Capitolul XIX.

Aşadar, în Lituania începu războiul civil care, alături de cele două încălcări ale graniţelor Republicii şi de războiul tot mai încrâncenat din Ucraina, împlini măsura nenorocirilor.

Oştirea lituaniană regulată, care şi aşa nu era în stare să facă faţă cum trebuie nici unuia dintre vrăjmaşi, se împărţi în două tabere. O parte din oşteni, îndeosebi polcurile străine, trecură de partea lui Radziwiłł; ceilalţi, în schimb, mai mulţi la număr, numindu-l pe hatman trădător, se împotriveau cu puterea armelor unirii cu Suedia, dar erau dezbinaţi şi n-aveau o căpetenie şi planuri chibzuite dinainte. Putea să fie căpetenie voievodul de Witebsk, dar acesta era prea prins acum cu apărarea Bychówului şi cu luptele deznădăjduite din lăuntrul ţării, ca să se pună de la început în fruntea mişcării împotriva lui Radziwiłł.

În acest timp, şi năvălitorii, socotind fiecare că toată ţara e proprietatea lui, începură să se ameninţe unul pe altul prin solii. Neînţelegerile dintre ei puteau să ducă în viitor la izbăvirea Republicii, dar înainte de a se ajunge la ciocniri făţişe, în toată Lituania se înstăpâni o învălmăşeală cumplită. Radziwiłł, înşelat în aşteptările lui cu privire la oştire, hotărî s-o supună cu forţa.

Wołodyjowski abia ajunsese cu steagul său la Poniewież. după lupta de la Klewany, când află de nimicirea de către hatman a steagurilor lui Mirski şi Stankiewicz. O parte din oşteni fuseseră încorporaţi cu forţa în polcurile lui Radziwiłł, iar ceilalţi risipiţi în cele patru vânturi. Cei care scăpaseră rătăceau de unul singur sau în grupuri nu prea mari prin sate şi păduri, căutând un loc unde să se adăpostească de răzbunarea prigonitorilor.

În fiecare zi veneau fugari în steagul lui jupân Michał, mărindu-i puterea şi aducându-i totodată ştiri din cele mai felurite.

Cea mai însemnată era vestea răzvrătirii steagurilor regulate care se aflau în Podlasie la Białystok şi la Tykocin. După ocuparea oraşului Wilno de oştile moscovite, acele steaguri aveau să închidă intrarea în ţinuturile coroanei. Aflând însă de trădarea hatmanului, alcătuiră o confederaţie în frunte cu doi polcovnici, Horotkiewicz şi Jakub Kmicic, vărul celui mai credincios tovarăş al lui Radziwiłł, Andrzej.

Numele celui din urmă era repetat cu groază de toţi oştenii. El ajutase la înfrângerea steagurilor lui Stankiewicz şi Mirski, împuşcându-i fără milă pe răzvrătiţii care-i cădeau în mână. Hatmanul avea o încredere oarbă în el şi în vremea din urmă îl trimisese asupra steagului lui Niewiarowski care, neurmând pilda polcovnicului vânzător, se răsculase.

Jupân Wołodyjowski ascultă cu multă luare-aminte vestea din urmă, după care se întoarse către tovarăşii chemaţi la sfat şi spuse:

Ce-aţi zice, domniile voastre, ca în loc să mergem la Bychów, la voievodul de Witebsk, să ne ducem în Podlasie, la steagurile care s-au unit în confederaţie?

Parcă mi-ai luat vorba din gură! răspunse Zagłoba. Acolo vom fi mai aproape de locurile noastre şi, oricum, te simţi mai bine printre ai tăi.

Fugarii mai ziceau, se amestecă Jan Skrzetuski, că au auzit cum că regele a poruncit câtorva steaguri să se întoarcă din Ucraina şi să-i oprească pe suedezi la Vistula. Dacă ştirea se va adeveri, atunci am putea să ne regăsim vechii tovarăşi, ca să nu mai rătăcim pe-aici dintr-un loc în altul…

Şi cine va conduce polcurile acelea? Domniile voastre nu ştiţi?

Se zvoneşte că hatmanul de tabără al coroanei, răspunse Wołodyjowski, dar oamenii mai mult încearcă să ghicească decât ştiu cu adevărat, deoarece veşti sigure n-aveau cum să sosească până acum.

Oricum o fi, zise Zagłoba, sfatul meu e să ne strecurăm în Podlasie. Am putea să punem mâna pe steagurile lui Radziwiłł, care s-au răsculat, şi să i le ducem regelui; sunt sigur că asemenea faptă n-ar rămâne fără răsplată.

Fie şi aşa! consimţită Oskierko şi Stankiewicz.

Nu e lucru prea uşor, vorbi micul viteaz, să te furişezi până în Podlasie, pentru că va trebui să ne strecurăm printre degetele hatmanului, dar să încercăm. Dacă ne-ar ajuta norocul şi l-am prinde pe Kmicic pe drum, i-aş spune câteva vorbe la ureche, de-ar înverzi pielea pe el…

O şi merită! zise Mirski. Nu mă mir că unii oşteni mai vârstnici, care l-au slujit o viaţă pe Radziwiłł, ţin partea hatmanului, dar zvânturatul acela îl slujeşte numai pentru folosul lui şi pentru plăcerea pe care o află în trădare.

Va să zică, mergem în Podlasie? întrebă Oskierko.

În Podlasie… În Podlasie! strigară cu toţii.

Dar lucrul nu era chiar atât de uşor, cum zicea şi Wołodyjowski, fiindcă dacă voiau să ajungă în Podlasie, erau nevoiţi să treacă prin apropiere de Kiejdany, deci pe lângă bârlogul în jurul căruia dădea târcoale leul.

Drumurile şi dâlmele de păduri, târgurile şi satele erau toate în stăpânirea lui Radziwiłł; nu prea departe de Kiejdany se găsea Kmicic cu călărimea, pedestrimea şi tunurile. Hatmanul aflase şi el de fuga polcovnicilor, de răscoala steagului lui Wołodyjowski şi de lupta de la Klewany. Mai ales aceasta din urmă îl mâniase cumplit, primejduindu-i viaţa, fiindcă astma îi astupase răsuflarea.

Avea într-adevăr pricini îndreptăţite să se înfurie, ba chiar să deznădăjduiască, întrucât bătălia aceea abătuse asupra capului său furtuna suedeză. Mai întâi că îndată după aceea cetele mai mici de suedezi începură să fie zdrobite. Deşi îi atacau ţăranii şi şleahticii fără îndemnul nimănui, suedezii îl socoteau vinovat pe Radziwiłł, mai ales că rotmistrul şi oştenii trimişi la Birże de Wołodyjowski îi spuseră căpeteniei că au fost loviţi de un steag al lui Radziwiłł şi la porunca lui.

După vreo săptămână veni o scrisoare de la căpetenia garnizoanei de la Birże, iar după zece zile una de la însuşi Pontus de la Gardie, mai-marele oştirii suedeze. „Sau luminăţia ta nu ai nici o putere şi însemnătate, scria cel din urmă, şi în acest caz, cum ai putut să iscăleşti înţelegerea în numele întregii ţări, sau vrei să duci la pierzanie prin şiretlicuri oastea măriei sale! Dacă-i aşa, bunăvoinţa stăpânului meu nu te va mai apăra şi pedeapsa te va ajunge în curând, dacă nu vei arăta căinţă şi supunere şi nu-ţi vei şterge păcatele prin slujbă credincioasă…”

Radziwiłł trimise gonaci numaidecât, cu lămuriri despre cele întâmplate, dar spinul rămase în sufletu-i trufaş şi rana arzătoare începu să-l chinuie şi mai rău. El, al cărui cuvânt cutremura până nu demult o ţară mai întinsă decât toată Suedia, el, cu jumătate din avuţiile căruia putea să cumpere averile tuturor magnaţilor suedezi, el, care se împotrivise regelui său, socotindu-se de-o seamă cu monarhii, care îşi lăţise faima în toată lumea cu ajutorul izbânzilor, strălucind ca un soare de propria trufie, era silit acum să asculte ameninţările unui ghinărar suedez, să-i asculte lecţia de credinţă şi umilinţă. E adevărat că ghinărarul acela era cumnatul regelui, dar cine era acel rege, dacă nu unul care îşi însuşise tronul ce i se cuvenea prin lege şi sânge lui Jan Kazimierz?

Înverşunarea hatmanului se descarcă mai întâi asupra acelora care erau pricina acestor umilinţe şi se jură să-i calce în picioare pe Wołodyjowski, pe polcovnicii care erau cu el şi tot steagul din Lauda. În acest scop, porni împotriva lor şi, aşa cum înconjură vânătorii pădurea cu plase, ca să prindă lupul în bârlog, tot aşa îi înconjură şi el, gonindu-i fără odihnă.

În acest timp îi veni veste că Kmicic nimicise steagul lui Niewiarowski, risipise oştenii sau îi tăiase, luându-i pe slujitori în steagul lui, astfel că hatmanul îi porunci să-i trimită o parte din oastea lui, ca să fie şi mai sigur de izbândă.

„Oamenii aceia, scria hatmanul, pentru viaţa cărora ne-ai asuprit atâta, cu osăbire Wołodyjowski şi celălalt venetic, au izbutit să scape în drumul spre Birże. I-am trimis înadins cu cel mai nătărău dintre porucinici, ca să nu-l poată câştiga, dar şi acesta ne-a vândut, sau l-au înşelat. Acum Wołodyjowski are cu el tot steagul laudaniun şi fugarii îl aţâţă. La Klewany a tăiat o sută douăzeci de suedezi, spunând că o face din porunca noastră, din care pricină între noi şi Pontus s-au ivit mari neînţelegeri. Toată treaba poate fi stricată de aceşti trădători, cărora fără proteguirea ta, am fi dat poruncă să le taie capetele. Astfel suntem răsplătiţi pentru îndurarea noastră, dar avem credinţa că în curând ne vom răzbuna. Avem ştire, de asemenea, că la Billewicze şleahticii se adună la spătarul de Rosienie şi uneltesc împotriva noastră; trebuie să punem capăt acestei răzvrătiri. Trimite-ne toată călărimea, iar pedestraşii să plece la Kiejdany să apere castelul şi târgul, fiindcă ne putem aştepta la orice din partea acestor trădători. Tu opreşte-ţi câteva zeci de călăreţi şi du-te la Billewicze să-i aduci la Kiejdany pe spătar şi pe jupâniţă. Acum nu e numai în folosul tău, ci şi într-al nostru, deoarece acela care-i are în mână, stăpâneşte toată Lauda în care şleahticii încep să se răscoale împotrivă-ne sub conducerea lui Wołodyjowski. Pe Harasimowicz l-am repezit la Zabłudów, învăţându-l mai înainte cum să se poarte cu confederaţii de acolo. Vărul său, Jakub, se bucură de multă trecere printre ei; scrie-i şi tu, dacă socoteşti că poţi să-l câştigi astfel.

Aducându-ţi la cunoştinţa bunăvoinţa noastră statornică, te lăsăm în paza lui Dumnezeu.”

Citind scrisoarea, Kmicic se bucura în adâncul sufletului că polcovnicii au izbutit să scape din mâinile suedezilor şi le dorea să scape şi de Radziwiłł. Cu toate acestea, îndeplini întocmai poruncile prinţului: îi trimise călărimea, aşeză pedestraşii la Kiejdany şi începu să sape şanţuri în jurul castelului, făgăduindu-şi în gând să pornească la Billewicze după spătar şi jupâniţă când va sfârşi treaba.

„N-am să folosesc forţa decât la mare nevoie, îşi spunea. – în nici un caz n-o voi asupri pe Oleńka. La urma urmelor, nu fac decât să îndeplinesc porunca prinţului. Ştiu că n-o să mă primească prea bine, dar va da Dumnezeu să se convingă cu vremea că nu-l slujesc pe Radziwiłł împotriva ţării, ci numai pentru izbăvirea ei”.

Cugetând astfel, muncea de zor la întăriturile de la Kiejdany care în viitor avea să fie reşedinţa Oleńkăi lui.

Între timp, Wołodyjowski se ferea mereu de hatmanul care-l gonea cu înverşunare. Jupân Michał se simţea totuşi tare strâmtorat, fiindcă de la Birże porniseră spre miazăzi cete însemnate de oşteni suedezi, ţinuturile din răsărit erau cotropite de oştile ţarului, iar pe drumul spre Kiejdany pândea hatmanul.

Jupân Zagłoba era foarte nemulţumit de asemenea stare de lucruri şi-l năpădea cu întrebări pe Wołodyjowski.

Jupâne Michał, pentru mila lui Dumnezeu, străpungem plasa, ori n-o străpungem?

Nici vorbă nu poate fi de străpungere, răspundea micul cavaler. Ştii şi domnia ta că nu sunt un fricos şi dau năvală asupra oricui vrei, fie şi asupra diavolului… Dar hatmanului nu pot să-i ţin piept, că nu sunt de-o seamă cu el! … Chiar domnia ta ai spus că noi suntem bibanii şi el ştiuca. O să fac tot ce stă în puterea mea, ca să nu dau ochi cu el, dacă va trebui să ne batem, ţi-o spun deschis că ne va învinge.

Şi pe urmă o să dea poruncă să ne taie în bucăţi şi să ne arunce câinilor. Pe legea mea, mai bine-am cădea în mâinile suedezilor decât în ale lui Radziwiłł! … N-ar fi oare mai bine să ne întoarcem din drum şi să ne ducem la jupân Sapieha?

Acum e prea târziu, fiindcă oştile hatmanului şi cele suedeze ne închid calea.

Dracu m-a pus să-i îndemn pe cei doi Skrzetuski să vie la Radziwiłł! rosti jupân Zagłoba cu deznădejdea în suflet.

Dar jupân Michał nu pierduse orice speranţă, mai ales că şleahticii şi ţăranii îl preveneau în legătură cu mişcările hatmanului; toate inimile se îndepărtaseră de Radziwiłł. Astfel că Wołodyjowski se ferea şi el cum se pricepea şi se pricepea cum nu se poate mai bine, întrucât aproape din anii copilăriei se obişnuise să-l hărţuiască pe duşman în luptele cu tătarii şi cazacii. Odinioară, pe când slujea în oastea lui Jeremi, se umpluse de faimă prin marşurile înaintea ciambulurilor128, apropierile, atacurile neaşteptate şi retragerile fulgerătoare în care nu-şi găsea pereche printre celelalte căpetenii.

Acum, închis între Upita şi Rogów, de o parte, şi Niewiaża, de cealaltă, era silit să se furişeze într-un ţinut de numai câteva mile, ferindu-se mereu de luptă, chinuind steagurile lui Radziwiłł, muşcând chiar uneori din ele, ca lupul urmărit de ogari, care se strecoară adesea în apropierea vânătorilor, iar când câinii îl îmbulzesc prea tare, se întoarce şi îşi arată colţii albi.

Dar, după ce sosi călărimea lui Kmicic, hatmanul astupă cu ea şi cele mai înguste locuri de trecere şi plecă el însuşi să vegheze, ca cele două capete ale năvodul să se împreună unul cu celălalt.

Acestea se petreceau la Niewiaża.

Polcurile lui Mieleszko, Ganchof şi cele două steaguri de călărime aflate sub conducerea prinţului formau parcă un arc a cărui coardă era râul. Wołodyjowski cu polcul său se găsea în mijlocul cercului. Avea într-adevăr înainte un singur loc de trecere care ducea prin smârcurile râului, dar pe malul celălalt aşteptau două polcuri scoţiene şi două sute din cazacii lui Radziwiłł cu şase tunuri mici de câmp, îndreptate în aşa fel, încât nici un om singur n-ar fi izbutit să treacă râul sub focul lor.

Arcul începu să se strângă. Mijlocul era condus de hatmanul însuşi.

Din fericire pentru Wołodyjowski, întunericul şi furtuna urmată de ploaie întrerupseră marşul. În schimb, cei împresuraţi mai aveau ca la o milă pătrată de luncă acoperită de răchită, între semiluna oştilor lui Radziwiłł şi râul păzit de cealaltă parte de scoţieni.

A doua zi, când lucirile dimineţii albiră vârfurile tufelor de răchită, polcurile porniră mai departe şi merseră până la râu, unde se opriră mute de uimire.

Jupân Wołodyjowski parcă intrase în pământ; în stufărişuri nu era picior de om.

Hatmanul însuşi rămase mirat şi îşi vărsă mânia asupra căpeteniilor care conduceau polcurile ce supravegheau trecerea. Îl apucă iarăşi un atac de astmă atât de puternic, încât cei de faţă se temură pentru viaţa lui. Dar nici măcar astma nu-i potoli furia. Cei doi polcovnici cărora li se poruncise să vegheze pe malul râului urmau să fie împuşcaţi, dar Ganchof îl convinse, în sfârşit, pe prinţ sa cerceteze mai întâi cum a izbutit fiara încolţită să scape din capcană.

Se arătă că Wołodyjowski, folosindu-se de întuneric şi de ploaie, intrase cu steagul în apă şi înotând sau afundându-se prin smârcuri, se strecurase pe lângă aripa dreaptă a oştilor lui Radziwiłł, care ajungea până lângă albia râului. Câţiva cai, împotmoliţi până ta burtă în noroi, arătau locul în care ajunsese pe malul drept.

După urme se vedea limpede că au pornit în goană spre Kiejdany. Hatmanul înţelese dintr-o dată că voiau să ajungă în Podlasie la Horotkiewicz şi la Jakub Kmicic, Dar, trecând pe lângă Kiejdany, nu vor da oare foc oraşului, nu vor fi ispitiţi-să jefuiască avuţiile de la castel?

Inima prinţului se strânse de teamă. Cea mai mare parte din vistierie şi lucrurile de preţ se aflau la Kiejdany. Kmicic trebuia într-adevăr să ducă pedestraşii la Kiejdany, dar dacă n-o făcuse, castelul fără apărare putea să cadă lesne în mâinile cutezătorului polcovnic. Fiindcă Radziwiłł nu se îndoia că lui Wołodyjowski nu-i va lipsi curajul de a năvăli asupra reşedinţei de la Kiejdany. Ar fi avut vreme destulă, întrucât, furişându-se la începutul nopţii, se afla cu cel puţin şase ceasuri înaintea urmăritorilor.

În orice caz, se cuvenea să pornească degrabă la Kiejdany. Prinţul lăsă pedestrimea şi plecă în goană cu toată călărimea.

Ajungând la Kiejdany nu-l găsi pe Kmicic, dar toate se aflau în bună rânduială şi părerea pe care o avea despre îndemânarea tânărului polcovnic se întări şi mai mult în mintea lui la vederea şanţurilor şi a tunurilor de câmp aşezate în ele. În aceeaşi zi le cercetă împreună cu Ganchof, iar seara îi spuse:

A făcut-o din mintea lui, fără porunca mea, şi le-a plănuit atât de bine, că aş putea să mă apăr aici multă vreme şi împotriva tunurilor. Dacă omul acesta nu-şi va răsuci grumazul în tinereţe, va ajunge departe.

Mai era încă un om la amintirea căruia hatmanul nu-şi putea stăpâni o anume admiraţie ce se amesteca în sufletul lui cu mânia înverşunată, căci omul acesta era Michał Wołodyjowski.

Aş fi isprăvit la repezeală cu răscoala, îi spuse lui Ganchof, dacă aş fi avut doi slujitori ca el… Kmicic e poate mai viforos, dar nu are experienţa lui, a crescut doar în şcoala lui Jeremi, dincolo de Nipru.

Luminăţia ta, nu porunceşti să-l urmărească? întrebă Ganchof.

Prinţul se uită la el şi răspunse apăsat:

Pe tine te-ar birui, iar de mine fuge.

Dar după o clipă se încruntă şi rosti:

Aici e linişte acum, dar va trebui să pornim în curând spre Podlasie, ca să sfârşim odată cu cei de acolo.

Luminăţia ta! zise Ganchof. Dacă plecăm de aici, vor pune toţi mâna pe arme împotriva suedezilor.

Care toţi?

Şleahticii şi ţăranii. Şi nu se vor mulţumi numai cu suedezii, se vor întoarce şi asupra celor de altă credinţă, fiindcă dau vina acestui război pe seama calvinilor, spunând că noi am trecut de partea vrăjmaşului şi i-am chemat aici.

E vorba de vărul Bogusław. Nu ştiu dacă va putea să se descurce cu confederaţii în Podlasie.

E vorba de Lituania pe care trebuie s-o ţinem sub ascultarea noastră şi a regelui suedez.

Prinţul începu să umble prin încăpere spunând:

Dacă aş pune mâna cumva pe Horotkiewicz şi pe Jakub Kmicic! … Îmi încalcă moşiile, distrug, jefuiesc, nu lasă piatră pe piatră.

Poate că ne înţelegem cu ghinărarul Pontus să trimită aici o garnizoană cât timp vom fi noi în Podlasie.

Cu Pontus… niciodată! răspunse Radziwiłł, căruia i se urcă sângele la cap. Dacă e nevoie, mă voi înţelege cu regele. Nu vreau să negociez cu slujitorii, când pot să stau de vorbă cu stăpânul. Dacă regele i-ar porunci lui Pontus să-mi pună la îndemână vreo două mii de călăreţi, ar fi altceva… Pe Pontus însă n-am să-l rog. Trebuie să trimitem pe cineva la rege, e timpul să începem negocierile cu el.

Faţa suptă a lui Ganchof se rumeni uşor, iar ochii îi sticliră de poftă.

Dacă luminăţia ta porunceşti…

Tu te-ai duce, ştiu, dar nu sunt sigur că ai şi ajunge. Eşti neamţ şi e primejdios pentru un străin să călătorească printre răzvrătiţi. Cine poate şti unde se află regele acum şi unde se va afla peste două săptămâni sau peste o lună? Trebuie să umbli peste tot… Şi pe urmă… nu se poate! … Tu nu poţi să mergi, fiindcă se cuvine să trimit un om al meu şi o rudă, ca să-l conving pe rege că nu m-au părăsit toţi şleahticii.

Un om fără experienţă ar putea să facă multă pagubă, cuteză Ganchof.

Solul nu va avea altceva de făcut, decât să înmâneze scrisorile mele şi să-mi aducă respons, căci oricine e în stare să aducă la cunoştinţa regelui că nu eu am poruncit să-i bată pe suedezi la Klewany.

Ganchof tăcea.

Prinţul începu iarăşi să se plimbe cu paşi neliniştiţi prin încăpere şi pe fruntea lui se citea lupta neîntreruptă a gândurilor. De când iscălise înţelegerea cu suedezii, nu mai cunoscuse o clipă de linişte. Îl mustra conştiinţa, îl chinuiau trufia rănită, împotrivirea neaşteptată a ţării şi a oştenilor; îl înspăimântau viitorul nesigur şi ameninţarea înfrângerii. Se zvârcolea în nopţi de nesomn şi se chinuia zdruncinându-şi sănătatea. Ochii i se înfundaseră în orbite; faţa, altădată roşie, i se învineţise şi numărul firelor argintii din mustaţă şi de la tâmple creştea aproape cu fiecare clipă. Într-un cuvânt, trăia într-un zbucium neîntrerupt şi se îndoia sub povară.

Ganchof îl urmărea cu privirea, nădăjduind că prinţul se va răzgândi şi-l va trimite pe el.

Dar prinţul se opri deodată şi se lovi cu palma peste frunte.

Să încalece numaidecât două steaguri de călărime! Le voi conduce eu.

Ganchof îl privi cu mirare.

Plecăm iar? îi scăpă fără voie.

Du-te! îl grăbi prinţul. Să dea Dumnezeu să nu fie prea târziu.