Capitolul XXIV.

Kmicic începu în grabă pregătirile pentru călătorie, alegându-şi oamenii care aveau să-l însoţească; hotărâse să plece întovărăşit de o suită, din două pricini: mai întâi avea să-l apere de primejdii, iar în al doilea rând, avea să crească fala cuvenită unui sol. Se grăbea, fiindcă voia să plece în noaptea aceleiaşi zile sau, dacă zloata nu se oprea, a doua zi de dimineaţă. Până la urmă, alese şase oameni de nădejde, săbieri încercaţi din Orsza, gata să-l urmeze până la capătul lumii, care-l slujiseră şi mai înainte, în vremurile bune când, înainte de a veni la Lubicz, dădea târcoale lui Chowański. Erau cu toţii şleahtici, boierinaşi de la drumuri, ultimii care mai rămăseseră din ceata zdrobită de Butrymi. În fruntea lor se afla vagmistrul Soroka, vechi slujitor al lui Kmicic, oştean cu experienţă şi foarte îndemânatic, cu toate că era împovărat de multe condamnări pentru şi mai multe samavolnicii.

După prânz, hatmanul îi dădu lui Kmicic scrisorile şi un bilet de liberă trecere pentru căpeteniile suedeze pe care tânărul trimis putea să le întâlnească în oraşele mai mari; îşi luă apoi rămas bun destul de înduioşat, aproape părinteşte, sfătuindu-l să fie prevăzător şi să cumpănească bine tot ce va face.

Spre seară, cerul începu să se lumineze, soarele palid de toamnă se arătă deasupra castelului de la Kiejdany şi scăpată înapoia norilor roşietici care se întindeau în fâşii lunguieţe spre apus.

Erau gata de drum. Kmicic tocmai bea ultimul pahar la botul calului cu Ganchof, Charłamp şi alte căpetenii, când, după lăsarea întunericului, intră Soroka şi întrebă:

Plecăm, jupâne polcovnic?

Peste un ceas, răspunse Kmicic.

Caii şi oamenii sunt gata, aşteaptă în curte… Vagmistrul ieşi, iar ei începură să ciocnească de zor paharele, deşi Kmicic mai mult se prefăcea că bea, decât bea cu adevărat. Nu-i plăcea vinul şi nu i se urca la cap, nu-l înveselea, în vreme ce Charłamp şi ceilalţi se cam ameţiseră.

Jupâne polcovnic! spuse Ganchof. Aminteşte-i prinţului Bogusław de mine… E un mare cavaler, cum nu se mai află altul în Republică. Când ai să ajungi acolo, ai să te simţi ca în ţara franţujilor. Altă limbă, alte obiceiuri şi, dacă e vorba de purtările alese, apoi acolo ai mai multe de învăţat decât la curtea regelui.

Îl ţin minte pe prinţul Bogusław de la Beresteczko, spuse Charłamp. Avea un polc de dragoni înţolit şi muştruluit după moda franţuzească; oştenii erau şi pedestraşi şi călăreţi. Cele mai multe căpetenii erau franţuji, afară de câţiva olandezi, ca şi oştenii. Toţi arătau ca nişte filfizoni; miroseau a tot felul de arome, ca la spiţerie. În bătălie împungeau grozav cu spadele şi se spunea despre ei că ori de câte ori străpungeau pe cineva, rosteau îndată Pardonnez-moi139 chiar atunci când aveau de-a face cu gloatele. Iar prinţul Bogusław călărea printre ei cu năframa la spadă, totdeauna zâmbitor, de-ar fi fost în vânzoleala cea mai cumplită, deoarece după obiceiul franţuzesc se cuvine să râzi în timpul măcelului. Avea faţa dată cu pomadă, iar sprâncenele înnegrite cu cărbunele, lucru pe care oştenii mai vârstnici nu-l prea vedeau cu ochi buni şi-l porecliseră „codoaşca”. După bătălie îi aduceau de fiecare dată gulere noi de dantelă, ca să fie totdeauna gătit ca la ospăţ, şi-i făceau tot felul de bucle cu fierul încălzit. Era totuşi un bărbat viteaz şi întotdeauna intra în foc cel dintâi… L-a chemat să se bată cu el şi pe jupân Kalinowski, pentru că nu ştiu ce i-a zis, de-a trebuit să-i împace regele.

Nici vorbă! zise Ganchof. Domnia ta ai să cunoşti acolo o mulţime de lucruri vrednice de tot interesul, ai să-l vezi pe regele suedez care-i cel mai mare războinic după prinţul nostru.

Şi pe jupân Czarniecki, adăugă Charłamp. Lumea vorbeşte tot mai mult despre el.

Jupân Czarniecki se află de partea lui Jan Kazimierz şi este neprietenul nostru! răspunse Ganchof cu asprime.

Ciudate lucruri se mai petrec pe lumea asta, zise Charłamp îngândurat. Dacă acum un an sau doi ne-ar fi spus cineva suedezii vor veni aici, am fi crezut cu toţii că ne vom bate cu ei. Când colo, vedeţi şi domniile voastre…

Nu numai noi i-am primit cu braţele deschise, ci întreaga Republică! se împotrivi Ganchof.

Aşa-i, pe legea mea! rosti Kmicic dus pe gânduri.

Afară de jupân Sapieha, Gosiewski, Czarniecki şi hatmanii coroanei! adăugă Charłamp.

Mai bine să nu mai vorbim despre asta! răspunse Ganchof. Ei, jupâne polcovnic, să te întorci sănătos… te aşteaptă înaintarea în rang.

Şi jupâniţa Billewicz, mai spuse Charłamp.

Domnia ta să nu te legi de jupâniţa Billewicz! se oţărî Kmicic.

Sigur că nu mă leg, sunt şi prea bătrân. Ultima oară… Ia staţi, domniile voastre… Când a fost asta? … Aha, în timpul alegerilor milostivului nostru rege Jan Kazimierz…

Domnia ta, dezvaţă-te să mai vorbeşti aşa! îl întrerupse Ganchof. Acum milostivul nostru rege e Carol Gustav.

Adevărat! … Consuetudo altera natura… Aşadar, în timpul alegerii lui Jan Kazimierz, fostul nostru rege şi mare prinţ de Lituania, mă îndrăgostisem la cataramă de o jupâniţa din suita prinţesei Wiśniowiecka. Era atât de ademenitoare, împieliţata… Dar de fiecare dată când voiam să-i văd ochişorii mai de aproape, jupân Wołodyjowski îmi punea sabia în cale. Trebuia să mă bat cu el, dar a intrat Bohun între noi, pe care Wołodyjowski l-a crestat ca pe un iepure. Dacă nu era cazacul, nu mă mai vedeaţi viu acum. Iar pe vremea aceea eram gata să mă bat şi cu diavolul. De altfel, Wołodyjowski o apăra numai per amicitiam140 fiindcă ea era înţeleasă cu un săbier şi mai grozav… Ehei, vă spun domniilor voastre, credeam că mă usuc, nu alta… Nu-mi mai păsa nici de mâncare, nici de băutură… Abia când prinţul nostru m-a trimis de la Varşovia la Smoleńsk, m-am dezbărat de dragoste în timpul călătoriei. E cel mai bun leac împotriva necazurilor. Nu apucasem să fac nici o milă din drum şi parcă mă simţeam mai uşurat, iar înainte de a ajunge la Wilno îmi şi zburase din minte; de atunci am rămas holtei.

Asta e! Cel mai bun leac împotriva dragostei nefericite e călătoria!

Domnia ta aşa crezi? întrebă Kmicic.

Pe legea mea! Negricioşii n-au decât să răpească toate ochioasele din Lituania şi coroană, că mie nu-mi mai trebuiesc., Şi ai plecat fără să-ţi iei rămas bun?

Chiar aşa, am aruncat doar o panglică roşie în urma mea, cum mă sfătuise o jupâneasă mai în vârstă, tare pricepută în treburi de dragoste.

În sănătatea domniei tale, se amestecă Ganchof, întorcându-se iarăşi spre jupân Andrzej.

Noroc! răspunse Kmicic. Îţi mulţumesc din toată inima.

Până la fund! Până la fund! E timpul să încaleci, domnia ta, că şi pe noi ne cheamă slujba. Dumnezeu să te călăuzească şi să te aducă înapoi cu bine!

Rămâneţi sănătoşi!

Să arunci o panglică roşie în urma domniei tale, spuse Charłamp sau la primul popas să stingi focul cu o găleată de apă. Ţine minte, domnia ta… dacă vrei să uiţi!

Domnia ta, rămâi cu bine!

N-o să ne revedem prea curând!

Poate că ne vom întâlni pe câmpul de luptă, adăugă Ganchof. Să dea Dumnezeu să fim umăr la umăr, nu unul împotriva altuia.

Altfel nici nu se poate! răspunse Kmicic.

Şi căpeteniile ieşiră.

Orologiul din turn bătu şapte ceasuri. În curte, caii izbeau pietrele caldarâmului cu copitele, iar pe fereastră se vedeau oamenii care aşteptau. O nelinişte ciudată îl cuprinse pe jupân Andrzej. Repeta întruna: „Plec! plec!” închipuirea îi perinda pe dinaintea ochilor pământuri necunoscute şi o mulţime de feţe pe care avea să le vadă. În acelaşi timp însă era foarte uimit de această călătorie, ca şi când nu s-ar fi gândit niciodată la ea.

„Trebuie să încalec pe cal şi să plec, întâmplă-se ce se va întâmpla… Fie ce-o fi! se gândea.

Acum însă, când caii sforăiau afară şi sosise ceasul plecării, simţea că viaţa aceea îi va fi străină, că tot ce trăise şi deprinsese până acum, ce crescuse fără voie în sufletul şi inima lui, va rămâne aici, în această ţară, în oraşul acesta. Kmicic cel de altădată va rămâne şi el aici, iar acolo va pleca parcă un alt om, străin de toţi şi de toate. Acolo va trebui să înceapă o viaţă nouă şi numai unul Dumnezeu ştia dacă va mai găsi în el puterea pentru asemenea schimbare.

Sufleteşte, jupân Andrzej era trudit de moarte, de aceea se simţea acum atât de neputincios faţă de oamenii şi locurile noi care-l aşteptau… Se gândea că aici nu i-a fost prea bine, dar nici acolo nu se va simţi în apele lui şi-i va veni tare greu.

„E timpul, e timpul! Trebuie să-mi iau căciula şi să plec!

Fără să-mi iau rămas bun?

E oare cu putinţă ca ea să fie atât de aproape şi eu să plec fără un cuvânt? Uite unde am ajuns! Dar ce pot să-i spun? … Să mă duc la ea şi să-i spun: „Jupâniţa, totul s-a stricat între noi… să mergem fiecare pe drumul lui!” La ce bun, la ce bun să-i mai spun, când şi aşa nu se mai poate îndrepta nimic. El nu mai este logodnicul ei, iar ea nu-i va fi soţie. Ce-a fost, s-a dus şi nu se va mai întoarce. Păcat de vreme, de vorbe şi de alte chinuri. Nu mă duc!” îşi spuse Kmicic.

Pe de altă parte însă, îi unea şi acum dorinţa răposatului. Trebuiau să vorbească limpede şi fără mânie, să-şi spună că se vor despărţi pentru totdeauna… Jupâniţă, îi va zice, domnia ta nu mă mai vrei, de aceea îţi întorc cuvântul dat. Să socotim amândoi că n-a fost nici un testament… şi fiecare să-şi caute fericirea încotro vede cu ochii.”

I-ar putea răspunde: „Eu te-am vestit pe domnia ta mai demult, de ce să mai vorbim încă o dată?” „Nu mă duc! Fie pe voia ei!” îşi repeta Kmicic.

Şi, înfundându-şi căciula pe cap, ieşi în tindă. Voia să încalece pe cal şi să se afle cât mai repede dincolo de poarta castelului.

În tindă, parcă se simţi deodată oprit de cineva… Îl cuprinse o dorinţă atât de mare s-o vadă şi să-i vorbească, încât încetă să se mai gândească dacă să se ducă sau nu, încetă să mai judece şi alergă, mai bine zis o luă la goană cu ochii închişi, de parcă voia să se arunce în apă.

În faţa uşii, dinaintea căreia fuseseră retrase străjile, nimeri peste feciorul de casă al spătarului de Rosienie.

Spătarul este acasă? întrebă.

Jupânul spătar este la armurărie cu căpeteniile.

Dar jupâniţa?

Jupâniţa este.

Du-te şi spune-i că jupân Kmicic pleacă într-o călătorie lungă şi vrea să o vadă.

Slujitorul ascultă porunca, dar înainte de a se întoarce cu răspunsul, Kmicic apăsă clanţa şi intră fără să mai bată la uşă.

Jupâniţă, vin să-mi iau rămas bun de la domnia ta, spuse, fiindcă nu ştiu dacă o să ne mai vedem vreodată.

Apoi se întoarse deodată spre copilul de casă:

De ce mai stai aici?

Jupâniţă dragă! vorbi mai departe Kmicic când uşa a închise în urma slujitorului. Voiam să plec fără să-mi iau rămas bun, dar n-am fost în stare. Numai Dumnezeu ştie când am să mă întorc şi dacă am să mă mai întorc, pentru că primejdiile pândesc la tot pasul. Mai bine să nu ne despărţim cu mânia în inimi şi cu supărare, să nu se abată pedeapsa lui Dumnezeu asupra vreunuia dintre noi. Ei, multe ar fi de spus, dar limba nu le poate spune pe toate. N-am avut noroc: se vede că aşa a vrut Dumnezeu. Iar acum, omule, poţi să te dai cu capul de pereţi, nu mai e nimic de făcut! Să nu arunci vina pe mine, jupâniţă, fiindcă nici eu nu te voi învinui pe domnia ta. Nu trebuie să te mai gândeşti la testament, pentru că voinţa oamenilor nu se poate pune împotriva lui Dumnezeu. Dumnezeu să-ţi aducă fericirea şi alinarea. Lucrul de căpetenie este să ne iertăm unul pe altul. Nu ştiu ce mă aşteaptă acolo unde mă duc… Dar nici aici nu mai pot să îndur atâtea chinuri, ceartă şi durere… Mă zbucium fără istov între cei patru pereţi ai cvartirului, dar degeaba, jupâniţă, degeaba! … Aici n-am nimic de făcut, şi nu-mi rămâne decât să mă las în seama gândurilor negre, să mă tot gândesc ziua întreagă la necazurile mele, până-mi plesneşte capul şi să nu născocesc nimic… Am nevoie de călătoria asta ca peştele de apă, ca pasărea de aer, pentru că altminteri îmi pierd minţile.

Să-ţi dea Dumnezeu fericire şi domniei tale! răspunse jupâniţa Aleksandra.

Şi sta în faţa lui încremenită de vestea plecării, de înfăţişarea şi cuvintele lui jupân Kmicic. Pe chipul ei se citea descumpănirea şi uimirea, se vedea că încearcă să-şi revină, în timp ce se uita cu ochii larg deschişi la tânărul îndrăzneţ.

Eu nu-ţi port supărare domniei tale… rosti după o clipă.

De n-ar fi fost toate acestea! răspunse Kmicic. Parcă a venit un duh rău şi a aruncat între noi o mare plină de talazuri. Nu poţi să străbaţi atâta amar de apă şi nici s-o ocoleşti… N-am făcut niciodată ce-am vrut cu adevărat, n-am ajuns unde mi-a fost voia, parcă m-a împins mereu cineva de la spate, până când ne-am rătăcit amândoi. Acu, de vreme ce nu ne vom mai vedea, e mai bine să ne strigăm de departe: „Dumnezeu să te călăuzească!” Căci trebuie să ştii, jupâniţă, că supărarea şi mânia sunt una, iar părerea de rău, alta. De mânie am scăpat, dar părerea de rău stă cuibărită în inima mea, dar nu pe domnia ta te învinuiesc. Mai ştiu şi eu pe cine şi de ce? … Cu gândurile nu ajungem la nimic, de aceea mi se pare că ne va fi mai uşor la amândoi, dacă o să ne lămurim. Domnia ta mă socoteşti un trădător… şi asta mă doare cel mai mult, pentru că, pe mântuirea sufletului meu, n-am fost şi nu voi fi trădător niciodată!

Acum nu mai cred aşa! … spuse Oleńka.

Cum de ai putut să crezi măcar un ceas una ca asta… Doar mă cunoşteai mai demult, ştiai că sunt în stare de orice samavolnicie, să omor cu sabia, să dau foc şi să împuşc pe cineva, dar să trădez pentru folosul meu, pentru ranguri, niciodată! Dumnezeu să mă apere şi să mă judece! … Domnia ta eşti femeie şi nu poţi pricepe în ce stă scăparea ţării, de aceea nu-ţi este îngăduit să osândeşti. De ce dar m-ai osândit? … De ce m-ai condamnat? … Dumnezeu să, te aibă în pază! … Află că scăparea este în Radziwiłł şi în suedezi, iar cine gândeşte şi mai ales face altfel, acela duce ţara la pierzanie. Dar acum nu e vremea potrivită pentru cuvântări, fiindcă trebuie să plec. Află doar că nu sunt trădător. Mai bine să pier, decât să ajung aşa ceva! … Află că m-ai dispreţuit pe nedrept şi pe nedrept m-ai condamnat la moarte… Asta ţi-o spun sub jurământ şi înainte de plecare, ţi-o spun doar ca să adaug: te iert din toată inima, dar să mă ierţi şi tu!

Jupâniţa Aleksandra îşi revenise cu totul.

E adevărat ce spui dumneata, că te-am bănuit pe nedrept, e vina mea, pe care o recunosc… şi mă rog de iertare…

Glasul începu să-i tremure, ochii albaştri i se umplură da lacrimi şi strigă cu înflăcărare:

Te iert, te iert, ţi-aş ierta şi moartea mea! …

Dumnezeu să te călăuzească şi să te îndrepte pe drumul cel bun, să te ajute să-l părăseşti pe cel pe care rătăceşti acum.

Dă-mi pace, dă-mi pace! strigă Kmicic în grabă. Să nu ne mai certăm iarăşi. Rătăcesc sau nu, să nu mai vorbim despre asta. Să meargă fiecare pe unde crede de cuviinţă. Ce bine că am venit aici, că n-am plecat fără să-mi iau rămas bun. Dă-mi mâna, măcar acum de plecare… Asta mi-a mai rămas, pentru că mâine nu te voi mai vedea, nici poimâine, nici peste o lună, poate niciodată. Ei, Oleńka, mi se tulbură minţile… Oleńka! N-o să ne mai vedem oare niciodată? …

Lacrimi bogate se desprinseră dintre gene, rostogolindu-se ca perlele pe obraji.

Jupâne Andrzej! … Leapădă-te de trădători… şi totul se poate întoarce! …

Taci… taci! … răspunse Kmicic cu glasul întretăiat. Nu se poate. Nu pot… Mai bine nu mai spune nimic. Mai bine mă ucideau! Chinul ar fi fost mai mic… Pentru Dumnezeu, de ce ni se întâmplă nouă toate astea?! … Rămâi sănătoasă! … E ultima oară… Pe urmă, moartea n-are decât să-mi închidă ochii… De ce plângi? … Nu mai plânge, că înnebunesc! …

Şi fără să-şi mai dea seama ce face, o luă în braţe cu forţa şi, cu toate că se împotrivea, o sărută pe ochi, pe gură şi i se aruncă la picioare. În cele din urmă, zvâcni ca un nebun şi, apucându-se cu mâinile de păr, se repezi afară, strigând:

Nici dracu nu mai poate face nimic, darmite un firicel roşu?! …

Oleńka îl mai văzu pe fereastră cum încalecă în grabă pe cal, apoi cei şapte călăreţi porniră. Străjile scoţiene prezentară armele şi poarta se închise după călăreţii care pieriră printre copaci pe drumul întunecat.

Beznele nopţii se lăsară peste pământ.