Capitolul XV.

Jupân Zagłoba era afumat binişor când îi aruncase înfricoşătorului hatman de trei ori în faţă cuvântul: „Trădătorule!”. Un ceas mai târziu, când abureala vinului se împrăştiase şi se afla în temniţa castelului Kiejdany împreună cu cei doi Skrzetuski şi cu jupân Michał, înţelese în ce dandana se băgase, pe el şi prietenii lui, şi se îngrijoră foarte.

Şi acum ce-o să se întâmple? întrebă, uitându-se cu privirea abătută la micul cavaler, în care avea o încredere nemărginită mai ales în clipele de primejdie.

Dracu s-o ia de viaţă! Mi-e totuna! răspunse Wołodyjowski.

O să ajungem să trăim asemenea vremuri şi asemenea ruşine cum n-a mai cunoscut coroana niciodată! spuse Jan Skrzetuski.

Numai să trăim până atunci, răspunse Zagłoba. Am putea măcar să-i întărim pe alţii cu pilda noastră… Dar vom mai apuca? … Asta-i întrebarea…

Lucru de spaimă, care întrece orice închipuire! spuse Stanisław Skrzetuski. Unde s-a mai întâmplat aşa ceva? Domniile voastre, ajutaţi-mă, simt că mi se învălmăşeşte mintea… Două războaie, al treilea cu cazacii… şi pe deasupra trădarea se lăţeşte ca ciuma: Radziejowski, Opaliński, Grudziński, Radziwiłł! Nu se poate, se apropie sfârşitul lumii şi ziua judecăţii! Mai bine să se despice pământul sub picioarele noastre. Pe legea mea, îmi pierd minţile!

Şi, împreunându-şi mâinile pe ceafă, începu să se plimbe în lungul şi-n latul pivniţei ca o fiară în cuşcă.

Să începem să ne rugăm, nu? întrebă în sfârşit. Dumnezeule milostiv, scapă-ne!

Linişteşte-te, domnia ta! îl dojeni Zagłoba. Acum nu-i vremea să deznădăjduim!

Jupân Stanisław scrâşni deodată din dinţi cuprins de furie.

Trăsni-te-ar să te trăsnească! strigă la Zagłoba, tu ne-ai sfătuit să venim la trădătorul ăsta! Să dea Dumnezeu să v-ajungă răzbunarea pe amândoi…

Vino-ţi în fire, Stanisław! spuse Jan cu asprime. Nimeni nu putea să prevadă cele ce s-au întâmplat… Suferă, că nu suferi numai tu, dar află că locul nostru e aici şi nu în altă parte… Dumnezeule milostiv, îndură-te de noi, de ţara nenorocită!

Stanisław nu răspunse nimic. Îşi frângea mâinile de se auzeau oasele trosnind.

Tăcură. Numai jupân Michał fluiera a pagubă printre dinţi şi părea nepăsător la tot ce se petrecea în jurul lui, cu toate că, la drept vorbind, suferea îndoit: mai întâi pentru ţara nefericită, apoi pentru că-şi călcase jurământul faţă de hatman. Pentru un oştean până în măduva oaselor, cum era jupân Michał, asta însemna foarte mult. Ar fi preferat să moară de o mie de ori.

Nu mai fluiera, jupâne Michał! îi spuse Zagłoba.

Mi-e totuna!

Cum aşa? Niciunul dintre noi nu se gândeşte dacă mai e vreo cale de scăpare? Gândesc că merită să ne batem puţin capul! Se cuvine oare să putrezim în pivniţa asta, când ţara are nevoie de noi? Când un om cinstit trebuie să facă faţă în locul a zece vânzători?!

Tătuca are dreptate! zise Jan Skrzetuski.

Numai tu nu te-ai prostit din pricina durerii. Ce crezi? Ce are de gând să facă vânzătorul ăsta cu noi? Doar n-o să ne taie capul!

Wołodyjowski izbucni deodată într-un râs deznădăjduit.

Şi de ce mă rog? … Legea nu e oare de partea lui? Nu tot el are şi paloşul în mână? Poate că nu-l cunoaşteţi pe Radziwiłł?!

Ce tot vorbeşti? Care lege e de partea lui? …

În ce mă priveşte, aceea a hatmanului, iar faţă de voi, a celui mai tare!

Pentru care va trebui să dea socoteală…

În faţa cui? A regelui suedez?

E, dar bine mă mai mângâi! N-am ce zice!

Nici nu mă gândesc să te mângâi.

Tăcură şi un răstimp se auziră doar paşii pedestraşilor scoţieni care străjuiau uşa temniţei.

N-avem încotro! spuse Zagłoba. Trebuie să ne folosim de viclenie.

Nu-i răspunse nimeni, aşa că după o vreme începu iar să vorbească:

Nu-mi vine să cred că va porunci să ne taie capetele. Dacă s-ar tăia capul pentru orice vorbă spusă la mânie şi beţie, atunci n-ar mai rămâne nici un şleahtic întreg în toată Republica. Dar neminem captivabimus? 114 Asta-i fleac?

Domnia ta ne ai pildă pe noi toţi! răspunse Stanisław Skrzetuski.

Pentru că s-a întâmplat într-o clipă de furie, dar cred că prinţul se va răzgândi. Noi suntem străini şi n-are drept de judecată asupra noastră. E nevoit să ia în seamă părerea celorlalţi şi să nu înceapă cu asupriri, ca să nu-i supere pe şleahtici. Aşa-i, suntem prea mulţi, ca să ne taie capetele la toţi. Pe polcovnici are dreptul să-i pedepsească, nu tăgăduiesc, dar gândesc că va ţine cont de oşteni care nu vor întârzia să-şi ceară căpeteniile… Jupâne Michał, unde-i steagul tău?

La Upita!

Spune-mi dacă eşti sigur că oamenii tăi vor rămâne alături de tine?

De unde să ştiu? Ţin la mine, dar ştiu că hatmanul e mai mare.

Zagłoba căzu pe gânduri.

Porunceşte în scris să mă asculte în toate, ca şi pe tine, când mă voi duce la ei.

Domniei tale ţi se pare că eşti slobod?

Nu-i nimic. Am fost eu în primejdii şi mai mari şi m-a ajutat Dumnezeu de-am scăpat cu faţa curată. Dă-le poruncă pentru mine şi pentru cei doi Skrzetuski. Care-o ieşi mai întâi, se duce la Upita şi aduce steagul în ajutorul celorlalţi.

Ce tot trăncăneşti, domnia ta! Îţi baţi gura degeaba. Cine o să iasă de aici? Şi pe urmă, pe ce să scriu porunca? Ai domnia ta hârtie, cerneală, pene? Ţi-ai pierdut capul, domnia ta.

O, Doamne! strigă Zagłoba. Dă-mi măcar inelul tău!

Uite-l, domnia ta, şi dă-mi pace! spuse jupân Michał.

Jupân Zagłoba luă inelul. Îl puse în degetul mic şi începu să se plimbe îngândurat.

În acest timp, opaiţul care scotea fum se stinse şi rămaseră pe întuneric; doar printre zăbrelele ferestrei înalte se vedeau câteva stele care licăreau pe cerul senin. Zagłoba rămase cu privirea aţintită la zăbrele.

Dacă ar mai fi trăit răposatul Podbipięta şi ar fi fost cu noi, mormăi bătrânul, ar fi smuls zăbrelele şi într-un ceas am fi fost departe de Kiejdany.

Ridicaţi-mă pe mine la fereastră! spuse deodată Jan Skrzetuski.

Zagłoba şi jupân Stanisław trecură lângă perete şi într-o clipită Jan se afla pe umerii lor.

Trosnesc, pe legea mea că trosnesc! strigă Zagłoba.

Ce spui, tătucă! răspunse Jan. Nici n-am pus mâna pe ele.

Să urce şi vărul tău, o să vă ţin eu cumva… Nu o dată mi-a părut rău de Michał că e atât de mititel, dar acum îmi pare rău că nu e şi mai mic, fiindcă s-ar putea strecura ca un serpens115.

Dar Jan sări jos de pe umerii lor.

Scoţienii stau de partea cealaltă! spuse.

Să dea Dumnezeu să se prefacă în stâlpi de sare, ca nevasta lui Lot. E atât de întuneric, încât nu vezi să-ţi duci mâna la gură. În curând se vor revărsa zorile. Cred că ne vor aduce niscaiva alimenta, fiindcă nici luteranii nu-şi lasă ostatecii să moară de foame. Poate că şi Dumnezeu îi va trimite hatmanului gândul cel bun. De multe ori noaptea se trezeşte conştiinţa în om şi diavolii nu le dau pace păcătoşilor. Se poate oare ca pivniţa asta să aibă numai o intrare? O să căutăm la lumina zilei. Mi-e capul greu şi nu pot să născocesc nimic, mâine o să-mi ajute Dumnezeu mintea, iar acum să ne apucăm de rugăciuni, domniile voastre, şi să ne încredinţăm Preasfintei Fecioare în această temniţă a ereticilor.

Începură numaidecât să rostească rugăciunile, îngânând şi o litanie către Maica Domnului, după care cei doi Skrzetuski şi Wołodyjowski tăcură cu inima grea, în timp ce Zagłoba mormăia abia auzit:

— Altfel nu se poate, mâine o să ne poruncească la toţi: aut, aut116! arătaţi-vă de partea lui Radziwiłł şi veţi fi iertaţi. O să vedem cine va rămâne păcălit până la urmă. Închideţi nişte şleahtici în temniţă fără să ţineţi seama de meritele şi vârsta lor? Atunci prea bine. Cine va fi în pagubă, acela să plângă! Prostul va sta dedesubt, iar înţeleptul deasupra. Vă făgăduiesc tot ce poftiţi, dar am să-mi ţin făgăduiala mai mult de-o groază. De vreme ce voi v-aţi călcat jurământul faţă de ţară, mai vrednic va fi acela care-l va călca faţă de voi. Nici vorbă, se apropie sfârşitul Republicii, dacă până şi cârmuitorii ei dau mâna cu vrăjmaşul… Asta nu s-a mai pomenit şi sigur că poţi să-ţi pierzi mentes117. Se află oare în iad destule chinuri pentru asemenea vânzători? Ce-i mai lipsea lui Radziwiłł? Puţine foloase a cunoscut oare de pe urma ţării, de o vinde ca o iudă? Şi asta tocmai acum, când se află la cea mai mare ananghie, asuprită de trei războaie? … Doamne, mânia ta e dreaptă, dar pedepseşte-l cât mai repede. Facă-se voia ta! Amin! Numai să mă văd odată afară şi am să-mi strâng atâţia prieteni, hatmane! Ai să cunoşti cât de dulci sunt fructa trădării. N-ai decât să mă socoteşti prieten, dar dacă nu-ţi găseşti alţii mai buni, să nu porneşti să vinzi ursul cu ei, dacă nu ţi s-a urât cu binele…

Astfel vorbea jupân Zagłoba de unul singur. În acest timp, se scurse un ceas şi încă unul, şi începură să se reverse zorile. Lucirile cenuşii care pătrundeau printre gratii împrăştiau cu încetul întunericul care domnea în pivniţă, desluşind chipurile mohorâte ale cavalerilor care şedeau lângă perete. Wołodyjowski şi cei doi Skrzetuski moţăiau de oboseală, dar când se lumină de ziua din curtea castelului se auziră paşii oştenilor, zăngănit de arme, tropot de copite şi sunetul trâmbiţei de la poarta. Cavalerii săriră în picioare.

Începem ziua nu prea bine! spuse Jan.

Dă, Doamne, să se sfârşească mai bine, răspunse Zagłoba. Domniile voastre, ştiţi la ce m-am gândit toată noaptea? Nu mai încape îndoială că ne vor dărui viaţa dacă intrăm în slujba lui Radziwiłł şi vrem să-l ajutăm întru trădare. Noi trebuie să consimţim, ca să ieşim de aici şi să putem lupta apoi pentru Republică.

Ba să mă ferească Dumnezeu să iscălesc trădarea, răspunse Jan. Chiar dacă pe urmă mă voi lepăda de trădător, numele-mi va rămâne pătat pentru totdeauna Eu nu fac una ca asta, mai bine moartea.

Nici eu! spuse Stanislaw.

Iar eu v-o spun de la bun început că am s-o fac. Viclenie pentru viclenie, iar pe urmă Dumnezeu cu mila. Nimeni nu va crede că am făcut-o de bunăvoie şi din toată inima. Să-l ia toţi dracii pe balaurul ăsta de Radziwiłł! O să mai vedem noi care pe care.

Vorbirea le fu întreruptă de strigătele care izbucniră în curte; răsuna în ele mânia şi răzvrătirea. În acelaşi timp, se auziră porunci, ecoul paşilor unei mulţimi şi duruit greoi, de parcă aduceau tunurile.

Ce se petrece acolo? întrebă Zagłoba. Doamne sfinte, poate-i vreun ajutor pentru noi?

E sigur că nu sunt zgomote obişnuite, răspunse Wołodyjowski. Săltaţi-mă pe umeri la fereastră, fiindcă eu am să înţeleg mai repede ce se întâmplă…

Jan Skrzetuski îl luă de subsuori şi-l ridică în sus ca pe un copil. Jupân Michał se apucă de zăbrele şi începu să se uite cu luare-aminte în curte.

— E ceva, nici vorbă, spuse repede, că văd steagul de pedeştri unguri pe care-i conducea Oskierko. Ţineau grozav la el şi, fiind arestat şi el, mai mult ca sigur că cer slobozirea lui. Pe legea mea, sunt în formaţie de luptă. Porucinicul Stachowicz, prietenul lui Oskierko, e cu ei.

În clipa aceea strigătele se înteţiră.

Ganchof a venit la ei… Vorbeşte ceva cu Stachowicz… Ce gălăgie! … Domniile voastre, văd că Stachowicz şi încă doi se depărtează de steag. Cred că se duc la hatman. Pe legea mea, răzvrătirea se lăţeşte printre oşteni. Aduc tunurile împotriva ungurilor, iar polcul scoţian e şi el pregătit de luptă. Oştenii de elită din steagurile polone se alătură ungurilor. Fără ei n-ar fi cutezat, fiindcă printre pedestraşi domneşte o ascultare grozavă…

Pe viul Dumnezeu! răcni Zagłoba. Aşa vom scăpa şi noi! … Jupâne Michał, sunt multe steaguri polone? … Că acestea se vor răscula, cum te văd şi cum mă vezi.

Husarii lui Stankiewicz şi cuirasierii lui Mirski sunt la două zile de Kiejdany, răspunse Wołodyjowski. Dacă erau aici, nu mai cutezau să-i aresteze. Aşteaptă, domnia ta… Mai sunt dragonii lui Charłamp, un polc, al lui Mieleszko, al doilea, care stau în preajma prinţului… Niewiarowski s-a arătat şi el tot de partea lui, dar polcul lui e departe… Cele două polcuri scoţiene…

Deci patru cu toate se află alături de prinţ.

Şi tunarii sub conducerea lui jupân Korf, două polcuri.

Ei, cam mult!

Şi mai e şi steagul lui Kmicic, înarmat pe cinste, şase sute de oameni.

Kmicic de partea cui e?

Nu ştiu.

Nu l-aţi mai văzut? Şi-a zvârlit ieri buzduganul sau nu?

Nu ştim.

Atunci care steaguri sunt împotriva prinţului.

După cum se vede, mai întâi ungurii. Două sute de oameni. Apoi oştenii de elită de sub conducerea lui Mirski şi Stankiewicz. Prea puţini şleahtici… şi Kmicic, dar acesta şovăie.

Trăsni-l-ar! … Pentru Dumnezeu… Puţini! … Sunt prea puţini! …

Ungurii fac cât două polcuri. Sunt oşteni vechi şi cu experienţă! Staţi… Aprind fitilurile la tunuri, se pregătesc de bătălie.

Cei doi Skrzetuski tăceau. Zagłoba umbla de colo-colo fără astâmpăr.

Loviţi-i pe trădători! Loviţi-i pe câinii ăştia! Ei, Kmicic! Kmicic! Totul atârnă de el. E oştean curajos?

Ca un diavol… E în stare de orice.

Nu se poate, el va trece de partea noastră.

Răscoala oştirii! Iată unde a ajuns hatmanul! strigă Wołodyjowski.

Şi cine-i răzvrătitul? Oştenii sau hatmanul care s-a ridicat împotriva propriului rege? întrebă Zagłoba.

Dumnezeu să-i judece. Aşteptaţi. Iarăşi e învălmăşeală acolo. O parte din dragonii lui Charłamp revin alături de unguri. Numai şleahtici de mâna întâi slujesc în acest polc. Îi auziţi cum strigă?

Polcovnicii! Polcovnicii! cereau glasuri ameninţătoare în curte.

Jupâne Michał, pe rănile lui Christos, spune-le să trimită după steagul tău şi după cuirasieri şi husari.

Tăcere, domnia ta!

Zagłoba începu să strige el însuşi:

Trimiteţi odată după celelalte steaguri polone şi spârcuiţi-i pe trădători!

Tăcere, domnia ta!

Deodată, nu în curte, ci în spatele castelului răpăiră câteva împuşcături de muschetă…

Isuse, Mărie! strigă Wołodyjowski.

Ce-i asta, jupâne Michał?

Mai mult ca sigur că i-au împuşcat pe Stachowicz şi pe ceilalţi doi care au plecat la prinţ, răspunse repede Wołodyjowski. Altfel nici că se poate!

Chinuri ale lui Christos! Păi atunci nu ne mai putem aştepta la nici o milă.

Pocnetul împuşcăturilor le acoperi vorbele. Jupân Michał se încleşta spasmodic de gratii şi îşi lipi fruntea de ele, dar o vreme nu putu să vadă nimic afară de picioarele pedestraşilor scoţieni înşiraţi în faţa ferestrei. Salvele de muschetă se înteţiră, în cele din urmă bubuiră şi tunurile. Zgomotul plumbilor care se turteau de peretele pivniţei se auzea limpede ca răpăiala grindinei. Castelul se cutremura din temelii.

Michał, dă-te jos, că pot să te nimerească şi pe tine! strigă Jan.

Pentru nimic în lume. Plumbii bat mai sus, iar tunurile trag în partea cealaltă. Nu cobor pentru nimic în lume.

Şi Wołodyjowski trase de zăbrele cu puteri îndoite până când intră în adâncitura ferestrei, unde nu mai avea nevoie de umerii lui Skrzetuski. E drept că pivniţa se întunecă, deoarece fereastra era mică şi jupân Michał, deşi prizărit, o astupa cu totul. În schimb, cei rămaşi jos aveau în fiecare clipă veşti proaspete despre bătălie.

Acum văd bine! strigă jupân Michał. Ungurii stau cu spatele la perete şi trag… Ehei, mă temeam să nu se înghesuie în vreun colţ, să-i facă tunurile ferfeniţă. Sunt oşteni pricepuţi! Pe legea mea! Ştiu să facă ce trebuie şi fără căpetenii. Iar e fum! Nu mai văd nimic…

Împuşcăturile începură să slăbească.

Dumnezeule milostiv, nu amâna pedeapsa! strigă Zagłoba.

Ei, ce mai e, Michał? întrebă Skrzetuski.

Scoţienii pornesc la atac.

Mii de trăsnete! Şi noi trebuie să stăm aici! se mânie Skrzetuski Stanisław.

Au ajuns! Sunt halebardierii! Ungurii îi iau în săbii! Of, ce păcat că nu puteţi să vedeţi şi domniile voastre! Ce mai oşteni!

Şi se bat cu de-ai lor, nu cu vrăjmaşi.

Ungurii biruie. Scoţienii de pe aripa stângă se retrag. Pe legea mea! Dragonii lui Mieleszko trec de partea răzvrătiţilor! Scoţienii sunt între două focuri. Korf nu poate să tragă cu tunurile, fiindcă i-ar vătăma şi pe scoţieni. Printre unguri văd acum şi mundirele118 oştenilor lui Ganchof. Dau năvală asupra porţii. Vor să iasă afară. Înaintează ca o furtună! Mătură totul!

Ai? Cum aşa? Era mai bine dacă puneau mâna pe castel, strigă Zagłoba.

Nu-i nimic. Mâine se vor întoarce cu steagurile lui Mirski şi Stankiewicz… Hei, Charłamp a pierit! … Nu! Se ridică, e rănit… Sunt aproape de poartă… Ce-i asta? Te pomeneşti că şi străjile scoţiene se alătură ungurilor, pentru că deschid poarta… De cealaltă parte a porţii se ridică nori de praf. Îl văd pe Kmicic! Kmicic! Kmicic se năpusteşte înăuntru cu călărimea!

De partea cui e? Cu cine ţine? întrebă Zagłoba. Un răstimp scurt jupân Michał nu-i răspunse; vânzoleala, scrâşnitul fierului şi strigătele răsunau cu putere îndoită.

S-a zis cu ei! strigă Wołodyjowski înfricoşat.

Cu cine? Cu cine?

Cu ungurii! Călărimea i-a răzbit, îi calcă în picioare, îi hăcuieşte. Flamura e în mâna lui Kmicic! … S-a sfârşit, s-a sfârşit! …

Spunând acestea, jupân Michał se lăsă să alunece din firida ferestrei şi căzu în braţele lui Skrzetuski.

Loviţi-mă, bateţi-mă, pentru că eu l-am avut în vârful sabiei pe acest om şi l-am lăsat în viaţă, eu i-am dat împuternicirea de a strânge oşteni! Datorită mie a adunat steagul acesta cu care va lupta împotriva ţării. A ştiut el pe cine alege, feciori de câini, spânzuraţi, lotri şi ucigaşi ca şi el. A, de mi-aş mai încrucişa o dată sabia cu el… Lungeşte-mi, Doamne, viaţa întru pierderea acestui trădător şi mă jur că nu va mai scăpa viu din mâinile mele…

Între timp, strigătele, tropotul copitelor şi pocnetele împuşcăturilor continuau să se audă cu toată puterea, dar treptat începură să slăbească şi după un ceas, în castelul de la Kiejdany se înstăpâni liniştea, întreruptă doar de paşii măsurata ai străjerilor scoţieni şi de ecoul poruncilor.

Jupâne Michał, uită-te să vezi ce s-a mai întâmplat, ie rugă Zagłoba.

La ce bun? răspunse micul cavaler. Orice oştean de meserie ştie ce s-a întâmplat. De altfel, i-am văzut împrăştiindu-se… Kmicic biruie!

Să dea Dumnezeu să-l răjghine cu caii pe diavolul asta turbat! S-ajungă să păzească haremul vreunui tătar!