Capitolul XVII.

Cu toate acestea, Kmicic nu plecă nici în ziua aceea şi nici în cea următoare, deoarece la Kiejdany începură să sosească din toate părţile ştiri îngrijorătoare. Spre seară, un olăcar adusese vestea că steagurile lui Mirski şi Stankiewicz au pornit singure spre reşedinţa hatmanului, gata să-şi ceară polcovnicii cu puterea armelor; că sunt cu toţii grozav de mânioşi şi au repezit gonaci spre toate steagurile care se află aproape de Kiejdany şi mai departe, până la Zabłudów în Podlasie, ca să vestească trădarea hatmanului şi să cheme toţi oştenii să se unească pentru apărarea ţării. Pe de altă parte, era uşor de presupus că o mulţime de şleahtici se vor alătura steagurilor răsculate, alcătuind o oştire însemnată, împotriva căreia se vor apăra cu greu într-o cetate neîntărită, cum era Kiejdany, mai ales că prinţul Radziwiłł nu era sigur nici de toate polcurile pe care le avea la îndemână.

Toate acestea schimbară socotelile şi planurile hatmanului, dar în loc să-l descurajeze, parcă îl îndârjiră şi mai mult. Hotărî să pornească el însuşi în fruntea polcurilor scoţiene credincioase, a raitierilor şi tunarilor, împotriva răzvrătiţilor şi să smulgă răul de la rădăcină. Ştia că oştenii fără polcovnici erau asemenea unei gloate învălmăşite care se va împrăştia îngrozită numai la auzul numelui, hatmanului.

Hotărî, de asemenea, să nu cruţe pe nimeni şi să dea o pildă înfricoşătoare întregii oştiri, tuturor şleahticilor, Lituaniei întregi: să nu mai cuteze nimeni să crâcnească sub braţu-i de fier. Avea să ducă la bun sfârşit tot ce-şi pusese în gând cu propriile forţe.

În aceeaşi zi, câteva din căpeteniile străine plecară în ţinuturile prusiene să strângă oşteni, în timp ce Kiejdany gemea de oameni înarmaţi. Polcurile scoţiene, raitierii străini, dragonii lui Mieleszko şi Charłamp şi tunarii lui Korf se pregăteau de marş. Haiducii prinţului, slujitorii şi târgoveţii din Kiejdany aveau să împlinească forţele hatmanului. În cele din urmă, hotărâră să grăbească şi trimiterea polcovnicilor întemniţaţi la Birże, unde aveau să fie păziţi mai bine decât la Kiejdany. Prinţul nădăjduia cu drept cuvânt că trimiterea lor într-o fortăreaţă îndepărtată în care, potrivit înţelegerii, trebuia să se afle acum o garnizoană suedeză, va spulbera speranţa oştenilor răsculaţi de a-i elibera, lipsind astfel însăşi răzvrătirea de orice temei.

Jupân Zagłoba, cei doi Skrzetuski şi Wołodyjowski aveau să împărtăşească soarta celorlalţi.

Se lăsase seara când în pivniţa în care se aflau toţi patru intră un porucinic cu felinarul în mână şi spuse:

Domniile voastre, pregătiţi-vă să veniţi cu mine.

Unde? întrebă jupân Zagłoba neliniştit.

Asta se va vedea… Mai repede, hai, mai repede!

Mergem.

Ieşiră. Pe coridor îi înconjurară scoţienii înarmaţi cu muschete. Zagłoba era tot mai neliniştit.

Doar nu pot să ne ducă la moarte fără duhovnic, fără spovedanie, şopti la urechea lui Wołodyjowski.

După care se întoarse spre porucinic:

Care-i numele domniei tale, rogu-te?

Ce te priveşte pe domnia ta?

Am sumedenie de rude în Lituania şi e bine să ştii cu cine ai de-a face.

Nu e timpul de prietenie acum, dar e un prostănac acela care se ruşinează de numele lui. Dacă domnia ta vrei să ştii, sunt Roch Kowalski.

E un neam vrednic! Bărbaţii sunt oşteni de nădejde, iar femeile virtuoase. Bunica mea era o Kowalska, dar m-a lăsat orfan înainte de a veni pe lume… Dar domnia ta din ce ramură te tragi, din Wierusz sau din Korab?

Ce mă tot iscodeşti acuma noaptea, domnia ta?

Fiindcă mai mult ca sigur că-mi eşti rudă, că şi la făptură semănăm. Domnia ta ai oasele groase şi umerii laţi ca ai mei, iar eu am moştenit-o pe bunica în această privinţă.

Ei, o să mai vedem pe drum… Avem destulă vreme!

Pe drum? întrebă Zagłoba.

Şi o mare greutate i se luă de pe piept. Răsuflă ca nişte foaie şi îi veni inima la loc.

Jupâne Michał, şopti, nu ţi-am spus eu că n-o să ne taie capul?

Ieşiră în curtea castelului. Se făcuse întuneric de-a binelea. Doar ici şi colo ardeau făclii roşietice sau licăreau felinarele, aruncând luciri nesigure asupra grupurilor de oşteni călări şi pedestraşi din diferite steaguri. Toată curtea era înţesată de oşteni. Pesemne că se pregăteau de drum, fiindcă pretutindeni era mare mişcare. Unde şi unde prin întuneric luceau suliţe şi ţevi de muschete, copitele cailor hârşcâiau pe caldarâm; câte un călăreţ alerga de la un steag la altul; erau căpeteniile care împărţeau poruncile.

Kowalski îşi opri oştenii şi pe cei arestuiţi lângă un car uriaş, cu loitre, la care erau înhămaţi patru cai.

Urcaţi-vă, domniile voastre! spuse.

Aici mai e cineva, zice Zagłoba, căţărându-se cu greutate. Dar lucrurile noastre unde sunt?

Sub paie, răspunse Kowalski. Mai repede, hai, grăbiţi-vă!

Dar cine-i aici? întrebă Zagłoba, uitându-se cu luare-aminte la oamenii întinşi pe paie.

Mirski, Stankiewicz, Oskierko! răspunseră.

Wołodyjowski, Jan Skrzetuski, Stanisław Skrzetuski, Zagłoba! spuseră cavalerii noştri.

Închinăciune! închinăciune!

Ne închinăm aşijderea! Ne aflăm într-o vrednică tovărăşie. Domniile voastre, nu ştiţi cumva unde ne duc?

Mergem la Birże! răspunse Kowalski.

Spunând acestea, dădu porunca de plecare. Cei cincizeci de dragoni înconjurară carul şi porniră.

Cei arestuiţi începură să vorbească încet între ei.

Ne dau pe mâna suedezilor! spuse Mirski. Mă aşteptam la asta.

Mai bine stau printre duşmani decât printre trădători! răspunse Stankiewicz.

Iar eu aş fi mai mulţumit să capăt un plumb în scăfârlie, decât să stau cu mâinile încrucişate în vreme de război! strigă Wołodyjowski.

Nu huli, jupâne Michał, răspunse Zagłoba, fiindcă la timpul potrivit poţi să-ţi iei tălpăşiţa din car, ca şi de la Birże, pe când cu un plumb în cap e cam greu să mai fugi. Eu am ştiut dinainte că trădătorul nu va cuteza să ne omoare.

Radziwiłł să nu cuteze! se miră Mirski. Se vede că domnia ta ai venit de departe şi nu-l cunoşti. Când jură să se răzbune pe cineva, apoi acela e ca şi mort; nu-mi aduc aminte să fi iertat pe cineva vreodată.

Cu toate acestea, asupra mea n-a îndrăznit să ridice mâna! răspunse Zagłoba. Cine ştie dacă domniile voastre nu-mi datoraţi viaţa tot mie.

Cum se poate?

Hanul de la Crâm mă are tare drag, pentru că am descoperit o uneltire împotriva lui pe când mă aflam în robie la Crâm. Iar stăpânul nostru milostiv Johannes Casimirus ţine şi el la mine. Câinele de Radziwiłł n-a vrut să se pună în poară cu asemenea magnaţi care l-ar putea pedepsi şi în Lituania.

E, ce vorbeşti, domnia ta! El îl urăşte pe rege, cum urăşte dracul apa sfinţită, şi s-ar fi arătat şi mai îndârjit împotriva domniei tale, dacă ştia că eşti prietenul măriei sale, răspunse Stankiewicz.

Eu cred, zise Oskierko, că hatmanul n-a vrut să-şi mânjească mâinile cu „sângele nostru, ca să nu atragă odium119 asupră-şi, dar sunt gata să jur că porucinicul duce suedezilor de la Birże porunca să ne împuşte numaidecât.

Vai de mine! oftă Zagłoba.

Tăcură o vreme; în acest timp carul intră în piaţa târgului. Toată lumea dormea, ferestrele erau întunecate, numai câinii lătrau furioşi la convoiul care trecea pe dinaintea caselor.

Tot un drac! spuse Zagłoba. Oricum, am mai câştigat puţin timp, poate ne va sluji întâmplarea sau poate ne-o veni în minte vreun şiretlic.

Aici se întoarse spre polcovnicii mai vârstnici:

Domniile voastre nu mă cunoaşteţi prea bine, dar întrebaţi-i pe tovarăşii mei în ce primejdii am fost şi totdeauna am scăpat cu faţa curată. Spuneţi-mi şi mie, ce fel de om e porucinicul care ne conduce? N-am putea să-l convingem să se lepede de vânzător şi să treacă de partea ţării, unindu-se cu noi?

E Roch Kowalski din ramura Korabilor, răspunse Oskierko. Îl cunosc bine. Tot atât de greu i-ai putea convinge şi calul, căci nu ştiu care-i mai prost dintre ei.

Pai cum l-au făcut porucinic?

Duce flamura în steagul lui Mieleszko şi pentru asta n-are nevoie de prea multă minte. L-au făcut porucinic, fiindcă prinţul l-a îndrăgit pentru puterea lui uriaşa: frânge potcoava în mână şi se ia la trântă cu urşii îmblânziţi: până acum n-a aflat niciunul pe care să nu-l biruie.

Aşa-i de puternic?

Că-i puternic, nu mai încape vorbă, iar dacă i s-ar porunci să se dea cu capul de perele, n-ar sta o clipă la îndoială. I-au spus să ne ducă la Birże şi ne va duce, de-ar fi să se scufunde pământul.

Ia te uită! rosti Zagłoba care ascultă cu luare-aminte. E un flăcău hotărât!

Păi la el hotărârea e totuna cu prostia. De altfel, când are timp şi nu mănâncă, doarme tot timpul. Aflaţi un lucru de mirare, pe care n-o să vă vină să-l credeţi: odată a dormit patruzeci şi opt de ceasuri la spătărie şi, când l-au sculat din pat, tot mai căsca de somn.

Porucinicul ăsta e pe gustul meu, zise Zagłoba. Îmi place totdeauna să ştiu cu cine am de-a face.

Apoi se întoarse spre Kowalski.

Apropie-te, domnia ta! îl chemă cu glas proteguitor.

Ce-i? întrebă Kowalski, întorcându-şi calul.

N-ai horilcă?

Ba am.

Dă-o încoace!

Cum aşa, dă-o încoace?

Domnia ta, uite cum stă treaba, dacă nu era voie, primeai poruncă să nu mi-o dai, dar cum n-ai poruncă, înseamnă că trebuie să mi-o dai.

Ce? se minună jupân Roch. Pe legea mea! Păi aşa cu forţa?

Forţă sau nu, dacă poţi, se cuvine să-ţi ajuţi ruda mai în vârstă, care dacă s-ar fi însurat cu mama domniei tale, ar fi putut să-ţi fie tată.

Ce rudă mai eşti şi domnia ta.

Află domnia ta că neamul Kowalski se împarte în două ramuri. Unii au ca blazon Wieruszowa, o capră închipuită pe scut cu piciorul dinapoi ridicat, iar ceilalţi au Corabia cu care strămoşul lor a venit pe mare din Anglia până în Polonia şi din aceasta mă trag şi eu prin bunica, aşa că am şi eu tot o Corabie pe blazon.

Pentru Dumnezeu, atunci domnia ta eşti într-adevăr rudă cu mine!

Te tragi şi tu tot din Korabi?

Tot.

Sânge din sângele meu, pe legea mea! strigă Zagłoba. Bine că ne-am întâlnit, fiindcă, la drept vorbind, eu am venit în Lituania după neamuri şi cu toate că mă aflu la ananghie, iar tu pe cal şi slobod, te-aş îmbrăţişa cu drag pentru că oricum, ruda tot rudă rămâne.

Cum pot să te ajut eu, domnia ta? Mi-au poruncit să vă duc la Birże, o să vă duc… Rudenia ca rudenia, dar slujba-i slujbă.

Zi-mi unchiule! îl rugă Zagłoba.

Uite horilca, unchiule! încuviinţă jupân Roch. Asta am voie.

Zagłoba luă plosca bucuros şi trase câteva înghiţituri zdravene. Curând, o căldură plăcută începu să i se răspândească în toate mădularele şi mintea i se limpezi.

Coboară de pe cal, îl îndemnă pe jupân Roch, şi urcă puţin în car, să mai stăm de vorbă; aş vrea să-mi povesteşti câte ceva despre familie. Eu respect slujba, dar asta ai voie.

O vreme Kowalski nu răspunse.

N-am primit poruncă să nu mă sui în car! spuse în cele din urmă.

Şi se aşeză, mai degrabă se lungi pe paie lângă Zagłoba, Acesta îl îmbrăţişa din toată inima.

Ce mai face tatăl tău? … Bătu-l-ar să-l bată, că i-am uitat numele.

Tot Roch.

Aşa, aşa-i, Roch l-a zămislit pe Roch… Cum scrie la Biblie. Şi tu trebuie să-i dai feciorului tău acelaşi nume, ca tot ciocârlanul să-şi aibă moţul lui. Eşti însurat?

Sigur că sunt! Eu sunt Kowalski şi asta-i jupâneasa Kowalska. Alta nu-mi trebuie.

Spunând acestea, tânărul porucinic îi arătă lui jupân Zagłoba mânerul sabiei grele de dragon şi repetă:

Alta nu-mi trebuie!

Ai dreptate! zise Zagłoba. Îmi placi grozav, Roch, fiu al lui Roch. Un oştean de nădejde are nevoie de asemenea soţie. Îţi mai spun că mai degrabă ea o să rămână văduvă după tine, decât tu după ea. Îmi pare rău doar că n-o să ai copii cu ea, fiindcă văd că eşti un cavaler iute, şi e păcat să-ţi pierzi neamul.

Ehe, mai va! îl linişti Kowalski. Suntem şase fraţi.

Şi pe toţi îi cheamă Roch?

Chiar aşa, unchiule, toţi au primul, sau, dacă nu, al doilea nume Roch: e patronul nostru cel mai bun.

Hai să mai bem!

Că bine zici.

Zagłoba duse iarăşi plosca la gură, dar n-o bău pe toată, i-o întinse apoi porucinicului, zicându-i:

Până la fund, până la fund!

Păcat că nu pot să te văd adăugă. Noaptea-i atât de neagră, de-ţi bagi degetele în ochi. Nu-ţi mai zăreşti nici vârful nasului. Ascultă, Roch. Încotro se pregăteau să plece oştenii de la Kiejdany când am plecat noi?

Asupra răzvrătiţilor.

Numai Dumnezeu ştie cine-i răzvrătit, tu sau ei?!

Eu răzvrătit? Cum vine asta? Eu îndeplinesc poruncile hatmanului.

Dar hatmanul nu face ce-i porunceşte regele, fiindcă e sigur că nu i-a dat poruncă să se alăture suedezilor. N-ai vrea mai bine să-i baţi pe suedezi, decât să mă dai pe mine, ruda ta, pe mâinile lor?

Poate că aş vrea, dar porunca e sfântă!

Şi jupâneasa Kowalska ar vrea. O ştiu eu. Între noi fie vorba, hatmanul s-a răsculat împotriva regelui şi a Republicii. Să nu mai spui la nimeni, dar aşa este. Iar voi cei care-i păstraţi credinţă, sunteţi toţi nişte răzvrătiţi.

Nu se cuvine să ascult asemenea vorbe. Hatmanul îşi are mai-marii săi, iar eu pe al meu, pe hatman, şi m-ar pedepsi Dumnezeu, dacă m-aş pune împotrivă. Nemaipomenit!

Vorbeşti cu dreptate… Dar ia aminte, Roch, dacă tu vei cădea în mâinile răsculaţilor, eu aş fi slobod şi asta n-ar mai fi din vina ta, fiindcă nec Hercules contra plures120! … Nu ştiu unde se află steagurile acelea, dai tu trebuie să ştii… şi, vezi tu, am putea să ne abatem din drum…

Cum aşa? De ce?

Ca să ieşim în întâmpinarea lor. Tu n-ai avea nici o vină, dacă ne-am slobozi. Nu m-ai avea nici pe mine pe conştiinţă… şi, ascultă-mă pe mine, e tare greu să ai o rudă pe conştiinţă.

E, ce tot vorbeşti, unchiule! Pe legea mea, acum mă dau jos din car şi încalec pe cal. Hatmanul o să te aibă pe conştiinţă, nu eu. Cât mai sunt în viaţă, aşa ceva nu poate fi!

Dacă-i nu, fie şi nu! zise Zagłoba. Îmi place că mi-o spui deschis, deşi eu eram unchiul tău înainte ca hatmanul să te ia în slujba lui. Tu ştii, Roch, ce va să zică unchi?

Unchiul e unchi.

Ai potrivit-o de minune, dar şi Scriptura spune că atunci când nu ai tată, trebuie să asculţi de unchiul tău. Unchiul, Roch, are puterea unui părinte şi e păcat să i te împotriveşti… Mai bagă de seamă şi că dacă cineva se însoară, poate să fie şi el tată, pe când unchiul e de acelaşi sânge cu mama. E adevărat, nu sunt fratele mamei tale, dar bunica mea trebuie să fi fost mătuşa bunicii tale. Află dar că în mine stă puterea câtorva rânduri de lume, fiindcă de vreme ce suntem cu toţii muritori pe lumea asta, ea trece de la unul la altul şi nici cea a hatmanului sau a regelui nu pot s-o tăgăduiască ori să silească pe cineva să i se opună. E lucru sfânt! Are oare marele hatman sau, să zicem, cel de câmp dreptul de a porunci, nu numai unui şleahtic sau unui oştean de elită, dar şi unui slujitor de rând, să ridice mâna asupra tatălui şi a mamei, a bunicului sau a bunicii care a orbit? Răspunde, Roch, are dreptul?

Cum? întrebă Kowalski somnoros.

Asupra bunicii care a orbit! repetă jupân Zagłoba. Cine ar mai vrea atunci să se căsătorească, sa zămislească plozi şi să mai aştepte nepoţi? … Răspunde, Roch!

Eu sunt Kowalski, iar asta e jupâneasa Kowalska, mormăi porucinicul cu ochii cârpiţi de somn.

Dacă vrei tu, fie şi aşa! răspunse Zagłoba. E chiar mai bine că nu vei avea copii, fiindcă o să fie mai puţini prostănaci pe lume. Nu-i aşa, Roch?

Zagłoba îşi ciuli urechile, dar nu mai auzi nici un răspuns.

Roch, Roch! strigă încet.

Jupân Roch dormea ca un buştean.

Dormi? … mormăi Zagłoba. Aşteaptă să-ţi scot găleata asta de fier de pe cap, ca să stai mai bine. Mantaua te strânge la gât şi o să ţi se urce sângele la cap. Ce fel de rudă aş mai fi, dacă nu te-aş ajuta.

Mâinile lui jupân Zagłoba începură să umble cu mare grijă la gâtul lui Kowalski. Ceilalţi se cufundaseră cu toţii într-un somn adânc. Oştenii se legănau şi ei în şa, doar cei care mergeau în frunte cântau încetişor, uitându-se cu luare-aminte la drum, pentru că noaptea, deşi nu ploua, era foarte întunecoasă.

Totuşi, după un răstimp, oşteanul care călărea în spatele carului desluşi în întuneric mantia şi coiful luminos al porucinicului. Fără să mai oprească. Kowalski alunecă din car şi făcu semn să i se dea calul.

După o clipă era călare.

Jupâne porucinic, unde facem popas? întrebă vagmistrul. apropiindu-se de el.

Jupân Roch nu-i răspunse nimic, îşi îmboldi calul înainte, trecu încet de călăreţii din frunte şi pieri în beznă.

Dragonii auziră deodată tropotul calului în goană.

Porucinicul a pornit la galop! îşi spuseră. Vrea să vadă dacă nu-i vreo cârciumă prin apropiere. E timpul să lăsăm caii să se odinească!

Se scurse o jumătate de ceas, un ceas, două, dar pesemne că jupân Kowalski gonea tot înainte, pentru că nu se vedea venind. Caii erau osteniţi, mai ales cei de la car, aşa că mergeau la pas. Stelele se stingeau pe cer.

Să dea fuga unul din voi după porucinic, zise vagmistrul, şi să-i spună că fugarii noştri abia îşi mai târăsc picioarele, iar cei de la ham au stătut de tot.

Un oştean porni înainte, dar după un ceas se întoarse tot singur.

Nu se vede nici urmă de porucinic, spuse. Cred că e cu vreo milă înaintea noastră.

Oştenii începură să murmure nemulţumiţi.

Ce-i pasă lui, el a dormit toată ziua şi s-a mai culcat şi în car, iar tu, oştene, orbecăieşte noaptea până când ţi-o cădea calul pe drum.

E o cârciumă la vreo jumătate de verstă de aici, se amestecă oşteanul care căutase pe porucinic. Am crezut că-l găsesc acolo, dar de unde! … Am ascultat să văd, nu cumva se aude tropotul calului… dar n-am auzit nimic. Dracu ştie încotro a apucat-o.

Facem popas acolo şi fără el! hotărî vagmistrul. Trebuie să lăsăm caii să răsufle.

Opriră într-adevăr carul înaintea cârciumii. Oştenii descălecară, unii se duseră să bată la uşă, iar ceilalţi dezlegară fânul chitit la spate lângă şa, ca să dea cailor să mănânce din mână.

Când trăncănitul carului conteni, se treziră şi polcovnicii aflaţi sub pază.

Încotro mergem? întrebă bătrânul Stankiewicz.

Nu pot să-mi dau seama pe întuneric, răspunse Wołodyjowski, mai ales că nu mergem spre Upita.

Totuşi, ca să ajungi la Birże de la Kiejdany, trebuie să treci pe la Upita, nu-i aşa? întrebă Jan Skrzetuski.

Chiar aşa. Dar la Upita se află steagul meu şi se vede că prinţul, temându-se de împotrivire, a poruncit s-o luăm pe alt drum. Când am ieşit din Kiejdany, am cotit-o îndată spre Dalnów şi Kroki, iar de acolo vom merge prin Bejsagoła şi Szawle. O să ocolim într-adevăr, dar o să lăsăm Upita şi Poniewież la dreapta. Pe acest drum nu se află nici un steag, toate câte erau au fost chemate la Kiejdany, ca să le aibă la îndemână.

Jupân Zagłoba, spuse Stanisław Skrzetuski, doarme tun şi horcăie. În loc să născocească ceva, cum ne-a făgăduit.

Lasă-l să doarmă… Se vede că l-a apucat somnul, tot sporovăind cu prostul ăsta de porucinic cu care s-a găsit rudă. O fi vrut să-l câştige de partea noastră, dar nu-i nimic de făcut. Cine nu s-a lepădat de Radziwiłł pentru ţară, n-o să-l părăsească nici pentru o rudă.

Sunt înrudiţi într-adevăr? întrebă Oskierko.

Ei? Sunt şi ei cum sunt eu cu domnia ta, răspunse Wołodyjowski. Nu-i nimic adevărat din tot ce a spus jupân Zagłoba despre blazon, pentru că eu ştiu prea bine că al lui se cheamă Wczele.

Dar unde-i jupân Roch?

Trebuie să fie cu oştenii sau în cârciumă.

L-aş ruga să-mi îngăduie să încalec pe calul vreunui dragon, zise Mirski, fiindcă am înţepenit.

N-o să consimtă în ruptul capului, răspunse Stankiewicz. E întuneric beznă şi lesne poţi să dai pinteni calului şi s-o ştergi. Cine să te mai ajungă!

Am să-i dau cuvântul de cavaler că nu voi încerca să fug, de altminteri o să înceapă să se lumineze.

Hei, oştene, unde-i porucinicul? întrebă Wołodyjowski, care era mai aproape de dragoni.

Cine să-l ştie?

Cum, cine să-l ştie? Când îţi spun să-l chemi, apoi cheamă-l îndată!

Nu ştim nici noi unde se află, jupâne polcovnic! răspunse dragonul. De când a coborât din car şi a plecat înainte, nu l-am mai văzut.

Când se întoarce, spune-i că vrem să vorbim cu el.

La porunca înălţimii tale! răspunse oşteanul.

Polcovnicii tăcură.

Din când în când, în car se auzea cum căsca cineva; în apropiere caii ronţăiau fân. Oştenii care înconjurau carul moţăiau rezemaţi în şa. Ceilalţi tăifăsuiau încet sau mâncau fiecare ce avea, întrucât cârciuma era părăsită şi nu mai sta nimeni în ea.

Noaptea începuse să pălească. Spre răsărit, bolta întunecată devenea cenuşie, stelele se stingeau treptat, luminând cu licăriri nesigure. Acoperişul cârciumii se făcu vânăt, iar copacii care creşteau împrejur începură să se tivească cu argint. Cai şi oameni păreau că ies dintr-o pânză de umbre, în curând se puteau desluşi chipurile oştenilor şi culoarea galbenă a mantiilor. Coifurile răsfrânseră primele luciri ale dimineţii.

Wołodyjowski îşi desfăcu braţele şi se întinse căscând cu gura până la urechi, după care se uită la jupân Zagłoba care dormea; deodată se trase îndărăt şi strigă:

Bătu-l-ar ghiulele! Pe viul Dumnezeu, ia priviţi, domniile voastre!

Ce s-a întâmplat?. întrebară polcovnicii, deschizând ochii.

Uitaţi-vă, uitaţi-vă colo! îi îndemnă Wołodyjowski, arătându-le cu degetul pe cel care dormea.

Priviră cu toţii încotro le arăta şi pe feţele lor se întipări o uimire fără margini; sub burcă121 şi cu căciula lui Jupân Zagłoba pe cap dormea somn nevinovat Roch Kowalski, iar Zagłoba nu mai era nicăieri.

A spălat putina, pe legea mea! se miră Mirski, uitându-se în toate părţile, de parcă nu-i venea să-şi creadă ochilor.

E dracu gol, bătu-l-ar! strigă Stankiewicz.

I-a luat coiful şi mantia galbenă nătărăului ăstuia şi-a tulit-o pe calul lui!

Parcă s-ar fi dat la fund!

Păi v-a spus el c-o să scape printr-un şiretlic.

Atât i-a fost.

Domniile voastre, nu-l cunoaşteţi pe jupân Zagłoba, spuse Wołodyjowski cu înflăcărare. Sunt gata să jur că tot astăzi o să ne scape şi pe noi. Nu ştiu cum, când şi în ce chip, dar aşa va fi!

Pentru Dumnezeu, nu-mi vine să-mi cred ochilor, zise Stanisław Skrzetuski.

Oştenii înţeleseră şi ei ce se întâmplase şi începură să murmure. Se buluciră cu toţii spre car şi făcută ochii cât cepele la vederea porucinicului îmbrăcat în burca de cămilă şi cu calpacul de râs pe cap, care dormea adânc.

Vagmistrul începu să tragă de el cu putere:

Jupâne porucinic! Jupâne porucinic!

Eu sunt Kowalski… iar asta e jupâneasa Kowalska, mormăi jupân Roch.

Jupâne porucinic, a fugit un ostatec!

Kowalski se ridică în capul oaselor şi deschise ochii:

Ce?

A fugit un ostatec, şleahticul cel gras, care a vorbit cu înălţimea ta.

În sfârşit, porucinicul înţelese.

Nu se poate! strigă cu glas înfricoşat. Cum aşa? Ce s-a întâmplat? Cum a izbutit să fugă?

În coiful şi mantia înălţimii tale; oştenii nu l-au recunoscut, era prea întuneric.

Unde mi-e calul? răcni Kowalski.

Nu e nicăieri. Şleahticul a şters-o cu el.

Cu calul meu?

Întocmai!

Kowalski se luă cu mâinile de păr.

Isuse din Nazaret! Rege al ovreilor! …

După o clipă strigă iar:

Aduceţi-l aici pe netrebnicul care i-a dat calul!

Jupâne porucinic! Oşteanul n-are nici o vină. Noaptea era atât de întunecoasă, încât puteai să-ţi bagi degetele în ochi, iar el a plecat cu coiful şi mantia înălţimii tale. A trecut pe lângă mine şi nici eu nu l-am recunoscut. Dacă înălţimea ta nu te suiai în car, n-avea cum să facă una ca asta.

Loveşte-mă, bate-mă! strigă nefericitul porucinic.

Ce facem, înălţimea ta?

După el, prindeţi-l!

Nu mai e nimic de făcut. El e pe calul înălţimii tale, care-i cel mai bun. Ai noştri cad din picioare, iar el a fugit la primul cântat al cocoşilor. Nu-l mai ajungem!

Caută vântul pe câmp! râse Stankiewicz.

Kowalski se întoarse spre polcovnici cu mânie:

Domniile voastre l-aţi ajutat să fugă! O să vă arăt eu…

Îşi încleşta pumnii uriaşi şi începu să se apropie de ei. Deodată Mirski îi spuse ameninţător:

Nu striga, domnia ta, şi ia aminte că vorbeşti unor oameni cu care nu eşti de-o seamă.

Jupân Roch se cutremură şi se îndreptă fără să vrea, pentru că rangul lui nu însemna într-adevăr nimic pe lângă al lui Mirski, căruia până şi polcovnicii ceilalţi îi arătau un respect deosebit.

Stankiewicz adăugă:

Du-ne unde ţi s-a poruncit, dar să nu ridici glasul, fiindcă mâine poţi să te afli sub conducerea fiecăruia dintre noi.

Jupân Roch holba ochii şi tăcea.

Ce mai tura-vura, jupâne Roch, ai să plăteşti cu capul, zise Oskierko. E o prostie ce spuneai mai înainte, că l-am ajutat noi, pentru că am dormit şi noi, ca şi tine, iar în al doilea rând, fiecare s-ar fi ajutat mai întâi pe el însuşi. Ce mai vorbă, ai să plăteşti cu capul! Nimeni n-are nici o vină, numai tu eşti vinovat. Aş fi cel dintâi care ar da poruncă să fii împuşcat. E un lucru nemaipomenit, nu s-a mai văzut de când lumea ca un porucinic să doarmă ca un bursuc şi să lase prinsul să fugă în coiful şi mantia lui, ba mai mult, chiar cu calul lui!

Vulpoiul bătrân l-a păcălit pe cel tânăr! zise Mirski.

Isuse, Marie, mi-a luat şi sabia! strigă Kowalski, Păi el n-are nevoie de sabie? zise Stankiewicz zâmbind. Jupân Oskierko vorbeşte cu dreptate, ai să-ţi pierzi capul, cavalere. Cred că ai avut şi pistoale în coburi?

Am avut! … răspunse Kowalski aproape fără să mai ştie ce vorbeşte.

Deodată se luă cu amândouă mâinile de cap.

Şi scrisoarea prinţului către căpetenia de la Birże! Ce să mă fac, nefericitul de mine?! … Sunt pierdut pe vecie! … Un plumb în cap şi…

De asta tot n-o să scapi! rosti Mirski serios. Cum o să ne mai duci acum la Birże? … Ce se va întâmpla, dacă tu ai să spui că ne aduci sub pază, iar noi, mai mari ca tine, o să spunem că tu trebuie să fii aruncat în temniţă? Cui gândeşti că o să i se dea crezare? … Socoteşti oare că suedezii ne vor arestui numai pentru că-i roagă jupan Kowalski? Mai degrabă o să ne creadă pe noi şi o să te închidă pe tine.

Sunt pierdut, sunt pierdut! gemu Kowalski.

Prostii! se împotrivi Wołodyjowski.

Ce facem, jupâne porucinic? întrebă vagmistrul.

Du-te dracului! ţipă Kowalski. Eu ştiu ce să facem? … Încotro s-o apucăm? … Trăsni-te-ar să te trăsnească!

Du-te… du-te la Birże… şi ai să vezi, spuse Mirski.

Înapoi la Kiejdany! … porunci Kowalski.

Dacă acolo n-o să te pună la zid şi n-o să te împuşte, să-mi zici ce-oi vrea! îl preveni Oskierko. Cum o să te înfăţişezi înaintea hatmanului? Ptiu! Nu te aşteaptă decât ruşinea şi un plumb în cap!

Nici nu merit mai mult! strigă nefericitul tânăr.

Prostii, jupâne Roch! Numai noi putem să te scăpăm, îi spuse Oskierko. Ştii că eram gata să-l urmăm pe hatman până la capătul lumii şi să pierim pentru el. Meritele şi rangurile noastre erau mai mari ca ale tale. Ne-am vărsat nu o dată sângele pentru ţară şi o să-l mai vărsăm, dar hatmanul a trădat Republica, a dat ţara în puterea duşmanului, s-a înhăitat cu ei împotriva milostivului nostru stăpân, căruia i-am jurat credinţă. Crezi că unor oşteni ca noi le-a fost uşor să nu-şi mai asculte căpetenia şi să se pună împotriva propriului hatman? Acum însă, cine-i alături de hatman, este împotriva Măriei Sale! Cine ţine cu hatmanul, acela îşi trădează regele şi Republica! … Iată de ce i-am zvârlit buzduganele la picioare; aşa ne-au poruncit virtutea şi datoria, credinţa şi cinstea noastră. Şi doar n-am făcut-o numai eu! Au făcut-o şi jupân Mirski, şi jupân Stankiewicz, cei mai buni oşteni, oamenii cei mai vrednici! … Cine a rămas alături de el? Nemernicii! … Dacă-i aşa, tu de ce să nu calci pe urmele celor mai buni, mai înţelepţi şi mai vârstnici decât tine? Vrei să-ţi faci numele de ocară, să fii socotit trădător? … Gândeşte-te bine, întreabă-ţi conştiinţa ce trebuie să faci: rămâi alături de hatmanul trădător, sau mergi cu noi care vrem să ne dăm şi ultima suflare pentru ţară, să ne vărsăm pentru ea ultima picătură de sânge? Mai bine să ne fi mâncat pământul înainte de a ne fi lepădat de hatman… Dar să dea Dumnezeu ca sufletele noastre să nu mai iasă din iad dacă vom trăda ţara şi regele pentru interesele lui Radziwiłł! …

Vorbele lui Oskierko părură să-l descumpănească pe Roch. Îşi holbă ochii, deschise gura şi spuse după un răstimp:

Domniile voastre, ce vreţi de la mine?

Să mergi cu noi la voievodul de Witebsk care va lupta pentru Republică.

Păi dacă eu am poruncă să vă duc la Birże?

Vorbeşte cu unul ca el! se descurajă Mirski.

Tocmai, vreau să nu asculţi porunca! … Să-l părăseşti pe hatman şi să mergi cu noi, pricepe odată! îşi pierdu răbdarea Oskierko.

Domniile voastre n-aveţi decât să spuneţi ce vreţi, dar degeaba… Eu sunt oştean! La ce-aş mai fi bun, dacă l-aş părăsi pe hatman? Eu ascult de mintea şi voinţa lui, nu de ale mele. Dacă el păcătuieşte, tot el va răspunde pentru amândoi, iar datoria mea e să-l ascult ca un câine! … Sunt un om simplu, ce nu pot să fac cu mâna, nu fac nici cu capul… Dar ştiu că trebuie să mă supun şi basta.

Fă ce vrei! strigă Mirski.

E numai vina mea, urmă Roch, că am poruncit să ne întoarcem la Kiejdany, când mi s-a spus să merg la Birże… M-am prostit din pricina şleahticului care, deşi rudă, m-a băgat în bucluc mai abitir ca un străin… Dacă măcar nu mi-ar fi fost rudă, dar era! S-a purtat ca un păgân; mi-a luat calul, m-a lipsit de bunăvoinţa hatmanului şi a abătut pedeapsa asupra capului meu… Aşa rudă! Dar domniile voastre o să ajungeţi la Birże, fie ce-o fi!

Îţi răceşti gura de pomană, jupâne Oskierko, spuse Wołodyjowski.

Înapoi spre Birże, câinilor! strigă Kowalski la dragoni.

Şi iarăşi se întoarseră din drum. Roch porunci unui dragon să urce în car, iar el încalecă pe calul lui şi porni pe lângă car, repetând:

Rudă, şi să-mi facă una ca asta!

Auzindu-l polcovnicii, deşi nesiguri şi foarte îngrijoraţi de soarta lor, nu puteau să-şi stăpânească râsul. În cele din urmă, Wołodyjowski zise:

Domnia ta, nu pune la inimă, pentru că bărbatul acela a păcălit pe mulţi… L-a întrecut în şiretenie până şi pe Chmielnicki, fiindcă în ceea ce priveşte viclenia, nu poate nimeni să se pună cu el.

Kowalski nu răspunse nimic, se depărta doar puţin de car de teama batjocurii. De altminteri, se ruşina şi faţă de polcovnici, şi faţă de proprii oşteni, arăta atât de abătut, de-ţi era milă să te uiţi la el.

În acest timp, cei arestuiţi, vorbeau despre jupân Zagłoba şi despre fuga-i de pomină.

E într-adevăr un lucru fără asemănare, se minună Wołodyjowski. Nu se află primejdie pe lume din care acest om să nu izbutească să scape. Când vitejia şi puterea nu mai ajută la nimic, se foloseşte de şiretenie. Unii îşi pierd cumpătul, când îi ameninţă moartea, sau se încredinţează lui Dumnezeu, aşteptând ce se va întâmpla. El însă începe să-şi muncească mintea şi totdeauna născoceşte ceva. La nevoie, se arată viteaz precum Ahile, dar merge mai bucuros pe urmele lui Ulise.

N-aş vrea să-l păzesc, chiar dacă ar fi cetluit în lanţuri, spuse Stankiewicz, fiindcă nu numai că fuge, dar te mai face şi de râsul lumii.

Chiar aşa! se miră jupân Michał. Acum îşi va bate joc de el cât va trăi şi Doamne fereşte să intri în gura lui, că are cea mai ascuţită limbă din toată Republica… Şi când mai începe să le şi umfle, moare lumea de râs…

Dar la nevoie, domnia ta spui că se pricepe să se apere şi cu sabia? întrebă Stankiewicz.

Nici vorbă! Păi nu l-a tăiat el la Zbaraż pe Burłaj în faţa întregii oştiri?

Ei nu, pe legea mea! strigă Stankiewicz. Unul ca el n-am mai văzut!

Ne-a făcut un mare serviciu cu fuga lui, spuse Oskierko, deoarece a luat şi scrisorile hatmanului şi cine ştie ce mai scria în ele împotriva noastră. Nu cred că la Birże căpetenia suedezilor şi-ar fi plecat urechea la ce spunem noi şi nu l-ar fi ascultat pe Kowalski. Nici n-avea cum, de vreme ce noi veneam sub pază, iar el era căpetenia dragonilor… Dar nu mai încape îndoială că acolo nu vor şti ce să facă cu noi. În orice caz, nu pot să ne taie capetele şi ăsta e lucrul de căpetenie.

Am zis şi eu numai aşa, răspunse Mirski, ca să-l sperii pe Kowalski… Dar ce spui domnia ta, că nu ne vor tăia capetele, pe legea mea, nu e o mângâiere prea mare. Parcă toate te îndeamnă să-ţi spui că ţi s-a urât cu viaţa; acum e sigur că va izbucni al treilea război, şi încă unul civil, care va însemna pierzania noastră. Ce-mi trebuie mie, om bătrân, să mai trăiesc asemenea lucruri?

Sau eu, care-mi aduc aminte de alte vremuri! zise Stankiewicz.

Domniile voastre, nu se cuvine să spuneţi una ca asta, fiindcă mila lui Dumnezeu e mai mare decât răutatea omenească, iar braţu-i atotputernic poate să ne scape de necaz tocmai atunci când ne aşteptăm mai puţin.

Vorbele domniei tale sunt sfinte, zise Jan Skrzetuski. Şi nouă, celor din steagurile răposatului prinţ Jeremi, ne e greu să trăim acum, pentru că eram învăţaţi să învingem totdeauna; vrem şi acum să ne slujim ţara, numai să ne dea Dumnezeu, în sfârşit, o căpetenie adevărată, nu un trădător, ci unul căruia să i te poţi încredinţa cu sufletul şi inima.

Ei, aşa-i, aşa-i! întări Wołodyjowski. Aş lupta şi ziua şi noaptea.

Domniile voastre, zise Mirski. Eu cred că oamenii sunt deznădăjduiţi, fiindcă orbecăiesc parcă prin întuneric, se întreabă unul pe altul: ce să facem? … şi au ajuns să se îndoiască de toate. Nu ştiu ce gândiţi domniile voastre, dar eu sunt tare neliniştit… Şi când îmi aduc aminte că eu mi-am zvârlit buzduganul la picioarele hatmanului, că eu sunt pricina împotrivirii şi a răzvrătirii, bruma de păr cărunţiu care mi-a mai rămas mi se face măciucă în vârful capului de groază. Chiar aşa! … Dar ce altceva puteam să fac, când trădarea era limpede? Fericiţi cei care nu trebuie să-şi pună asemenea întrebări şi să caute răspunsul în cugetul lor!

Dumnezeule milostiv, dă-ne o căpetenie! se rugă Stankiewicz, înălţându-şi ochii spre cer.

Se vorbeşte că voievodul de Witebsk ar fi un om tare cinstit, spuse Stanisław Skrzetuski.

Asta aşa este! răspunse Mirski. Dar el nu este nici mare hatman şi nici hatman de câmp, şi până să capete buzduganul de la rege, poate să lupte numai pe socoteala lui. El nu se va duce la suedezi şi nici în altă parte, asta-i sigur!

Pan Gosiewski, hatmanul de câmp, se află arestuit de Radziwiłł.

Pentru că şi el e un om vrednic, răspunse Oskierko. Când am auzit una ca asta, am rămas îngrijorat şi am presimţit că nu-i a bună.

Jupân Michał se cufundă în gânduri şi după o clipă zise:

Am fost o dată la Varşovia şi am intrat în încăperile regelui, iar stăpânul, nostru milostiv, cum ţine la oşteni şi m-a lăudat după bătălia de la Beresteczko, m-a recunoscut îndată şi mi-a poruncit să viu la masă la prânz. Atunci l-am văzut şi pe jupân Czarniecki, fiindcă ospăţul era în cinstea lui. Regele era foarte înduioşat, i-a luat capul lui Czarniecki în mâini şi i-a spus: „Chiar dacă va veni o vreme când mă vor părăsi toţi, tu îmi vei păstra credinţă! L-am auzit cu urechile mele, vorbea ca un prooroc. Jupân Czarniecki era atât de mişcat, încât nu mai era în stare să scoată o vorbă, repeta numai: „Până la ultima suflare! Până la ultima suflare!” Iar regele a început să plângă…

Cine ştie dacă proorocirea nu se va împlini, căci vremea nenorocirilor a venit! spuse Mirski.

Jupân Czarniecki e un mare oştean! răspunse Stankiewicz. În toată Republica nu se află om care să nu-i repete numele.

Se spune, zise Skrzetuski, că tătarii care îl ajută pe jupân Rewera Potocki împotriva lui Chmielnicki, l-au îndrăgit atât de mult pe jupân Czarniecki, încât nu se mai duc nicăieri fără el.

E adevărul curat, întări Oskierko. Am auzit chiar eu la Kiejdany, când vorbeau aşa faţă de prinţ: l-au lăudat cu toţii pe jupân Czarniecki, dar asta nu i-a prea plăcut marelui hatman, pentru că s-a încruntat şi a rostit: „Este hatmanul de tabără al coroanei, dar la mine la Tykocin ar putea să fie ajutor de staroste.”

Se vede că-l rodea invidia.

Se ştie doar că ruşinea nu suferă lumina virtuţii.

Astfel vorbeau între ei polcovnicii arestuiţi; apoi iarăşi veni vorba de jupân Zagłoba. Michał Wołodyjowski îl asigură că le va veni în ajutor, fiindcă nu era omul care să-şi părăsească prietenii în nenorocire.

Nu mă îndoiesc, spuse, că a fugit la Upita, unde-i va găsi pe oamenii mei, dacă nu i-au împrăştiat sau nu i-au dus cu forţa la Kiejdany până acum. Va veni să ne scape în fruntea lor; va face altfel numai dacă ei nu-l vor urma, lucru la care nu mă aştept din partea lor, pentru că steagul e alcătuit mai mult din laudanieni care ţin la mine.

Dar sunt şi oamenii lui Radziwiłł mai demult! observă Mirski.

E adevărat, dar, când vor afla de alipirea Lituaniei la Suedia, de întemniţarea hatmanului de câmp, a cavalerului Judycki, a domniilor voastre şi a mea, îşi vor întoarce inimile de la Radziwiłł. Sunt şleahtici cinstiţi, iar jupân Zagłoba va face totul, ca să-l înnegrească pe hatman cât mai mult, treabă la care se pricepe mai bine decât oricare dintre noi.

Da, adeveri Stanisław. Dar în acest timp noi o să ajungem la Birże.

Asta nu e cu putinţă, pentru că noi ocolim, ca să nu trecem pe la Upita, iar de la Upita e drum drept. Dacă ar porni cu o zi mai târziu, cu două chiar, tot ar putea să ajungă la Birże înaintea noastră şi să ne iasă dinainte. Noi mergem acum spre Szawle, de unde o luăm drept spre Birże; aflaţi domniile voastre că Upita e mai aproape de Birże decât Szawle.

De bună seamă, e mai aproape şi drumul e mai bun! adeveri Mirski.

Cum vă spuneam, iar noi n-am ajuns încă la Szawle.

Într-adevăr, abia spre seară zăriră muntele Sałtuwes-Kałnas. la poalele căruia se întindea Szawle. Pe drum, băgară de seamă că satele şi târgurile prin care treceau erau neliniştite. Se vede că ştirea trecerii hatmanului alături de suedezi se răspândise în toată Samogiţia. Când şi când oştenii erau întrebaţi dacă-i adevărat că ţara va fi ocupată de suedezi; unde şi unde se vedeau gloate de ţărani care-şi părăseau satele cu nevestele, copiii şi tot avutul, fugind în bungetul codrilor care acopereau din belşug întregul ţinut. Pe alocuri ţăranii se arătau ameninţători, luându-i pe dragoni drept suedezi. Prin aşezările şleahticilor îi întrebau de-a dreptul cine sunt şi încotro se duc, iar când Kowalski, în loc să răspundă, poruncea să se dea la o parte, se ajungea la certuri, şi ameninţări făţişe; atunci îşi deschideau drum cu ajutorul muschetelor îndreptate spre îndărătnici.

Drumul larg care ducea de la Kowno, prin Szawle, spre Mitowa era înţesat de care şi căleşti încărcate cu soţiile şi copiii şleahticilor care fugeau să se adăpostească de urgia războiului la moşiile din Kurlandia. La Szawle, proprietate a regelui, nu se afla niciunul din steagurile hatmanului, aici însă polcovnicii văzură pentru prima oară o ceată de suedezi alcătuită din douăzeci şi cinci de raitieri care plecaseră de la Birże să cerceteze împrejurimile. Mulţimea de ovrei şi târgoveţi îi priveau cu luare-aminte, ca pe nişte oameni necunoscuţi, în vreme ce polcovnicii făceau şi ei la fel, mai ales jupân Wołodyjowski care nu mai văzuse suedezi până atunci. Se uita la ei cu priviri lacome, cum se uită lupul la turma ele oi, şi mişca din mustăcioară.

Kowalski vorbi cu mai-marele lor; îi spuse cine este, unde merge, pe cine însoţeşte şi-i ceru să i se alăture cu oamenii lui pentru mai multă siguranţă. Acesta însă îi răspunse că are poruncă să pătrundă cât mai departe în acest ţinut şi să se convingă în ce stare se află, aşa că nu poate să se întoarcă la Birże; în schimb, îl asigură că drumul e fără primejdie, fiindcă podghiazurile trimise de la Birże străbat olatul în toate părţile, unele ajungând până la Kiejdany. După ce se odihniră până la miezul nopţii şi lăsară caii trudiţi să pască în voie, jupân Roch porni cu polcovnicii mai departe, cotind la Szawle spre răsărit prin Johanrszkiele şi Poswot spre Birże, ca să ajungă la drumul drept dinspre Upita şi Poniewież.

Dacă jupân Zagłoba va veni în ajutorul nostru, spuse Wołodyjowski în zori, apoi pe drumul ăsta îi va fi cel mai uşor să ne iasă înainte, pentru că putea să ajungă până acum de la Upita.

Poate că stă la pândă pe undeva! zise Stanisław Skrzetuski.

Câtă vreme nu-i văzusem pe suedezi, mai trăgeam nădejde, răspunse Stankiewicz, dar acum mi se pare că nu mai avem scăpare.

E treaba lui jupân Zagłoba să-i ocolească sau să-i păcălească, iar la asta e tare priceput.

Numai că nu prea cunoaşte locurile…

Le cunosc laudanienii, fiindcă pe aici duc cânepa, doagele şi smoala până la Riga, iar în steagul meu sunt destui.

Suedezii trebuie să ocupe toate târgurile de lângă Birże.

Sunt oşteni arătoşi; cei pe care i-am văzut la Szawle trebuie să recunosc, spuse micul viteaz, erau tot flăcăi aleşi pe sprânceană! … Aţi băgat de seamă ce cai mari au?

Sunt cai letonieni, foarte puternici, spuse Mirski. Husarii şi cuirasierii noştri îşi iau caii tot din Letonia, fiindcă ai noştri sunt prea mărunţi.

Domnia ta vorbeşte mai bine de pedestraşi! se amestecă Stankiewicz. Călărimea, deşi arată bine, nu prea face parale. Când un steag de-al nostru, mai ales din cele grele, se năpusteşte asupra raitierilor, nu-i ţin piept nici cât ai spune de două ori Tatăl nostru.

Domniile voastre aţi văzut mai demult ce le poate pielea, răspunse micul cavaler, pe când eu trebuie să înghit în sec. Vă spun, domniile voastre, când i-am văzut la Szawle cu bărboaiele galbene ca nişte caiere, am simţit mâncărime până în vârful degetelor. Ehei, sufletul îmi zboară la luptă, iar eu trebuie să stau şi să oftez în carul ăsta! …

Polcovnicii tăcură, dar se vede că Wołodyjowski nu era singurul care nutrea asemenea simţăminte de prietenie pentru suedezi, fiindcă în curând la urechile polcovnicilor ajunseră vorbele dragonilor care înconjurau carul:

I-aţi văzut pe câinii ăia de păgâni? întrebă un oştean. Trebuia să ne batem cu ei, şi acum o să le ţesălăm caii…

Lovi-i-ar trăsnetul să-i lovească! bodogăni al doilea dragon.

Tacă-ţi fleanca! O să te înveţe suedezul cu mătura să te porţi frumos.

Sau eu pe el.

Prost mai eşti! Au vrut să se arunce asupra lor alţii mai căpoşi ca tine, şi uite ce s-a întâmplat!

Le ducem plocon pe cei mai mari oşteni, parcă i-am băga în gura lupului. Ştiu că vor osteni chinuindu-i, mama lor de ovrei!

Cu nemţoteii ăştia nu te înţelegi fără ovrei. La Szawle porucinicul a fost nevoit să trimită după un ovrei.

Lovi-i-ar ciuma!

Aici, primul dragon coborî puţin glasul şi întrebă:

Se zvoneşte că niciunul dintre oştenii cei mai buni nu vrea să slujească alături de ei împotriva stăpânului propriu?

Păi cum altfel! Tu nu i-ai văzut pe unguri, nu ştii că hatmanul a pornit cu oastea împotriva celor care i-au răsculat? Nu se ştie încă ce se va întâmpla. Mulţi dintre dragonii noştri au trecut de partea ungurilor şi gândesc că-i vor împuşca pe toţi.

Iată răsplata pentru slujba cu credinţă!

Ducă-se dracului asemenea slujbă!

Slujbă de ovrei! …

Stai! răsună deodată glasul lui Roch care mergea în frunte.

Dar-ar Domnul să ţi se oprească un plumb în bot mormăi un dragon de lângă car.

Ce-i acolo? se întrebau oştenii.

Stai! răsună porunca a doua oară.

Carul se opri. Oştenii îşi struniră caii. Ziua era senină, luminoasă. Răsărise soarele şi în strălucirile lui se vedeau în faţă trâmbe de praf care se înălţau pe drum, de parcă cirezi de vite sau vreo oştire năvăleau asupră-le.

Curând, în tăvălugul de pulbere se iviră luciri mişcătoare, ca şi cum cineva ar fi împrăştiat jerbe de scântei în trâmbele de praf, şi luminiţele începură să licărească tot mai limpede, aidoma unor luminări aprinse înconjurate de fum.

Vârfurile suliţelor lucesc aşa! strigă Wołodyjowski.

Sunt oşteni.

Nici vorbă, vreun podghiaz suedez.

La ei numai pedestrimea are suliţe, iar pulberea se apropie prea repede. Sunt călăreţi de-ai noştri!

Ai noştri, ai noştri! repetară dragonii.

Strângeţi rândurile! răsună glasul lui jupân Roch. Dragonii făcură cerc în jurul carului. Wołodyjowski avea flăcări în ochi.

Sunt laudanienii mei cu Zagłoba! Altfel nu se poate!

Îi mai despărţeau de car doar câteva sute de paşi şi depărtarea se micşora văzând cu ochii, fiindcă cei din faţă veneau în trap întins. În cele din urmă, din norul de pulbere se desprinseră mai multe sute de călăreţi care înaintau în ordine de atac. După o clipă se aflau şi mai aproape. În rândul din faţă, puţin spre dreapta, se vedea sub tuiuri un bărbat puternic, cu buzduganul în mână. Wołodyjowski abia se uită la el, că şi strigă:

Ăsta-i jupân Zagłoba! Pe Dumnezeul meu, e jupân Zagłoba!

Zâmbetul lumină chipul lui Jan Skrzetuski.

El e! Nu e altul! întări. Şi încă sub flamură! S-a şi uns hatman. L-aş recunoaşte pretutindeni după asemenea cutezanţă… Omul ăsta o să moară cum s-a născut.

Să-i dea Dumnezeu sănătate! spuse Oskierko.

După care îşi făcu mâinile pâlnie la gură şi începu să strige:

Jupâne Kowalski! îţi vine ruda în vizită!

Dar jupân Roch nu auzi, fiindcă tocmai îşi muştruluia dragonii. Ce-i drept, cu toate că n-avea decât o mână de oameni, iar asupra lui năvălea un steag întreg, nu-şi pierdu cumpătul şi nu se înfricoşa deloc. Îşi aşeză dragonii pe două rânduri înaintea carului, în timp ce potrivnicii începură să se apropie ca tătarii, lărgindu-se într-o jumătate de cerc care cuprindea amândouă laturile drumului. Se vede însă că voia să negocieze mai întâi, deoarece începură să fluture steagul şi să strige:

Stai! Stai!

La pas, înainte! porunci jupân Roch.

Predaţi-vă! strigară noii sosiţi.

Foc! porunci Kowalski drept răspuns.

Se aşternu o tăcere surdă, nici un dragon nu apăsă pe trăgaciul muschetei.

Jupân Roch încremeni şi el o clipă, apoi se aruncă turbat asupra propriilor dragoni.

Foc, câinilor! mugi cu glas înfiorător şi cu o lovitură de pumn îl doborî de pe cal pe oşteanul cel mai apropiat.

Ceilalţi începură să dea înapoi în faţa bărbatului mânios, dar niciunul nu ascultă porunca. Deodată se risipiră ca un cârd de potârnichi speriate cât ai bate din palme.

Dac-aş avea astfel de oşteni, aş porunci să-i împuşte! mormăi Mirski.

În acest timp, Kowalski, văzând că dragonii îl părăsesc, întoarse calul spre rândurile atacatorilor:

Acolo mi-e moartea! strigă cu glas înfricoşător. Şi se aruncă asupra lor ca trăsnetul.

Dar nu apucă să străbată nici jumătate din drum, când în rândurile lui Zagłoba răsună o împuşcătură; sfărâmăturile de fier ropotiră în pulberea drumului, calul lui jupân Roch se prăbuşi cu nările în pământ, odată cu călăreţul.

În aceeaşi clipă, un oştean din steagul lui Wołodyjowski ţâşni ca un fulger înainte şi-l înşfacă de grumaz pe porucinicul care se ridica:

E Józwa Butrym! strigă Wołodyjowski. Józwa Beznogi!

Jupân Roch îl înhaţă şi el pe Józwa de poala veşmântului şi rămase cu ea în mână, după care se încăierară ca doi ereţi furioşi, fiindcă amândoi aveau o putere uriaşă. Scara lui Butrym se rupse şi călăreţul căzu răsturnându-se, dar nu-i dădu drumul lui Roch şi amândoi începură să se rostogolească prin praful drumului ca o ghiulea.

Dădură fuga şi alţii. Ca la douăzeci de mâini îl înşfăcară pe Kowalski care se zbătea şi se smucea ca un urs în capcană; arunca oamenii de pe el, cum aruncă mistreţul câinii, se ridica iarăşi şi nu se da bătut. Voia să moară, dar împrejur se auzeau zeci de glasuri care repetau: „Luaţi-l viu, luaţi-l viu!”

În cele din urmă, îl părăsiră puterile şi leşină.

În această vreme, jupân Zagłoba ajunse lângă car, mai degrabă în car, şi îi luă în braţe pe cei doi Skrzetuski, pe micul cavaler şi pe jupân Mirski, pe jupân Stankiewicz şi pe Oskierko, strigând cu glas sugrumat:

E, nu-i aşa că şi Zagłoba mai poate fi bun la ceva? Acum o să-i dăm cu tifla lui Radziwiłł. Domniile voastre, suntem liberi şi avem şi oameni la îndemână. Pornim îndată: să-i pustiim moşiile. E, nu-i aşa că mi-a izbutit şiretlicul? … Dacă nu izbutea, născoceam eu altceva ca să mă scap pe mine şi pe domniile voastre! … Abia mai pot să-mi trag sufletul. S-o apucăm spre moşiile lui Radziwiłł, domniile voastre, să pornim fără zăbavă! … Încă nu ştiţi despre el tot ce ştiu eu! …

Răbufnirile de bucurie le fură întrerupte de laudanienii care alergară cu toţii să-şi întâmpine polcovnicul. Butrymii, Gościewiczii afumaţi, Domaszewiczii, Stakjenii, Gasztowţii se buluciră în jurul carului, strigând cât îi ţinea gura:

Vivat! Vivat!

Domniile voastre! spuse micul viteaz după ce se mai potoliră. Fraţii mei iubiţi, vă mulţumesc pentru dragostea voastră! … E îngrozitor că trebuie să nu ne mai supunem hatmanului şi să pornim împotriva lui, dar când trădarea e limpede, nu putem face altfel. Nu ne vom lepăda de ţară şi de milostivul nostru stăpân… Vivat Johannes Casimirus rex! …

Vivat Johannes Casimirus rex! repetară trei sute de glasuri.

Să încălcăm moşiile lui Radziwiłł! striga Zagłoba. Să dăm iama în cămările şi pivniţele pline!

Aduceţi caii, porunci micul cavaler.

Câţiva se repeziră să îndeplinească porunca, în acest timp, Zagłoba zise:

Jupâne Michał! Ţi-am condus oamenii în lipsa ta şi recunosc cu plăcere că s-au purtat cu vitejie… Dar acum eşti slobod, aşa că ţi-i încredinţez din nou.

Domnia ta, se întoarse jupân Michał spre Mirski, te rog să preiei conducerea, ca cel mai în vârstă.

Nici nu mă gândesc, la ce-mi trebuie! răspunse bătrânul polcovnic.

Atunci jupân Stankiewicz…

Eu îmi am steagul meu, n-o să-l iau pe al altcuiva! Rămâi tot domnia ta în fruntea lor; cu paie tocate, scuteşti ovăzul! Îţi cunoşti oamenii, ei te cunosc pe domnia ta şi vor lupta cu mai mare avânt sub conducerea domniei tale.

Fă aşa, Michał, că ştiu că n-o faci din lăcomie! îl îndemnă Jan Skrzetuski.

Fie!

Spunând acestea, jupân Michał luă buzduganul din mâinile lui Zagłoba, încolonă într-o clipă steagul pentru marş şi porni cu ceilalţi polcovnici în fruntea lor.

Încotro mergem? întrebă Zagłoba.

Să vă spun drept, nici eu nu prea ştiu, pentru că nici eu nu m-am gândit, răspunse jupân Michał.

Se cuvine să chibzuim ce avem de făcut, spuse Mirski, trebuie să ne sfătuim degrabă. Mai înainte însă, îngăduiţi-mi să-i mulţumesc lui jupân Zagłoba, în numele tuturor, că nu ne-a uitat şi, în rebus augustis122 ne-a scăpat.

Păi cum? răspunse jupân Zagłoba cu trufie, ridicându-şi capul şi răsucindu-şi mustaţa. Fără mine aţi fi ajuns la Birże! Dreptatea ne impune să recunoaştem că ce nu sunt în stare să născocească alţii, născoceşte Zagłoba… Jupâne Michał, am avut noi necazuri şi mai mari! Îţi aduci aminte cum te-am scăpat când fugeam cu Halszka dinaintea tătarilor, ai?

Jupân Michał i-ar fi putut răspunde că atunci nu jupân Zagłoba l-a scăpat pe el, ci, dimpotrivă, el pe jupân Zagłoba, dar se mulţumi să tacă şi să mişte din mustăcioară. Iar bătrânul şleahtic vorbi mai departe:

Nu trebuie să-mi mulţumiţi, domniile voastre, eu v-am ajutat acum, domniile voastre o să mă ajutaţi altă dată, că n-o să mă părăsiţi cu toţii la ananghie. Sunt atât de bucuros că vă văd slobozi, de parcă aş fi câştigat o mare izbândă. Se arată că nu mi-au îmbătrânit prea rău nici capul şi nici braţul.

Domnia ta, cum ai nimerit atât de repede la Upita? îl întrebă jupân Michał.

Păi unde trebuia să nimeresc, la Kiejdany? Să intru în gura lupului? Sigur că am alergat la Upita şi puteţi să mă credeţi că nu mi-am cruţat calul, că de soi mai era, împieliţatul. Ieri dimineaţă am ajuns la Upita, iar la amiază am plecat spre Birże, îndreptându-ne spre locurile acestea, unde mă aşteptam să vă întâlnesc.

Şi oamenii mei te-au crezut de la început? îl mai întrebă jupân Michał. Doar pe domnia ta nu te cunoşteau decât vreo doi sau trei care te-au văzut la mine.

La drept vorbind, n-am întâmpinat nici cea mai mică greutate, pentru că, mai întâi, aveam inelul tău, jupâne Michał, iar în al doilea rând, laudanienii tocmai aflaseră despre arestuirea noastră şi trădarea hatmanului. Am găsit acolo o deputăţie de la steagurile lui jupân Mirski şi jupân Stankiewicz, care-i chema să se unească împotriva hatmanului trădător. Când le-am spus deci că vă duc la Birże, a fost ca şi când aş fi răscolit cu băţul un muşuroi de furnici. Caii erau la păşune, au trimis numaidecât slujitorii să-i aducă şi la amiază am pornit la drum. Fireşte, am luat eu conducerea, fiindcă mi se cuvenea.

Dar tuiul de unde l-ai luat, tătucă? întrebă Jan Skrzetuski. De departe gândeam că e vreun hatman.

Ce? Nici vorbă că semănăm! De unde am luat tuiul? Uite de unde: odată cu deputăţia steagurilor răzvrătite, a sosit şi jupân Szczyt cu porunca hatmanului către laudanieni de a se duce la Kiejdany şi cu tuiul ca să aibă mai multă trecere în ochii oamenilor. Am poruncit să-l arestuiască numaidecât, iar tuiul l-am luat cu mine, ca să-i înşelăm pe suedezi.

Pe legea mea, că bine le-ai mai potrivit pe toate! strigă Oskierko.

Mai dihai ca Solomon! adăugă Stankiewicz.

Jupân Zagłoba era grozav de măgulit.

Acum să chibzuim ce trebuie să facem! spuse în sfârşit. Dacă domniile voastre vreţi să mă ascultaţi cu răbdare, am să vă spun ce-am plănuit pe drum. N-aş fi de părere să ne punem în beţe cu Radziwiłł şi asta din două pricini: întâi pentru că, fără să umflam lucrurile, el este ştiuca, iar noi bibanul. Pentru bibani e mai bine să nu se întoarcă niciodată cu capul spre ştiucă, fiindcă poate să-i înghită fără greutate; trebuie să stea mereu cu coada spre ea, deoarece atunci îi apără ascuţişul branhiilor. Să-l pună dracul la frigare cât mai repede şi să-l stropească cu smoală, ca să nu se scrădească prea tare.

Şi în al doilea rând?

În al doilea rând, răspunse Zagłoba, pentru că în casus că am cădea în mâinile lui, ne-ar da un asemenea bobârnac, de-ar avea ce să trăncănească toate coţofenele din Lituania… Uitaţi-vă şi domniile voastre ce e în scrisoarea pe care Kowalski o ducea căpeteniei suedeze la Birże şi cunoaşteţi cine este voievodul de Wilno, dacă n-aţi ştiut până acum.

Spunând acestea, îşi descheie jiletca şi scoase din sân scrisoarea pe care i-o dădu lui Mirski.

Ei, e în nemţească sau în suedeză? întrebă bătrânul polcovnic. Cine dintre domniile voastre o s-o citească?

Se arătă că numai jupân Stanisław Skrzetuski ştia puţin nemţeşte, fiindcă se ducea deseori la Toruri, dar scrisul nu putea să-l citească nici el.

Atunci am să vă spun tot eu, zise Zagłoba. În timp ce aşteptam la Upita să vină caii, am avut puţină vreme şi am poruncit să aducă de zulufi un ovrei de care spun toţi că e grozav de deştept; mi-a citit totul expedite123, cu sabia în grumaz, şi m-a lămurit ce scria. Hatmanul îl roagă pe căpetenia de la Birże şi, pentru binele regelui Suediei, îi porunceşte să trimită dragonii înapoi, apoi să dea poruncă să ne împuşte pe toţi, fără să lase pe nimeni în viaţă, dar să aibă grijă să nu se răspândească vestea.

Polcovnicii rămaseră stană de piatră, afară de Mirski care clătină din cap şi zise:

Şi mie, care-l cunosc, mi s-a părut ciudat şi n-am priceput de ce ne lasă să ieşim vii din Kiejdany. Trebuie să fi avut niscaiva pricini pe care nu le ştim noi şi pentru care n-a putut să ne osândească la moarte.

Sigur că a avut în vedere părerea oamenilor.

Se prea poate.

Mai mare mirarea ce îndârjit poate să fie! spuse micul cavaler. Că doar, fără să mă laud, eu i-am scăpat viaţa nu demult împreună cu Ganchof.

Iar eu am cincizeci de ani de când slujesc, mai întâi în steagurile tatălui, apoi în ale lui! spuse Stankiewicz.

Îngrozitor om! adăugă Stanisław Skrzetuski.

Unuia ca el e mai bine să nu-i cazi în gheare zise Zagłoba. Lua-l-ar toţi dracii! Să ne ferim să ne batem cu el, în schimb, moşiile din drumul nostru să le pustiim accurate124. Să mergem la voievodul de Witebsk, ca să avem o acoperire şi un stăpân deasupra capului, iar pe drum să luăm ce-om putea din hambare, grajduri, ocoale, cămări şi pivniţe. Îmi râde inima de mulţumire când mă gândesc şi mai mult ca sigur că n-o să mă las întrecut de nimeni. Dacă o să punem mâna şi pe ceva bani, n-o să fie rău. Când o să ajungem la voievodul de Witebsk încărcaţi de pradă, o să ne primească cu braţele deschise.

Şi aşa o să fie prea bucuros, răspunse Oskierko Dar sfatul de a merge la el îl găsesc potrivit şi altul mai bun nu se află.

Toţi suntem de aceeaşi părere, adăugă Stankiewicz.

Pe legea mea! spuse jupân Michał. Atunci, la voievodul de Witebsk! Să fie el căpetenia pentru care ne-am rugat lui Dumnezeu.

Amin! rostiră ceilalţi.

Şi, o vreme, călăriră în tăcere, până când, într-un târziu, Michał începu să se tot răsucească fără astâmpăr în şa.

Ce-ar fi să-i chelfănim pe undeva pe suedezi? întrebă în sfârşit, întorcându-se spre însoţitorii săi.

Sfatul meu e să nu ne dăm în lături, dacă ne va sluji întâmplarea! răspunse Stankiewicz. Nu încape îndoială că Radziwiłł i-a asigurat pe suedezi că are toată Lituania în mână şi toţi îl părăsesc pe Jan Kazimierz; să se arate că nu-i adevărat!

Pe drept cuvânt! consimţi Mirski. Dacă vom nimeri peste vreun podghiaz, să-l facem una cu pământul. Gândesc şi eu că nu-i bine să pornim asupra prinţului, fiindcă nu ne putem măsura cu el. E un mare războinic! Dar ferindu-ne de bătălie, n-ar îi rău să ne învârtim câteva zile pe lângă Kiejdany.

Ca să-i pustiim moşiile? întrebă Zagłoba.

Asta nu, dar am putea să strângem mai mulţi oşteni. Steagul meu şi al lui jupân Stankiewicz se vor strecura spre noi. Iar dacă au fost risipite, ceea ce se prea poate, şi aşa oamenii vor veni câte unul tot la noi. Nu mai vorbesc că se vor aduna şi şleahtici. Să-i ducem lui jupân Sapieha o putere mai mare, cu care să poată face ceva.

Într-adevăr, socoteala era bună, drept pildă puteau să slujească dragonii lui jupân Roch, care se alăturaseră cu toţii lui jupân Michał, afară doar de căpetenie. Asemenea oşteni ar putea să se găsească mai mulţi în oştirea lui Radziwiłł. În plus, se mai putea presupune că primul atac asupra suedezilor avea să stârnească răscoala în întreaga ţară.

Jupân Wołodyjowski hotărî dar să pornească noaptea spre Poniewicż, să strângă câţi şleahtici vor mai putea în împrejurimile Upitei, iar de acolo să se afunde în codrul Rogowska, în care se aştepta să se adăpostească şi rămăşiţele steagurilor răzvrătite.

Între timp, poposi lângă râul Ławecza, ca să lase oamenii şi caii să se odihnească.

Acolo statură până noaptea, supraveghind din tufele de aluni drumul larg, înţesat de gloatele de ţărani care fugeau în păduri dinaintea năvălirii suedezilor.

Oştenii trimişi spre drum aduceau din când în când câte un ţăran, ca să afle ştiri despre suedezi, dar fără prea mari foloase.

Ţăranii erau înfricoşaţi şi repetau cu toţii că suedezii sunt pe aproape, dar lămuriri mai precise nu era în stare niciunul să dea.

Când se întunecă de-a binelea, Wołodyjowski porunci oamenilor să încalece, dar înainte de a porni la drum, auziră cu toţii dangătul clopotelor.

— Ce-i asta? întrebă Zagłoba. Pentru rugăciunea îngerul Domnului e prea târziu!

Jupân Wołodyjowski ascultă o clipă cu luare-aminte.

Sună de alarmă! spuse.

După care îşi îmboldi calul de-a lungul rândurilor şi întrebă:

Nu ştie careva din voi ce sat sau târg se află într-acolo?

Klewany, jupâne polcovnic! răspunse unul dintre Gościewiczi. Noi cărăm pucioasă pe acolo.

Auziţi clopotele?

Le auzim! Nu bat ca de obicei!

Jupân Michał făcu semn trâmbiţaşului şi sunetul trâmbiţei răsună deodată printre tufărişurile întunecate. Steagul porni înainte.

Ochii tuturor erau aţintiţi în direcţia de unde se auzea tot mai tare bătaia clopotelor. Nu priveau degeaba, întrucât în zare luci curând o lumină roşietică ce creştea din ce în ce mai mult.

Au dat foc! şopteau oştenii.

Jupân Michał se aplecă spre Skrzetuski:

Sunt suedezii! îi spuse.

Să ne încercăm puterile cu ei! răspunse jupân Jan.

Mă mir că au dat foc.

Se vede că li s-a împotrivit vreun şleahtic sau ţăranii s-au ridicat, văzând că jefuiesc biserica.

Ei, o să vedem! zise jupân Michał. Şi răsuflă cu mulţumire.

Jupân Zagłoba veni alături de el.

Jupâne Michał!

Ce e?

Văd că ţi s-a făcut dor de carne de suedez. Ne vom bate, nu-i aşa?

Unde nu dă Dumnezeu! Unde nu dă Dumnezeu!

Şi cine-l va păzi pe ostatic?

Care ostatic?

Că doar nu pe mine, ci pe Kowalski. Vezi tu, Michał, e un lucru foarte însemnat ca el să nu fugă. Adu-ţi aminte că hatmanul nu ştie nimic din cele ce s-au petrecut, şi nu va afla de la nimeni, numai dacă nu-i va spune chiar Kowalski. Trebuie să punem nişte oameni de nădejde să-l păzească, fiindcă în timpul bătăliei e uşor să spele putina, mai ales că s-ar putea folosi şi de şiretenie.

E-n stare el de şiretenie, ca şi carul în care stă. Dar, domnia ta, ai dreptate că trebuie să lăsăm pe cineva lângă el. Nu vrei, domnia ta, să ai grijă de el?

Hm! îmi pare rău de bătălie! … E adevărat că noaptea, la lumina focului, nu mai văd aproape nimic. Dacă era ziua, n-ai fi izbutit să mă convingi niciodată… Dar de vreme ce publicum bonum125 o cere, fie şi aşa!

Bine. Îţi las vreo cinci oameni într-ajutor, iar dacă vrea s-o şteargă, trageţi-i un plumb în cap.

Am să-l moi între degete ca pe ceară, nu te teme! … Dar jariştea focului creşte întruna. Unde să mă opresc cu Kowalski?

Unde vrei domnia ta. Acum nu am timp! zise jupân Michał.

Şi porni înainte.

Pârjolul se întindea tot mai mult. Vântul bătea dinspre foc şi odată cu dangătul clopotelor aducea şi pocnetul împuşcăturilor.

În trap întins! porunci Wołodyjowski.