Capitolul XXI.

În aceeaşi noapte, la cel mult două ceasuri după plecarea steagului condus de Wołodyjowski, sosi la Billewicze în fruntea călărimii însuşi Radziwiłł, care venea să-l ajute pe Kmicic, temându-se să nu cadă în mâinile lui Wołodyjowski. Aflând ce se întâmplase, îi luă pe spătar şi pe Oleńka şi, fără să mai lase caii să răsufle, se întoarse la Kiejdany.

Hatmanul se înfurie grozav ascultând istorisirea spătarului care-i povesti totul pe larg, vrând să abată gândurile înfricoşătorului magnat în altă parte. Din aceeaşi pricină nu îndrăznise să se împotrivească plecării la Kiejdany, fiind prea bucuros că furtuna se sfârşise numai cu atâta. Cât despre Radziwiłł, cu toate că îl bănuia pe spătar de uneltiri şi înţelegeri cu alţii, avea într-adevăr prea multe griji ca să-şi mai amintească şi de el.

Fuga lui Wołodyjowski putea să schimbe faţa lucrurilor în Podlasie. Horotkiewicz şi Jakub Kmicic, care se aflau în fruntea steagurilor unite împotriva hatmanului, erau oşteni pricepuţi, dar nu destul de însemnaţi, de aceea toată confederaţia lor nu era de temut. Cu Wołodyjowski fugiseră însă oameni ca Mirski, Stankiewicz şi Oskierko, fără să-l mai punem la socoteală pe micul cavaler, polcovnici de primă mână cu toţii şi îndrăgiţi de oşteni.

Fireşte, în Podlasie se afla şi prinţul Bogusław, care opunea confederaţilor steagurile de simbriaşi, adăstând mereu ajutorul unchiului elector; acesta întârzia însă, aşteptând şi el curgerea întâmplărilor, în timp ce oştile răsculate creşteau în putere, primind zilnic noi întăriri.

O vreme hatmanul vru să pornească el însuşi în Podlasie şi să zdrobească dintr-o singură lovitură pe răzvrătiţi, dar se răzgândi, cugetând că după plecarea lui din Samogiţia, toată ţara se va ridica şi în asemenea împrejurare puterea lui Radziwiłł avea să scadă şi mai mult în ochii suedezilor.

Voievodul se gândea dacă n-ar fi mai bine să renunţe deocamdată la Podlasie şi să-l cheme în Samogiţia şi pe prinţul Bogusław.

Era o treabă necesară şi grabnică, întrucât, pe de altă parte, primea veşti ameninţătoare despre cele ce făptuia voievodul de Witebsk. Hatmanul încercase să se apropie de el şi să-l câştige pentru planurile sale, dar Sapieha îi înapoiase scrisorile fără răspuns. Acum se vorbea că vinde la licitaţie tot ce poate, topeşte argintăria şi toarnă monede, e gata să dea oricui vitele pentru bani peşin, amanetează covoarele şi chilimurile ovreilor, îşi arendează moşiile şi strânge oşteni.

Hatmanul, lacom din fire şi incapabil de jertfe băneşti, nu credea la început că cineva e în stare să-şi arunce întreaga avere pe altarul patriei, dar se convinse cu timpul că era într-adevăr aşa, fiindcă puterea lui Sapieha creştea cu fiecare zi tot mai mult. I se alăturau fugarii, şleahticii, cei cu dragoste de ţară, duşmanii lui Radziwiłł, ba, mai rău, chiar şi vechii lui prieteni şi, mai mult decât atâta, până şi rudele hatmanului, cum era prinţul Michał, starostele de vânătoare, despre care se vorbea că poruncise ca tot venitul moşiilor sale neîncălcate de vrăjmaşi să fie trimis voievodului de Witebsk pentru oaste.

Astfel se înfăţişa şi se clătina din temelii zidirea ridicată de trufia lui Janusz Radziwiłł. În planurile lui trebuia să încapă întreaga Republică, dar se arătă în curând că nici măcar Samogiţia nu putea fi cuprinsă.

Situaţia semăna tot mai mult cu un cerc al greşelilor, deoarece, de pildă, împotriva voievodului de Witebsk, Radziwiłł ar fi putut să cheme oştile suedeze care cotropeau din ce în ce mai multe ţinuturi, dar asta însemna să-şi recunoască propria neputinţă. De altfel, legăturile hatmanului cu marele ghinărar suedez, datorită lui jupân Zagłoba, se subţiaseră mult, de când cu ciocnirea de la Klewany şi, cu toate lămuririle date, între ei îşi făcuseră loc supărarea şi neîncrederea.

Venind în ajutorul lui Kmicic, hatmanul nădăjduia să-l prindă şi să-l nimicească pe Wołodyjowski, dar când speranţa i se spulberase, revenise la Kiejdany mânios şi întunecat. Era tare mirat că nu-l întâlnise pe Kmicic pe drumul spre Billewicze, dar aceasta se întâmplase pentru că jupân Andrzej, ai cărui dragoni Wołodyjowski îi luase cu sine, întorcându-se de unul singur, alesese drumul cel mai scurt, prin pădure, ocolind Plemborg şi Ejragola.

După o noapte petrecută în şa, în ziua următoare, hatmanul ajunse cu oştenii la Kiejdany pe la amiază şi întrebă în primul rând de Kmicic. I se răspunse că se întorsese, dar fără dragoni. Hatmanul ştia şi el acest lucru, dar era curios să audă din gura lui Kmicic ce se întâmplase, şi porunci să-l cheme numaidecât, N-ai izbutit, cum n-am izbutit nici eu, îi spuse când Kmicic se ivi înaintea lui. Spătarul de Rosienie mi-a povestit că ai căzut în mâinile acelui mic diavol.

Aşa este! adeveri Kmicic.

Şi scrisoarea mea te-a scăpat?

Luminăţia ta despre care scrisoare vorbeşti? Pentru că citind-o singuri pe cea care au găsit-o la mine, drept răsplată mi-au citit alta, aceea pe care luminăţia ta ai trimis-o căpeteniei din Birże.

Chipul mohorât al lui Radziwiłł parcă se acoperi cu un nor sângeriu.

Aşadar ştii?

Ştiu! răspunse Kmicic nestăpânit. Cum ai putut, luminăţia ta, să te porţi astfel cu mine? Mai mare ruşinea când un şleahtic de rând nu-şi respectă cuvântul, ce să mai vorbim de un prinţ şi o căpetenie…

Tăcere! porunci Radziwiłł.

N-am să tac, pentru că acolo mi-a crăpat obrazul de ruşine pentru luminăţia ta. Au încercat să mă atragă de partea lor, dar n-am vrut şi le-am spus: îl slujesc pe Radziwiłł, fiindcă dreptatea şi virtutea sunt alături de el! Atunci mi-au arătat scrisoarea: „Uite cum e Radziwiłł al tău!” iar eu am fost silit să tac şi să înghit ruşinea…

Buzele, hatmanului începură să tremure de mânie. Simţi o dorinţă sălbatică de a suci grumazul acesta cutezător şi ridică mâinile să cheme slujitorii. Furia îi întuneca privirea, astupându-i răsuflarea, şi Kmicic şi-ar fi plătit scump îndrăzneala, dacă chiar în clipa aceea prinţul n-ar fi fost apucat de un atac de astm. Faţa i se învineţi, se ridică de pe scaun şi începu să bată aerul cu braţele, ochii îi ieşiră din orbite, iar din gâtlej îi ieşea un geamăt hârâit, în care Kmicic abia înţelese:

Mă înăbuş! …

Se iscă larmă, alergară slujitorii, doftorii de la curte şi începură să-l readucă la viaţă pe prinţul care îşi pierduse cunoştinţa. Osteniră un ceas şi mai bine, iar când începu să dea semne de viaţă, Kmicic ieşi din încăpere.

Pe coridor se întâlni cu Charłamp care se vindecase după loviturile primite în lupta cu ungurii răzvrătiţi ai lui Oskierko.

Ei, ce se mai aude? întrebă mustăciosul.

Şi-a venit în fire! răspunse Kmicic.

Hm! într-o bună zi s-ar putea să nu-şi mai revină! Va fi spre răul nostru, jupâne polcovnic, fiindcă faptele lui se vor răsfrânge asupra noastră. Toată nădejdea mea e în Wołodyjowski; gândesc că îşi va apăra vechii tovarăşi, de aceea îţi spun domniei tale, aici Charłamp coborî glasul, sunt bucuros că a scăpat.

Era chiar atât de strâmtorat?

Ce înseamnă strâmtorat? închipuie-ţi, domnia ta, lupii din tufele de răchită în care era încercuit n-au putut să se furişeze, iar el s-a furişat. Bătu-l-ar ghiulele! Cine ştie, cine ştie dacă nu va veni timpul să ne agăţăm de poala lui, pentru că pe la noi lucrurile cam şchioapătă. Şleahticii se îndepărtează de prinţul nostru, spunând cu toţii că vor mai bine un duşman adevărat, pe suedezi sau chiar pe tătari, decât un trădător. Asta este! Iar prinţul porunceşte întruna să prindă şi să întemniţeze nişte oameni cumsecade, ceea ce, între noi fie vorba, e împotriva legii şi a dreptăţii. Astăzi l-au adus pe spătarul de Rosienie! …

L-au adus şi pe el?

Păi cum altfel? Şi încă şi cu o jupâniţă ca migdala! Meriţi firitiseli, domnia ta!

Şi unde i-au dus?

În aripa dreaptă. Li s-au dat odăi foarte bune, nu se pot plânge de nimic, afară poate de străjile care se plimbă pe dinaintea uşii. Pe când nunta, jupâne polcovnic?

Pentru nunta asta nici capela nu s-a arvunit. Rămâi sănătos, domnia ta! spuse Kmicic.

După ce se despărţi de Charłamp, Kmicic se duse la cvartirul lui. Noaptea nedormită, peripeţiile de pomină şi întâmplarea din urmă cu prinţul îl vlăguiseră de tot, încât abia se mai ţinea pe picioare. Sufletul îi era îndurerat, asemenea trupului istovit şi bătut, căruia orice atingere îi provoca durere. Întrebarea nevinovată a lui Charłamp: „Pe când nunta?” îl străpunsese ca un cuţit, aducându-i înaintea ochilor faţa de gheaţă a Oleńkăi şi buzele strânse, a cărei tăcere întărise atunci osândirea lui la moarte. Nu mai avea nici o însemnătate dacă rugăminţile ei ar fi putut să-l scape sau dacă Wołodyjowski ar fi ascultat-o. Jalea şi durerea pe care Kmicic le simţea în această clipă izvorau din faptul că ea nu rostise nici un cuvânt! Mai înainte îl scăpase totuşi de două ori. Asemenea prăpastie se adâncise între ei; secase oare nu numai dragostea din inima ei, dar şi bunăvoinţa pe care se cuvine s-o arăţi şi unui străin, mila pe care trebuie s-o nutreşti pentru toţi semenii? Cu cât se gândea mai mult, cu atât Oleńka i se părea mai rea, cu atât mai mare era părerea de rău, cu atât mai adâncă jignirea. „Ce-am făcut, se întreba, de mă dispreţuieşte ca pe un blestemat din amvon? Chiar dacă ar fi rău că îl slujesc pe Radziwiłł, eu mă simt nevinovat, fiindcă pot să spun cu mâna pe conştiinţă că nu-l slujesc pentru folosul meu, pentru câştiguri şi avuţie, ci pentru că văd în asta folosul ţării; de ce am fost osândit fără judecată?

Bine, prea bine! Fie şi aşa! N-am să-i cer iertare pentru vini pe care nu le-am făptuit, n-am să mă rog în genunchi să se îndure de mine!” îşi repeta de o mie de ori.

Cu toate acestea, durerea nu contenea, dimpotrivă, creştea tot mai mult. Întorcându-se la cvartirul său, jupân Andrzej se aruncă pe pat şi încercă să adoarmă, dar cu toată truda, nu putu să închidă ochii. După un răstimp se sculă şi începu să umble prin încăpere. Din când în când îşi ducea mâinile la frunte şi vorbea cu glas tare:

Altfel nu poate fi, are inimă de piatră!

Şi iarăşi:

La una ca asta, jupâniţă, nu m-am aşteptat… Să te răsplătească Dumnezeu! …

Tot cugetând aşa, se scurse un ceas şi încă unul, până când îl lăsară puterile şi începu să moţăie aşezat pe pat. Dar înainte de a aţipi, îl trezi unul dintre curtenii prinţului, jupân Szkiłłądż, şi-l chemă la prinţ.

Radziwiłł se simţea mai bine şi răsufla mai liniştit, dar pe faţa-i plumburie se citea istovirea Şedea într-un jilţ adânc bătut cu piele, avându-l alături pe doftorul căruia îi spuse să iasă când intră Kmicic.

Am fost cu un picior pe lumea cealaltă şi asta numai din pricina ta! îi zise lui jupân Andrzej.

Luminăţia ta, nu e vina mea; am spus ce-am gândit.!

Altă dată să nu se mai întâmple. Nu mai apăsa şi tu peste povara pe care o port şi află că pe altul în locul tău nu l-aş fi iertat.

Kmicic tăcea.

Dacă am poruncit, rosti prinţul după o clipă, să-i împuşte la Birże pe oamenii pe care, la rugămintea ta, i-am iertat la Kiejdany, n-am făcut-o pentru că voiam să te înşel pe tine, ci numai ca să-ţi cruţ durerea. M-am prefăcut că te ascult, fiindcă am slăbiciune pentru tine… Dar moartea lor era necesară. Sunt oare un călău, crezi că vărs sângele numai ca să-mi satur ochii de culoarea roşie? … Când ai să fii mai în vârstă, ai să cunoşti că, dacă vrei să făptuieşti ceva pe lumea asta, nu-ţi este îngăduit să jertfeşti lucrurile mari pentru cele mici. Oamenii aceia trebuiau să piară aici, la Kiejdany, căci uite unde a dus mila ta: în ţară a izbucnit răscoala, războiul civil a început, iar prietenia cu suedezii se clatină; faptele lor slujesc drept pildă şi altora şi răzvrătirea se lăţeşte ca boala rea. Mai mult, chiar eu a trebuit să pornesc împotrivă-le şi să mă acopăr de ruşine în faţa oştenilor, în vreme ce tu erai cât pe ce să mori de mâna lor; acum se vor duce în Podlasie şi se vor pune în fruntea răscoalei. Ia aminte şi învaţă! Dacă piereau la Kiejdany, n-ar mai fi fost toate astea. Dar tu, rugându-te pentru ei, te ai gândit numai la prietenia ce le-o porţi. Eu însă i-am trimis să moară la Birże, pentru că am mai multă experienţă şi văd mai departe, pentru că ştiu că cine se împiedică, fie şi de-o pietricică în timp ce goneşte, acela poate să cadă, iar cine cade, poate să nu se mai ridice niciodată, mai ales dacă fugea prea repede mai înainte… Oamenii aceştia ne-au făcut mult rău.

N-au ei atâta însemnătate, încât să strice cu totul treaba începută de luminăţia ta.

Chiar dacă n-ar mai face nimic de acum înainte, neîncrederea care s-a ivit între Pontus şi mine din pricina lor este o pagubă destul de mare. Acum s-a lămurit că nu erau oamenii mei, dar scrisoarea cu ameninţări pe care mi-a trimis-o Pontus a rămas şi asta n-am să i-o iert niciodată… O fi Pontus cumnatul regelui, dar mă îndoiesc că ar putea fi şi al meu, căci gândesc că neamul lui Radziwiłł nu-i de nasul lui…

Luminăţia ta, poţi să te înţelegi cu regele, fără să mai treci pe la slugile lui.

Aşa şi vreau să fac… Şi dacă n-o să mă doboare necazurile, am să-l învăţ eu pe suedezul asta să-şi cunoască lungul nasului… Dacă n-am să mor de inimă rea, căci cine ştie dacă n-am să sfârşesc astfel; aici nu mă fereşte nimeni de spini şi amărăciune… Mi-e greu, tare greu! … Cine-ar putea crede că sunt tot eu acela care am fost la Łojowe, Rzeczyca, Mozyrz, Turów, Kiev şi Berestoczko? … Toată Republica se uita la mine şi la Wiśniowiecki ca la doi luceferi! … Tremurau cu toţii înaintea lui Chmielnicki, iar el tremura de frica mea. Aceiaşi oşteni, pe care în vreme de cumpănă i-am condus din izbândă în izbândă, m-au părăsit acum şi ridică mâna asupra mea ca nişte ucigaşi împotriva părintelui lor.

Nu toţi, fiindcă mai sunt şi din aceia care cred încă în luminăţia ta! spuse Kmicic nestăpânit.

Cred încă… până când vor înceta sa creadă! răspunse Radziwiłł cu amărăciune. Ce binevoitori sunt! … Să nu-mi stea în gât bunăvoinţa lor… Toţi înfigeţi pumnal după pumnal în inima mea, cu toate că multora nici nu le trece prin gând s-o facă…

Luminăţia ta, să nu iei în seamă vorbele noastre, ci numai dorinţa noastră.

Îţi mulţumesc pentru sfat… De acum încolo am să privesc cu luare-aminte faţa fiecărui făţarnic… şi am să mă străduiesc să fiu pe placul tuturor…

Sunt vorbe amare, luminăţia ta.

Păi viaţa e dulce? … Dumnezeu m-a făcut pentru lucruri mari, iar eu trebuie să-mi risipesc forţele într-un război fără însemnătate, aidoma cu cel dintre două aşezări de şleahtici. Am vrut să mă iau de piept cu stăpânitorii cei puternici şi uite că am decăzut într-atâta, încât mă văd silit să-l vânez pe unul ca Wołodyjowski pe propria-mi moşie. În loc să rămână mută de uimire în faţa puterii mele, lumea se miră de slăbiciunea mea; în loc să plătesc cenuşa de la Wilno cu cenuşa Moscovei, trebuie să-ţi mulţumesc că ai săpat şanţuri la Kiejdany… Sunt la strâmtoare… şi mă înăbuş… nu numai din pricina astmei… Mă ucide neputinţa… şi pierderea de vreme… Sunt strâmtorat şi-mi este tare greu! … Înţelegi? …

Şi eu am crezut că va fi altfel spuse Kmicic posomorât.

Radziwiłł începu să răsufle cu greutate.

Înainte de a ajunge la coroana adevărată, mi s-a pus pe cap una de spini. I-am poruncit pastorului Aders să citească stelele… Mi-a desemnat îndată horoscopul şi mi-a spus că aşezarea astrală îmi este neprielnică, dar asta va trece. Între timp, mă doboară suferinţa… Noaptea nu pot să pun geană pe geană, ceva umblă prin încăpere… Chipuri nedesluşite mă plivesc în pat şi uneori mi se face frig deodată… Înseamnă că moartea îmi dă târcoale… Sufăr peste poate… Trebuie să fiu pregătit şi împotriva trădării, fiindcă ştiu că sunt şi din aceia care şovăie.

Nu mai sunt! răspunse Kmicic. Cine a vrut să se lepede de luminăţia ta, a făcut-o mai demult!

Nu mă păcăli, vezi şi tu că polonezii încep să se depărteze de mine.

Kmicic îşi aduse aminte de ce-i spusese Charłamp şi tăcu…

Dar nu-i nimic! rosti Radziwiłł. E greu, straşnic de greu, dar trebuie să răbdăm. Nu mai spune nimănui ce ai auzit de la mine… Bine că atacul de astm a trecut cu bine, fiindcă un timp nu se va mai repeta, iar astăzi am nevoie de putere. Vreau să dau un ospăţ şi oamenii trebuie să mă vadă vesel, ca să nu-şi piardă curajul! … Descreţeşte-ţi şi tu fruntea şi nu spune nimănui nimic; eu mă destăinuiesc, ca măcar tu să nu mă mai chinuieşti… Astăzi m-am lăsat dus de mânie… Ai grijă să nu se mai repete, fiindcă e vorba de capul tău. Dar te-am iertat… Cu şanţurile pe care le-ai săpat la Kiejdany nu i-ar fi fost ruşine nici lui Peterson… Du-te acum şi trimite-mi-l pe Mieleszko. Au adus azi fugari din steagul lui, toţi sunt nişte prefăcuţi. Am să dau poruncă să-i spânzure până la cel din urmă… Să slujească drept pildă… Du-te cu bine… Astăzi are să fie vesel la Kiejdany.