Capitolul XIV.

În aceeaşi noapte prinţul se sfătui îndelung cu jupân Korf, voievodul de Wenden, şi cu solii suedezi. Vestirea înţelegerii îi înşelase aşteptările, dezvăluindu-i viitorul ameninţător. Prinţul voise înadins ca citirea să aibă loc în timpul ospăţului, când minţile sunt înfierbântate şi înclinate spre bunăvoinţă. Fireşte, se aşteptase la împotrivire şi îşi pusese nădejdea şi în prietenii lui, dar puterea protestului îi întrecuse prevederile. Afară de câteva zeci de şleahtici calvini şi de mâna de căpetenii străine, care nu aveau dreptul să vorbească, fiind de altă naţie, toţi ceilalţi se arătaseră împotriva înţelegerii încheiate cu Carol Gustav sau mai degrabă cu feldmareşalul şi cumnatul lui, Pontus de la Gardie.

Prinţul poruncise într-adevăr să fie întemniţate căpeteniile care se împotriveau, dar ce însemnătate mai avea? Ce vor spune steagurile oştirii regulate? … Dacă vor cere slobozirea polcovnicilor? Daca se vor răzvrăti şi vor vrea să-i scoată cu forţa?

În asemenea împrejurare, ce-i mai rămânea prinţului trufaş afară de cele câteva polcuri de dragoni şi de pedestraşii străini?

Şi pe urmă… mai era şi întreaga Republică, şleahticii înarmaţi şi Sapieha, voievodul de Witebsk, potrivnic preaputernic al neamului Radziwiłł, gata să pornească război cu toată lumea în numele Republicii. Polcovnicii, cărora nu putea să le taie capetele, şi steagurile poloneze aveau să se ducă la el şi Sapieha se va afla în fruntea tuturor oştirilor ţării, pe când prinţul Radziwiłł va rămâne fără luptători, fără sprijinitori, fără nici o însemnătate… Şi ce se va întâmpla atunci? …

Erau întrebări înfricoşătoare, fiindcă şi împrejurările erau de năprasnă. Prinţul pricepea prea bine că atunci înţelegerea, pentru tăinuirea căreia se străduise atâta, îşi va pierde orice însemnătate prin forţa lucrurilor, iar suedezii îl vor dispreţui şi ei, sau poate vor avea chiar să se răzbune pentru că-i dezamăgise. Le dăduse într-adevăr drept chezăşie Birże, dar prin aceasta scăzuse şi mai mult în putere.

Carol Gustav era gata să reverse cu amândouă mâinile răsplăţi şi ranguri asupra lui Radziwiłł, câtă vreme acesta era puternic, dar când va fi slab şi părăsit de toţi, îl va dispreţui. Iar dacă norocul schimbător va aduce izbânda lui Jan Kazimierz, atunci va sosi clipa pierzaniei pentru acest stăpânitor, care în dimineaţa zilei de azi nu-şi afla egal în toată Republica.

După plecarea solilor şi a voievodului de Wenden, prinţul îşi luă în amândouă mâinile fruntea împovărată de griji şi începu să se plimbe cu paşi repezi prin încăpere… De afară răzbeau glasurile străjilor scoţieni şi uruitul caleştilor şleahticilor care plecau. Se depărtau cu toţii atât de grăbiţi, de parcă se abătuse ciuma peste frumosul castel de la Kiejdany. Sufletul lui Radziwiłł era chinuit de temeri spăimoase.

I se părea uneori că mai este cineva în încăpere, cineva care se ţine după el şi-i şopteşte la ureche: „Părăsit, sărac şi în plus ruşinea…” La drept vorbind, el, voievod de Wilno şi mare hatman, fusese călcat în picioare şi umilit! Cine era în stare să presupună ieri că în toată Polonia şi Lituania, în toată lumea, se va găsi un singur om care să cuteze a-i striga în obraz: „Trădătorule!” Cu toate acestea, i se strigase şi mai trăia încă, iar aceia care rostiseră această vorbă erau şi ei în viaţă. Poate că dacă ar mai intra în sala în care avusese loc ospăţul, ar mai auzi ca un ecou printre cornişe şi pe sub bolţi: „Trădătorule! Trădătorule!”

O mânie crâncenă, turbată clocotea în pieptul magnatului. Nările i se lărgeau, ochii împrăştiau fulgere şi vinele i se umflau la tâmple. Cine îndrăzneşte să se împotrivească voinţei lui? … Furia dezlănţuită îi înfăţişa pe dinaintea ochilor pedepse şi chinuri groaznice pentru cei ce cutezaseră să nu i se supună ca nişte câini credincioşi. Vedea sângele scurgându-se de pe securea călăului, auzea trosnetul oaselor frânte pe roţi şi se scălda în bucuria priveliştilor sângeroase.

Dar când judecata i se limpezea, îşi aducea aminte că în spatele acestor răzvrătiţi se află oştirea, că nu putea să le sucească gâtul fără primejdie, şi atunci teama spăimoasă i se cuibărea iarăşi în suflet şi din nou auzea şoptindu-i-se la ureche: „Părăsit, sărac, judecata şi ruşinea…”

Cum aşa? Radziwiłł nu era slobod să hotărască soarta ţării? S-o lase alături de Jan Kazimierz sau s-o dea lui Carol Gustav? S-o dea, s-o dăruiască, s-o transmită cui pofteşte?

Magnatul privi uimit înaintea lui.

Aşadar, ce mai însemnau Radziwiłłii? Ce erau ieri şi ce se vorbea pretutindeni în Lituania? … Să fi fost toate doar o amăgire? Oare alături de marele hatman nu vor sta prinţul Bogusław cu polcurile lui şi unchiul, electorul de Brandenburg, iar în urma lor nu va sta Carol Gustav, regele Suediei, cu toată puterea-i biruitoare, înaintea căreia tremurase nu demult toată ţara nemţească cât e de lungă şi de lată? Păi şi Republica întinde braţele spre noul stăpân, şi ea se predă numai la vestea apropierii leului de la miazănoapte. Cine va stăvili această forţă dezlănţuită?

De o parte, regele suedez, electorul de Brandenburg, Radziwiłłii la nevoie şi Chmielnicki cu toate oştile, şi hospodarul Moldovei, şi Rakoczy transilvăneanul, aproape jumătate din Europa, de cealaltă, voievodul de Witebsk cu jupân Mirski şi jupân Stankiewicz, cu cei trei şleahtici veniţi de la Łuków şi câteva steaguri răzvrătite!!! Ce înseamnă asta? E o glumă? Prinţul izbucni în hohote de râs:

Pe Lucifer şi toate urdiile pământului, parcă mi-am pierdut minţile! … N-au decât să dea fuga cu toţii la voievodul de Witebsk!

Dar după o clipă chipul i se posomori din nou:

Cei puternici se întovărăşesc doar cu cei asemenea lor. Radziwiłł care aruncă Lituania la picioarele suedezilor va fi bine venit… Pe când cel care cere ajutor împotriva Lituaniei va fi dispreţuit.

Ce-i de făcut?

Polcovnicii străini vor rămâne alături de el, dar forţele lor sunt neîndestulătoare şi dacă steagurile polone vor trece de partea voievodului de Witebsk, atunci el va avea în mână soarta ţării întregi. De altfel, fiecare din aceşti polcovnici îşi va face într-adevăr datoria, dar nu se va alătura din tot sufletul cauzei lui Radziwiłł, nu va lupta pentru ea cu toată înflăcărarea, nu numai ca oştean, ci şi ca prieten.

Aici e nevoie nu de străini, ci de oameni de credinţă, care să-i atragă şi pe ceilalţi prin numele lor, bărbăţia, slava şi pilda îndrăzneaţă, oameni în stare de orice… Are nevoie de sprijinitori în ţară, fie şi numai de formă.

Iar dintre ai săi, cine se arătase de partea lui? Charłamp, oştean vechi, cu experienţă, bun doar pentru slujbă, nu şi pentru altceva; Niewiarowski, neiubit de oşteni şi fără nici o trecere; afară de ei doar câţiva şi mai puţin însemnaţi. Nimeni dintre ceilalţi, nimeni dintre cei pe care oastea i-ar fi ascultat orbeşte, care ar fi putut să-i sprijine cauza!

Mai rămânea Kmicic, tânăr, iute la treabă, cutezător, cu mare faimă de oştean şi cu un nume cunoscut; se afla în fruntea unui steag puternic, alcătuit în parte cu banii lui, om născut parcă să fie căpetenia tuturor spiritelor îndrăzneţe şi neliniştite şi pe deasupra şi plin de înflăcărare. Dacă el s-ar alătura cauzei lui Radziwiłł, ar face-o cu credinţa tinereţii, şi-ar urma cu ochi închişi hatmanul şi ar vorbi în numele lui, iar un asemenea apostol înseamnă mai mult decât polcuri întregi, decât toate polcurile străine. Ar fi în stare să insufle credinţa lui cavalerilor tineri, să-i atragă de partea lui şi să umple de oameni tabăra lui Radziwiłł.

Dar şi el stătuse la îndoială. Nu zvârlise, ce-i drept, buzduganul la picioarele hatmanului, dar nu i se alăturase din prima clipă.

„Nu poţi să te încrezi în nimeni, de nimeni nu poţi fi sigur, se gândea prinţul mohorât. Se vor duce cu toţii la voievodul de Witebsk, niciunul nu va rămâne să împartă cu mine…” „Ruşinea!” îi şopti conştiinţa.

„Lituania!” răspunse trufia de partea cealaltă.

Încăperea se întuneca, deoarece mucurile luminărilor se întăriseră, doar prin fereastră pătrundea lumina argintoasă a lunii. Radziwiłł îşi pironi privirile în aceste luciri şi căzu adânc pe gânduri.

Treptat razele strălucitoare prinseră viaţă, se iviră făpturi nedesluşite, din ce în ce mai multe, până când prinţul văzu parcă nişte oşti care veneau una spre alta din zările albastre pe drumul larg al lunii. Înaintează polcuri de cuirasieri, de husari şi călărimea uşoară din Piatyhorsk, o pădure de flamuri fâlfâie deasupra lor, iar în frunte se afla un om fără coif, pesemne biruitorul care se întoarce dintr-o luptă în care a izbândit. Împrejur e tăcere şi prinţul aude limpede glasul oştenilor şi al poporului: „Vivat defensor patriae! vivat defensor patriae!” Oştile se apropie tot mai mult; se vede faţa căpeteniei. Ţine buzduganul în mână; după numărul tuiurilor se cunoaşte că e mare hatman.

„În numele Tatălui şi al Fiului! strigă prinţul. E Sapieha, voievodul de Witebsk! Dar eu unde sunt? Ce mi-a fost ursit?” „Ruşinea!” îi şopteşte conştiinţa.

„Lituania!” răspunde trufia.

Prinţul bătu din palme. Harasimowicz, care veghea în încăperea vecină, se arătă numaidecât în uşă şi se plecă până la pământ.

Lumină! porunci prinţul.

Harasimowicz curăţă mucurile lumânărilor, apoi ieşi şi se întoarse după o clipă cu sfeşnicul în mână.

Luminăţia ta! E timpul să te odihneşti, cocoşii au cântat a doua oară!

Nu-mi pasă! răspunse prinţul. Am aţipit, şi am avut vise urâte. Ce mai e nou?

Un şleahtic a adus o scrisoare de la Nieświez de la prinţul stolnic, dar n-am cutezat să intru nechemat.

Dă-mi mai repede scrisoarea!

Harasimowicz îi dădu scrisoarea pecetluită, prinţul o desfăcu şi începu să citească cele ce urmează: „Dumnezeu să te ferească, luminăţia ta şi să te împiedice de la fapte care pot să abată ruşinea şi nimicirea asupra neamului nostru. Numai pentru asemenea ispită se cuvine să te gândeşti nu la domnie, ci la cămaşa de căinţă. Şi mie îmi este scumpă mărirea familiei noastre, dovadă strădaniile mele de la Viena pentru a dobândi suffragia în Seimul nemţesc. Dar ţara şi stăpânul nu-mi trădez pentru nici o răsplată şi putere din lume, ca după asemenea semănat, să am parte toată viaţa de ruşine şi de osândă după moarte. Cată, luminăţia ta, la meritele strămoşilor şi la faima lor neîntinată şi vino-ţi în fire, pentru mila lui Dumnezeu, cât mai e vreme. Mă aflu împresurat de vrăjmaş la Nieświez şi nu ştiu dacă această scrisoare va ajunge în mâinile luminăţiei tale, dar, cu toate că fiecare clipă mă ameninţă cu pierzania, nu mă rog lui Dumnezeu să mă ajute pe mine, ci să îndepărteze astfel de gânduri de luminăţia ta şi să te aducă pe drumul virtuţii. Chiar dacă răul s-a întâmplat, se cuvine să-ţi răscumperi păcatul, îndreptându-l cât mai repede. Din partea mea nu te aştepta să-ţi stau într-ajutor. O spun curat că nu voi ţine seama de legăturile de sânge şi îmi voi uni forţele cu vistiernicul şi cu voievodul de Witebsk; mai degrabă întorc armele de o sută de ori împotriva luminăţiei tale, decât să fiu părtaş de bunăvoie la această trădare ruşinoasă. Domnul să te aibă în pază!

Michał Kazimierz Radziwiłł, Prinţ de Nieświez şi Ołyka.

Stolnic109 al Marelui Principat al Lituaniei.

Sfârşind de citit, hatmanul iasă să-i cadă scrisoarea pe genunchi şi începu să clatine din cap cu un zâmbet dureros pe faţă.

Şi el mă părăseşte, până şi sângele meu se leapădă de mine, pentru că am vrut să împodobesc neamul nostru cu străluciri necunoscute până acum! Hei, ce să-i faci! îmi rămâne Bogusław, el nu mă va părăsi… Cu noi sunt electorul şi Carolus Gustavus, iar cine nu vrea să semene, acela nu va culege… „Ruşinea!” îi şopti conştiinţa.

Luminăţia ta, vrei să-i răspunzi? întrebă Harasimowicz.

Nu va fi nici un răspuns.

Pot să mă retrag şi să trimit slujitorii?

Aşteaptă… Străjile au fost aşezate cu grijă?

Întocmai.

Steagurile au primit porunca?

Au primit-o.

Ce face Kmicic?

S-a dat cu capul de pereţi şi a vorbit de osândă. S-a zbătut ca un ţipar pe uscat. A vrut să fugă după Billewiczi, dar nu l-au lăsat străjile. A pus mâna pe sabie şi au fost nevoiţi să-l lege. Acum s-a mai potolit.

Spătarul de Rosienie a plecat?

N-am avut poruncă să-l oprim.

Am uitat! răspunse prinţul. Deschide fereastra că e aer închis şi mă înăbuşe astma. Spune-i lui Charłamp să plece la Upita şi să aducă steagul aici. Dă-i şi bani, să le dea oştenilor un sfert din leafă şi să le îngăduie să petreacă… Spune-i că va primi moşia Dydkiemie pe care i-o dăruisem lui Wołodyjowski. Mă înăbuşe astma… Stai!

La porunca luminăţiei tale.

Ce face Kmicic?

S-a liniştit, luminăţia ta, cum îţi spuneam.

Adevărat, mi-ai mai spus… Dă poruncă să-l aducă aici. Trebuie să vorbesc cu el. Să fie dezlegat.

Luminăţia ta, e un nebun…

Nu te teme, du-te!

Harasimowicz ieşi; prinţul scoase din scrinul veneţian o cutie cu pistoale, o deschise şi o puse la îndemână pe masa la care se aşeză.

După un sfert de ceas, intră Kmicic, adus de patru trabanţi scoţieni. Prinţul porunci oştenilor să plece. Ramaseră numai ei doi.

Faţa tânărului era atât de palidă, de parcă nu mai avea nici un strop de sânge; doar ochii îi luminau arzători, încolo era liniştit, resemnat, părea pierdut într-o deznădejde fără margini.

Un răstimp tăcură amândoi. Cel dintâi începu vorba prinţul:

Ai jurat pe crucifix că n-ai să mă părăseşti!

Dacă-mi calc jurământul, voi fi blestemat şi la fel va fi dacă-l voi respecta! spuse Kmicic. Mi-e totuna!

Chiar dacă te-aş pune să faci ceva rău, nu vei răspunde tu.

Acum o lună judecăţile mă ameninţau cu pedeapsa pentru nelegiuirile mele… astăzi însă mi se pare că atunci eram nevinovat ca un copil.

Înainte de a ieşi din această încăpere, vei fi iertat de toate vinile de demult, spuse prinţul.

Schimbând tonul, îl întrebă deodată cu un fel de încredere binevoitoare:

Ce crezi că ar fi trebuit să fac împotriva a doi vrăjmaşi de o sută de ori mai puternici decât mine, de care n-aş fi putut apăra Republica?

Să pieri! răspunse Kmicic aspru.

Voi, oştenii, sunteţi de invidiat, dacă puteţi scăpa atât de lesne de o povară atât de apăsătoare. Să pieri! Nimic mai simplu pentru cel care a văzut moartea cu ochii şi nu se teme de ea. Pe voi nicii capul nu vă doare şi nici unuia nu-i trece prin minte că dacă aş fi pornit acuma războiul, în loc să închei înţelegerea, n-ar mai fi rămas piatră pe piatră din ţara asta. Să dea sfântul să nu se întâmple una ca asta, fiindcă nici în cer nu mi-aş găsi odihna sufletului. O, terque quaterque beati110 care puteţi să muriţi! … Tu crezi oare că pe mine nu mă apasă viaţa, că nu-mi doresc somnul cel veşnic şi odihna? Dar trebuie să-mi beau până la fund paharul de fiere. Trebuie să scap ţara asta nefericită şi pentru binele ei să mă încovoi sub altă greutate. Pizmuitorii n-au decât să mă învinovăţească de trufie, n-au decât să spună că-mi vând ţara, ca să mă ridic pe mine. Dumnezeu mă vede, el mă judecă dacă-mi doresc numai fala mea şi dacă n-aş fi gata să renunţ la ea, de s-ar putea altfel… Găsiţi voi, cei care vă lepădaţi de mine, un mijloc de scăpare; arătaţi-mi voi drumul, voi care m-aţi numit trădător, şi chiar astăzi rup în bucăţi înţelegerea şi scol din somn toate steagurile ca să pornească asupra vrăjmaşului.

Kmicic tăcea.

Ei, de ce taci? strigă Radziwiłł cu glas ridicat. Te fac mare hatman şi voievod de Wilno în locul meu, dar să nu pieri, că asta nu-i nici o scofală, ci să scapi ţara de cumpănă; apără ţinuturile cotropite, răzbună cenuşa de la Wilno, opreşte năvala suedezilor în Samogoţia, apără întreaga Republică, stârpeşte toţi vrăjmaşii din ţară! … Aruncă-te de unul singur asupra miilor de oşteni şi să nu pieri! … Să nu pieri, fiindcă asta nu ţi-e îngăduit, ci să scapi ţara! …

Nu sunt hatman şi voievod de Wilno, răspunse Kmicic, şi nu-i treaba mea ce trebuie să fac… Dar dacă-i vorba să mă arunc de unul singur asupra miilor de vrăjmaşi, apoi nu stau pe gânduri!

Ascultă dar, oştene, de vreme ce nu capul tău trebuie să scape ţara, atunci lasă asta în seama mea şi ai încredere în mine!

Nu pot! rosti Kmicic cu dinţii încleştaţi.

Radziwiłł scutură din cap:

N-am contat pe ceilalţi, mă aşteptam la cele ce s-au întâmplat, dar tu m-ai dezamăgit. Nu mă întrerupe şi ascultă… Te-am pus pe picioare, te-am scăpat de tribunale şi de pedeapsă, te-am strâns la piept ca pe un fiu. Ştii oare pentru ce? Pentru că am crezut că ai un suflet îndrăzneţ, în stare de lucruri măreţe. Aveam nevoie de asemenea oameni, nu ascund. În jurul meu nu era nimeni care să cuteze să privească neînfricat în soare… Toţi erau mărunţi şi mărginiţi. Unora ca aceştia să nu le arăţi niciodată alt drum decât acela pe care s-au învăţat să meargă ei şi părinţii lor, pentru că-ţi vor striga îndată că-i înşeli. Dar unde ne-au dus vechile drumuri, dacă nu într-o prăpastie? Ce s-a întâmplat cu această Republică în stare odinioară să ameninţe lumea întreagă? Prinţul îşi luă capul în mâini şi repetă de trei ori:

Doamne! Doamne! Doamne!

Apoi vorbi mai departe:

Mânia lui Dumnezeu s-a abătut asupra noastră, au venit asemenea vremuri de nenorocire şi decădere, încât nu ne mai putem lecui de boală cu mijloacele obişnuite. Iar dacă eu vreau să mă folosesc de altele, singurele în stare să aducă salutem111, mă părăsesc până şi aceia pe credinţa cărora am contat, care s-ar cuveni să se încreadă în mine, care mi-au jurat încredere cu mâna pe cruce… Pe sângele şi rănile lui Christos! Tu crezi că m-am pus sub oblăduirea lui Carol Gustav pentru totdeauna, că am de gând să unesc într-adevăr ţara asta cu Suedia, că înţelegerea pentru care m-au făcut trădător va dura mai mult de un an? … De ce mă priveşti mirat… Ai să te miri şi mai mult când ai să afli totul… Te vei înfricoşa, căci aici se va întâmpla ceva ce nu bănuieşte nimeni, ceva ce nu încape în mintea unui om mărginit. Îţi spun însă, nu tremura, fiindcă aşa voi izbăvi ţara, nu da înapoi, pentru că dacă nu voi afla ajutor nicăieri, atunci poate am să pier, dar odată cu mine va pieri Republica şi voi toţi – în vecii vecilor! Numai eu pot s-o scap, dar pentru asta trebuie să zdrobesc şi să calc în picioare toate piedicile. Vai de cel ce mi se pune împotrivă, fiindcă prin mine îl va lovi însuşi Dumnezeu, chiar dacă acesta va îi voievodul de Witebsk, vistiernicul Gosiewski, oştirea sau şleahticii îndărătnici. Vreau să scap ţara şi toate căile, toate mijloacele sunt binevenite… În clipele de grea cumpănă, Roma alegea dictatori; de astfel de putere, ba chiar de una şi mai trainică am nevoie… Nu trufia mă face s-o doresc, cine se simte vrednic, n-are decât să-mi la locul! Dai dacă nu se află nimeni, am s-o primesc eu, de-ar fi să se prăbuşească zidurile astea peste capul meu! …

Spunând acestea, prinţul îşi înălţă amândouă braţele în sus, de parcă voia să sprijine bolţile care se surpau; în făptura lui era ceva de uriaş şi Kmicic deschise ochii largi şi se uita la el, ca şi când îl vedea prima oară, apoi întrebă cu glasul schimbat:

Unde vrei să ajungi, luminăţia ta? … Ce vrei?

Vreau… coroana! strigă Radziwiłł.

Isuse, Marie!

Urmă o clipă de tăcere surdă, doar bufniţa din turnul castelului începu să râdă ascuţit.

Ascultă, spuse prinţul, e timpul să-ţi destăinuiesc tot… Republica piere… şi trebuie să piară. Nu mai are scăpare. De aceea, trebuie să izbăvim mai întâi ţărişoara asta, apoi… apoi să facem să renască totul din cenuşă, ca pasărea Fenix… Eu voi face asta, iar coroana pe care o vreau, o voi aşeza ca pe o povară pe capul meu, ca să dau iarăşi viaţă unui mormânt uriaş… Nu tremura, pământul nu se scufundă, toate stau pe locurile lor, dar vor veni vremuri noi… Am supus ţara suedezilor, deoarece cu armele lor vreau să pun stavilă altui vrăjmaş, să-l stârpesc dintre hotarele ţării, să recapăt ce-am pierdut: şi să forţez încheierea păcii cu paloşul în oraşul lui de scaun… Mă auzi? Dar în Suedia pietroasă şi flămândă nu sunt destui oameni, destulă putere şi destule săbii care să ţină în stăpânire Republica uriaşă. Pot să ne biruie o dată, de două ori, dar nu vor izbuti să ne ţină sub ascultare… Dacă la zece oameni de aici ai pune de strajă un suedez, multe zeci vor rămâne fără pază… Şi Carol Gustav ştie prea bine asta, şi nu vrea, nu e în stare să cotropească toată Republica… Va ocupa Prusia regală, cel mult o parte din Wielkopolska şi va fi prea mulţumit. Dar ca să stăpânească în linişte pământurile supuse, trebuie să strice unirea noastră cu coroana, pentru că altfel nu se poate statornici aici. Aşadar, ce se va întâmpla cu ţara asta? Cui i-o va da? Dacă eu voi respinge această coroană, pe care Dumnezeu şi Fortuna mi-o aşează pe cap, o vor oferi aceluia care o stăpâneşte în aceasta clipă… Dar Carol Gustav nu vrea să îngraşe prea mult o putere vecină care poate să devină ameninţătoare. Va trebui să fie aşa numai dacă eu resping coroana… Aşadar, am eu dreptul s-o resping oare? Pot eu să îngădui să se întâmple ceea ce ne va duce la pierzare? A zecea şi a suta oară te întreb: ce altceva se poate face? Să se împlinească dar voia Domnului! Iau această povară pe umerii mei. Suedezii sunt de partea mea, electorul, ruda noastră, îmi făgăduieşte ajutor. Am să scap ţara de război! Domnia neamului meu va începe cu biruinţe şi lărgirea fruntariilor. Vor înflori liniştea şi bunăstarea, pârjolul nu va mai arde satele şi târgurile. Aşa va fi şi aşa trebuie să fie… Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi sfânta Cruce, fiindcă simt în mine puterea pe care mi-o dă cerul, pentru că doresc fericirea acestei ţărişoare, pentru că gândurile mele nu se sfârşesc aici… Jur pe luminile cereşti, pe aceste stele tremurătoare, că dacă-mi vor îngădui forţele şi sănătatea, voi înălţa din nou această clădire care se prăbuşeşte astăzi, făcând-o şi mai puternică decât înainte.

Din ochii prinţului ţâşneau flăcările şi toată făptura lui părea înconjurată de o lumină neobişnuită.

Luminăţia ta, strigă Kmicic, mintea-mi nu poate să înţeleagă, îmi plesneşte capul, iar ochii se tem să privească înainte!

După aceea, vorbi mai departe Radziwiłł, urmându-şi parcă propriile gânduri, după aceea… suedezii nu-l vor lipsi pe Jan Kazimierz de ţară şi domnie, dar îl vor lăsa numai în Mazowszo şi Małopolska. Dumnezeu nu i-a dat urmaşi. Şi va veni timpul să se aleagă un nou rege… Pe cine crezi că vor alege, dacă vor să păstreze unirea cu Lituania? Când a fost coroana mai puternică şi i-a zdrobit pe cavalerii teutoni? Când pe tronul ei a urcat Władysław Jagiello112. Şi acum va fi tot aşa… Polonezii nu pot să cheme la domnie decât pe cel care va stăpâni aici. Nu pot şi nu vor face altfel, fiindcă vor pieri, fiindcă nu vor mai putea să răsufle înghesuiţi între nemţi şi turci, când şi aşa cazacii le sfâşie piepturile! Nu pot! E orb şi fără minte acela care nu vede şi nu pricepe acest lucru! Şi atunci, cele două ţări se vor uni din nou şi se vor contopi într-o singură putere prin neamul meu. Atunci o să vedem dacă amărâţii de scandinavi vor mai rămâne în ţinuturile prusiene şi în Wielkopolska. Atunci le voi spune: „quos ego”113 şi cu piciorul acesta voi călca peste trupurile lor costelive şi voi întemeia o putere cum nu s-a mai văzut de când lumea: s-ar putea să ducem crucea, paloşul şi focul până la Constantinopol şi, liniştiţi înăuntru, să-i ameninţăm pe vrăjmaşi la ei acasă. Doamne sfinte, Tu care însemni drumul stelelor, îngăduie-mi să scap această ţară nenorocită spre slava ta şi a creştinătăţii, dă-mi oameni care să-mi înţeleagă gândul şi să dorească să pună umărul alături de mine! iată-mă gata! …

Prinţul îşi desfăcu braţele şi îşi ridică ochii:

Tu mă vezi! Tu să mă judeci! …

Luminăţia ta! Luminăţia ta! strigă Kmicic.

Pleacă, leapădă-te de mine, zvârle-mi buzduganul la picioare, calcă-ţi jurământul şi numeşte-mă trădător! … Fie ca din coroana care mi s-a pus pe frunte să nu lipsească nici un spin! Pierdeţi ţara, aruncaţi-o în prăpastie, daţi la o parte braţul care poate s-o scape şi înfăţişaţi-vă la judecata lui Dumnezeu. Acolo să fim judecaţi cu toţii…

Kmicic căzu în genunchi înaintea lui Radziwiłł.

Luminăţia ta, părinte şi izbăvitor al ţării, te urmez până la moarte!

Radziwiłł îi puse amândouă mâinile pe cap şi iarăşi se înstăpâni tăcerea. Doar bufniţa huhuia mereu în turn.

Vei primi tot ce ţi-ai dorit, rosti prinţul solemn. Nu-ţi va lipsi nimic, vei avea poate mai mult decât ţi-au dorit părinţii tăi… Ridică-te viitor mare hatman şi voievod de Wilno! …

Afară se crăpa de ziuă.