită, fiindcă pe la ei pământul e sărac şi n-au pâine deloc; macină conuri de pin şi coc azimă care miroase a răşină. Alţii se duc pe malul mării şi înfulecă ce le aruncă talazurile, încăierându-se pentru asemenea bunătăţi. Pretutindeni sărăcie lucie, de aceea nu se află un neam mai lacom la avutul altuia, că până şi tătarii au carne de cal ad libitum 102, pe când ei se întâmpla să nu vadă carne cu anii şi mor de foame cu duiumul; mănâncă pe săturate numai când prind peşte mai mult.

Aici Zagłoba se întoarse spre jupân Stankiewicz:

Dar domnia ta când i-ai cunoscut pe suedezi?

Când am slujit sub prinţul Krzysztof, tatăl hatmanului de acum.

Eu, pe vremea lui jupân Koniecpolski, părintele steagului de acum. L-am scărmănat straşnic pe Gustav Adolf de câteva ori în Prusia şi am luat prinşi cu nemiluita; atunci i-am cunoscut bine şi mi-am dat seama câte parale fac. Ce se mai minunau flăcăii noştri de ei, pentru că domniile voastre trebuie să ştiţi că suedezii, ca o naţie care se bălăceşte mereu în apă şi cele mai mari foloase le scot din mare, sunt nişte scufundători exquisitissimi103. Le-am poruncit să arate ce ştiu, şi ce să vedeţi, domniile voastre: arunci un împieliţat într-o copcă şi el iţi iese pe cealaltă cu scrumbia vie în gură…

Pentru Dumnezeu, ce vorbeşti domnia ta?!

Să mor pe loc, dacă n-am văzut de o sută de ori astfel de ispravă, precum şi alte obiceiuri ciudate de-ale lor. Îmi aduc aminte că se învăţaseră atât de mult cu pâinea prusiană, că pe urmă nu mai voiau să plece. Jupân Stankiewicz vorbeşte cu dreptate, când spune că nu sunt oşteni prea grozavi. Pedestraşii mai sunt cum mai sunt, dar călărimii îi plâng de milă, fiindcă în ţara lor n-au cai şi nu învaţă de mici să călărească.

Se pare că la început nu vom porni asupra lor, spuse jupân Szczyt, ci vom răzbuna mai întâi Wilno.

Chiar aşa. Eu însumi l-am sfătuit astfel când m-a întrebat ce gândesc, răspunse Zagłoba. Dar după ce vom sfârşi cu unii, ne vom repezi numaidecât asupra celorlalţi. Ştiu că solii trebuie să năduşească bine.

Îi primesc cum se cuvine, se amestecă jupân Załęski, dar, săracii, nu vor izbândi nimic, cea mai bună dovadă fiind poruncile date oştenilor.

Ehei, Doamne sfinte, Doamne sfinte, spuse jupân Twarkowski, judele de Rosienie. Cum mai însufleţeşte primejdia oamenii! Mai să ne apuce deznădejdea luptând cu un singur vrăjmaş, iar acum nu ne temem nici de doi.

Nici că se putea altfel, întări jupân Stankiewicz. Se întâmplă uneori să te mai laşi şi bătut, până când îţi pierzi dintr-odată răbdarea şi atunci, nu se ştie de unde, îţi regăseşti şi puterea şi curajul. Oare puţin am suferit, puţin am îndurat?! … Ne-am lăsat în seama regelui şi a şleahticilor coroanei, fără să ne gândim la forţele noastre, şi acum nu mai avem încotro, trebuie să-i biruim pe amândoi vrăjmaşii sau să pierim cu toţii…

Dumnezeu ne va ajuta! Destul cu zăbava!

Ne-au pus sabia în gât!

Să le-o punem şi noi! O să le arătăm celor din ţinuturile coroanei ce fel de oameni suntem! Aici nu va fi ca la Ujście, cât soarele pe cer!

Şi, pe măsura paharelor golite, creşteau înflăcărarea şi spiritul războinic. Tot aşa, pe marginea prăpăstiei, scăparea e hotărâtă deseori de sforţarea din urmă. Acum oştenii şi şleahticii, pe care nu demult Jan Kazimierz îi chema la Grodno prin ordonanţe deznădăjduite, înţelegeau prea bine acest adevăr. Toată lumea îşi îndrepta privirile spre Radziwiłł, toate gurile repetau acest nume înfricoşător care până nu demult mergea mână în mână cu izbânda. Numai el putea să strângă, să urnească puterile adormite ale ţării şi, aşezându-se în fruntea unei oştiri îndestulătoare, să hotărască biruinţa în amândouă războaiele.

După-amiază fură chemaţi pe rând la prinţ polcovnicii: Mirski, căpetenia steagului de cuirasieri ai hatmanului, apoi Stankiewicz, Ganchof, Charłamp, Wołodyjowski şi Sołłohub. Oştenii se cam mirară că sunt poftiţi la sfat câte unul şi nu toţi deodată, dar uimirea lor se sfârşi cu bine, căci niciunul nu plecă fără o răsplată, fără un semn de bunăvoinţă din partea prinţului. Hatmanul nu dorea în schimb decât ascultare şi încredere, pe care şi aşa i le ofereau cu toţii din toată inima. Voievodul îi mai întrebă grijuliu dacă nu s-a întors Kmicic şi porunci să i se dea de ştire când va veni.

Se întoarse într-adevăr, dar abia seara târziu, când încăperile străluceau de lumină şi oaspeţii începuseră să se adune. La spătărie, unde veni să-şi schimbe hainele, îl găsi pe jupân Wołodyjowski care-l înfăţişă şi celorlalţi.

Mă bucur grozav că te văd, domnia ta, şi pe prietenii domniei tale de asemenea, spuse, scuturându-i mâna micului viteaz. Parcă aş vedea un frate! Domnia ta poţi să mă crezi, pentru că eu nu ştiu să mă prefac. E drept că mi-ai crestat scăfârlia destul de urât, dar pe urmă m-ai pus pe picioare, lucru pe care n-am să-l uit câte zile-oi avea. O spun faţă de toţi, dacă nu erai domnia ta, acum m-aş fi aflat după gratii. Să dea Dumnezeu ca astfel de oameni să se nască şi din piatră. Cine crede altfel, e un prost şi să mă ia dracu dacă nu-i retez urechile.

Încetează, domnia ta!

Sar şi în foc pentru domnia ta, să mă trăsnească! Cine nu crede, să iasă afara!

Jupân Andrzej se uită împrejur cu priviri ameninţătoare, dar nimeni nu tăgădui, fiindcă altminteri ţineau cu toţii la Michał şi-l respectau; numai Zagłoba se miră:

Bătu-te-ar să te bată, că nărăvaş mai eşti, domnia ta! Mi se pare că o să te îndrăgesc grozav pentru prietenia pe care i-o arăţi lui Michał; pe mine să mă întrebi cât face…

Mai mult decât noi toţi! îl întrerupse Kmicic cu nestăpânirea-i de totdeauna.

După care se uită la cei doi Skrzetuski, apoi la Zagłoba şi adăugă:

Domniile voastre, mă rog de iertare, nu vreau să jignesc pe nimeni, ştiu că sunteţi oameni de nădejde şi mari cavaleri… Nu vă fie cu supărare, fiindcă eu aş dori din toată inima să vă merit prietenia.

Nu face nimic, răspunse Jan Skrzetuski, ce e-n guşă, şi-n căpuşă.

Îngăduie-mi să te îmbrăţişez! zise jupân Zagłoba.

Mie nu trebuie să-mi spui un lucru de două ori!

Şi îşi căzură în braţe. După care jupân Kmicic strigă:

Astăzi e musai să bem ceva, altfel nu se poate!

Mie nu trebuie să mi-o spui de două ori! repetă Zagłoba ca un ecou.

O să ne furişăm mai devreme la spătărie, iar de băutură am să mă îngrijesc eu.

Jupân Michał începu să mişte aprig din mustăţi.

„N-o să mai vrei să te furişezi, se gândi, uitându-se la Kmicic, când ai să vezi pe cine găseşti acolo.”

Şi aproape că deschise gura să-i spună lui Kmicic că spătarul de Rosienie a venit cu Oleńka la Kiejdany, dar îl cuprinse tristeţea, aşa că schimbă vorba.

Şi steagul domniei tale unde se află? întrebă.

Aici. E gata! A fost la mine Harasimowicz şi mi-a adus poruncă de la prinţ, ca la miezul nopţii oamenii să fie pe cai. L-am întrebat dacă vom pleca toţi şi mi-a răspuns că nu… Nu pricep ce poate să însemne asta. Dintre toate căpeteniile numai unele au primit aceeaşi poruncă. Dar pedestraşii străini au primit cu toţii.

Poate că o parte din oştire o să plece la noapte, iar ceilalţi mâine, spuse Skrzetuski.

Oricum, eu am să beau cu domniile voastre, iar steagul va pleca singur. Am să-l ajung din urmă după un ceas.

În clipa aceea dădu buzna înăuntru Harasimowicz.

Înălţimea ta, jupâne stegar de Orsza! strigă. Înclinându-se din prag.

Ce e, arde? Uite-mă! răspunse Kmicic.

Trebuie să mergi îndată la luminăţia sa prinţul!

Numaidecât, stai să mă îmbrac. Hei, slujitor, adă-mi contăşul şi brâul, că te tai!

Feciorul îi dădu într-o clipă cele cerute şi după un răstimp scurt, jupân Kmicic, gătit ca de nuntă, plecă la prinţ. Era atât de frumos, încât parcă era un soare. Avea cămaşă de lame argintie, înflorată cu mănunchiuri de stele care-i luminau toată făptura, şi închisă la gât cu un safir uriaş. Pe deasupra purta un contăş de catifea albastră, cingătoare albă de mare preţ, atât de strânsă, încât mijlocul părea tras printr-un inel. Sabia argintie bătută cu safire îi atârna la brâul în care îşi înfipsese buzduganul de rotmistru, menit să arate rangul stăpânului. Straiele îl făceau atât de frumos pe tânărul cavaler, încât era greu să găseşti printre şleahticii adunaţi la Kiejdany un bărbat mai arătos.

Jupân Michał oftă adânc, uitându-se la el şi, după ce pieri pe uşa spătăriei, spuse către jupân Zagłoba:

Nici vorbă să-i stau alături în faţa unei jupâniţe!

E, dacă mi-ai lua mie treizeci de ani din spinare! spuse Zagłoba.

Prinţul era şi el îmbrăcat când intră Kmicic, iar slujitorul şi cei doi negri tocmai ieşeau din încăpere. Rămaseră singuri.

Să-ţi dea Dumnezeu sănătate că te-ai grăbit, zise prinţul.

La porunca luminăţiei tale.

Şi steagul?

După cum mi s-a poruncit.

Sunt oameni de nădejde?

Merg şi-n iad după mine!

Atunci e bine! Asemenea oameni îmi trebuie… În stare de orice, ca şi tine… O repet întruna, în nimeni nu mă încred ca în tine.

Luminăţia ta, meritele mele nu pot fi puse alături cu ale vechilor oşteni, dar dacă vom porni asupra duşmanilor ţării, atunci, Dumnezeu mă vede, n-am să rămân în urmă.

Nu vreau să ştirbesc cu nimic meritele celor vârstnici, răspunse prinţul, cu toate că… pot să vină astfel de pericula, urgii atât de năprasnice, încât şi cei mai credincioşi să se clatine.

Să moară ca un câine acela oare se va lepăda de domnia ta la ceas de primejdie!

Prinţul se uită cu luare-aminte la chipul lui Kmicic.

Nici tu… nu te vei lepăda? …

Tânărul cavaler se făcu stacojiu.

Luminăţia ta! …

Ce vrei să spui?

M-am spovedit înaintea luminăţiei tale de toate păcatele mele şi sunt atât de multe, încât numai inima de părinte a luminăţiei tale a putut să-mi dea iertare… Dar printre toate păcatele mele unul nu se află: nerecunoştinţa.

Nici călcarea jurământului… Te-ai spovedit înaintea mea, ca înaintea unui părinte, iar eu nu numai că te-am iertat ca un părinte, ci te-am şi îndrăgit ca pe un fiu… pe care Dumnezeu nu mi l-a dat şi de aceea mi-e greu pe lume. Fii prietenul meu!

Spunând acestea, prinţul îi întinse mâna pe care tânărul cavaler îşi apăsă îndată buzele.

Tăcură amândoi un răstimp mai lung; deodată prinţul îl privi în ochi pe Kmicic şi rosti:

Billewiczówna e aici!

Kmicic păli şi bâlbâi ceva neînţeles.

Am trimis înadins după ea, ca cearta dintre voi să înceteze. Ai s-o vezi numaidecât, fiindcă doliul după moartea bunicului a luat sfârşit. Chiar astăzi, deşi Dumnezeu îmi este martor că nu-mi văd capul de treburi, am vorbit cu spătarul de Rosienie.

Kmicic îşi luă capul în mâini.

Cu ce am să mă plătesc faţă de luminăţia ta? Cu ce am să mă plătesc? …

I-am spus limpede jupânului spătar că voinţa mea e să vă luaţi cât mai repede şi nu va fi împotrivă. Avem vreme. De tine atârnă totul, iar eu voi fi fericit dacă-ţi vei căpăta răsplata din mâinile mele, să dea Dumnezeu să te mulţumesc şi altă dată, fiindcă tu trebuie să ajungi sus. Ai păcătuit, pentru că eşti tânăr, dar pe câmpul de luptă ţi-ai dobândit o faimă statornică… şi toţi cei tineri sunt gata să te urmeze. Pe legea mea, trebuie să ajungi sus! Slujbele judeţelor nu sunt potrivite pentru un neam ca al tău… Ştii doar că eşti înrudit cu Kiszka, iar eu mă trag dintr-o Kiszczankă… Ai nevoie doar de puţină aşezare, iar pentru asta însurătoarea e lucrul de căpetenie. Ia-o pe fata asta, dacă ţi-a rămas în inimă, şi nu uita cine ţi-o dă.

Luminăţia ta, îmi pierd minţile! … Viaţa, sângele meu sunt ale luminăţiei tale… Ce trebuie să fac, ca să-mi plătesc datoria? Vorbeşte, luminăţia ta, porunceşte!

Plăteşte-mi cu bine pentru bine… Păstrează-mi credinţă, ai încredere că ceea ce fac e pentru binele obştii. Să nu te lepezi de mine când vei vedea trădarea şi lepădarea altora, când răutatea va învinge, când eu însumi… Prinţul se opri brusc.

Jur! rosti Kmicic cu înflăcărare. Îmi dau cuvântul de cavaler că voi rămâne alături de luminăţia ta până la ultima suflare, căpetenie, părinte şi binefăcător al meu!

Spunând acestea, Kmicic se uită cu ochii plini de flăcări la prinţ şi mai că se înspăimântă de schimbarea pe care o văzu pe faţa lui. Chipu-i leonin se înroşise, vinele i se umflaseră la tâmple, picături dese de sudoare îmbrobonaseră fruntea înaltă, iar ochii împrăştiau luciri neobişnuite.

Ce ai, luminăţia ta? întrebă cavalerul, neliniştit.

Nimic, nimic! …

Radziwiłł se ridică, se duse cu paşi repezi la colţul de rugăciune şi, smulgând crucifixul, începu să vorbească cu glas puternic, înăbuşit.

Jură pe crucea asta că nu te vei lepăda de mine până la moarte! …

Cu toată înflăcărarea şi credinţa lui, Kmicic îl privi o clipă uimit.

Pe chinurile lui Christos… jură! … stărui hatmanul.

Pe chinurile lui Christos… jur! repetă Kmicic, punându-şi degetele pe crucifix.

Amin! adăugă prinţul solemn.

Ecoul încăperii înalte repetă undeva pe sub boltă: „Amin” şi se aşternu liniştea. Se auzea numai răsuflarea pieptului puternic al lui Radziwiłł. Kmicic nu-şi lua ochii uimiţi de la hatman.

Acum eşti al meu… rosti prinţul într-un târziu.

Întotdeauna am fost al luminăţiei tale, răspunse îndată tânărul cavaler, dar binevoieşte a-mi spune, binevoieşte a mă lămuri ce se întâmplă? De ce te-ai îndoit, luminăţia ta? E vreo primejdie? Au ieşit la iveală niscaiva uneltiri, a trădat cineva?

Se apropie ceasul încercării, spuse prinţul mohorât. Cât despre duşmani, nu ştii oare că jupân Gosiewski, jupân Judycki şi voievodul de Witebsk ar fi prea bucuroşi să-mi dea brânci în prăpastie? Aşa-i! Vrăjmaşii casei mele se întăresc, trădarea se lăţeşte şi ne ameninţă nenorociri mari. De aceea îţi spun: se apropie ceasul încercării…

Kmicic tăcuse, dar vorbele prinţului nu-i împrăştiau întunericul care-i acoperea mintea şi se întreba zadarnic ce poate să-l ameninţe în această clipă pe puternicul Radziwiłł? Doar se afla în fruntea unei oştiri cum nu mai avusese niciodată. Numai la Kiejdany şi prin împrejurimi erau atâţia oşteni, încât dacă prinţul ar fi avut asemenea putere înainte de a pleca la Szkłów, soarta războiului ar fi fost fără îndoială alta.

Gosiewski şi Judycki erau într-adevăr împotriva lui, dar îi avea în mână pe amândoi şi-i ţinea sub pază, iar voievodul de Witebsk era un om prea cinstit şi un patriot prea bun, ca în ajunul campaniei împotriva vrăjmaşului să se teamă de vreo piedică sau uneltire din partea lui.

Dumnezeu mă vede, nu pricep nimic! se repezi Kmicic care nu era în stare niciodată să-şi stăpânească gândurile.

Astăzi încă vei înţelege totul, răspunse Radziwiłł liniştit. Acum să mergem în sală.

Şi luându-l de braţ pe tânărul polcovnic, se îndreptară împreună spre uşă.

Trecură prin câteva încăperi. De departe, din sala uriaşă, se auzeau sunetele capelei pe care o conducea un franţuz, adus anume de prinţul Bogusław. Cânta un menuet care se dansa pe atunci la curtea regelui Franţei. Tonurile blânde se amestecau cu murmurul glasurilor. Prinţul Radziwiłł se opri şi ascultă.

Să dea Dumnezeu, spuse după o clipă, ca toţi oaspeţii aceştia, pe care-i primesc sub acoperişul meu, să nu treacă mâine de partea vrăjmaşilor mei.

Luminăţia ta, răspunse Kmicic, trag nădejde că printre ei nu se află prieteni de-ai suedezilor.

Radziwiłł se înfiora şi se opri deodată.

Ce vrei să spui?

Nimic, luminăţia ta, numai că acolo se veselesc oşteni de nădejde.

Să mergem… Timpul va arăta şi Dumnezeu va judeca cine-i de nădejde… Să mergem!

Lângă uşă stăteau doisprezece paji, flăcăi foarte frumoşi, îmbrăcaţi în peneturi şi catifele. Zărindu-l pe hatman, se aşezară pe două rânduri, iar prinţul, apropiindu-se întrebă:

Prinţesa a intrat în sală?

A intrat, luminăţia ta! răspunseră feciorii de casă.

Dar solii?

Sunt şi ei.

Deschideţi!

Amândouă canaturile uşii se deschiseră cât ai clipi din ochi; râul de strălucire irumpse şi lumină statura uriaşă a hatmanului care, urmat de jupân Kmicic şi de paji, urcă pe podina pe care se aşezaseră scaune pentru oaspeţii mai de vază.

În sală se iscă mişcare, toate privirile se îndreptară spre prinţ, după care un strigăt se smulse din sutele de piepturi ale cavalerilor:

Trăiască Radziwiłł! Să trăiască! Să ne conducă! Trăiască!

Prinţul se înclină, apoi începu să dea bineţe oaspeţilor adunaţi pe podium, care se ridicaseră în clipa când îl văzuseră intrând. Printre cei mai de seamă, afară de prinţesă, se aflau acolo cei doi soli suedezi, trimisul moscovit, voievodul de Wenden, preotul episcop Parczewski, preotul Biołozór, jupân Komorowski, jupân Mierzejewski, jupân Hlebowicz, starostele de Samogiţia şi cumnat al huImanului, tânărul Pac, polcovnicul Ganchof, polcovnicul Mirski, Weissenhoff, solul prinţului Kurlandiei, şi câteva jupâniţe din suita prinţesei.

Hatmanul, cum se cuvine să facă o gazdă primitoare, dădu bineţe mai întâi solilor, cu care schimbă câteva cuvinte, apoi celorlalţi, după care se aşeză în jilţul cu baldachin de hermină şi îşi lăsă privirile să rătăcească prin sală, unde răsunau încă uralele:

Trăiască! … Să ne călăuzească! … Să trăiască! …

Kmicic îşi ţine răsuflarea, se teme parcă să nu sperie mulţime. Îşi muta privirea de pe o faţă pe alta, căutând trăsăturile îndrăgite ale aceleia care în această clipă îi stăpânea sufletul şi mintea cavalerului. Inima îi bătea ca un ciocan… „Ea e aici! în curând am s-o văd, o să-i vorbesc! …” repeta în gând… Şi căuta, căuta tot mai lacom, tot mai neliniştit. „Uite, acolo! dincolo de penele evantaiului se văd nişte sprâncene negre, fruntea albă şi părul luminos. Ea e!”

Kmicic îşi ţine răsuflarea, se teme parcă să nu sperie vedenia, dar penele se mişcă, faţa se descoperă şi – nu! nu e Oleńka, nu e fiinţa dragă, cea mai dragă. Privirea îi pleacă mai departe, vede făpturi frumoase, alunecă peste evantaie şi atlazuri, peste chipuri îmbobocite ca nişte flori şi se amăgeşte mereu. Nu e ea, nu e nici ea! Până când hăt în fundul sălii, lângă o fereastră, văzu ceva alb, şi cavalerului i se făcu negru înaintea ochilor. Ea e, Oleńka, fiinţa scumpă…

Capela începe să cânte iarăşi, mulţimea tălăzuieşte, jupâniţele se plimbă de colo-colo, trec pe dinainte-i cavaleri în straie alese, iar el nu vede nimic, parc-ar fi orb sau surd, o vede numai pe ea şi o priveşte cu atâta lăcomie, ca şi când acum ar vedea-o prima dată. Pare să fie tot Oleńka de la Wodokty, dar e alta. În această sală uriaşă şi în această mulţime pare mai mică, şi faţa îi e cât pumnul, ca de copil. S-o tot iei în braţe şi s-o mângâi! Totuşi ea e, cu toate că pare alta: aceleaşi trăsături, gura dulce, genele care aruncă umbre pe obraji şi fruntea asta luminoasă, liniştită, dragă… Amintirile se perindă ca fulgerele prin mintea lui jupân Andrzej: încăperea slugilor de la Wodokty, unde o văzuse întâia oară, şi odăile tăcute în care stătuseră împreună. Câtă dulceaţă, numai când îşi aminteşte! … Dar plimbarea cu sania până la Mitruny, în timpul căreia a sărutat-o! După aceea oamenii îi despărţiseră, aţâţând-o împotriva lui.

„Trăsni-i-ar! răbufni Kmicic în gând. Uite ce am avut şi n-am fost în stare să păstrez! Cât de aproape era atunci şi cât de departe este acum!”

Stă acolo dreaptă, ca o străină, şi nici nu ştie că e şi el aici. Şi îl cuprinse mânia amestecată cu o jale nemărginită, pentru care nu găsi alte cuvinte afară de strigătul din suflet: „Ei, Oleńka, Oleńka!”

Jupân Andrzej se înfuriase nu o dată pe el însuşi pentru zburdălniciile dinainte şi mai să le poruncească slujitorilor să-l întindă pe jos şi să-i numere o sută de harapnice, dar nicicând nu se mâniase ca acum când o vedea iarăşi după atâta vreme, mai frumoasă ca totdeauna, mai frumoasă chiar decât şi-o închipuia. Acum voia să se chinuiască îngrozitor, dar pentru că se afla printre oameni, într-o tovărăşie aleasă, scrâşnea numai amarnic din dinţi şi, parcă vrând să-şi înfigă şi mai adânc spinul în inimă, repeta în gând: „Aşa-ţi trebuie, neghiobule! Aşa-ţi trebuie!”

În acest timp, capela tăcu iarăşi şi jupân Andrzej auzi glasul hatmanului:

Vino după mine!

Kmicic parcă se trezi din somn.

Prinţul coborî de pe podină şi se amestecă printre oaspeţi. Chipul îi era luminat de un zâmbet blajin şi bun care creştea parcă şi mai mult măreţia acestui om. Era acelaşi stăpân falnic, care odinioară, întâmpinând-o pe regina Măria Ludovica104 la Nieporęt, îi uimise şi îi lăsase în umbră pe curtenii franţuzi nu numai prin bogăţie, dar şi prin obiceiurile sale alese; era acelaşi despre care scria cu atâta admiraţie Jean Laboureur în descrierea călătoriei sale. Acum dar se oprea mereu lângă jupânesele mai în vârstă, lângă şleahtici mai însemnaţi şi lângă polcovnici, găsind pentru fiecare oaspete o vorbă bună, uimindu-i pe cei de faţă prin ţinerea de minte şi câştigând într-o clipită toate inimile. Privirile tuturor îl urmăreau oriunde se ducea. În cele din urmă, prinţul se apropie de spătarul de Rosienie şi-i spuse:

Îţi mulţumesc, bătrâne prieten, că ai venit, deşi aş fi avut dreptul să mă supăr. Billewicze nu e la o sută de mile de Kiejdany, dar tu eşti o rara avis în casa mea.

Luminăţia ta, răspunse spătarul, făcând o plecăciune adâncă. Acela care-ţi răpeşte timpul luminăţiei tale, nedreptăţeşte ţara.

Mă şi gândeam să mă răzbun şi să te calc la Billewicze; cred că ţi-ai fi primit bine vechiul tovarăş de tabără.

Spătarul roşi de plăcere, iar prinţul vorbi mai departe.

Numai că n-am avut timp, nu-mi mai ajunge timpul niciodată! … Dar când îţi vei căsători ruda, nepoata răposatului Herakliusz, am să viu neapărat la nuntă, pentru că vă sunt îndatorat la amândoi.

Dă, Doamne, să fie cât mai repede! strigă spătarul.

Acum ţi-l înfăţişez pe jupân Kmicic, stegarul de Orsza; e din acei Kmicic care se înrudesc cu neamul Kiszka, iar prin acesta cu Radziwiłł. Gândesc că ai auzit acest nume de la Herakliusz, care ţinea la ei ca la nişte fraţi…

Închinăciune, închinăciune! repetă spătarul măgulit întrucâtva de măreţia neamului tânărului cavaler, pe care-l lăuda însuşi Radziwiłł.

Mă închin jupânului spătar, binefăcătorul meu şi mă încredinţez bunăvoinţei sale, spuse cu îndrăzneală şi nu fără anume mândrie jupân Andrzej. Polcovnicul Herakliusz a fost părintele şi binefăcătorul meu şi, cu toate că mai târziu lucrarea lui s-a stricat, eu n-am încetat să ţiu la toţi Billewiczii, ca şi când în vinele lor ar curge sângele meu.

Mai ales, rosti prinţul, punându-şi mâna proteguitor pe umărul tânărului, n-a încetat să ţină la Billewiczówna, lucru de care mi s-a spovedit mai demult şi am s-o repet în faţa tuturor! spuse Kmicic cu înflăcărare.

Domol, domol! răspunse prinţul. Vezi, domnia ta, spătare, cavalerul e făcut din foc şi pucioasă, de aceea a şi zburdat puţin, dar pentru că e tânăr şi se află sub proteguirea mea, gândesc că dacă ne vom strădui amândoi, vom izbuti să convingem judecata să-l ierte de osândă.

Luminăţia ta vei face ce crezi de cuviinţă! răspunse spătarul! Nefericita copilă va trebui să strige precum acea preoteasă păgână lui Alexandru: „Cine poate să-ţi stea împotrivă!”

Iar noi, precum acel macedonean, ne vom mulţumi cu această făgăduială, spuse prinţul râzând. Dar să lăsăm asta! Condu-ne acum la ruda domniei tale, fiindcă şi eu sunt bucuros s-o văd. Trebuie să îndreptăm lucrarea aceea a lui jupân Herakliusz, care s-a stricat.

La porunca luminăţiei tale! … Fata se află acolo sub privegherea jupânesei Wojniłłowiczowa, o rudă a noastră. Mă rog de iertare dacă se va arăta încurcată, fiindcă n-am avut vreme s-o previn.

Prevederile spătarului erau îndreptăţite. Din fericire, Oleńka îl văzuse mai demult pe jupân Andrzej alături de hatman, aşa că putuse să-şi mai vină puţin în fire, dar la început mai să-şi piardă cumpătul. Păli ca ceara, picioarele începură să-i tremure şi se uită la tânărul cavaler ca la o vedenie care venea de pe lumea cealaltă. Multă vreme nu-i veni să-şi creadă ochilor. Ea îşi închipuia că nenorocitul de el rătăceşte pe undeva prin păduri, fără un adăpost deasupra capului, părăsit de toţi, hăituit de lege ca o fiară, sau, întemniţat în turn, se uită cu priviri deznădăjduite prin zăbrelele de fier la lumea veselă de afară. Numai Dumnezeu ştia cât de cumplită era jalea care-i cuprindea inima după acest nesăbuit, numai Dumnezeu putea să-i numere lacrimile pe care le vărsase în singurătate din pricina sorţii lui atât de năprasnice, deşi îndreptăţite. Şi iată că în acest, timp el se afla la Kiejdany, slobod, de-a dreapta hatmanului, mândru şi înţolit în mătăsuri şi catifele, cu buzduganul de polcovnic la cingătoare, cu fruntea sus, cu chipul trufaş, poruncitor, şi însuşi marele hatman, însuşi Radziwiłł îi punea prieteneşte mâna pe umăr. Simţăminte ciudate şi contradictorii se învălmăşiră la început în inima jupâniţei; simţea deci o mare uşurare, ca şi când i-ar fi luat cineva o povară de pe umeri, îi părea rău că atâta milă şi îngrijorare se irosiseră în zadar; încerca şi dezamăgirea oricărui suflet cinstit la vederea pedepselor neîmplinite pentru păcate şi abateri grele; era însă şi bucuroasă, simţindu-şi propria neputinţă şi admiraţia îngemănată cu teamă pentru voinicul acesta care izbutise să scape din asemenea vâltoare.

În acest timp, prinţul, spătarul şi Kmicic sfârşiră de vorbit şi începură să se apropie. Jupâniţa îşi acoperi ochii cu pleoapele şi îşi înălţă umerii cum îşi înalţă pasărea aripile când vrea să-şi ascundă capul între ele. N-avea nici o îndoială că vin spre ea. Îi vedea fără să se uite la ei, simţea că sunt din ce în ce mai aproape, acum se află lângă ea şi se opresc. Era atât de sigură, încât, fără să-şi ridice pleoapele, se ridică deodată şi făcu prinţului o plecăciune adâncă.

Acesta se afla într-adevăr înaintea ei şi îi vorbi:

Pe chinurile Mântuitorului! … Acum nu mă mai mir de tânărul Kmicic, fiindcă floarea asta a îmbobocit de minune… Fii binecuvântată, jupâniţă, mă bucur din toată inima să te văd, nepoată iubită a lui Billewicz. Mă recunoşti oare?

Te recunosc, luminăţia ta! răspunse Oleńka.

Eu însă nu te-aş fi recunoscut, pentru că erai abia o copilandră când te-am văzut ultima oară şi nu erai frumoasă ca acum… Ridică-ţi numai acele văluri de pe ochi… Pe legea mea, mare noroc pe scufundătorul care va culege asemenea perlă; nefericit e cel ce-a avut-o şi a pierdut-o… Iată înainte-ţi un astfel de deznădăjduit în persoana acestui cavaler… Îl recunoşti?

Îl recunosc, şopti Oleńka fără să-şi ridice privirile.

A păcătuit mult şi ţi-l aduc la spovedanie… Dă-i pedeapsa pe care o vrei, dar iartă-l, căci deznădejdea poate să-l împingă la fapte şi mai necugetate…

Aici prinţul se întoarse spre spătar şi spre jupâneasa Wojniłłowiczowa:

Domniile voastre, să-i lăsăm singuri pe tineri, fiindcă nu se cuvine să fim de faţă la o spovedanie; pe mine mă opreşte şi credinţa mea de la aceasta.

După o clipă, jupân Andrzej şi Oleńka rămaseră singuri.

Inima i se zbătea în piept ca la un porumbel asupra căruia se repede eretele, cu toate că nici el nu se simţea în apele lui. Îl părăsise îndrăzneala de totdeauna, nestăpânirea şi siguranţa de sine. O vreme tăcură amândoi.

În cele din urmă, Kmicic începu să vorbească înăbuşit:

Nu te aşteptai să mă vezi, Oleńka?

Nu, şopti jupâniţa.

Pentru Dumnezeu, te-ai teme mai puţin dacă s-ar afla lângă tine un tătar. Nu-ţi fie frică! Uite câtă lume e aici. Nu vei avea de suferit nici o strâmbătate din partea mea. Chiar de-am fi numai noi doi, n-ai avea de ce să te temi, pentru că m-am jurat să te respect.

Jupâniţa îşi ridică privirile şi se uită o clipă la el.

Cum pot să mai cred?

E adevărat, am păcătuit, dar asta a trecut şi nu se va mai repeta… Când mă zbăteam în ghearele morţii după duelul cu Wołodyjowski, mi-am spus: nu vei mai încerca s-o iei cu forţa, cu ajutorul sabiei şi al focului, ci îi vei dobândi iertarea prin fapte vrednice! … Fiindcă nici ea nu are inima de piatră şi-i va trece supărarea; când o să vadă că te îndrepţi, o să te ierte! … Iată de ce m-am jurat să mă îndrept şi mă voi ţine de jurământ. M-a ajutat şi Dumnezeu, fiindcă a venit Wołodyjowski şi mi-a adus împuternicirea de a strânge oşteni. Putea să nu mi-o dea, dar mi-a dat-o; e un om vrednic. Numai aşa am putut să nu mă mai înfăţişez la judecată, pentru că am trecut sub oblăduirea hatmanului. I-am mărturisit prinţului toate păcatele, ca unui părinte, iar el nu numai că m-a iertat, dar mi-a făgăduit să-i îmbuneze pe toţi şi să mă apere împotriva răutăţii oamenilor. Dumnezeu să-l binecuvânteze… Nu voi mai fi un oropsit, Oleńka, am să mă împac cu oamenii, am să-mi refac bunul renume, am să-mi slujesc ţara şi am să îndrept toate stricăciunile… Oleńka, ce zici de asta? … Nu-mi spui nici o vorbă bună?

Şi începu să se uite la ea cu luare-aminte şi să-şi împreune mâinile, ca şi când s-ar fi rugat înaintea ei.

Aş putea să cred? întrebă jupâniţa.

Ai putea, pe viul Dumnezeu, trebuie! răspunse Kmicic. Au crezut şi prinţul hatman şi jupân Wołodyjowski. Îmi cunosc şi ei toate nelegiuirile mele şi totuşi m-au crezut… Vezi! … De ce numai tu să n-ai încredere?

Pentru că eu am văzut lacrimile curgând din pricina domniei tale… Pentru că eu am văzut mormintele peste care nu apucase să crească iarba…

O să crească, iar lacrimile am să le şterg eu însumi.

Mai întâi şterge-le, domnia ta.

Lasă-mă să nădăjduiesc măcar că dacă mă voi îndrepta, am să te dobândesc şi pe tine. Ţie ţi-e uşor să spui: „Mai întâi şterge-le…” Şi dacă eu am s-o fac, iar tu ai să te căsătoreşti în acest timp cu altul? Doamne, îndură-te de mine şi păzeşte-mă de asemenea întâmplare, fiindcă mi-aş pierde minţile. Pentru numele lui Dumnezeu, te rog în genunchi, Oleńka, spulberă-mi îndoiala că n-am să te pierd înainte de a-i împăca pe şleahticii tăi. Ţii minte, tu însăţi mi-ai scris asta, eu am păstrat scrisoarea şi când mi-e inima grea o citesc. Altceva nu vreau nici eu, doar să-mi făgăduieşti că mă vei aştepta şi nu te vei căsători cu altul! …

Domnia ta ştii că testamentul nu-mi îngăduie să fac una ca asta. Numai la mânăstire pot să mă adăpostesc.

Oho, ştiu că m-ai răsplătit cum se cuvine! Pe legea mea, dă-mi pace cu mânăstirea, că mă trec fiorii numai când mă gândesc. Că dacă nu, Oleńka, să ştii că-ţi cad în genunchi aici, în faţa tuturor, şi am să te rog să nu faci una ca asta. Pe jupân Wołodyjowski l-ai respins, o ştiu chiar de la el. El m-a îndemnat să te dobândesc prin fapte bune… Dar la ce-ar mai folosi, dacă tu te-ai duce la mânăstire? Ai să-mi spui că virtutea trebuie răsplătită pentru ea însăşi… iar eu am să-ţi spun că ţin la tine ca un deznădăjduit şi altceva nu mai vreau să ştiu. După ce ai plecat de la Wodokty, abia m-am dat jos din pat şi am şi început să te caut. Am pus steagul pe picioare, am fost prins mereu cu treburi, n-am avut vreme nici să mănânc şi să dorm ca lumea, dar n-am încetat să te caut. Aşa mi-a fost dat, să nu-mi tihnească viaţa fără tine. Aşa am ajuns! M-am hrănit numai cu oftatul. Până când am aflat că eşti la spătar, la Billewicze. Îţi spun, m-am luptat cu gândurile, cum m-aş fi luptat cu un urs: să mă duc, să nu mă duc? … Dar n-am cutezat să vin, de teamă să nu fiu întâmpinat cu fiere. Atunci mi-am zis: n-am făcut încă nimic bun… nu mă duc… Dar prinţul, scumpul meu părinte, s-a milostivit de mine şi a trimis să vă poftească la Kiejdany, să-mi satur măcar ochii cu dragostea mea… Înainte de a pleca la luptă. Nu-ţi pretind să te căsătoreşti mâine cu mine… Vreau să aud barem o vorbă bună de la tine, să-mi piară îndoiala şi să-mi fie mai uşor… O, sufletul meu! … Nu vreau să mor, dar în bătălie oricine poate s-o păţească, fiindcă n-am să mă ascund în spatele altora… aşa că trebuie să mă ierţi, cum îl ierţi pe cel aflat pe moarte.

Dumnezeu să te ferească şi să te călăuzească, răspunse jupâniţa cu glasul moale, şi jupân Andrzej înţelese că vorbele lui îşi ajunseseră ţintă.

Comoara mea. Îţi mulţumesc, dar nu te mai duci la mânăstire?

Încă nu.

Dumnezeu să te binecuvânteze.

Şi cum se topesc, zăpezile primăvara, aşa începu să se topească neîncrederea dintre ei şi se simţiră mai apropiaţi decât înainte. Fericirea din inimile uşurate le strălumina ochii. Cu toate că ea nu-i făgăduise nimic, iar el avea atâta minte, încât să nu-i mai ceară nimic acum, Oleńka înţelegea prea bine că nu trebuie, că nu se cuvine să-i închidă drumul spre îndreptare despre care vorbea cu atâta inimă. Nu se îndoia nici o clipă de sinceritatea lui, fiindcă acesta nu era omul care să ştie să se prefacă. Dar pricina cea mai însemnată pentru care nu-l respingea din nou, pentru care îl lăsa să nădăjduiască, era că în adâncul inimii îi rămăsese drag acest zvăpăiat. Dragostea aceasta era acoperită de un munte de amărăciune, dezamăgire şi durere, dar trăia, gata oricând să creadă şi să ierte totul.

„El e mai bun decât îl arată faptele lui, se gândea jupâniţa. şi acum nu-i mai are pe cei care-l împingeau la rele; din pricina deznădejdii ar putea să facă iarăşi vreo ispravă necugetată, aşa că să nu mai deznădăjduiască niciodată.”

Inima-i cinstită se bucura de propria bunătate. Pe obrajii Oleńkăi se iviră bujori proaspeţi ca trandafirul sub rouă dimineţii, ochii aveau străluciri dulci şi vioaie, de credeai că răspândesc lumină în sală. Oamenii treceau şi se mirau de frumoasa pereche, pentru că de-ai fi căutat cu lumânarea şi ar fi fost greu să găseşti alţii ca ei în toată sala în care se afla adunată floarea şleahticilor şi a jupâniţelor.

Ca şi când s-ar fi vorbit, amândoi erau îmbrăcaţi la fel, fiindcă şi ea purta o rochie de lamé argintie, încheiată cu un safir şi un lăibăraş de catifea veneţiană. „Parcă sunt frate şi soră” – spuneau cei care nu-i cunoşteau, dar alţii se împotriveau: „Nu se poate, fiindcă lui prea îi sticlesc ochii când se uită la ea”.

În acest timp, în sală şambelanul vesti că e timpul să se aşeze la masă şi îndată lumea începu să se mişte. Graful Loewenhaupt, tot numai dantele, mergea înainte la braţ cu prinţesa, a cărei trenă era purtată de doi paji minunaţi; în urma lor, baronul Shitte o conducea pe jupâneasa Hlebowiczowa, apoi veneau preotul episcop Parczewski cu preotul Białozór, amândoi îngrijoraţi de ceva şi posomorâţi.

Prinţul Janusz, care în alai lăsase primul loc oaspeţilor, iar la masă avea pregătit alături de prinţesă locul cel mai înalt, o ducea pe jupâneasa Korfowa, soţia voievodului de Wenden, care se afla de o săptămână la Kiejdany. Şi astfel şiragul de perechi înainta ca un şarpe în sute de culori, alungindu-se şi făcând ape-ape. Kmicic o conduce pe Oleńka care îşi sprijinea uşor mâna pe mâna lui; cavalerul se uita dintr-o parte la chipu-i gingaş, fericit, şi lumina ca o făclie, cel mai mare dintre magnaţii de faţă, fiindcă se afla aproape de cea mai mare comoară.

Mergând astfel cu paşi înceţi în sunetele capelei, intrară în sala de ospăţ, care părea o clădire aparte. Mesele erau aşezate în potcoavă pentru trei sute de oameni şi se îndoiau de greutatea văsăriei de aur şi argint. Prinţul Janusz, ca reprezentant al măreţiei regale şi înrudit cu atâtea capete încoronate, se aşeză lângă prinţesă în jilţul cel mai înalt, şi toţi care treceau pe dinaintea lui făceau o plecăciune adâncă şi îşi ocupau locurile potrivite cu rangul fiecăruia.

Pesemne însă, li se părea celor de faţă, că hatmanul nu uita că acesta este ultimul ospăţ dinaintea unui război greu, în care aveau să se hotărască destinele unor ţări uriaşe, fiindcă pe faţa lui se citea neliniştea. Se prefăcea zâmbitor şi vesel, dar arăta de parcă era cuprins de fierbinţeală. Uneori, pe fruntea-i ameninţătoare se adunau norii, şi cei care stăteau mai aproape puteau să vadă că e îmbrobonată de sudoare; alteori privirea îi aluneca iute peste chipurile comesenilor, oprindu-se cercetătoare pe faţa câte unui polcovnic, apoi iarăşi îşi încrunta sprâncenele de leu, chinuit parcă de dureri sau de mânia stârnită de chipul privit. Lucru de neînţeles, dar şi dregătorii care stăteau alături de prinţ, precum solii, preotul episcop Parczewski, preotul Białozór, jupân Komorowski, jupân Mierzejewski, jupân Hlebowicz, voievodul de Wenden şi alţii erau şi ei îngrijoraţi şi neliniştiţi. Cele două laturi ale potcoavei uriaşe răsunau de veselia vorbelor şi murmurelor obişnuite la ospeţe, dar mijlocul tăcea posomorât şi şoptea cuvinte rare sau schimba priviri încărcate de teamă.

Nu era însă de mirare, întrucât mai jos se aflau polcovnicii ori cavalerii pe care războiul apropiat îi ameninţa cel mai mult cu moartea. E mai lesne să cazi în luptă, decât să duci pe umeri povara răspunderii ei. Sufletul oşteanului nu se îngrijorează, căci răscumpărându-şi păcatele cu sânge, zboară spre cer; numai acela îşi lasă capul greu pe piept şi se răfuieşte în gând cu Dumnezeu şi propria conştiinţă, care în ajunul zilei hotărâtoare nu ştie ce pahar va da ţării să bea mâine.

Astfel îşi lămureau neliniştea prinţului cei de la capetele de jos ale potcoavei.

Aşa-i el, înaintea fiecărui război îşi cercetează cugetul, îi spuse bătrânul polcovnic Stankiewicz lui jupân Zagłoba, dar cu cât e mai mohorât, cu atât e mai rău pentru vrăjmaş, fiindcă în ziua bătăliei va fi vesel, nu mai încape îndoială.

Păi şi leul mormăie înainte de luptă, răspunse jupân Zagłoba, ca să-şi stârnească şi mai mult ura împotriva duşmanului. Cât priveşte pe marii războinici, fiecare îşi are obiceiurile lui. Se pare că Hanibal105 dădea cu zarurile, Scipio Africanus106 – spunea stihuri, jupân Koniecpolski, tatăl, vorbea totdeauna despre femei, iar eu joimesc cu plăcere ca la vreun ceas înainte de bătălie, cu toate că nu mă dau în lături nici de la un pahar cu prietenii.

Băgaţi de seamă, domniile voastre, că şi preotul episcop Parczewski e alb ca hârtia! zise Stanisław Skrzetuski.

Pentru că stă la masa calvinilor şi se prea poate să înghită ceva necurat, lămuri Zagłoba cu glas şoptit. Oamenii bătrâni spun că diavolul n-are cum să intre în băutură, aşa că poţi să bei pretutindeni fără teamă, dar de mâncare, mai ales de supă, trebuie să te fereşti. Aşa era şi la Crâm pe vremea când mă aflam în robie acolo. Hogii tătari, adică preoţii, ştiau să gătească berbecul cu usturoi cu atâta iscusinţă, că cine gusta din el, era gata să-şi lepede credinţa şi să se dea în legea proorocului lor diavolesc.

Zagłoba coborî şi mai mult glasul:

Domniile voastre, nu vreau să-l jignesc pe prinţ, dar vă sfătuiesc să faceţi semnul crucii asupra mâncării, fiindcă pe cel care se fereşte singur, îl fereşte şi Dumnezeu.

Ce vorbeşti, domnia ta! … Cine s-a încredinţat lui Dumnezeu înainte de masă, aceluia nu mai poate să i se întâmple nimic; la noi în Wielkopolska sunt luterani şi calvini cu nemiluita, dar n-am auzit să facă farmece la mâncare.

Aşa-i, în Wielkopolska sunt o groază de luterani, de-aia v-aţi şi băgat în cârd numaidecât cu suedezii, răspunse Zagłoba. În locul prinţului, eu aş fi asmuţit câinii pe solii ăştia, nu le-aş mai fi umplut burdihanele cu bunătăţi. Ia uitaţi-vă la Loewenhaupt. Înfulecă de parcă ar trebui să-l ducă peste o lună la iarmaroc legat cu sfoara de picior. Ba-şi mai îndeasă şi buzunarele cu bacalii pentru nevastă şi copii… Am uitat cum se numeşte celalalt, lovi-l-ar…

Tătucă, întreabă-l pe Michał, îl îndemnă Jan Skrzetuski.

Jupân Michał nu stătea prea departe, dar nu mai vedea şi nu mai auzea, fiindcă se afla între două jupâniţe; în stânga o avea pe jupâniţa Elżbieta Sielawska, o jupâniţa vrednică de vreo patruzeci de ani, iar în dreapta pe Oleńka Billewicz, lângă care şedea Kmicic. Jupâniţa Elżbieta îşi scutura capul împodobit cu pene deasupra micului cavaler şi-i povestea ceva foarte vioi, dar el se uita din când în când la ea cu privirea abătută, îi răspundea mereu: „Aşa-i, jupâniţa, chiar aşa!” şi nu pricepea nici un cuvânt, deoarece îşi îndrepta toată luarea-aminte în cealaltă parte. Îi ajungea la ureche şoapta vorbelor Oleńkăi, foşnetul rochiei de mătase şi îşi mişca mustăcioara cu atâta jale, de parcă voia s-o înfricoşeze pe jupâniţa Elżbieta.

„Of, că frumoasă mai e! … Minune! îşi spunea în gând. Priveşte, Doamne, şi la necazul meu, că un orfan mai amărât ca mine nici că se află. Îmi plânge sufletul din mine după o soţie iubită, dar oriîncotro mă întorc, văd cvartirul câte unui oştean. Unde să-mi găsesc şi eu un adăpost, sărman rătăcitor ce sunt? …”

Domnia ta ce ai de gând să faci după război, îl întrebă deodată jupâniţa Elżbieta Sielawska, ţuguindu-şi buzele şi răcorindu-se cu evantaiul.

Mă duc la mănăstire, răspunse înciudat micul viteaz.

Cine vorbeşte de mânăstire la ospăţ? strigă vesel Kmicic, aplecându-se peste Oleńka. Hei, e jupân Wołodyjowski.

Domnia ta nu te gândeşti la una ca asta? cred! răspunse jupân Michał.

Deodată glasul dulce al Oleńkăi îi susură în urechi:

Nici domnia ta nu trebuie să te gândeşti. O să-ţi dea Dumnezeu o soţie cum îţi doreşte inima dragă şi vrednică, aşa cum eşti şi dumneata.

Bietul jupân Michał se înduioşa îndată:

Dacă mi-ar fi cântat cineva din flaut, nu l-aş fi ascultat cu mai multă plăcere!

Larma care se înteţea le întrerupse vorbirea, căci începuseră să se golească paharele. Spiritele se încălzeau tot mai mult. Polcovnicii sporovăiau despre viitorul război, încruntând din sprâncene şi împrăştiind foc din priviri.

Jupân Zagłoba povestea la toată masa despre împresurarea Zbarażului, iar ascultătorilor le năvălea sângele în obraji, în inimi crescând înflăcărarea şi curajul. De parcă duhul nemuritorului „Jarema” zbura prin sală şi umplea sufletele oştenilor de dorinţa de luptă.

Asta căpetenie! întări cunoscutul polcovnic Mirski care conducea pe toţi husarii lui Radziwiłł. Doar o dată l-am văzut şi nu-l voi uita până la moarte.

Jupiter cu trăsnetele în mână! strigă bătrânul Stankiewicz. Dacă mai trăia el, n-ajungeam până aici! …

Păi el a poruncit să taie pădurile dincolo de Romny, ca să-şi deschidă drum spre duşmani.

Lui îi datorăm izbânda de la Bereszeczko.

Dumnezeu l-a luat în clipa cea mai grea…

Dumnezeu l-a luat, repetă cu glasul ridicat jupân Skrzetuski, dar a lăsat în urma lui un testament pentru căpeteniile ce vor veni, pentru cârmuitori şi întreaga Republică: nu trebuie să negociezi cu nici un vrăjmaş, pe toţi trebuie să-i baţi! …

Să nu negociem! Să-i batem! repetară glasuri puternice. Să-i batem, să-i batem!

Căldura devenea din ce în ce mai mare şi răscolea sângele războinicilor, aşa că ochii începură să fulgere şi capetele să se înfierbânte.

Prinţul şi hatmanul nostru va urma porunca testamentului! spuse Mirski.

Deodată, orologiul uriaş, agăţat în fundul sălii, începu să bată miezul nopţii şi în acelaşi timp zidurile se cutremurară, geamurile zăngăniră jalnic şi bubuitul treascurilor răsună în curte.

Glasurile tăcură, se aşternu liniştea.

Deodată, la mijlocul mesei se auzi strigătul:

Preotul episcop Parczewski a leşinat! Apă!

Se iscă învălmăşeală. Unii se ridicară în picioare, ca să vadă mai bine ce se întâmplase. Episcopul nu leşinase, dar se simţea tare slăbit şi şambelanul îl ţinea de umeri pe săruri, în timp ce jupâneasa voievodului de Wenden îi stropea faţa cu apă.

În clipa aceea, a doua bubuitură făcu geamurile să zăngănească, urmată de a treia, a patra…

Vivat Republica! pereant hostes107, strigă Zagłoba. Dar bubuiturile îi acoperiră vorbele. Şleahticii începură să le numere:

Zece, unsprezece, douăsprezece…

Geamurile răspundeau de fiecare dată cu gemete jalnice. Flăcările luminărilor pâlpâiau tremurătoare.

Treisprezece, paisprezece! … Preotul episcop, neînvăţat cu bubuiturile, ne-a stricat jocul cu spaima lui, fiindcă şi prinţul e îngrijorat. Uitaţi-vă, domniile voastre, ce ţeapăn stă… Cincisprezece, şaisprezece… Ehei, trag ca la bătălie! Nouăsprezece, douăzeci!

Tăcere, prinţul vrea să vorbească! strigară din mai multe părţi.

Prinţul vrea să vorbească!

Se aşternu o tăcere adâncă şi privirile tuturor se îndreptară spre Radziwiłł, care stătea ca un uriaş cu paharul în mână. Dar ce privelişte li se înfăţişă ochilor! …

Faţa prinţului era în clipa aceea de-a dreptul înfricoşătoare, fiindcă nu era palidă, ci vânătă şi strâmbată de zâmbetul pe care prinţul se străduia să şi-l aştearnă pe buze. Răsuflarea lui, de obicei scurtă, devenise şi mai scurtă, pieptul larg se ridica sub straiul de porfir, iar ochii şi-i acoperise – pe jumătate cu pleoapele; pe faţa-i puternică se amestecau acum groaza şi încremenirea de pe chipul muribunzilor.

Ce are prinţul? Ce se întâmplă aici? şopteau neliniştiţi cei din jur.

Presimţiri de rău augur strânseră inimile tuturor; o aşteptare încărcată de teamă se statornici pe toate chipurile.

În acest timp, prinţul începu să vorbească rar cu glasul întretăiat de astmă:

Domniile voastre! … Mulţi se vor mira… sau se vor înspăimânta, auzind această urare… dar… cine are încredere în mine… cine doreşte cu adevărat binele ţării… cine rămâne prietenul credincios al neamului meu… acela va închina cu plăcere… şi va repeta după mine:

Vivat Carolus Gustavus Rex… stăpânul nostru de azi înainte!

Vivat! repetară cei doi soli Loewenhaupt şi Shitte, cărora li se alăturară căpeteniile steagurilor străine.

În sală însă domnea o tăcere surdă. Polcovnicii şi şleahticii se priveau înfricoşaţi, întrebându-se parcă unii pe alţii, dacă nu cumva prinţul îşi pierduse minţile. În cele din urmă, mai multe glasuri se auziră din câteva locuri:

Am auzit bine oare? Ce înseamnă asta?

Apoi iarăşi se înstăpâni tăcerea.

Pe feţele tuturor se citea o spaimă nespusă, amestecată cu uimire, aşa că privirile se îndreptară iarăşi spre Radziwiłł, care rămăsese în picioare şi răsufla greu, de parcă o greutate uriaşă îi apăsa pieptul. Chipul îşi căpătă culoarea obişnuită. În sfârşit, se întoarse spre jupân Komorowski şi-i spuse:

E timpul să vestim înţelegerea pe care am iscălit-o astăzi, ca domniile lor să afle cum stă treaba. Citeşte, domnia ta!

Komorowski se ridică, despături pergamentul care se găsea în faţa lui şi începu să citească cumplita înţelegere ce începea cu vorbele: „Neputând face altfel, mai bine şi mai cu folos, în învălmăşeala de acum, pierzând orice nădejde în ajutorul Măriei sale regele, noi, magnaţii şi stările Marelui Principat al Lituaniei, siliţi de împrejurări, trecem sub proteguirea prealuminatului rege al Suediei în condiţiunile care urmează:

Să luptăm împreună împotriva vrăjmaşului comun, afară de regele şi coroana Poloniei.

Marele Principat al Lituaniei nu va face parte din Suedia, ci se va uni cu ea, aşa cum s-a unit până acuma cu coroana Poloniei. În aşa fel ca voievodul, senatul şi cavalerii să fie deopotrivă unii cu alţii.

Nu se va lua nimănui dreptul de a vorbi în Seim.

Libertatea credinţei nu va fi clintită…”

Şi tot aşa citi mai departe jupân Komorowski în tăcerea şi groaza care se înstăpâniseră, până ajunse la „…Actul acesta îl întărim cu iscăliturile noastre pentru noi şi urmaşii noştri, făgăduim şi pecetluim”, când în sală se iscară murmure, asemenea freamătului pădurii cutremurate de primele rafale ale vijeliei. Dar înainte ca furtuna să izbucnească, jupân Stankiewicz, cărunt ca un porumbel, începu să vorbească şi să se roage:

Luminăţia ta! Nu-mi vine să-mi cred urechilor! Pe rănile lui Christos, asemenea sfârşit să aibă strădania lui Władysław şi Zygmunt August108? Se poate, se cuvine oare să te lepezi de fraţii şi de ţara ta, ca să te uneşti cu vrăjmaşul? Luminăţia ta, adu-ţi aminte de numele care-l porţi, de foloasele pe care le-ai adus Republicii, de slava neîntinată până acum a neamului tău şi rupe, calcă în picioare această înţelegere ruşinoasă! Ştiu că nu-ţi cer să faci asta numai în numele meu, ci în numele tuturor oştenilor şi şleahticilor aci de faţă. Şi noi avem dreptul să ne hotărâm soarta. Luminăţia ta, nu face una ca asta, cât mai e vreme! … Îndură-te de tine, îndură-te de noi. Îndură-te de Republică!

Nu face una ca asta! Îndură-te, ai milă! repetară sute de glasuri.

Şi toţi polcovnicii se ridicară de pe locurile lor şi se duseră la el iar bătrânul Stankiewicz îngenunche la mijlocul sălii între cele două laturi ale mesei, în vreme ce în jur răsuna tot mai puternic:

Nu face una ca asta! îndură-te de noi!

Radziwiłł îşi înălţă capul puternic şi fulgere de mânie îi ţâşniră din ochi; deodată răbufni:

Se cuvine oare ca domniile voastre să fiţi cei dintâi care daţi dovadă de neascultare? Se cuvine oare ca nişte oşteni să se împotrivească şi să se lepede de hatmanul lor? Voi vreţi să fiţi conştiinţa mea? Să mă învăţaţi ce trebuie să fac pentru binele ţării? Aici nu e nici o adunare şi nu la vot aţi fost chemaţi, iar înaintea lui Dumnezeu îmi iau răspunderea eu!

Şi lovi cu palma în pieptul uriaş, uitându-se cu priviri scânteietoare la oşteni, iar după o clipă strigă:

Cine nu e cu mine, acela e împotriva mea! Vă cunosc bine, aşa că ştiam ce are să se întâmple! … Aflaţi dar că paloşul atârna deasupra capetelor voastre! …

Luminăţia ta, hatmane, îl ruga bătrânul Stankiewicz, ai milă de tine şi de noi!

Dar vorbirea îi fu întreruptă de Stanisław Skrzetuski care, apucându-se cu amândouă mâinile de păr, începu să strige deznădăjduit:

Nu-l mai rugaţi, că e degeaba! El hrăneşte demult şarpele ăsta la sânul lui! … Vai ţie, Republică! Vai nouă tuturor!

Doi cârmuitori de la fruntariile Republicii îşi trădează ţara! rosti Jan. Blestemul să cadă asupra acestui neam, ruşinea şi mânia lui Dumnezeu!

Auzind acestea, jupân Zagłoba îşi reveni din uimire şi izbucni:

Întrebaţi-l ce plată a luat de la suedezi? Cât i-au dat? Ce i-au mai făgăduit? Domniile voastre, iată-l pe Iuda Iscarioteanul. Să dea Dumnezeu să crapi în deznădejde, să ţi se stingă neamul şi să-ţi ia dracul sufletul din tine… trădătorule! Trădătorule! De trei ori, trădătorule!

Stankiewicz, cuprins de deznădejde, smulse buzduganul de polcovnic de la brâu şi-l aruncă la picioarele prinţului. Al doilea îl aruncă Mirski, al treilea Józefowicz, al patrulea Hoszczyc, al cincilea, palid ca un mort, jupân Wołodyjowski, al şaselea Oskierko… Şi se rostogoleau pe jos buzduganele, iar în acest timp, în vizuina leului, tot mai mulţi îi aruncau în faţă leului cuvântul de spaimă:

Trădătorule! … Trădătorule! …

Tot sângele i se urcă la cap trufaşului magnat; învineţi de credeai că îndată va cădea mort sub masă.

Ganchof şi Kmicic la mine! … mugi cu glas înfricoşător.

În clipa aceea, cele patru uşi care dădeau în sala de ospăţ se trântiră cu zgomot de perete şi cetele pedestraşilor scoţieni intrară ameninţătoare, tăcute, cu muschetele în mână. Dinspre uşa mare le conducea Ganchof.

Stai! răcni prinţul.

După care se întoarse spre polcovnici:

Cine e cu mine, să treacă în partea dreaptă a sălii.

Eu sunt oştean, îl slujesc pe hatman! … Să mă judece Dumnezeu! … zise Charłamp, trecând în partea dreaptă.

Şi eu! adăugă Mieleszko. Nu va fi păcatul meu!

M-am împotrivit ca cetăţean, dar ca oştean trebuie să ascult, adăugă al treilea, Niewiarowski, care deşi îşi aruncase buzduganul, pesemne că se înspăimântase de mânia lui Radziwiłł.

Pilda lui fu urmată de alţi câţiva şi de un grup mare de şleahtici. Mirski însă, cel mai mare în rang, şi Stankiewicz, cel mai în vârstă, Hoszczyc, Wołodyjowski şi Oskierko rămaseră pe loc, ca şi cei doi Skrzetuski, jupân Zagłoba şi o mare parte dintre şleahticii şi oştenii din steagurile de elită sau uşoare.

Pedestraşii scoţieni făcură zid în jurul lor.

Din prima clipă, când prinţul închinase în cinstea lui Carol Gustav, Kmicic zvâcni de la locul lui odată cu ceilalţi, îşi holbă ochii şi rămase încremenit, repetând cu buzele uscate:

Doamne! … Doamne! … Doamne! … ce-am făcut?

Deodată, un glas şoptit, dar pentru auzul lui foarte limpede, îngână de aproape:

Jupâne Andrzej!

Cavalerul îşi luă capul în mâini şi spuse:

Sunt blestemat pe veci! … De m-ar înghiţi pământul! …

Pe chipul Billewiczównei apărură flăcări purpurii, îşi aţinti ochii luminoşi ca două stele asupra lui Kmicic:

Ruşine acelora care rămân alături, de hatman! … Alege! … Doamne atotputernice! … Ce faci, domnia ta?! … Alege! …

Isuse! Isuse! strigă Kmicic.

În acest timp, sala răsuna de strigăte. Ceilalţi tocmai îşi aruncau buzduganele la picioarele prinţului, dar Kmicic nu li se alătură, nu se clinti nici atunci când prinţul porunci: „Ganchof şi Kmicic, la mine!” şi nici când pedestrimea scoţiană dădu buzna în sală; stătea ca împietrit, chinuit de durare şi deznădejde, cu privirea rătăcită şi buzele învineţite.

Se întoarsa brusc spre Billewiczówna şi întinse braţele spre ea:

Oleńka Oleńka! … repetă gemând jalnic, ca un copil nedreptăţit.

Dar ea se dădu înapoi cu scârbă pe faţă şi groază.

În lături, trădătorule! răspunse apăsat.

În clipa aceea, Ganchof porunci: „înainte!” şi scoţienii care-i înconjurau pe cei arestaţi porniră spre uşă.

Kmicic se luă năuc după ei fără să ştie de ce şi încotro se duce.

Ospăţul se sfârşise.