Capitolul XX.

După ce sfârşi şanţurile şi pregăti Kiejdany împotriva unui atac neaşteptat, Kmicic nu mai putu să-şi amâne plecarea la Billewicze, la spătarul de Rosienie şi la Oleńka, mai ales că hatmanul îi poruncise limpede să-i aducă la Kiejdany. Dar jupân Andrzej nu se prea simţea în apele lui, iar când porni în cele din urmă, în fruntea celor cincizeci de dragoni, îl cuprinse teama, de parcă se ducea la pierzanie. Îşi închipuia că acolo nu va fi întâmpinat cu bucurie şi tremura la gândul că şleahticul se va împotrivi cu puterea armelor şi atunci va trebui să întrebuinţeze forţa.

Hotărî totuşi ca la început să-l la cu binişorul şi să-l roage. În acest scop, ca să nu pară că năvăleşte înarmat, îşi lăsă dragonii la cârciuma care se afla la un sfert de verstă de sat şi la încă pe atâta de conac; însoţit numai de vagmistru şi de un slujitor, plecă înainte, poruncind să-l urmeze îndată caleaşca pregătită dinainte.

Trecuse de mult de amiază şi soarele coborâse bine spre scapăt, dar după o noapte cu ploaie şi furtună ziua era frumoasă şi cerul curat, împestriţat doar din loc în loc spre apus cu nouraşi trandafirii care se pierdeau încet în zarea albăstrie, asemenea unei turme de oi care dispare în depărtare. Kmicic trecu prin sat cu inima înfiorată de nelinişte, ca un tătar care, intrând în sat înaintea ciambulului, se uită în toate părţile de frică să nu nimerească în capcana unor oameni înarmaţi. Dar cei trei călăreţi treceau aproape neobservaţi; doar copiii cu picioarele goale fugeau dinaintea cailor, în timp ce ţăranii, văzând un polcovnic atât de arătos, i se căciuleau până la pământ. După ce ieşi din sat, Kmicic zări înainte conacul, vechiul cuib al Billewiczilor, înapoia căruia se întindeau livezile până hăt la luncile joase.

Îşi încetini mersul şi începu să vorbească de unul singur; se vede că se pregătea să răspundă la tot felul de întrebări, în vreme ce privirea-i îngândurată aluneca peste clădirile din faţa lui. Nu arăta chiar ca o reşedinţă de magnat, dar de la prima aruncătură de ochi se ghicea că aici trebuie să locuiască un şleahtic cu o avere mai mare decât cele de mijloc. Casa, aşezată cu spatele spre livadă şi cu faţa spre drum, era uriaşă, deşi de lemn. Trunchiurile de pin din care erau întocmiţi pereţii înnegriseră de bătrâneţe atât de mult, încât, alături de ele, geamurile ferestrelor păreau albe. Deasupra pereţilor se înălţa acoperişul uriaş cu patru coşuri la mijloc şi două porumbare la colţuri. Stoluri de porumbei albi se învălătuceau deasupra acoperişului, ba înălţându-se cu bătăi de aripi, ba acoperind şindrila neagră cu pete albe ca zăpada sau zburând în jurul stâlpilor care sprijineau pridvorul.

Împodobit cu un turnuleţ pe care erau înfăţişate însemnele Billewiczilor, pridvorul acesta strica toată faţa casei, întrucât nu era aşezat la mijloc, ci mai într-o latură. Odinioară, clădirea fusese pesemne mai mică, dar mai apoi se mărise numai într-o parte, cu toate că pereţii mai noi se înnegriseră şi ei în curgerea anilor, ajungând să nu se mai deosebească de cei vechi. Pe amândouă laturile conacului se înălţau două rânduri de acareturi, alcătuind împreună cu clădirea din mijloc un fel de potcoavă.

Aici se aflau încăperile pentru oaspeţi, folosite atunci când se aduna multă lume, cuhniile, magaziile, şoproanele pentru căruţe, grajdurile pentru caii de ham, pe care stăpânii voiau să-i aibă la îndemână, odăile slujbaşilor, ale slujitorilor şi ale străjerilor cazaci.

În mijlocul ogrăzii largi creşteau tei bătrâni, în care îşi făcuseră cuibul berzele; mai jos, între copaci, era legat un urs pe o roată. Cele două fântâni cu cumpene de la marginile curţii şi crucea cu Isus răstignit între două suliţe de la poartă întregeau priveliştea reşedinţei acestui bogat neam de şleahtici. În dreapta casei, printre teii deşi, se înălţau acoperişurile de paie ale şurilor, ale hambarelor, staulul vitelor şi ocolul oilor.

Kmicic intră pe poarta deschisă la perete, ale cărei canaturi semănau cu braţele desfăcute ale unui şleahtic ce-şi aştepta oaspeţii. Clinii de vânătoare care rătăceau prin ogradă vestiră sosirea unor străini şi din aripa slugilor ieşiră îndată doi feciori, ca să le ţină caii.

Totodată, în uşa clădirii de la mijloc se ivi o făptură femeiască în care Kmicic o recunoscu numaidecât pe Oleńka. Inima începu să-i bată cu putere şi, aruncându-i feciorului dârlogii, porni spre pridvor cu capul gol, ţinându-şi într-o mână chipiul, iar pe cealaltă rezemând-o de mânerul sabiei.

Jupâniţă întârzie o clipă ca o vedenie minunată, apărându-şi ochii cu mâna de lumina soarelui care apunea, apoi dispăru deodată înfricoşată parcă de vederea musafirului care se apropia.

„Nu-i a bună!” se gândi jupân Andrzej. „Se ascunde de mine!”

Şi se întristă, cu atât mai-mult, cu cât înainte de scăpătatul soarelui, priveliştea conacului şi tihna care domnea împrejur îi umpluseră inima de bucurie, deşi poate că jupân Andrzej nu-şi dădea seama de asta.

Până acum se amăgea că vine la logodnica lui care-l va întâmpina rumenă în obraji şi cu ochii strălucitori de bucurie.

Dar nădejdile se spulberau. Abia îl zărise şi fugise ca la vederea unui duh rău; în locul ei îi ieşi înainte spătarul cu faţa neliniştită şi nouroasă.

Kmicic se închină şi-i spuse:

Domnia ta, voiam demult să-ţi aduc închinăciunea cuvenită, dar n-am putut să vin până acum în aceste vremuri tulbure, cu toate că bunăvoinţa nu mi-a lipsit.

Foarte bucuros de oaspeţi, pofteşte domnia ta înăuntru, răspunse spătarul, mângâindu-şi ciuful de pe cap, lucru pe care-l făcea de obicei când era încurcat sau nu prea sigur pe el.

Şi se dădu la o parte din faţa uşii, ca să-l lase pe oaspete să intre înainte.

La început, Kmicic se codi să intre primul şi se poftiră unul pe altul; în sfârşit, jupân Andrzej o luă înainte şi după o clipă se aflau înăuntru.

Aici găsiră doi şleahtici: unul, om în puterea vârstei, era jupân Dowgird de Plemborg, vecin de mejdină cu Billewicz, iar celălalt, jupân Chudzynski, arendaşul de la Ejragola.

Kmicic băgă de seamă că la auzul numelui său chipul li se întunecă şi se înfoiară amândoi ca doi câini ciobăneşti la vederea lupului. Îi privi însă dispreţuitor, apoi nu se mai uită la ei, prefăcându-se că nu-i vede. Urmă o tăcere stânjenitoare.

Jupân Andrzej începea să-şi piardă răbdarea şi îşi rodea mustaţa, cei doi musafiri continuau să-l privească pe sub sprâncene, iar spătarul îşi tot mângâia ciuful.

Domnia ta pofteşte şi bea cu noi un pahar din miedul casei noastre, îl îndemnă, în sfârşit, arătându-i urciorul şi paharele. Pofteşte! Pofteşte!

Cu domnia ta beau! răspunse Kmicic destul de aspru.

Jupân Dowgird şi Chudzyński începură să răsufle adânc, socotindu-i răspunsul drept un semn de dispreţ faţă de ei, dar nu voiau să înceapă cearta în casa unui prieten, mai ales că era vorba de un om cu o faimă înfricoşătoare în toată Samogiţia. Cu toate acestea, jignirea îi răscoli.

În acest timp, spătarul bătu din palme şi porunci slujitorului să aducă încă un pahar, apoi turnă mied, îl ridică la gură pe al său şi rosti:

În sănătatea domniei tale… Sunt bucuros să te văd în casa mea.

M-aş bucura din toată inima, dacă ar fi aşa!

Oaspetele e totdeauna binevenit… răspunse spătarul sentenţios.

După o clipă simţind pesemne că e de datoria lui de gazdă să nu lase vorbirea să lâncezească, întrebă:

Ce se mai aude la Kiejdany? Hatmanul e sănătos?

Nu prea, jupâne spătar şi binefăcător al meu, răspunse Kmicic, şi în timpurile acestea de nelinişte nici nu poate fi altfel… Prinţul are o mulţime de griji şi necazuri.

Cred şi eu! zise jupân Chudzyński.

Kmicic se uită o clipă la el, apoi se întoarse iarăşi spre spătar şi-i vorbi mai departe astfel:

Având auxilia făgăduite de Măria Sa regele Suediei, prinţul se aştepta să pornească fără zăbavă asupra vrăjmaşului la Wilno şi să răzbune mormanele de cenuşă calde încă. Domnia ta trebuie să ştii că acum la Wilno n-a mai rămas nici o casă întreagă, deoarece a ars şaptesprezece zile. Lumea vorbeşte că printre dărâmături mai înnegresc doar gurile pivniţelor care fumegă mereu…

Mare nenorocire! îl întrerupse spătarul.

Nici vorbă că e o mare nenorocire care, dacă n-a putut fi oprită, se cuvenea măcar răzbunată; oraşul de scaun al duşmanului trebuia făcut scrum. Şi, aşa s-ar fi întâmplat, dacă nu erau răzvrătiţii care, bănuind că cel mai vrednic stăpân are gânduri rele, l-au numit trădător şi-i stau împotrivă cu puterea armelor, în loc să pornească împreună asupra vrăjmaşului. De aceea, nu e de mirare că sănătatea prinţului nu mai e cum trebuie, atunci când el, pe care Dumnezeu l-a făcut pentru fapte mari, vede că răutatea omenească îi pregăteşte alte şi alte impedimenta care pot să ducă de râpă toată lucrarea. Cei mai buni prieteni, pe care conta cel mai mult, l-au dezamăgit, s-au lepădat de el ori au trecut de partea duşmanilor lui.

Aşa s-a întâmplat! rosti spătarul mohorât.

De aceea e tare îndurerat! urmă Kmicic. Eu însumi l-am auzit pe prinţ când spunea: „Ştiu prea bine că şi cei cinstiţi mă judecă rău, dar de ce nu vin la Kiejdany să-mi spună pe faţă ce au împotriva mea şi să-mi asculte lămuririle?”

La cine se gândeşte prinţul? întrebă spătarul.

În primul rând la domnia ta, binefăcătorule, pentru care prinţul nutreşte un respect adânc, căci bănuieşte că te numeri printre duşmanii lui…

Spătarul începu să-şi mângâie ciuful cu sârg, apoi, văzând că discuţia se îndreaptă pe un făgaş nedorit, bătu din palme.

Feciorul de casă apăru în pragul uşii.

Nu vezi că se întunecă? … Lumină! strigă spătarul.

Dumnezeu mi-e martor că voiam să vin să mă închin domniei tale, dar acum am venit şi din porunca prinţului care s-ar fi ostenit singur până la Billewicze, dacă timpul i-ar fi îngăduit.

Casa mea e mult prea mică pentru el! răspunse spătarul.

Domnia ta să nu vorbeşti cu păcat, fiindcă e un lucru prea obişnuit ca vecinii să-şi facă vizite, numai că prinţul n-are o clipă liberă, aşa că mi-a zis: „Roagă-l pe Billewicz să mă ierte că nu pot să mă duc eu la ei, dar să vină el la mine cu ruda lui, şi asta fără întârziere, deoarece mâine sau poimâine nici eu nu ştiu pe unde voi fi! Aşadar, domnia ta, vin să vă poftesc la prinţ şi mă bucur că vă aflu sănătoşi pe amândoi, fiindcă am văzut-o pe jupâniţa Aleksandra în uşă când am venit, deşi a pierit numaidecât ca ceaţa de pe luncă.

Aşa-i, întări spătarul, chiar eu am trimis-o să vadă cine a venit.

Aştept răspunsul domniei tale, jupâne spătar şi binefăcătorule! zise Kmicic.

În clipa aceea, slujitorul aduse un sfeşnic şi-l aşeză pe masă; la lumina luminărilor, chipul spătarului arăta foarte îngrijorat.

E o mare cinste pentru mine, rosti. Dar… acum nu pot… Vezi şi domnia ta că am oaspeţi… Roagă-l pe prinţul hatman să mă ierte…

Jupâne spătar, asta nu-i nici o piedică, fiindcă domniile lor vor da întâietate prinţului.

Avem şi noi limbă şi putem să răspundem pentru noi! se amestecă jupân Chudzyński.

Fără să aşteptăm ca să hotărască altul în ce ne priveşte! adăugă jupân Dowgird de Plemborg.

Vezi, jupâne spătar, răspunse Kmicic, prefăcându-se a lua drept bune vorbele mormăite ale şleahticilor. Am ştiut eu că sunt nişte cavaleri binecrescuţi. De altminteri, ca să nu-i jignesc cu ceva, îi poftesc şi pe ei la Kiejdany în numele prinţului.

De prisos! răspunseră amândoi. Avem altceva de făcut.

Kmicic îi privi într-un fel anume, apoi spuse cu răceală, întorcându-se parcă spre altcineva:

Când prinţul pofteşte, nu poate fi refuzat!

La aceste cuvinte, şleahticii se ridicară de la masă.

Aşadar cu forţa? întrebă spătarul.

Jupâne spătar şi binefăcătorule! răspunse Kmicic repede. Domniile lor, cu voie sau fără voie, tot o să meargă, pentru că aşa vreau eu, dar în ceea ce te priveşte pe domnia ta nu vreau să întrebuinţez puterea şi te rog cu toată umilinţa să binevoieşti a da ascultare dorinţei prinţului. Eu sunt oştean şi am poruncă să te duc la castel, dar n-am să încetez sa te rog, atâta vreme cât mai nădăjduiesc că rugăminţile mele nu vor fi zadarnice; îţi jur domniei tale că acolo nu ţi se va clinti nici un fir de păr din cap. Prinţul vrea să se lămurească cu domnia ta şi mai doreşte ca în aceste vremuri tulburi, când până şi ţăranii se adună în grupuri înarmate şi jefuiesc la drumul mare, să locuieşti la Kiejdany. Asta-i toată treaba! Acolo vei fi socotit cu respectul cuvenit unui oaspete şi prieten, îţi dau cuvântul meu de cavaler.

Ca şleahtic mă împotrivesc! se sumeţi spătarul. Şi legea e de partea mea!

Şi săbiile! strigară Chudzyński şi Dowgird.

Kmicic izbucni în râs, se încruntă şi zise:

Domniile voastre, ascundeţi săbiile, că poruncesc să vă ducă pe amândoi în spatele şurilor şi să vă împuşte.

La asemenea vorbe, şleahticii înlemniră şi începură să se uite unul la altul şi la Kmicic, iar spătarul strigă:

Asta înseamnă siluirea libertăţilor şi a privilegiilor noastre de şleahtici!

Nu va fi nici o siluire, dacă domnia ta va asculta de bunăvoie, răspunse Kmicic. Află, domnia ta, că tocmai de aceea am lăsat dragonii în sat şi am venit singur să te poftesc ca pe un vecin. Binevoieşte şi dă-mi ascultare, fiindcă trăim timpuri în care e greu să ţin seama de dorinţa domniei tale. Prinţul însuşi se va ruga de iertare şi poţi să fii sigur că vei fi primit ca un vecin şi prieten, înţelege, domnia ta, că dacă ar fi fost să fie altfel, aş fi fost mai bucuros să capăt un plumb în cap, decât să vin aici. Cât trăiesc, nimeni nu se va atinge de un fir de păr din capul unui Billewicz! Adu-ţi aminte cine sunt, gândeşte-te la jupân Herakliusz, la testamentul lui şi socoteşte şi domnia ta că hatmanul nu putea să aibă gânduri rele, de vreme ce m-a trimis pe mine.

Atunci ce va să zică silnicia asta; de ce trebuie să merg cu forţa? … Cum pot să mă încred în el, când toată Lituania se plânge de asuprirea în care trăiesc la Kiejdany atâţia oameni vrednici?

Kmicic răsuflă uşurat, fiindcă din cuvintele şi glasul spătarului înţelese că împotrivirea lui începe să se clatine.

Binefăcătorul meu! spuse aproape cu veselie. Între vecini, de multe ori silnicia îşi are initium129 în dragoste. Când domnia ta porunceşti să se scoată roata de la şareta unui oaspete drag şi îi închizi coşul de nuiele în şopron, nu e asta tot o silnicie? Şi când îi porunceşti să bea, deşi vinul i se scurge pe nas, nu înseamnă silnicie? Cunoaşte domnia ta că dacă voi fi silit să te duc legat între dragoni la Kiejdany, chiar şi atunci asta va fi spre binele domniei tale… Ia aminte numai: oştenii răsculaţi umblă pe toate drumurile şi făptuiesc tâlhării de tot felul, ţăranii se strâng în cete, oştile suedeze se apropie, iar domnia ta crezi că în fierberea asta o să te ocolească primejdia, că azi sau mâine, unii sau alţii, nu te vor călca, nu-ţi vor jefui averea şi nu-ţi vor da foc, ridicând mâna asupra domniei tale? … Doar Billewicze nu-i o fortăreaţă! Te poţi apăra aici? Ce doreşte prinţul? Să te afli în siguranţă, pentru că numai la Kiejdany nu te ameninţă nimic. Aici vor rămâne oştenii prinţului, care vor păzi conacul ca ochii din cap de orice samavolnicie, şi, dacă se va pierde o singură furcă, te învoiesc să pui poprire pe toată averea mea.

Spătarul începu să se plimbe prin încăpere.

Pot oare să mă încred în cuvântul domniei tale?

Ca într-al lui Zawisza! răspunse Kmicic.

În clipa aceea, intră jupâniţa Aleksandra. Kmicic se îndreptă repede spre ea, dar îşi aminti deodată ce se petrecuse la Kiejdany şi înfăţişarea rece a Oleńkăi îl ţintui locului, aşa că se înclină tăcut de departe.

Spătarul se opri înaintea ei.

Trebuie să plecăm la Kiejdany! spuse.

Şi de ce, mă rog? întrebă jupâniţa.

Pentru că ne pofteşte hatmanul…

Cu toată cuviinţa… ca pe nişte vecini! … adăugă Kmicic.

Aşa-i, cu toată cuviinţa, întări spătarul cu amărăciune. Dar dacă nu mergem de bunăvoie, cavalerul ăsta are poruncă să ne înconjure cu dragonii şi să ne ia cu forţa.

Să dea Dumnezeu să nu ajungem până acolo! zise Kmicic.

Vezi, unchiule, rosti jupâniţa Aleksandra, nu ţi-am spus eu să fugim mai departe fiindcă aici n-o să ne lase în pace? … Uite că s-a adeverit!

Acum ce să mai facem, că silnicia n-are leac! se văietă spătarul.

Asta aşa-i, răspunse Oleńka, dar noi nu trebuie să mergem de bunăvoie în casa aceea a ruşinii. Lotrii ăştia n-au decât să ne ducă legaţi… Nu suntem singurii care îndurăm prigoana, răzbunarea trădătorilor nu ne va ajunge numai pe noi, să afle însă că între ruşine şi moarte o alegem pe cea din urmă.

Aici se întoarse dispreţuitoare spre Kmicic:

Leagă-ne, jupâne polcovnic sau jupâne călău, şi porunceşte să ne ducă între cai, că altfel nu mergem.

Lui Kmicic îi năvăli sângele în obraji, mânia năprasnică era gata să răbufnească, dar cavalerul se stăpâni.

Ah, jupâniţă scumpă! rosti cu glasul înăbuşit. Se vede că nu-mi eşti deloc binevoitoare, de vreme ce vrei să faci din mine un tâlhar şi un trădător. Dumnezeu să judece, care din noi are dreptate: eu, care-l slujesc pe hatman, sau tu care mă umileşti ca pe un câine. Dumnezeu te-a dăruit cu frumuseţe, dar ai inimă încrâncenată şi neiertătoare. Eşti în stare să suferi tu însăţi, numai ca să-mi umpli sufletul de durere. Întreci măsura, jupâniţă, pe legea mea, întreci măsura, dar nu-i nimic!

Fata vorbeşte cu dreptate! strigă spătarul, căruia îi revenise curajul dintr-odată. Nu mergem de bunăvoie! … Cheamă-ţi dragonii.

Dar Kmicic nu-l luă în seamă, atât era de revoltat şi de jignit.

Îţi place să scormoneşti durerea altuia, îi spuse mai departe Oleńkăi. M-ai numit trădător, fără să fiu judecat, neascultându-mi lămuririle, neîngăduindu-mi să rostesc nici un cuvânt în apărarea mea. Fie şi aşa! … Dar la Kiejdany tot ai să mergi… cu voie, fără voie, mi-e totuna! Acolo gândurile mele vor ieşi la iveală şi ai să cunoşti, dacă m-ai nedreptăţit sau nu, acolo conştiinţa îţi va spune care dintre noi doi a fost călău! Altă răzbunare nu-mi doresc… Dumnezeu să fie cu tine, dar măcar atâta mulţumire trebuie să am şi eu. Altceva nu mai vreau de la tine, pentru că ai întins coarda până ai rupt-o… Frumuseţea ta, ca şi floarea, ascunde un şarpe! Bătu-te-ar să te bată!

Nu mergem! repetă spătarul şi mai hotărât, Aşa-i! strigară jupânii Chudzyński şi Dowgird de Plemborg.

Atunci Kmicic se întoarse către ei palid ca ceara, fiindcă îl înăbuşea mânia şi clănţănea din dinţi de parcă-avea fierbinţeală.

Ei, spuse, să nu cutezaţi Se aude tropotul cailor, vin dragonii mei! Să mai spună unul că nu merge!

Într-adevăr, afară se auzea tropotul unei cete de călăreţi. Se convinseră cu toţii că nu mai e nimic de făcut, iar Kmicic zise:

Jupâniţă, cât ai spune de două ori Tatăl nostru, trebuie să fii în caleaşca, altfel unchiul va căpăta un plumb în cap.

Se vede că îl stăpânea o furie tot mai sălbatică, deoarece răcni deodată de zăngăniră geamurile ferestrelor:

La drum!

Dar uşa de la tindă se deschise fără zgomot şi un glas străin întrebă:

Şi încotro, mă rog, jupâne cavaler?

Rămaseră cu toţii împietriţi de mirare; toate privirile se îndreptară spre uşa în care stătea un omuleţ cu platoşe şi cu sabia goală în mână.

Kmicic se dădu un pas înapoi, ca şi când ar fi văzut un strigoi.

Pan… Wołodyjowski! strigă.

La poruncă! răspunse omuleţul.

Şi înaintă spre mijlocul încăperii, urmat de Mirski, Zagłoba, cei doi Skrzetuski, Stankiewicz, Oskierko şi jupâni Roch Kowalski.

Hei! spuse Zagłoba. Pe tătar cazacul prinde, tătarul de cap îl ţine.

Spătarul de Rosienie începu să vorbească.

Cavaleri, oricine aţi fi scăpaţi un şleahtic pe care, împotriva legii, a sângelui şi a rangului, vor să-l arestuiască şi să-l lege. Domniile voastre, fraţilor, apăraţi libertatea şleahticilor.

Nu te teme, domnia ta! răspunse Wołodyjowski. Dragonii prigonitorului sunt legaţi fedeleş, iar de ajutor are mai multă nevoie el decât domnia ta.

În primul rând de un duhovnic! interveni Zagłoba.

Jupâne cavaler, vorbi Wołodyjowski, întorcându-se spre Kmicic. Cu mine n-ai noroc, îţi ies în cale a doua oară… nu te aşteptai să mă vezi, nu-i aşa?

Aşa este! răspunse Kmicic. Credeam că domnia ta ai căzut în mâinile prinţului.

Tocmai i-am scăpat printre degete… şi ştii şi domnia ta că drumul spre Podlasie trece pe aici… Dar să lăsăm, asta. Când ai răpit-o întâia oară pe jupâniţă, te-am chemat la lupta cu sabia… e adevărat?

Adevărat, întări Kmicic, ducându-şi fără să vrea mâna la cap.

Acum e altă poveste. Atunci erai un ucigaş, lucru nu prea rar printre şleahtici, dar care mai putea fi îndreptat! … Acum însă nu mai eşti vrednic să te baţi cu un om cinstit.

Şi de ce, mă rog? întrebă Kmicic.

Şi îşi înălţă capul cu mândrie, privindu-l pe Wołodyjowski în ochi.

Pentru că eşti un trădător şi pentru, că ţi-ai călcat jurământul! răspunse Wołodyjowski. Pentru că ai tăiat nişte oşteni credincioşi ţării, pentru că din vina domniei tale pământul acesta nenorocit geme acum sub un nou jug! … Pe scurt: alege-ţi moartea, fiindcă ţi-a sosit ceasul de pe urmă.

Cu ce drept vreţi să mă judecaţi şi să mă omorî ţi? întrebă Kmicic.

Domnia ta, se amestecă Zagłoba fără urmă de zâmbet, în loc să ne întrebi ce drepturi avem, mai bine ţi-ai rosti rugăciunea… Iar dacă ai ceva de spus în apărarea domniei tale, spune repede, fiindcă n-ai să găseşti pe nimeni care s-o facă. Am auzit că jupâniţa aci de faţă te-a scăpat o dată din mâinile lui Wołodyjowski, dar după ce i-ai făcut acum, nici ea nu mai ţine cu tine.

Ochii tuturor se întoarseră fără voie spre Billewiczówna, a cărei faţă era în clipa aceea parcă cioplită din piatră. Sta nemişcată, cu pleoapele lăsate, rece ca gheaţa; nu făcu nici un pas şi nu răspunse nimic.

Tăcerea fu întreruptă de glasul lui Kmicic:

Nici eu n-o rog să-mi ia apărarea!

Jupâniţa Aleksandra tăcea.

La mine! tună Wołodyjowski, întorcându-se spre uşă.

Se auziră paşi grei, însoţiţi de clinchetul pintenilor, şase oşteni în frunte cu Józwa Butrym intrară în încăpere.

Luaţi-l! porunci Wołodyjowski. Duceţi-l la marginea satului şi trageţi-i un plumb în cap!

Braţul greu al lui Butrym se lăsă pe gulerul lui Kmicic, urmat îndată de alte două.

Nu îngădui să fiu târât ca un câine! îl rugă jupân Andrzej pe Wołodyjowski. Merg şi singur.

Micul cavaler făcu un semn oştenilor care îi dădură drumul şi îl înconjurară. Kmicic ieşi liniştit, fără să mai spună nimănui nimic, îngâna doar vorbele rugăciunii.

Jupâniţa Aleksandra plecă şi ea spre celelalte încăperi. Trecu printr-una, prin a doua, întinzând braţele înainte; deodată i se întunecă înaintea ochilor, i se tăie răsuflarea şi căzu leşinată.

În acest timp, în odaia în care se aflau cavalerii se înstăpânise o tăcere adâncă; o întrerupse într-un târziu spătarul de Rosienie.

Oare nu mai putem face nimic pentru el? întrebă.

Îmi pare rău de el, răspunse Zagłoba, fiindcă s-a arătat curajos în faţa morţii.

La care Mirski:

A împuşcat peste zece oşteni de elită din steagul meu, afară de cei care au căzut în luptă.

Şi din al meu la fel! adăugă Stankiewicz. Iar din oamenii lui Niewiarowski cred că n-a mai rămas niciunul.

Aşa i-o fi poruncit Radziwiłł! spuse jupân Zagłoba.

Domniile voastre, răzbunarea lui Radziwiłł se va abate asupra capului meu! observă spătarul.

Domnia ta trebuie să fugi. Noi mergem în Podlasie, fiindcă steagurile de acolo s-au răsculat împotriva trădătorilor, vino deci şi domnia ta cu noi. Altfel nu se poate. Poţi să te adăposteşti cu jupâniţa la Białowieża, unde stă o rudă a lui jupân Skrzetuski, starostele de vânătoare. Acolo n-o să vă găsească nimeni.

Dar moşia mea se va duce pe apa sâmbetei.

Republica ţi-o va da înapoi.

Jupâne Michał, zise Zagłoba deodată, dau fuga să văd dacă nefericitul acela n-are niscaiva porunci ale hatmanului. Ţineţi minte ce-am găsit la Roch Kowalski?

Încalecă, domnia ta. Mai ai vreme, fiindcă mai târziu hârtiile se vor umple de sânge. Am poruncit înadins să-l ducă la marginea satului, ca să nu se înspăimânte jupâniţă de pocnetele muschetelor, că de, femeile sunt simţitoare şi sperioase.

Zagłoba ieşi şl după o clipă se auzi tropotul calului cu care pleca, iar Wołodyjowski se întoarse spre spătar:

Ce face ruda domniei tale?

Mai mult ca sigur că se roagă pentru sufletul care se va înfăţişa curând înaintea judecăţii lui Dumnezeu…

Dumnezeu să-l odihnească! spuse Jan Skrzetuski. Dacă nu l-ar fi slujit de bunăvoie pe Radziwiłł, i-aş fi luat cel dintâi apărarea; n-a vrut să lupte pentru ţară, dar putea cel puţin să nu-şi vândă sufletul lui Radziwiłł.

Asta aşa-i! răspunse Wołodyjowski.

E vinovat şi îşi merită moartea! rosti Stanisław Skrzetuski, deşi aş fi fost mai bucuros să-l văd în locul lui pe Radziwiłł sau pe Opaliński! … Oho, Opaliński!!

Cât e de vinovat, se amestecă Oskierko, se poate vedea şi din faptul că nici jupâniţă, care-i era logodnică, n-a găsit nici un cuvânt pentru apărarea lui. Am văzut bine cât de mult se chinuia, dar a tăcut; cum putea să mai apere un trădător?!

Cândva îi era tare drag, ştiu prea bine! spuse spătarul – îngăduiţi-mi, domniile voastre, să văd ce se întâmplă cu ea, trebuie să sufere foarte mult.

Şi pregăteşte-te de drum, domnia ta! îl grăbi micul cavaler, fiindcă după ce se odihnesc caii, noi plecăm mai departe. Aici e prea aproape de Kiejdany şi până acum gândesc că Radziwiłł trebuia să fie acolo.

Prea bine! zise şleahticul.

Şi ieşi din încăpere.

După o clipă, se auzi un strigăt înfricoşat. Cavalerii se repeziră într-acolo, neînţelegând ce se petrecuse, slujitorii aduseră lumânări aprinse şi atunci îl văzură cu toţii pe spătarul care o purta pe braţe pe Oleńka; o găsise pe jos, fără simţire.

Wołodyjowski sări să-i ajute şi amândoi o culcară pe o canapea şi începură s-o readucă la viaţă. Veni în grabă şi bătrâna chelăreasă, care îi dădu o băutură întăritoare şi, în sfârşit, jupâniţa deschise ochii.

Domniile voastre nu mai aveţi ce căuta aici, îi goni chelăreasa. Duceţi-vă în odaia cealaltă, că aici ne descurcăm noi şi singure.

Spătarul îi conduse pe oaspeţi.

Ar fi fost mai bine ca toate acestea să nu se în-tâmple aici, zise gazda îngrijorată. Puteaţi să-l luaţi pe nefericitul acesta cu domniile voastre şi să-l împuşcaţi pe undeva pe drum. Cum să mai plec acuma, când fata abia îşi mai trage sufletul? … Te pomeneşti că se îmbolnăveşte.

S-a întâmplat şi basta, răspunse Wołodyjowski. Pe jupâniţă o s-o urcăm în caleaşcă, pentru că domniile voastre musai să fugiţi; răzbunarea lui Radziwiłł nu cruţă pe nimeni.

Poate că şi jupâniţa o să-şi vină repede în fire! zise Jan Skrzetuski.

Caleaşca aşteaptă gata pregătită şi cu caii înhămaţi; a adus-o Kmicic! adăugă Wołodyjowski. Domnia ta, spătare, du-te şi spune-i jupâniţei cum stă treaba, musai să-şi adune toate puterile şi să fugiţi fără pic de zăbavă. Noi trebuie să plecăm, căci până mâine dimineaţă oamenii lui Radziwiłł pot să ajungă aici.

Adevărat! consimţi spătarul. Mă duc!

Plecă şi, după un răstimp, se întoarse cu jupâniţa care nu numai că-ţi recăpătase puterile, dar se şi îmbrăcase de drum. Doar obrajii îi ardeau ca focul şi ochii-i străluceau.

Să mergem, să mergem! … repetă Oleńka intrând.

Wołodyjowski ieşi în tindă să trimită pe cineva după caleaşcă, apoi se întoarse şi începură cu toţii să se pregătească de drum.

Nu trecuse un sfert de ceas, când afară se auzi uruitul roţilor şi tropotul copitelor pe caldarâmul dinaintea pridvorului.

Să mergem! spuse Oleńka.

La drum! strigară polcovnicii.

Deodată uşa se deschise la perete şi jupân Zagłoba dădu buzna înăuntru.

Am oprit îndeplinirea osândei! strigă.

Din stacojie Oleńka se făcu albă ca varul, părea că va leşina iarăşi, dar nimeni nu băgă de seamă, întrucât toţi ochii erau îndreptaţi spre Zagłoba care răsufla ca o balenă, încercând să se liniştească.

Domnia ta ai oprit îndeplinirea osândei? întrebă uimit Wołodyjowski. Şi pentru care pricină?

Pentru care pricină? … Stai să-mi vin în fire… Dacă nu era Kmicic, dacă nu era acest cavaler destoinic, aflaţi că acum am fi atârnat cu toţii în copacii de la Kiejdany… Of! … Domniile voastre, era cât pe-aci să-l omorâm pe binefăcătorul nostru! …

Cum e cu putinţă una ca asta? strigară toţi deodată.

Cum e cu putinţă? Citiţi scrisoarea asta şi veţi avea răspunsul gata.

Jupân Zagłoba îi întinse scrisoarea lui Wołodyjowski care începu să citească, întrerupându-se din când în când şi uitându-se mirat la cei de faţă, deoarece avea în mână scrisoarea în care Radziwiłł îi reproşa lui Kmicic că numai stăruinţa lui îi scăpase de la moarte la Kiejdany.

Ei vedeţi? repeta jupân Zagłoba la fiecare întrerupere.

Scrisoarea se sfârşea, cum se ştie, cu porunca de a-i aduce pe spătar şi pe Oleńka la Kiejdany. Pesemne că jupân Andrzej o luase cu el, ca la nevoie s-o arate spătarului, dar nu mai apucase.

Aşadar, nu mai rămâne nici umbră de îndoială că, dacă n-ar fi fost Kmicic, cei doi Skrzetuski, Wołodyjowski şi Zagłoba ar fi fost ucişi fără milă la Kiejdany îndată după iscălirea pactului cu Pontus de la Gardie.

Domniile voastre, zise Zagłoba, dacă şi acum o să porunciţi să fie împuşcat, pe legea mea că vă părăsesc şi nu mai vreau să vă cunosc! …

Nici nu mai poate fi vorba de una ca asta, răspunse Wołodyjowski.

Of! se bucură Skrzetuski, luându-şi capul în mâini. Ce noroc că tătuca a citit scrisoarea pe loc şi nu s-a grăbit să vină cu ea la noi…

Domnia ta te-ai hrănit numai cu grauri în tinereţe! strigă Mirski.

Ai! Ehe! răspunse Zagłoba. Altul în locul meu ar fi venit să citească scrisoarea cu voi, iar în acest timp căpăţâna nefericitului ar fi fost împănată cu plumbi. Cum mi-au adus scrisoarea pe care o găsiseră asupra lui, parcă am avut o presimţire; de altfel sunt şi tare curios din fire. Doi oşteni mergeau cu felinarele înainte şi ajunseseră la luncă. Le-am zis dar: Luminaţi-mi, să văd ce scrie aici… Şi am început să citesc… Domniile voastre, cât pe ce să mi se facă întuneric înaintea ochilor, parcă m-a lovit cineva drept în moalele capului. Pentru Dumnezeu! Zic, „Jupâne cavaler, de ce n-ai arătat scrisoarea?!” Iar el: „Pentru că n-am avut chef!” Trufaş, împieliţatul, şi în ceasul morţii! Şi unde nu mă reped la el şi încep să-l îmbrăţişez. „Binefăcătorule, îi zic, dacă nu erai tu, ne ciufuleau ciorile!” Am poruncit să-l aducă înapoi, iar eu am gonit calul cât am putut, ca să vă spun mai repede ce s-a întâmplat… Of! …

E un om tare ciudat, în care îşi au lăcaşul şi binele şi răul! rosti Stanisław Skrzetuski.

Dacă asemenea oameni n-ar vrea…

Dar înainte de a-şi sfârşi vorba, se deschise uşa şi oştenii îl aduseră pe Kmicic.

Eşti slobod, jupâne cavaler, îi spuse Wołodyjowski, şi cât vom trăi, niciunul dintre noi nu va mai ridica braţul asupra domniei tale. De ce nu ne-ai arătat scrisoarea de la început? Nu te-am mai fi năpăstuit degeaba.

Aici se întoarse spre oşteni:

Lăsaţi-l şi încălecaţi cu toţii!

Oştenii se retraseră şi jupân Andrzej rămase singur în mijlocul încăperii. Avea faţa liniştită, dar nouroasă şi privea cu mândrie la polcovnicii care stau înaintea lui.

Eşti slobod! repetă Wołodyjowski. Du-te unde vrei, fie şi la Radziwiłł, deşi mă doare sufletul când văd un cavaler de neam mare ajutând un trădător.

Domnia ta, gândeşte-te bine, răspunse Kmicic, fiindcă nu mă ruşinez s-o spun că mă voi întoarce la el!

Vino alături de noi, trăsni-l-ar să-l trăsnească pe tiranul de la Kiejdany! strigă Zagłoba. Vei fi tovarăşul şi prietenul nostru cel mai drag, iar ţara mamă îţi va ierta păcatele pe care le ai faţă de ea.

Pentru nimic în lume! se împotrivi Kmicic cu hotărâre. Dumnezeu să judece care dintre noi îşi slujeşte ţara mai cu folos, domniile voastre, care iscaţi războiul civil cu de la voi putere, sau eu, care-mi slujesc stăpânul, singurul în stare să izbăvească Republica nefericită. Mergeţi pe drumul pe care aţi apucat-o, iar eu merg pe al meu! Nu e timpul potrivit pentru a vă convinge şi nici n-ar fi de nici un folos, vă spun numai din adâncul sufletului: domniile voastre pierdeţi ţara, punându-vă de-a curmezişul scăpării ei. Nu vă numesc trădători, pentru că ştiu că aveţi gânduri dintre cele mai bune, dar ţara se îneacă, Radziwiłł îi întinde mâna, iar domniile-voastre daţi cu săbiile în această mână şi în orbirea voastră îl socotiţi trădător pe el şi pe toţi cei care luptă alături de el.

Pentru Dumnezeu! se oţărî Zagłoba. Dacă n-aş fi văzut cât de curajos ai înfruntat moartea, aş crede că ţi-ai pierdut minţile. Cui i-ai jurat credinţă, lui Radziwiłł sau lui Jan Kazimierz? Suediei sau Republicii? Ţi-ai pierdut orice judecată?

Am ştiut că-mi bat gura de pomană! … Rămâneţi sănătoşi!

Stai puţin, îl opri Zagłoba, că e vorba de un lucru însemnat. Spune-mi, jupâne cavaler, dacă atunci când l-ai rugat la Kiejdany să ne ierte, Radziwiłł ţi-a făgăduit că ne va cruţa?

Întocmai! răspunse Kmicic. Trebuia să rămâneţi la Birże tot timpul războiului.

Atunci cunoaşte cine-i Radziwiłł al tău, care nu-şi trădează numai ţara şi regele, ci le înşeală până şi pe slugile lui. Citeşte scrisoarea către căpetenia garnizoanei de la Birże, pe care am găsit-o la porucinicul dragonilor care ne însoţeau. Citeşte!

Spunând acestea, jupân Zagłoba îi întinse lui Kmicic scrisoarea hatmanului. Acesta i-o luă din mână şi-şi aruncă privirile peste ea. Pe măsură ce citea, sângele îi năvălea în obraji şi roşeaţa îi împurpura fruntea de ruşine pentru căpetenia pe care o slujea. Deodată mototoli scrisoarea în mână şi o aruncă pe jos.

Rămâneţi cu bine! rosti. Era mai bine dacă pieream de mâna domniilor voastre!

Şi părăsi încăperea.

Domniile voastre, zise Skrzetuski după o clipă de tăcere, e tare greu să-l convingi pe omul ăsta care crede în Radziwiłł ca un turc în profetul său. Gândeam şi eu că îl slujeşte pentru cine ştie ce foloase sau pentru ambiţie, dar nu este aşa. Nu e un om rău, dar a rătăcit drumul.

Dacă i s-a închinat lui Mahomed până acum, zise Zagłoba, apoi ştiu că i-am cam subţiat credinţa. Aţi văzut cum s-a schimbat la faţă când a citit scrisoarea? Se vor gâlcevi, nu glumă, fiindcă flăcăul ăsta e în stare să-l ia de piept până şi pe diavol, nu numai pe Radziwiłł. Pe legea mea, dacă-mi dăruia cineva o herghelie turcească, nu mă bucuram mai mult ca acum că l-am scăpat de la moarte.

E adevărat, întări spătarul, că domniei tale îţi datorează viaţa; asta nu poate nimeni s-o nege.

Dumnezeu să-l aibă în pază! spuse Wołodyjowski. Hai să chibzuim ce să facem.

Cum, ce să facem? Să încălecăm şi să plecăm… Caii s-au odihnit şi ei! răspunse Zagłoba.

Chiar aşa. Să plecăm cât mai repede! Domnia ta mergi cu noi? îl întrebă Mirski pe spătar.

Aici n-o să mai ştiu ce e liniştea şi va trebui să plec şi eu… Dar dacă domniile voastre vreţi să porniţi numaidecât la drum, mi-ar fi cam peste mână să vă însoţesc. De vreme ce Kmicic a plecat teafăr, n-o să se mai grăbească să-mi dea foc şi să mă ucidă, iar pentru o călătorie ca asta trebuie să mă îngrijesc şi eu ba de una, ba de alta… Dumnezeu ştie când am să mă întorc… Trebuie să-mi rânduiesc treburile, să ascund lucrurile mai bune, să trimit vitele la vecini, să strâng calabalâcul… Mai am şi ceva parale pe care n-aş vrea să le iau în car. Până mâine în zori aş putea să fiu gata, dar aşa deodată nu pot să merg.

Nici noi nu mai putem aştepta, fiindcă paloşul atârnă deasupra noastră, răspunse Wołodyjowski. Dar domnia ta unde vrei să cauţi adăpost?

În pădure, cum m-aţi sfătuit… Cel puţin am s-o duc pe fată acolo; eu nu mă simt prea bătrân şi săbioara mea mai poate să se arate de folos ţării şi regelui.

Atunci, rămâi domnia ta sănătos… Să dea Dumnezeu să ne întâlnim în vremuri mai bune!

Domnul să vă răsplătească, pentru că mi-aţi sărit în ajutor! Nici vorbă că ne vom vedea pe câmpul de luptă.

Multă sănătate!

Drum bun!

Şi începură să-şi la rămas bun, apoi fiecare veni şi se închină înaintea jupâniţei Aleksandra.

Jupâniţă, în pădure ai s-o afli pe soţia mea cu flăcăii, îmbrăţişează-i din partea mea şi înfloreşte sănătoasă! spuse Jan Skrzetuski.

Adu-ţi aminte câteodată şi de oşteanul care, deşi n-a avut noroc, ar fi în stare totdeauna să-ţi aducă raiul pe pământ! adăugă Wołodyjowski.

După ei se apropiară şi ceilalţi. În cele din urmă, veni şi rândul lui jupân Zagłoba.

Frumoasă floricică, îngăduie-mi şi mie să-mi iau rămas bun! îmbrăţişeaz-o pe jupâneasa Skrzetuska şi pe ştrengarii mei. Sunt nişte băieţi grozavi!

În loc de răspuns, Oleńka îi luă mâna şi îşi apăsă buzele pe ea în tăcere.