Capitolul XXII.

Spătarul de Rosienie avu mult de furcă cu jupâniţa Aleksandra până când o convinse să ia parte la ospăţul pe care hatmanul îl dădea în cinstea oamenilor săi. Fu nevoit s-o roage aproape cu lacrimi în ochi pe îndărătnica şi îndrăzneaţa jupâniţă, jurându-i că e în joc viaţa lui, că nu numai oştenii, ci şi toţi şleahticii care trăiau aproape de Kiejdany sub ocrotirea prinţului aveau să se înfăţişeze, altminteri atrăgând asupră-le mânia lui Radziwiłł. Cum dar puteau să se împotrivească tocmai ei care se aflau la castel în puterea înfricoşătorului hatman? În cele din urmă, jupâniţa consimţi, nevrând să primejduiască viaţa unchiului.

Se strânse într-adevăr lume multă, pentru că veniră mulţi dintre şleahticii din împrejurimi cu nevestele şi fiicele lor. Oştenii erau însă cei mai numeroşi, mai ales căpeteniile străine, care rămăseseră alături de prinţ. Înainte de a se arăta oaspeţilor, Radziwiłł îşi pregăti o înfăţişare senină, ca şi când nu-l apăsa nici o grijă, deoarece cu ajutorul acestui ospăţ nu voia numai să îmbărbăteze inimile prietenilor şi ale oştenilor, ci să se şi convingă că cei mai mulţi şleahtici sunt de partea lui, doar răzvrătiţii împotrivindu-se unirii cu Suedia; dorea să arate că ţara se bucură odată cu el, aşa că nu se zgârci la osteneală şi cheltuieli, pentru ca ospăţul să fie îmbelşugat, şi vestea lui să se împrăştie cât mai departe. Abia se lăsase înserarea peste pământ şi sute de butoiaşe cu smoală fură aprinse pe drumul ce ducea la castel şi în curte; din când în când bubuiau treascurile, iar oştenii aveau poruncă să scoată strigăte de bucurie.

Caleştile, şarabanele şi briştile soseau dar una după alta, aducând oaspeţii de vază din împrejurimi şi pe şleahticii mai mărunţi. Curtea gemea de carete, cai şi slujitorii care însoţiseră musafirii sau erau ai casei. Mulţimea, împodobită în mătăsuri, catifele şi blănuri de mare preţ, umplu sala „de aur”, iar când prinţul se arătă în sfârşit, strălucind tot de pietre scumpe şi cu un zâmbet binevoitor pe faţa-i de obicei mohorâtă, iar acum slăbită de boală, căpeteniile strigară într-un glas:

Să trăiască prinţul hatman! Trăiască voievodul de Wilno!

Radziwiłł îşi aruncă privirile peste şleahticii adunaţi, vrând să se convingă dacă aceştia urmau pilda oştenilor, într-adevăr, vreo cincisprezece glasuri din cele mai temătoare repetară urarea, iar prinţul începu îndată să se încline în toate părţile şi să mulţumească pentru dragostea „tuturor”.

Cu ajutorul domniilor voastre, spuse, vom putea înfrunta pe aceia care vor să piardă ţara! Să vă răsplătească Dumnezeu! … Dumnezeu să vă răsplătească! …

Şi porni să facă înconjurul sălii, oprindu-se înaintea cunoscuţilor şi nearătându-se zgârcit în vorbe măgulitoare ca „frate” şi „vecine dragă”, astfel că nu puţine chipuri se înseninară sub înrâurirea razelor calde ale bunăvoinţei magnatului.

Nu e cu putinţă, spuneau cei care până nu demult priveau chiorâş la faptele lui, ca un asemenea stăpân şi senator însemnat să nu dorească binele ţării; ori n-a putut să facă altfel decât a făcut, ori în purtarea lui sunt niscaiva arcana130 care se vor arăta în folosul Republicii.

Într-adevăr, acum avem mai multă linişte de la al doilea vrăjmaş care nu vrea să se măsoare cu suedezii din pricina noastră.

Să dea Domnul să se schimbe toate în bine!

Erau totuşi şi unii care clătinau din cap sau îşi împărtăşeau din priviri: „Am venit aici, fiindcă ni s-a pus cuţitul în gât!”

Dar aceştia tăceau, în vreme ce alţii, mai uşor de îmbunat, vorbeau tare, chiar foarte tare, ca să-i audă prinţul:

Mai bine să schimbăm stăpânul, decât să ducem Republica de râpă.

Coroana să se descurce cum o vrea, noi trebuie să ne gândim la pielea noastră.

La urma urmei, cine ne-a dat pilda, dacă nu Wielkopolska?

Extrema necessitas extremis nititur rationibus! 131

Tentanda omnia! 132

Să ne punem toată încrederea în prinţ şi să ne lăsăm în seama lui. Să aibă puterea şi Lituania în mână.

E vrednic şi de una şi de alta. Dacă nici el nu ne va scăpa, vom pieri… În el e salus…

El e mai aproape de noi decât Jan Kazimierz, fiindcă e sânge din sângele nostru!

Radziwiłł asculta cu lăcomie vorbele acestea dictate de teamă sau de linguşire şi nu se gândea că erau rostite de oameni slabi care l-ar fi părăsit cei dintâi la vreme de primejdie; de oameni a căror credinţă se clătina la orice adiere de vânt. Se îmbăta cu asemenea vorbe şi îşi înşela propria conştiinţă, repetând părerile care-i arătau dreptatea lui: „Extrema necessitas extremis nititur rationibus!”

Iar când trecu pe lângă un grup mai mare de şleahtici şi-l auzi pe jupân Jurzyc spunând: „El e mai aproape de noi decât Jan Kazimierz!” faţa i se însenină cu totul. Se simţea nespus de măgulit în trufia lui ca fusese pus alături de rege, aşa că se apropie îndată de jupân Jurzyc şi-i zise:

Ai dreptate, frăţioare, pentru ca într-o garniţă din sângele lui Jan Kazimierz numai o oca este lituanian, pe când al meu e lituanian în întregime. Iar dacă până acum ocaua a poruncit garniţei, apoi, fraţii mei, numai voi puteţi face să fie altfel.

Noi suntem gata să bem cu garniţa în sănătatea luminăţiei tale! răspunse Jurzyc.

Aşa, domnia ta, ai nimerit-o cum nu se poate mai bine! Petreceţi, fraţilor! Aş vrea să poftesc toată Lituania la masa mea!

Atunci ar trebui să fie mai bine împărţită, se amestecă jupân Szczaniecki de Dalnów, un om cutezător şi cu limba ca briciul.

Ce vrei să spui, domnia ta? întrebă prinţul, aţintindu-l cu privirile.

Că inima luminăţiei tale e mai largă decât Kiejdany.

Radziwiłł se forţă să zâmbească şi plecă mai departe. În clipa aceea se apropie şambelanul şi-i spuse că cina e gata. Mulţimea începu să se scurgă în urma prinţului ca un râu, îndreptându-se spre aceeaşi sală în care fusese vestită unirea cu suedezii. Acolo şambelanul aşeză musafirii la locurile cuvenite, strigând numele şi rangul fiecăruia. Dar se vede că urma întru totul poruncile prinţului, deoarece Kmicic nimeri între spătarul de Rosienie şi jupâniţa Aleksandra.

Amândoi se înfiorară când îşi auziră numele strigate alături şi la început şovăiră, dar se gândiră pesemne că, împotrivindu-se, ar fi atras asupra lor luarea-aminte a tuturor celor de faţă, astfel că se aşezară unul lângă celălalt. Niciunul nu se simţea în apele lui. Jupân Andrzej se hotărî să se arate nepăsător, ca şi când s-ar fi aflat lângă o străină. Înţelese însă curând că nici el nu putea fi nepăsător şi nici vecina lui nu era atât de străină, încât să înceapă vorba ca doi oameni care abia se cunoşteau. Dimpotrivă, amândoi îşi dădeau seama că în mijlocul acestei mulţimi, printre atâtea simţăminte felurite, pricini şi vrăjmăşii, el se gândea numai la ea şi ea numai la el şi tocmai de aceea le venea peste mână. Pentru că niciunul dintre ei nu voia şi nu putea să spună limpede şi pe faţă tot focul inimii. Aveau înapoia lor trecutul, dar nu aveau viitor. Vechile simţăminte, încrederea şi prietenia dintre ei se zdruncinaseră. Nu le mai rămăsese nimic care să fie numai al lor, afară de jale şi dezamăgire. Dacă n-ar fi fost nici acestea, s-ar fi simţit mai slobozi, dar numai timpul putea să aducă uitarea, acum era însă prea devreme…

Kmicic era atât de încurcat, încât aproape că suferea, deşi pentru nimic în lume n-ar fi schimbat locul pe care i-l dăduse şambelanul. Îi asculta foşnetul rochiei şi-i pândea fiecare mişcare, dar se prefăcea nepăsător; simţea căldura care venea dinspre ea şi toate acestea îi produceau o desfătare dureroasă.

Curând îşi dădu seama că şi jupâniţa îl urmărea încordată, deşi părea că nu se gândeşte la el. Îl cuprinse o dorinţă nestăpânită să se uite la ea, începu dar să privească cu coada ochiului până când îi zări fruntea luminoasă, ochii acoperiţi de genele negre şi faţa albă, nepomăduită ca la alte jupâniţe.

Chipul acesta fusese întotdeauna atât de ademenitor pentru el, încât inima bietului cavaler se înfiora de păreri de rău şi de durere… „Cum poate o frumuseţe îngerească să ascundă asemenea îndârjire!” se gândi. Dar jignirea era prea adâncă şi adăugă: „Nu-mi mai trebuieşti n-are decât să te ia altul!”

Dar simţi deodată că dacă acel „altul” ar fi încercat să profite de îngăduinţa lui, l-ar fi făcut bucăţele. Îl cuprindea o mânie grozavă numai când se gândea. Se linişti abia când îşi aduse aminte că el şi nu altcineva sta lângă ea şi nimeni nu vrea să i-o răpească, cel puţin acum… Mă mai uit o dată la ea, apoi mă întorc spre partea cealaltă”, se gândi.

Şi iarăşi începu să tragă cu coada ochiului, dar tocmai atunci făcea şi ea la fel şi amândoi îşi coborâră în grabă privirile, grozav de umiliţi, ca şi când cineva i-ar fi fost prins asupra faptului.

Jupâniţa Aleksandra se lupta şi ea cu sine. Din toate câte se întâmplaseră, din purtarea lui Kmicic la Billewicze, din vorbele lui Zagłoba şi ale lui Skrzetuski pricepuse că Kmicic greşea, dar nu era chiar atât de vinovat, nu merita atâta dispreţ şi asemenea aspră osândire, cum socotise mai înainte. Doar el era acela care-i scăpase pe polcovnici de la moarte şi dovedise atâta falnică mândrie când se afla în mâinile lor, încât, având scrisoarea care ar fi putut să-i micşoreze vina sau cel puţin să-l ferească de moarte, n-o arătase, nu rostise un singur cuvânt şi plecase să-şi primească pedeapsa cu fruntea sus.

Oleńka, crescută de un oştean bătrân care aşeza dispreţul faţă de moarte înaintea tuturor virtuţilor, admira bărbăţia din tot sufletul, astfel că nu se putea împotrivi să nu-i admire fără să vrea curajul nebunesc: numai moartea putea să-l mai schimbe.

Acum îi era limpede că dacă Kmicic îl slujea pe Radziwiłł, apoi o făcea cu bună-credinţă, astfel că bănuiala de trădare trebuie să-l fi jignit adânc. Şi tocmai ea fusese aceea care-l nedreptăţise cea dintâi, nu se zgârcise cu vorbele de ocară şi dispreţ şi nu voise să-l ierte nici înaintea morţii.

„Îndreaptă-ţi greşeala, o îndemna inima. Între voi totul s-a sfârşit, dar trebuie să recunoşti în faţa lui că l-ai judecat strâmb. Eşti datoare şi faţă de tine însăţi…”

Jupâniţa era însă şi tare mândră, poate chiar puţin îndârjită, aşa că îi trecu prin minte că tânărul n-are nevoie de lămuririle ei şi roşi toată.

„De vreme ce n-are nevoie, să-mi dea pace!” îşi zise în sinea ei.

Dar conştiinţa îi spunea că, dacă cel nedreptăţit are sau nu are nevoie să i se recunoască dreptatea, lucrurile trebuie totuşi limpezite. De cealaltă parte şi mândria îi înfăţişa alte argumenta: „în caz că n-ar vrea s-o asculte, ceea ce se prea poate, ar avea parte numai de ruşine. Iar în al doilea rând, vinovat sau nu, dacă o face dinadins sau din orbire, ajunge că ţine cu trădătorii, cu duşmanii ţării şi-i ajută s-o piardă. Pentru ţară e totuna dacă el e lipsit de cinste sau de înţelepciune. Numai Dumnezeu poate să-l socotească nevinovat, oamenii se cuvine şi trebuie să-l osândească şi cuvântul trădare va rămâne alături de numele lui. Asta este! Şi chiar dacă nu e vinovat, oare nu merită tot dispreţul, pentru că nu e în stare să deosebească răul de bine, nelegiuirea de virtute? …”

Jupâniţa se înfurie şi obrajii începură să-i ardă. „Am să tac! îşi spuse. N-are decât să sufere, şi-a făcut-o cu mâna lui. Atâta vreme cât nu-l văd că se căieşte, am dreptul să-l osândesc…”

După care îşi întoarse ochii spre Kmicic, vrând parcă să se convingă dacă pe faţa lui nu se vedea părerea de rău. Tocmai atunci privirile lor se întâlniră şi rămaseră amândoi tare ruşinaţi.

Poate că Oleńka nu văzu căinţa pe chipul cavalerului dar în locul ei citi durerea şi truda nespusă; văzu că faţa tânărului era palidă ca după boală şi o cuprinse mila: ochii i se umplură de lacrimi şi se aplecă peste masă, ca să-şi ascundă tulburarea.

În acest timp, ospăţul se înviora cu încetul.

La început, parcă simţeau cu toţii o povară apăsătoare, dar pe măsură ce se goleau paharele, mesenii prindeau tot mai mult curaj. Murmurul creştea.

În cele din urmă, prinţul se ridică în picioare.

Domniile voastre, vă rog să-mi daţi ascultare!

Prinţul vrea să vorbească! … Prinţul vrea să vorbească! strigară din toate părţile.

Ridic primul pahar în sănătatea prealuminatului rege al Suediei, care ne dă ajutor împotriva vrăjmaşului şi, stăpânind deocamdată aceste pământuri, nu se va lăsa, până nu va face linişte. Ridicaţi-vă, domniile voastre, pentru că acest pahar se cuvine să-l bem în picioare.

Toţi bărbaţii se ridicară şi goliră paharele, dar fără să strige cu înflăcărare. Jupân Szczaniecki din Dalnów mormăi ceva la urechea vecinilor, iar aceştia îşi muşcară sfârcul mustăţilor ca să nu râdă: se vedea că îl luaseră în râs pe regele suedez.

Abia când prinţul ridică al doilea pahar în sănătatea „oaspeţilor dragi”, binevoitori faţă de Kiejdany, care veniseră din locuri îndepărtate să-şi dovedească încrederea în planurile gazdei, îi răspunseră cu strigăte uriaşe:

Mulţumim, mulţumim din toată inima!

În sănătatea prinţului!

A lui Hector133 al nostru din Lituania!

Să trăiască! Trăiască prinţul hatman, voievodul nostru!

Deodată, jupân Jurzyc, cum era puţin ameţit, strigă cât putu de tare:

Trăiască Janusz I, marele prinţ de Lituania.

Radziwiłł roşi tot, ca o jupâniţa căreia îi veniseră peţitorii, dar văzând că tăceau cu toţii şi se uitau la el cu mirare, spuse:

Totul stă în puterea voastră, dar o prea devreme, jupâne Jurzyc, prea devreme!

Trăiască Janusz I marele prinţ, de Lituania! repetă Jurzyc cu încăpăţinare de beţiv.

Jupân Szczaniecki se ridică la rândul lui şi spuse:

Aşa este! rosti cu sânge rece. Marele prinţ de Lituania, regele Poloniei şi împăratul nemţilor!

Iarăşi se aşternu o clipă de tăcere, apoi musafirii izbucniră în hohote de râs. Ochii le ieşeau din orbite, mustăţile se mişcau avan pe chipurile înroşite şi trupul li se cutremura de râs; ecoul hohotelor răsună multă vreme sub bolţile sălii, până când încetă deodată, aşa cum începuse, la vederea hatmanului care făcea feţe-feţe.

Radziwiłł îşi stăpâni mânia năprasnică ce-i apăsa pieptul şi spuse:

Oricine poate să glumească, jupâne Szczaniecki!

Şleahticul îşi şnurui buzele şi răspunse fără să-şi piardă cumpătul:

Şi acesta e un tron pe bază de alegeri, altceva mai bun nu putem să-ţi urăm, luminăţia ta. Dacă, şleahtic fiind, luminăţia ta poţi să ajungi rege al Poloniei, ca prinţ al imperiului nemţesc ai dreptul să râvneşti la coroana de împărat. Şi de una, şi de alta eşti tot atât de aproape sau de departe, iar cine nu-i doreşte luminăţiei tale aceste ranguri, să se scoale în picioare şi-l vom lua îndată în săbii.

Apoi se întoarse către oaspeţi:

Acela care nu-i doreşte voievodului de Wilno coroana imperiului nemţesc, să se ridice în picioare!

Fireşte, nu se ridică nimeni. Nimeni nu mai râse de astă dată, fiindcă în glasul lui jupân Szczaniecki era atâta batjocoră, încât inima tuturor se umpluse de teamă în aşteptarea celor ce aveau să se întâmple…

Nu se întâmplă însă nimic, doar oaspeţilor le pieri tot cheful de petrecere. În zadar slujitorii umpleau mereu paharele. Vinul nu putea să alunge gândurile negre din mintea şleahticilor şi nici temerile din ce în ce mai mari. Radziwiłł îşi ascundea cu greu mânia, fiindcă simţea că urările nesăbuite ale lui jupân Szczaniecki îl scăzuseră în ochii tuturor şi că înadins sau fără voie, şleahticul întărise convingerea musafirilor că voievodul de Wilno este tot atât de departe de tronul de mare principe al Lituaniei, ca şi de coroana de împărat al nemţilor. Totul fusese rostit în glumă, dar în mare parte ospăţul avea drept scop să obişnuiască spiritele cu viitoarea domnie a lui Radziwiłł. Mai mult, prinţul se temea că asemenea luare în râs a nădejdilor sale să nu aibă o proastă înrâurire asupra căpeteniilor care ştiau cum stau lucrurile, Pe feţele lor se citea într-adevăr descurajarea.

Ganchof golea pahar după pahar şi se ferea să întâlnească privirea prinţului. Kmicic nu bea, dar sta cu ochii pironiţi pe masă şi sprâncenele încruntate, ca şi când se gândea la ceva sau se lupta cu propria conştiinţă. Radziwiłł se cutremură la gândul că mintea cavalerului poate să se lumineze dintr-odată şi să aleagă adevărul de minciună, fiindcă atunci acest polcovnic care slujea drept legătură între steagurile poloneze, pe care le mai avea, şi cauza lui Radziwiłł, va rupe şi aceasta verigă, de-ar fi să-şi smulgă şi inima din piept odată cu ea.

Kmicic devenise o mare greutate pentru Radziwiłł şi, dacă n-ar fi avut acea importanţă pe care i-o dădea curgerea întâmplărilor, ar fi căzut demult victima cutezanţei proprii şi a mâniei hatmanului. Prinţul greşea însă bănuindu-l acum de gânduri vrăjmaşe cauzei lui. deoarece jupân Andrzej era prins în întregime de Oleńka şi de supărarea care-i despărţea.

Uneori i se părea că jupâniţa care sta lângă el îi e mai dragă decât orice pe lume, apoi iarăşi simţea asemenea ură, că ar fi fost în stare s-o ucidă, murind şi el odată cu ea.

Drumurile se încurcaseră într-atâta, că viaţa devenise o povară pentru această fire dintr-o bucata. Simţea şi el ce simte fiara încurcată în plasa din care nu mai poate să scape.

Mohoreala neliniştită a oaspeţilor îl aţâţa şi mai mult. Nu mai putea îndura.

Voia bună scădea cu fiecare clipă. Cei de faţă aveau impresia că petrec sub un acoperiş de plumb, pe care-l sprijineau cu capetele lor.

În acest timp, un oaspete nou intră în sală. Când îl văzu, prinţul strigă:

E jupân Suchaniec, vine de la vărul Bogusław! Îmi aduci scrisori, nu-i aşa?

Noul-sosit se închină până la pământ.

Întocmai, luminăţia ta! … Vin drept din Podlasie.

Dă-mi scrisorile şi aşează-te la masă. Domniile voastre să mă ierte că nu mai amân citirea lor, cu toate că ne aflăm la ospăţ; poate că sunt niscaiva noutăţi şi aş vrea să le împărtăşesc şi domniilor voastre. Jupâne şambelan, te rog să ai grijă de trimis.

Spunând acestea, prinţul luă vraful de scrisori din mâinile lui jupan Suchaniec şi începu să rupă în grabă pecetea celei de deasupra.

Cei de faţă îşi aţintiră curioşi privirile spre el, străduindu-se să ghicească pe chipul lui cuprinsul scrisorilor. Se vede însă că prima scrisoare nu vestea nimic bun, deoarece sângele năvăli în obrajii prinţului şi ochii i se aprinseră de mânie sălbatică.

Fraţilor! spuse hatmanul. Prinţul Bogusław îmi dă de ştire că aceia care au vrut mai degrabă să se unească împotriva mea, decât să meargă la Wilno asupra vrăjmaşului, pustiesc acum moşiile mele din Podlasie. E mai lesne să te baţi cu muierile prin sate! … Vrednici cavaleri, n-am ce zice! … Dar nu-i nimic! îşi vor primi răsplata! …

Luă a doua scrisoare şi abia apucă să-şi arunce ochii peste ea că un zâmbet de izbândă şi bucurie îi strălumina faţa.

Ţinutul Sieradz s-a predat suedezilor! strigă şi, urmând pilda Wielkopolskăi, a primit oblăduirea lui Carol Gustav.

Apoi după o clipă:

Iată şi noutăţile! Domniile voastre, veşti bune! Jan Kazimierz a fost înfrânt la Widawa şi Żarnów! … Oştirea îl părăseşte! Se retrage aproape singur la Cracovia cu suedezii în urma lui. Vărul meu îmi scrie că şi Cracovia va cădea.

Să ne bucurăm, domniile voastre! spuse cu glas ciudat Szczaniecki.

Aşa-i, să ne bucurăm! repetă hatmanul, neluând în seamă tonul cu care vorbise Szczaniecki.

Prinţul era tot numai bucurie, faţa-i parcă întinerise dintr-odată şi ochii îi străluceau; cu mâinile tremurând de fericire rupse pecetea ultimei scrisori, o desfăcu, se lumină ca soarele şi strigă:

Varşovia a căzut! … Trăiască Carol Gustav!

Abia acum băgă de seamă că la auzul veştilor, impresia celor de faţă era cu totul alta decât cea pe care o încerca el. Tăceau cu toţii, aruncând priviri nesigure înaintea lor. Unii se posomorau, alţii îşi ascundeau faţa în mâini. Până şi curtenii hatmanului sau cei mai slabi de înger nu cutezau să imite bucuria prinţului auzind că Varşovia căzuse, Cracovia trebuia să cadă şi ea, iar ţinuturile se lepădau unul după altul de stăpânul legiuit şi se predau duşmanului. Era ceva neomenesc în mulţumirea cu care căpetenia unei jumătăţi din oştirea ţării şi unul dintre cei mai de vază senatori anunţa tuturor nenorocirile Republicii. Prinţul înţelese că se cuvine să îndrepte lucrurile.

Domniile voastre, zise, aş fi cel dintâi care ar plânge odată cu voi, dacă ar fi vorba de paguba Republicii, dar de astă dată Republica nu are nimic de suferit, căci îşi schimbă doar stăpânul. În locul lui Jan Kazimierz, rege lipsit de noroc, va căpăta un războinic mare şi cu mai mult noroc. Parcă văd toate războaiele încheiate şi toţi duşmanii biruiţi.

Luminăţia ta ai dreptate! răspunse Szczaniecki. Tot aşa vorbeau la Ujście Radziejowski şi Opaliński… Să ne bucurăm dar, domniile voastre! Moarte lui Jan Kazimierz! …

Acestea zicând, jupân Szczaniecki împinse scaunul cu zgomot, se ridică şi ieşi din sală.

Aduceţi cele mai bune vinuri din pivniţă! strigă prinţul.

Şambelanul alergă să îndeplinească porunca voievodului. Sala zumzăia ca un stup. După ce prima impresie se şterse, şleahticii începură să vorbească despre ştirile aflate. Îi cerură lui jupân Suchaniec amănunte în legătură cu cele ce se petreceau în Podlasie şi în Mazowsze care căzuse în mâna suedezilor.

În curând aduseră de-a dura butoiaşe smolite şi începură să le scoată cepurile. Oaspeţii se înviorară; voioşia creştea tot mai mult.

Tot mai multe erau glasurile care repetau: „S-a întâmplat şi basta! Nu mai e nimic de făcut!” – „Poate că va fi mai bine! Se vede că aşa ne-a fost soarta!” -„Prinţul nu ne va lăsa!” – „Alţii o duc şi mai rău” Trăiască Janusz Radziwiłł, voievodul, hatmanul şi prinţul nostru!”

Marele prinţ al Lituaniei! strigă iarăşi jupân Jurzyc.

De astă dată nu-i mai răspunseră tăcerea şi hohotele de râs, din contră, câteva zeci de gâtlejuri răguşite răcniră într-un glas:

Aşa să fie! I-o dorim din toată inima! Să ne trăiască! Să domnească!

Magnatul se ridică cu faţa roşie ca purpura.

Vă mulţumesc, domniile voastre şi fraţilor! … rosti aşezat.

În sală aerul devenise înăbuşitor ca într-o baie din pricina luminărilor şi a răsuflărilor omeneşti.

Jupâniţa Aleksandra se aplecă spre Kmicic şi-i spuse spătarului de Rosienie:

Mi-e rău, să mergem de aici.

Faţa îi era palidă şi pe frunte îi luceau broboane de sudoare.

Spătarul de Rosienie se uită cu priviri neliniştite la hatman, de teamă că acesta îi va socoti plecarea de la ospăţ drept o jignire. Pe câmpul de luptă era un oştean vajnic, dar se temea ca de foc de Radziwiłł.

Tocmai atunci, colac peste pupăză, hatmanul spuse:

Cel care nu închină cu mine, acela este duşmanul meu; astăzi sunt vesel.

Auzi, Oleńka? răspunse spătarul, Unchiule, nu pot să mai stau, mi-e rău! rosti jupâniţa cu priviri rugătoare.

Atunci du-te singură, se supără spătarul. Jupâniţa se sculă de pe scaun, vrând să se strecoare nebăgată în seamă de nimeni, dar o lăsară puterile şi se prinse de spătarul scaunului.

Deodată o cuprinse braţul puternic al unui cavaler şi o sprijini.

Te conduc eu, jupâniţa! şopti jupân Andrzej.

Şi fără să-i mai ceară îngăduinţa, îi cuprinse mijlocul ca într-un cerc de fier; dar Oleńka devenea tot mai grea şi, înainte de a ajunge la uşă, se lăsă moale pe braţul lui. Atunci Kmicic o luă în braţe, ca pe un copil, şi o scoase din sală.