Capitolul XXV.

Kowno şi toate ţinuturile de pe malul stâng al Wiliei, toate drumurile, erau ocupate de vrăjmaş, aşa că jupân Kmicic, neputând să ajungă în Podlasie pe drumul mare care ducea de la Kowno la Grodno şi de acolo până la Białystok, o luă pe căi lăturalnice, de la Kiejdany în jos, de-a lungul Niewiażei, până la Niemen, pe care, trecându-l nu departe de Wilki, ajunse în olatul Troki.

Această bucată de drum, nu prea mare, o străbătu în linişte, deoarece se afla sub oblăduirea braţului lui Radziwiłł.

Târgurile şi, din loc în loc şi satele, erau ocupate de lefegiii hatmanului sau de cete mici de raitieri suedezi, pe care prinţul îi împinsese înadins atât de departe împotriva hoardelor lui Zołtareńko, care se aflau dincolo de Wilia, ca să se ajungă mai uşor la ciocniri şi să-i dea astfel prilejul de a începe războiul.

Şi Zołtareńko ar fi fost bucuros să se ia la „sfadă” – cum zicea hatmanul – cu suedezii, dar cei pe care îi ajuta, nu vroiau să se bată cu ei, ci doreau cel puţin să amâne cât mai mult războiul; Zołtareńko primise deci poruncă aspră să nu treacă râul, iar în cazul că însuşi Radziwiłł, unit cu suedezii, avea să pornească asupra lui, trebuia să se retragă cât mai repede.

Din aceste pricini, pe malul drept al Wiliei era linişte, dar pentru că străjile cazace, de o parte, şi cele suedeze şi ale prinţului, de cealaltă, stăteau faţă în faţă, despărţite doar de apa râului, era de ajuns o singură împuşcătură de muschetă şi războiul cumplit s-ar fi dezlănţuit.

De teamă, oamenii se adăpostiseră din vreme în locuri fără primejdie. Astfel că ţara era liniştită, dar şi pustie. Pretutindeni jupân Andrzej vedea târguri părăsite, obloanele ferestrelor închise cu drugi de fier şi sate întregi fără picior de om.

Câmpurile păreau şi ele părăsite, deoarece ţăranii nu mai ridicaseră căpiţe. Oamenii simpli se adăposteau în bungetele pădurilor, unde-şi duceau tot avutul, iar şleahticii fugeau în ţinuturile electorului, deocamdată neameninţate de primejdie. Astfel că pe drumurile şi şleaurile de prin codri era o mişcare neobişnuită, fiindcă numărul fugarilor se mărea cu cei care izbuteau să treacă râul de pe malul stâng al Wiliei, scăpând de asuprirea lui Zołtareńko.

Aceştia erau foarte mulţi, îndeosebi ţărani, căci şleahticii care nu putuseră să treacă apa fuseseră luaţi în robie sau îşi pierduseră viaţa în pragul caselor.

Jupân Andrzej întâlnea mereu grupuri întregi de ţărani cu neveste şi copii, care mânau înaintea lor turme de oi, cai şi vite. Partea aceasta a olarului Troki, care se învecina cu Prusia electorului, era bogată şi mănoasă, oamenii înstăriţi aveau ce să ascundă şi să păstreze. Iarna care se apropia nu-i speria pe fugarii care preferau să aştepte zile mai bune prin desişurile pădurii, în colibe acoperite de zăpadă, decât să moară de mâna vrăjmaşului în satele natale.

Kmicic se apropia deseori de grupurile de fugari sau de focurile care luceau noaptea în desişul pădurilor. Peste tot, unde întâlnea oameni de pe malul stâng al Wiliei, pe lângă Kowno sau mai departe, asculta povestiri înfricoşătoare despre cruzimile lui Zołtareńko şi ale celor care se uniseră cu el, care ucideau pe oricine, fără să mai ţină seama de vârstă, dacă era bărbat sau femeie. Ardeau satele, tăiau până şi copacii de prin livezi, lăsând numai pământul şi apa. Nicăieri urdiile tătarilor nu lăţiseră asemenea pustiire.

Oamenii nu numai că erau omorâţi, dar înainte de a muri, îndurau chinuri înspăimântătoare. Mulţi dintre ei fugiseră cu minţile rătăcite, umplând noaptea adâncurile pădurii cu strigăte înfricoşătoare; alţii, cu toate că trecuseră Niemenul şi Wilia, cu toate că pădurile şi mlaştinile îi despărţeau de cetele lui Zołtareńko, trăiau mereu îngroziţi în aşteptarea atacului. Mulţi îşi întindeau mâinile spre Kmicic şi însoţitorii săi de la Orsza, cerşind milă şi scăpare, ca şi când ar fi fost ameninţaţi de vrăjmaşi.

Spre ţinuturile prusiene se îndreptau şi carâte de şleahtici pline de bătrâni, femei şi copii; în urma lor veneau carele cu slujitorii, calabalâcul, rezervele de hrană şi vitele. Cu toţii erau înspăimântaţi şi copleşiţi de durere că porniseră pe drumul pribegiei.

Jupân Andrzej încerca uneori să-i liniştească pe aceşti nefericiţi, spunându-le că în curând suedezii vor trece râul şi vor alunga pe vrăjmaşul de acolo. Atunci fugarii îşi înălţau braţele spre cer şi se rugau:

— Dă-i, Doamne, sănătate şi noroc prinţului voievod, că a adus în apărarea noastră un popor cu creştere aleasă! Când vor veni suedezii, o să ne întoarcem acasă, la cenuşa noastră…

Şi pretutindeni îl binecuvântau pe prinţ. Zvonul trecea din gură în gură, vestind că de pe o zi pe alta va trece Wilia în fruntea steagurilor sale şi ale suedezilor. Fără să-i cunoască, îi lăudau pe suedezi pentru lipsa lor de lăcomie, pentru disciplina şi felul cum se purtau cu locuitorii. Pe Radziwiłł îl numeau Gedoon al Lituaniei, Samson, izbăvitorul lor. Oamenii aceştia, care veneau din ţinuturile trecute prin foc şi sabie, îl aşteptau ca pe un mântuitor.

Ascultând binecuvântările, dorinţele şi rugile lor, Kmicic se întărea şi mai mult în credinţă faţă de Radziwiłł şi repeta în gând: „Iată stăpânul pe care-l slujesc! Închid ochii şi merg orbeşte după norocul lui. Uneori e înfricoşător şi de neînţeles, dar e mai deştept decât alţii, ştie mai bine ce trebuie şi numai el ne poate izbăvi.”

Gândurile îi înseninară sufletul, se simţea mai uşurat şi călărea cu mai multă plăcere, împărţindu-şi inima între dorul de Kiejdany şi nenorocirile ţării.

Dorul creştea tot mai mult. Nu aruncă panglica roşie în urma lui; la primul popas, nu stinse focul cu o căldare de apă, pentru că, mai întâi, simţea că nu va fi de nici un folos, iar în al doilea rând, nu mai voia.

— Ei, dacă ea ar fi fost aici, să audă plângerile şi gemetele oamenilor nu l-ar mai fi rugat pe Dumnezeu să mă întoarcă pe calea cea bună, n-ar mai fi crezut că sunt un rătăcit, asemenea ereticilor, care s-au lepădat de credinţa cea adevărată. Dar, nu-i nimic! Mai devreme sau mai târziu se va convinge, va cunoaşte că mintea n-a ajutat-o să priceapă… Iar atunci va fi ce-o vrea Dumnezeu. Pentru că o să ne mai întâlnim în viaţă.

Şi dorul creştea în sufletul tânărului cavaler, iar convingerea că porneşte pe drumul cel bun îi dădea o linişte pe care n-o mai cunoscuse. Zbuciumul gândurilor, suferinţa şi îndoielile se îndepărtau cu încetul. Mergea înainte, afundându-se în pădurile nemărginite aproape vesel. Nu se mai simţise atât de bine de pe vremea când venise la Lubicz, după faimoasele hărţuieli cu Chowański, Mustăciosul Charłamp avusese dreptate că împotriva grijilor şi temerilor sufletului nu se află un leac mai bun decât călătoria. Jupân Andrzej avea o sănătate de fier, iar curajul şi plăcerea peripeţiilor îi reveneau tot mai mult. Le bănuia, zâmbea şi gonea fără încetare, abia oprindu-se la popasurile scurte de noapte.

Înaintea ochilor o vedea mereu pe Oleńka, plânsă, tremurând în braţele lui ca o pasăre speriată, şi îşi spunea: „am să mă întorc”.

Câteodată îi apărea înainte făptura hatmanului, posomorâtă, uriaşă, ameninţătoare. Dar poate tocmai pentru că se depărta tot mai mult de el, hatmanul îi devenea din ce în ce mai drag. Până atunci se plecase în faţa lui Radziwiłł, acum începea să ţină la el. Până atunci, Radziwiłł îl purtase cu el, cum poartă sforul puternic al apei tot ce intră în albia lui; acum, Kmicic simţea că doreşte din toată inima să înoate alături de el.

De departe, uriaşul voievod creştea tot mai mult în ochii tânărului cavaler, luând proporţii supraomeneşti. Deseori, la popasurile de noapte, când jupân Andrzej închidea ochii să doarmă, îl vedea pe hatman stând pe un tron mai înalt decât vârfurile pinilor. Avea coroana pe cap, faţa de totdeauna, posomorâtă, uriaşă, spada şi sceptrul în mână, iar la picioare întreaga Republică.

Şi se pleca până la pământ înaintea măreţiei lui.

A treia zi lăsară departe, în urmă, râul Niemen şi intrară într-un ţinut acoperit de păduri şi mai dese. Pe drum întâlneau mereu grupuri întregi de fugari. Şleahticii, care nu mai erau în stare să mânuiască armele, fugeau aproape toţi în Prusia dinaintea podghiazurilor vrăjmaşe care, neţinute pe aici în frâu, ca pe malurile Wiliei, de polcurile suedeze şi ale lui Radziwiłł, năvăleau uneori în adâncul ţării, ajungând până la hotarul ţinuturilor stăpânite de elector. Umblau după pradă.

Nu o dată păreau cete care ţineau de oştile lui Zołtareńko, în fapt însă nu recunoşteau puterea nimănui, erau adunături de jefuitori numite „facţii”, conduse de multe ori de tâlhari din partea locului. Acestea, ferindu-se să dea ochi cu oştirea sau chiar cu slujitorii de prin târguri, atacau satele mai mici, conacele şi călătorii.

Şleahticii îi nimiceau pe socoteala lor cu ajutorul slujitorilor şi împodobeau cu ei pinii de pe marginea drumului. Cu toate acestea nu era prea greu să nimereşti în pădure peste vreo ceată mai numeroasă, aşa că jupân Andrzej trebuia să fie foarte prevăzător.

Ceva mai departe însă, la Pilwiszki, pe malul Szeszupei. locuitorii stăteau liniştiţi. Cu toate acestea, târgoveţii îi povestiră lui Kmicic că numai cu câteva zile în urmă năvălise asupra stărostiei un detaşament puternic al lui Zołtareńko, de vreo cinci sute de oameni, care ar fi ucis ca de obicei oamenii şi ar fi dat foc târgului, dacă n-ar fi sosit un ajutor neaşteptat, căzut parcă din cer.

Ne încredinţaserăm cu toţii sufletele lui Dumnezeu, spuse arendaşul hanului la care se oprise jupân Andrzej, când sfinţii părinţi ne-au trimis un steag de călăreţi. La început, credeam că sunt alţi vrăjmaşi, dar erau de-ai noştri. S-au repezit îndată asupra tâlharilor lui Zołtareńko şi într-un ceas i-au tăiat pe toţi, ajutaţi fiind şi de oamenii noştri.

Ce steag era? întrebă jupân Andrzej.

Dumnezeu să le dea sănătate! … N-au spus cine sunt, iar noi n-am cutezat să-i întrebăm. Au lăsat caii să pască, au luat fân şi hrană şi au plecat.

De unde veneau şi încotro s-au dus?

Au venit dinspre Kosłowa Ruda şi-au apucat-o spre miazăzi. Toţi cei care voiam mai înainte să fugim în pădure, ne-am răzgândit şi am rămas, fiindcă ajutorul de staroste ne-a spus că după asemenea învăţătură de minte, duşmanul nu va călca prea curând pe la noi.

Kmicic era foarte interesat de vestea bătăliei şi întrebă mai departe:

Şi nu ştiţi cine conducea steagul?

Nu ştim, dar pe polcovnic l-am văzut, a vorbit cu noi dimineaţa. E tânăr şi măruntac, ca un ac. Nu arată deloc ca un războinic grozav cum este…

E Wołodyjowski! strigă Kmicic.

Wołodyjowski sau altul, să-i fie mâinile sfinţite şi să dea Dumnezeu să ajungă hatman!

Jupân Andrzej căzu adânc pe gânduri. Se vede că mergea pe drumul pe care cu câteva zile în urmă trecuse Wołodyjowski cu oamenii din Lauda. Era în firea lucrurilor să fie aşa, întrucât amândoi se duceau în Podlasie. Lui jupân Andrzej îi trecu prin minte că, dacă se grăbea, putea să dea peste micul cavaler şi să cadă în mâinile lui, iar în asemenea împrejurare toate scrisorile lui Radziwiłł ar ajunge odată cu el în puterea confederaţilor. O întâmplare ca asta putea să-i dea peste cap însărcinările primite şi să aducă cine ştie ce pagube cauzei lui Radziwiłł. Din această pricină, jupân Andrzej hotărî să rămână câteva zile la Pilwiszki, pentru ca steagul laudanienilor să aibă vreme să se depărteze.

De altminteri, oamenii şi caii, care goniseră aproape fără oprire de la Kiejdany şi făcuseră doar popasuri foarte scurte, aveau mare nevoie de odihnă. Jupân Andrzej porunci dar oştenilor să dea jos desagii de pe cai, pentru că vor poposi mai îndelung aici.

A doua zi se convinse că procedase nu numai bine, dar şi cu înţelepciune, deoarece abia apucase să pună ceva pe el de dimineaţă, când hangiul se ivi înaintea lui.

Aduc veste, înălţimea ta! spuse.

Bună?

Nici bună, nici rea; avem oaspeţi. Un alai grozav a sosit cu noaptea în cap şi s-a oprit în casa starostelui. Un polc de pedestraşi şi ce de mai călărime, carâte, de slujitori! … Oamenii credeau că a venit chiar regele.

Care rege?

Cârciumarul începu să-şi învârte căciula în mână.

Aşa-i, că acum avem doi regi, dar n-a venit niciunul dintre ei, ci doar prinţul comis…

Kmicic sări în picioare.

Cum prinţul comis, prinţul Bogusław? …

Întocmai, înălţimea ta. Vărul prinţului voievod de Wilno.

Jupân Andrzej aproape că bătu din palme de uimire.

Ehei, atunci o sa ne întâlnim!

Înţelegând cu oaspetele lui este un cunoscut al prinţului Bogusław, se ploconi mai adânc decât în ziua dinainte şi ieşi din încăpere, iar Kmicic începu să se îmbrace în mare grabă şi, după un ceas, se afla în faţa casei starostelui.

Tot târgul roia de oşteni. Pedestraşii îşi rezemau muschetele una de alta în piaţă; călărimea descălecase şi ocupase casele din împrejurimi. Oşteni şi curteni în straie felurite stăteau în faţa caselor sau se plimbau pe uliţă. Căpeteniile vorbeau franţuzeşte şi nemţeşte. Nicăieri nici urmă de oştean sau de mundir polonez, muschetarii şi dragonii aveau haine ciudate, altele decât cele pe care jupân Andrzej le văzuse la steagurile străine de la Kiejdany, pentru că nu erau îmbrăcaţi ca nemţii, ci după şartul franţuzesc. Cu toate acestea, oştenii, atât de arătoşi, încât oricine putea fi luat drept căpetenie, bucurară ochii lui jupân Andrzej. Căpeteniile se uitau şi ele la Kmicic cu luare-aminte, fiindcă se gătise în veşminte de brocart şi catifea, iar cei şase oameni care-l însoţeau aveau şi ei haine noi.

În curtea stărostiei umblau de colo-colo oamenii de la curte, înţoliţi cu toţii după moda franţuzească: pajii purtau berete cu pene, slujitorii caftane de catifea, iar rândaşii erau încălţaţi în cizme înalte, suedeze, cu tureatca răsfrântă.

Se vede că prinţul nu dorea să stea prea mult la Pilwiszki şi se oprise numai pentru popas, deoarece caretele nu fuseseră duse în şopron, iar rândaşii dădeau cailor să mănânce din sitele de tablă pe care le ţineau în mână.

Kmicic îi spuse căpeteniei străjerilor cine este şi de ce vine, iar acesta se duse să-l vestească pe prinţ. Se întoarse repede, după o clipă, cu ştirea că prinţul doreşte să-l vadă grabnic pe trimisul hatmanului şi, arătându-i drumul lui Kmicic, intrară împreună în casă.

Din tindă intrară în prima sală de ospeţe, unde găsiră câţiva curteni moţăind cu picioarele întinse pe scaune; pesemne că plecaseră pe întuneric de la ultimul popas.

Înaintea uşii de la odaia vecină, căpetenia se opri şi, închinându-se în faţa lui jupân Andrzej, rosti în nemţeşte:

Prinţul e aici.

Jupân Andrzej intră şi se opri în prag. Prinţul se afla înaintea oglinzii aşezate în colţul încăperii şi îşi privea cu atâta luare-aminte faţa proaspăt unsă cu alifie, încât nu-l văzu pe noul-venit. Doi slujitori, îngenuncheaţi înaintea lui, îi strângeau cataramele la încheietura cizmelor înalte de călătorie, în vreme ce el îşi trecea degetele prin coama bogată, retezată scurt deasupra frunţii, a perucii blonde sau, poate, a părului său.

Era un bărbat încă tânăr, de treizeci şi cinci de ani, care arăta cel mult de douăzeci şi cinci. Kmicic îi cunoştea, dar îl privise întotdeauna cu interes, mai întâi pentru faima de mare oştean, care-l înconjura pe prinţul Bogusław şi pe care şi-o dobândise mai ales în duelurile cu diferiţi magnaţi străini, iar în al doilea rând pentru înfăţişarea deosebită pe care o avea, datorită căreia cine-l vedea o dată, nu-l mai uita. Fiindcă prinţul era înalt şi bine alcătuit, dar deasupra umerilor largi se înălţa un cap atât de mititel, de parcă era al altui trup. Avea faţa deosebit de îngustă, aproape tinerească, ce nu se potrivea cu nasul mare, roman, şi ochii uriaşi de o frumuseţe şi strălucire neasemuite, cu o privire aproape vulturească. Faţă de ochi şi de nas, restul chipului, care mai era înconjurat şi de bucle numeroase şi alungite, aproape nu se mai vedea: gura ca de copil era străjuită de o mustăcioară care abia îi acoperea buza de sus. Gingăşia pielii pomăduite îl făcea să semene cu o jupâniţă, dar în acelaşi timp cutezanţa, trufia şi siguranţa de sine, care i se citeau pe chip, nu îngăduiau să se uite că e acel cunoscut chercheur de noises141, cum i se spunea la curtea franceză, omul din gura căruia cuvântul aprig ieşea cu multă uşurinţă, iar spada din teacă şi mai lesne.

În ţara nemţească, în Olanda şi în Franţa se povesteau adevărate minuni despre faptele-i războinice, certuri, peripeţii cu primejdie şi dueluri. În Olanda se aruncase în iureşul luptei între neîntrecutele polcuri ale pedestrimii spaniole şi cucerise cu propria mână flamuri şi tunuri; îi fruntea steagurilor principelui de Orania pusese mâna pe o baterie socotită de către căpetenii cu experienţă de necucerit; la Rin, conducând muschetarii francezi, împrăştiase pe cuirasierii nemţi în războiul de treizeci de ani; în Franţa îl rănise în duel pe prinţul de Fremouille, cei mai vajnic mânuitor de spadă: un alt săbier faimos, baronul von Goetz, îl rugase în genunchi să-i dăruiască viaţa: îl rănise pe baronul Grot, faptă pentru care fusese aspru dojenit de vărul Janusz, fiindcă îşi înjoseşte rangul de prinţ luptând cu oameni care nu-i erau de-o seamă; în sfârşit, în văzul întregii curţi franceze, la balul de la Louvru, îl lovise în faţă pe margraful de Rieux pentru că îi vorbise „urât”.

Duelurile pe care le avusese incognito prin târguri şi hanuri nu se puneau, fireşte, la socoteală.

Era plămădit dintr-un amestec de frăgezime femeiască şi curaj nebunesc. În timpul vizitelor scurte pe care le făcea în ţară din când în când, îşi petrecea timpul cu vânătorile şi procesele cu neamul Sapieha. Atunci însă pădurarii trebuiau să-i caute ursoaice cu pui, a căror îndârjire mărea primejdia, şi pe care le ataca înarmat numai cu suliţa. De altminteri, i se ura repede în ţară şi, cum am mai spus, venea foarte rar, de cele mai multe ori în timp de război; arătase o vitejie fără seamăn la Beresteczko, Mohylew şi la Smoleńsk. Lupta era viaţa lui, cu toate că mintea ageră şi mlădioasă îl făcea potrivit şi pentru zâzanii de tot felul şi şiretlicuri politiceşti.

În asemenea împrejurări era răbdător şi stăruitor, mult mai stăruitor decât în „amorurile” al căror şir lung împlinea viaţa lui Bogusław Radziwiłł. Pe la curţile pe unde umblase, era spaima bărbaţilor care aveau soţii frumoase. De aceea rămăsese până acum neînsurat, cu toate că naşterea aleasă şi averea nemărginită făceau din el una din cele mai râvnite partide din Europa. Îl peţiseră regii Franţei, Maria Ludovica din Polonia, principele de Orania şi unchiul său, electorul de Brandenburg, dar el preferase să rămână slobod.

N-am nevoie de zestre, spuse sfidător. Cât despre mângâieri, nu duc lipsă.

Şi aşa ajunsese la vârsta de treizeci şi cinci de ani.

Stând în prag, Kmicic se uita cu interes la chipul prinţului, răsfrânt în oglindă, în vreme ce acesta îşi răsfira pe gânduri părul deasupra frunţii; în cele din urmă, când jupân Andrzej îşi drese glasul o dată, de două ori, rosti fără a întoarce capul:

Cine-i acolo? Trimisul prinţului voievod?

Nu sunt trimisul prinţului voievod, deşi vin de la el! răspunse Kmicic.

Prinţul îşi întoarse capul şi, zărindu-l pe tânărul arătos, înţelese dintr-o dată că nu are de-a face cu un slujitor obişnuit.

Mă rog de iertare, jupâne cavaler, spuse îndatoritor, fiindcă cred că m-am înşelat în privinţa rangului domniei tale. Chipul domniei tale îmi pare cunoscut, deşi nu-mi aduc aminte numele. Domnia ta eşti curteanul prinţului hatman.

Mă numesc Kmicic, răspunse jupân Andrzej, şi nu sunt curtean, ci polcovnic, de când i-am adus prinţului hatman steagul meu.

Kmicic! strigă prinţul. Acelaşi Kmicic cunoscut din ultimul război, care l-a hăituit pe Chowański, luptând apoi pe socoteala lui? … Am auzit o mulţime de lucruri despre domnia ta.

Spunând acestea, prinţul se uită mai cu luare-aminte şi cu anume plăcere la jupân Andrzej, fiindcă judecind după cele auzite, îl socotea un om de acelaşi soi cu el.

Şezi, jupâne cavaler, îl îndemnă. Sunt bucuros să te cunosc mai de aproape. Ce se aude la Kiejdany?

Iată scrisoarea prinţului hatman, răspunse Kmicic.

Slujitorii, care încheiau încălţările prinţului, ieşiră;

Bogusław rupse pecetea şi începu să citească. Curând, pe faţa lui se răsfrânse plictisul şi descurajarea. Zvârli scrisoarea, sub oglindă şi zise:

Nimic nou!. Prinţul voievod mă sfătuieşte să mă mut în Prusia, la Tylza sau la Taurogi, ceea ce şi fac după cum vezi şi domnia ta. Ma foi! 142 nu-l înţeleg pe vărul meu… Îmi dă de ştire că electorul e în landul lui şi nu poate ajunge în Prusia din pricina suedezilor, dar în acelaşi timp îmi scrie că i se face părul vâlvoi că nu mă înţeleg cu el cu privire la de succursu sau de receptu143. Păi, ce pot să fac eu? Dacă electorul nu poate veni din pricina suedezilor, trimisul meu cum va izbuti să se strecoare până la el? Am stat în Podlasie, fiindcă n-am avut ce face. Îţi spun, jupâne cavaler, că m-am plictisit îngrozitor. Urşii din împrejurimile Tykocinului i-am vânat pe toţi; femeile duhnesc a cojoc şi nările mele nu pot suferi mirosul ăsta… Dar, jupâne cavaler, domnia ta înţelegi franţuzeşte sau nemţeşte?

Înţeleg nemţeşte, răspunse Kmicic.

Slavă Domnului! … Am să vorbesc atunci nemţeşte, fiindcă mi se umflă buzele din pricina limbii de aici.

Prinţul îşi scoase înainte buza de jos şi o atinse uşor cu degetele, vrând parcă să se convingă dacă nu se umflase într-adevăr sau nu crăpase, apoi se uită în oglindă şi vorbi mai departe:

Mi-a ajuns la ureche că nu departe de Łuków, şleahticul Skrzetuski are o soţie foarte frumoasă. Nu e prea aproape! … Am trimis totuşi oameni s-o răpească şi să mi-o aducă… Când colo, n-ai să mă crezi, jupâne Kmicic, n-au găsit-o acasă!

Din fericire, spuse jupân Andrzej, fiindcă e soţia unui cavaler vrednic, luptător vestit de la Zbaraż, care s-a furişat printre gloatele lui Chmielnicki.

Soţul a fost împresurat la Zbaraż, iar eu aş fi împresurat-o pe soţie la Tykocin… Domnia ta gândeşti că s-ar fi apărat cu tot atâta îndârjire?

La asemenea împresurare, luminăţia ta, n-ai nevoie de sfatul de război, socot dar că nu ai trebuinţă nici de părerea mea! răspunse Kmicic apăsat.

E adevărat, n-are rost să mai vorbim despre asta, răspunse prinţul. Să revenim la treburile noastre! Domnia ta mai ai şi alte scrisori?

Ce-am avut pentru luminăţia ta, ţi-am dat: mai am una pentru regele suedez. Luminăţia ta, nu ai ştiinţă unde poate fi găsit?

Habar n-am. De unde să ştiu eu? La Tykocin nu este, poţi să fii sigur, fiindcă dacă ar fi venit măcar o dată acolo, s-ar fi lepădat de toată Republica. Varşovia a căzut în mâinile suedezilor, cum v-am mai scris, dar nici acolo n-o să-l găseşti pe rege. Trebuie să fie lângă Cracovia sau chiar în Cracovia, dacă n-a pornit până acum spre Prusia regală. La Varşovia o să le afli pe toate. După părerea mea, Carol Gustav trebuie să se gândească la oraşele prusiene, pentru că nu poate să le lase înapoia lui. Cine ar fi crezut că atunci când toată Republica îşi părăseşte stăpânul, când toţi şleahticii se cunosc cu suedezii, când ţinuturile se predau unele după altele, tocmai oraşele prusiene, numai nemţi şi protestanţi, să nu vrea să audă de suedezi şi să se pregătească de luptă. Ei vor să rămână credincioşi, să scape Republica şi să-l păstreze pe Jan Kazimierz! Când am început treaba asta, gândeam că va fi altfel, că ei vor fi cei dintâi care ne vor ajuta, pe noi şi pe suedezi, să îmbucătăţim pita pe care voi o numiţi Republică. Dar nici gând! Norocul nostru că prinţul elector veghează asupra lor. Le-a făgăduit ajutor împotriva suedezilor, dar locuitorii din Gdańsk n-au încredere în el, spunând că se vor descurca şi singuri…

Asta se ştia şi la Kiejdany, spuse Kmicic.

Dacă n-au destule forţe, oricum au miros bun, urmă prinţul, râzând, pentru că unchiului elector îi pasă de Republică, socotesc, tot atâta cât îmi pasă mie şi prinţului voievod de Wilno.

Luminăţia ta, îngăduie-mi să mă împotrivesc, nu se putu stăpâni Kmicic. Prinţul voievod de Wilno are în vedere numai Republica, pentru care e gata oricând să-şi dea ultima suflare şi să-şi verse ultima picătură de sânge.

Prinţul Bogusław izbucni în râs.

Eşti tânăr, cavalere, eşti prea tânăr! Dar să lăsăm asta! Unchiul elector nu vrea decât să pună mâna pe Prusia regală şi numai în acest scop le oferă ajutorul său. După ce se vor afla în stăpânirea lui şi va aşeza garnizoane în toate oraşele, a doua zi va fi gata să se înţeleagă cu suedezii, ba chiar cu turcii şi cu diavolul. Dacă suedezii i-ar mai da încă o bucăţică din Wielkopolska, i-ar ajuta din răsputeri să cucerească restul ţării. Numai că suedezii ar vrea şi ei să pună stăpânire pe Prusia şi de aici neînţelegerile dintre ei şi elector.

Sunt tare uimit de vorbele luminăţiei tale! spuse Kmicic.

În Podlasie, răspunse prinţul, îmi venea să urlu că trebuie să stau atâta vreme cu mâinile încrucişate… Dar ce puteam să fac? M-am înţeles cu prinţul voievod că eu nu voi trece pe faţă de partea suedezilor, până când nu se vor limpezi lucrurile în Prusia. Şi pe bună dreptate, deoarece în acest fel rămâne o portiţă de scăpare. Am trimis în mare taină olăcari la Jan Kazimierz să-i dea de ştire că sunt gata să chem şleahticii la oaste în Podlasie, dacă-mi trimite poruncă. Regele, ca regele, poate că s-ar fi lăsat dus de nas, dar pesemne că regina nu are încredere în mine şi l-a sfătuit să nu facă nimic. Dacă n-ar fi fost femeia asta, astăzi m-aş fi aflat în fruntea tuturor şleahticilor din Podlasie, iar confederaţii aceia, care pustiesc acum moşiile prinţului Janusz, n-ar fi avut încotro şi ar fi trebuit să vină sub conducerea mea. M-aş fi declarat partizan al lui Jan Kazimierz, iar în fapt, având puterea în mână, m-aş fi târguit cu suedezii. Dar femeia asta le ştie pe toate şi e în stare să ghicească şi cel mai tainic gând. Ea e adevăratul rege! Are mai multă minte în degetul cel mic decât Jan Kazimierz în tot capul lui.

Prinţul voievod… începu Kmicic.

Prinţul voievod, îl întrerupse Bogusław nerăbdător, întârzie mereu cu sfaturile lui; în fiecare scrisoare îmi scrie: „fă aşa, fă pe dincolo”, când eu i-am luat-o demult înainte. Afară de asta, prinţul voievod îşi pierde capul… Ascultă şi domnia ta, cavalere, ce-mi mai scrie… Prinţul luă hârtia şi începu să citească cu voce tare: „Pe drum fii, domnia ta, cu multă prevedere şi gândeşte-te să-i împrăştii pe confederaţii aceia care s-au răsculat împotriva mea şi îşi fac de cap în Podlasie, ca să nu se ducă la rege. Se pregătesc să atace Zabłudów, iar acolo berea e foarte tare; când se vor îmbăta, să-i căsăpească gazdele la care vor fi cartiruiţi! Pentru că altceva mai bun nici nu merită; luându-le capita144, ceilalţi se vor împrăştia.”

Bogusław aruncă iarăşi scrisoarea pe masă.

Ascultă, jupâne Kmicic, rosti, aşadar, eu trebuie să plec în Prusia şi, în acelaşi timp, să pun la cale măcelul de la Zabłudów. Să mă prefac că sunt sprijinitorul lui Jan Kazimierz şi iubitor de ţară şi să-i spârcuiesc pe oştenii care nu vor să-l vândă pe rege şi Republica? Are vreun înţeles? Se leagă oare una de alta? Ma foi, prinţul hatman îşi pierde capul. Nu prea demult, când veneam spre Pilwiszki, am întâlnit un steag răzvrătit care se îndrepta spre Podlasie. L-aş fi făcut bucuros harcea-parcea, fie şi numai pentru plăcerea mea, dar atâta vreme cât pe faţă mai sunt partizanul suedezilor, iar unchiul elector rămâne, chipurile, alături de oraşele suedeze, deci ţine cu Jan Kazimierz, nu pot să-mi îngădui asemenea bucurie, pe legea mea, nu pot… Ce-am putut să fac, a fost să mă port îndatoritor cu acei răzvrătiţi, cum s-au purtat şi ei, bănuindu-mă într-adevăr că sunt înţeles cu hatmanul, dar neavând dovada negru pe alb.

Prinţul se aşeză mai bine în jilţ. Îşi întinse picioarele şi, împreunându-şi fără grijă mâinile sub cap, repetă:

Ehei, învălmăşite mai sunt lucrurile în Republica asta a voastră, tare învălmăşite! … Una la fel nu se mai află în toată lumea! …

Apoi tăcu un răstimp. Se vede că-i trecea ceva prin gând, fiindcă se lovi cu palma peste perucă şi întrebă:

Domnia ta nu te duci în Podlasie?

Ba mă duc! răspunse Kmicic. Trebuie să mă duc, pentru că am o scrisoare cu porunci către Harasimowicz, ajutorul starostelui de Zabłudów.

Pentru Dumnezeu! sări prinţul. Harasimowicz e aici, cu mine. Cară avutul hatmanului în Prusia, fiindcă ne temeam că va încăpea pe mâna confederaţilor. Aşteaptă, domnia ta, poruncesc să-l cheme numaidecât.

Prinţul chemă slujitorul şi-i dădu poruncă să-l aducă pe ajutorul de staroste, apoi spuse:

Se potriveşte de minune! Scapi de o parte din drum… Deşi… poate că ar fi fost mai bine să te duci în Podlasie, deoarece printre capii confederaţiei se află şi o rudă a ta… Ai fi putut să-l câştigi de partea noastră.

N-aş fi avut când, zise Kmicic, fiindcă mă grăbesc să ajung la regele Suediei şi la jupân Lubomirski.

Ai scrisori şi pentru mareşalul coroanei? Ei, ghicesc eu despre ce e vorba… Odinioară mareşalul se gândea s-o peţească pe fiica lui Janusz pentru fiul său… Nu cumva hatmanul vrea să înceapă negocierile pe ocolite?

Chiar despre asta-i vorba.

Sunt amândoi nişte copii… Hm, e o însărcinare gingaşă, întrucât nu se cuvine ca hatmanul să-l roage primul. Pe urmă…

Prinţul îşi încruntă sprâncenele.

Pe urmă, n-o să se aleagă nimic din toate astea. Fiica prinţului hatman nu e de nasul lui Herakliusz. Ţi-o spun eu! Prinţul hatman trebuie să înţeleagă că averea lui se cuvine să rămână în mâinile unui Radziwiłł.

Kmicic privea uimit la prinţul care mergea cu paşi tot mai grăbiţi prin încăpere. Deodată, se opri înaintea lui jupân Andrzej şi zise:

Dă-mi cuvântul de cavaler că-mi vei spune numai adevărul! Vreau să te întreb ceva.

Luminăţia ta, răspunse Kmicic, mint numai aceia care se tem, iar eu nu mă tem de nimeni.

Prinţul voievod nu ţi-a poruncit cumva să păstrezi taină în privinţa negocierilor cu Lubomirski?

Dacă-mi poruncea, nici n-aş fi pomenit de jupân Lubomirski.

Ar fi putut să-ţi scape fără să vrei. Dă-ţi cuvântul!

Mi-l dau, consimţi Kmicic, împreunându-şi sprâncenele.

Mi-ai luat o piatră de pe inimă, fiindcă o clipă am crezut că prinţul voievod face un joc dublu şi cu mine.

Luminăţia ta, nu pricep.

În Franţa n-am vrut să mă căsătoresc cu fiica lui de Rohan, de alte aproape treizeci de prinţese care m-au petit, nu mai vorbesc… Ştii oare de ce?

Nu ştiu.

Fiindcă m-am înţeles cu prinţul voievod ca fata şi averea lui să crească pentru mine. Ca slugă credincioasă a casei Radziwiłł, trebuie să le ştii pe toate.

Mulţumesc pentru încredere. Dar luminăţia ta greşeşti… Nu sunt sluga casei Radziwiłł.

Bogusław deschise ochii larg.

Atunci ce eşti?

Nu sunt curtean, sunt polcovnic la porunca hatmanului şi în plus ruda prinţului voievod.

Ruda?

Am legături de sânge cu neamul Kiszka, iar hatmanul s-a născut dintr-o Kiszczankă.

Prinţul Bogusław se uită o clipă la Kmicic, pe faţa căruia apăru o roşeaţă uşoară. Îi întinse brusc mâna şi-i zise:

Iartă-mă, vere, se cuvine să te firitisesc pentru asemenea înrudire.

Cuvintele din urmă fură rostite cu o bună-cuviinţă nepăsătoare, care-l îndurera pe jupân Andrzej. Obrajii i se roşiră şi mai mult. Era gata să răbufnească, dar se deschide uşa şi Harasimowicz se arătă în prag.

Ai o scrisoare, domnia ta, îl întâmpină prinţul Bogusław.

Harasimowicz se înclină prinţului, apoi lui jupân Andrzej care-i întinse scrisoarea prinţului.

Citeşte, domnia ta! porunci prinţul Bogusław.

Harasimowicz începu să citească.

„Jupâne Harasimowicz, a venit vremea să-ţi dovedeşti credinţa şi bunăvoinţa faţă de stăpânul tău. Toţi banii pe care poţi să-i strângi domnia ta la Zabłudów şi jupân Przyński la Orzeł…”

Pe jupân Przyński l-au tăiat confederaţii la Orzeł, îl întrerupse prinţul, tocmai de aceea spală putina şi jupân Harasimowicz…

Ajutorul de staroste se înclină şi citi mai departe: „…şi jupân Przyński la Orzeł, din dările publice, biruri sau arenzi…”

Au căzut în mâna confederaţilor… îl întrerupse iarăşi prinţul Bogusław.

„…trimite-mi-i cât mai degrabă, citi mai departe Harasimowicz. Poţi să zălogeşti vecinilor sau târgoveţilor niscaiva sate, luând cât mai mulţi bani pentru ele; dă-ţi silinţa să faci rost de ei cum poţi şi să mi-i trimiţi. Caii şi toate lucrurile de preţ care se află acolo, policandrul cel mare de la Orzeł şi celelalte, icoane şi podoabe, dar mai ales tunurile din tinda cetăţii, trimite-le vărului meu, prinţul, pentru că trebuie să ne temem de jefuitori! …”

Iar a întârziat cu sfaturile, fiindcă tunurile sunt cu mine! spuse prinţul.

„…Dacă afeturile sunt prea grele, ia numai ţevile şi acopere-le, ca să nu se ştie ce duci. Iar lucrurile să le treci cât mai repede în Prusia, ferindu-te de acei trădători care, răzvrătind oştirea, îmi calcă stărostiile…”

Asta-i prea adevărat! Le storc ca pe caş! îl întrerupse prinţul din nou.

„…îmi calcă stărostiile şi se pregătesc să năvălească la Zabłudów, ducându-se la rege. E greu să te baţi cu ei, pentru că sunt destul de mulţi, aşa că ori îi laşi să intre, îi îmbeţi frumuşel şi noaptea le tai gâtul – poate s-o facă fiecare gazdă – ori îi otrăveşti cu bere tare sau îţi tocmeşti o ceată de ucigaşi, ceea ce nu-i prea greu acolo, care să-i vâneze unul câte unul…”

Ei, nimic nou! spuse prinţul Bogusław. Jupâne Harasimowicz, poţi să mergi mai departe cu mine…

Mai e un adaos, răspunse ajutorul de staroste. Şi citi cele ce urmează: „…Vinul, dacă nu poţi să-l iei cu tine, fiindcă pe aici ducem mare lipsă, vinde-l îndată cu bani gheaţă…”

Jupân Harasimowicz se întrerupse şi se luă cu mâinile de păr:

Pentru Dumnezeu, vinul se află la o jumătate de zi în urma noastră şi mai mult ca sigur că a căzut în mâinile steagului acela de răzvrătiţi, care a trecut pe lângă noi. Ne vor păgubi de vreo mie de zloţi de aur. Luminăţia ta, să pui mărturie că mi-ai poruncit să aştept până când încarcă butoaiele!

Spaima lui jupân Harasimowicz ar fi fost şi mai mare, dacă l-ar fi cunoscut pe jupân Zagłoba şi ar fi ştiut că se afla tocmai în steagul cu pricina. În acest timp, prinţul Bogusław izbucni în râs şi spuse:

Să-l bea sănătoşi! Citeşte mai departe! „…Dacă nu vei găsi cumpărător…” Prinţul Bogusław mai să se înece de râs.

S-a şi găsit, zise, dar va trebui să i-l dai pe datorie.

„…Dacă nu vei găsi cumpărător, citi Harasimowicz cu glasul jalnic, atunci îngroapă-l în pământ, dar fără să se vadă, şi să nu ştie de asta mai mult de doi oameni. La Zabłudów şi la Orzeł să laşi câte un butoi din cel mai bun şi mai dulce, la care s-ar putea lacomi, şi să pui otravă multă, ca măcar căpeteniile să crape; atunci se vor împrăştia şi oştenii. Pentru Dumnezeu, slujeşte-mă cu credinţă şi în taină, pentru mila lui Dumnezeu! … Arde scrisoarea şi repede-mi pe oricine cu ştiri. Fie că vor găsi singuri vinul şi-l vor bea, fie că îl vor căpăta în dar…”

Ajutorul de staroste sfârşi de citit şi îşi aţinti privirea asupra prinţului Bogusław, aşteptând parcă porunci, dar acesta zise:

Văd că vărul meu se gândeşte prea mult la confederaţi, păcat însă că e prea târziu, ca de obicei! … Dacă i-ar fi venit gândul ăsta cu două săptămâni în urmă, ori măcar cu o săptămână, am fi putut să încercăm. Acum du-te, jupâne Harasimowicz, că nu mai am trebuinţă de domnia ta.

Harasimowicz se înclină şi ieşi.

Prinţul Bogusław se opri înaintea oglinzii şi începu să-şi privească chipul cu luare-aminte, mişcându-şi uşor capul spre dreapta şi la stânga; aci se depărta de oglindă, aci se apropia, clătinându-şi buclele şi uitându-se cu coada ochiului, fără să-l ia în seamă pe Kmicic care stătea cu spatele la fereastră.

Dacă ar fi aruncat fie şi o singură privire pe faţa lui alpin Andrzej, ar fi priceput că în sufletul tânărului trimis se petrecea ceva ciudat, deoarece chipul lui Kmicic pălise, fruntea i se îmbrobonase de sudoare, iar mâinile îi tremurau spasmodic. Se ridică de pe scaun şi se aşeză iarăşi, ca un om care se luptă cu sine, stăpânindu-se să nu izbucnească de mânie sau deznădejde. În cele din urmă, trăsăturile i se destinseră; îşi poruncise pesemne cu toată puterea voinţei să se liniştească şi îşi recăpătase sângele rece.

Luminăţia ta, rosti, din încrederea pe care mi-o arată prinţul hatman poţi să vezi că nu-mi ascunde nimic. Sunt cu sufletul şi avutul pentru cauza lui; alături de norocul luminăţiilor voastre, poate că va creşte şi al meu, de aceea vă voi urma oriunde… Sunt în stare de orice! Dar cu toate că slujesc de multă vreme şi am de-a face cu treburile luminăţiilor voastre, mintea mea slabă nu poate să cuprindă şi să înţeleagă toate planurile.

Şi ce doreşti, jupâne cavaler, sau mai degrabă, chipeşule văr? întrebă prinţul.

Luminăţia ta, te rog să mă lămureşti şi pe mine, fiindcă mi-ar fi ruşine să nu învăţ nimic trăind alături de asemenea cârmuitor. Nu ştiu dacă luminăţia ta ai să binevoieşti să-mi spui adevărul.

Asta atârnă de întrebările domniei tale şi de voinţa mea, răspunse Bogusław, uitându-se mereu în oglindă.

Ochii lui Kmicic străluciră o clipă, dar vorbi liniştit mai departe:

Iată despre ce e vorba. Prinţul voievod de Wilno îşi sprijină toate faptele pe binele şi mântuirea Republicii. Vorbeşte mereu numai de Republică. Binevoieşte, luminăţia ta, şi spune-mi şi mie care-i adevărul; prinţul hatman se preface de nevoie sau nu urmăreşte într-adevăr decât binele Republicii? …

Bogusław aruncă spre jupân Andrzej o privire fugară, cercetătoare.

Şi dacă ţi-aş răspunde că se preface, ne-ai mai ajuta?

Kmicic ridică din umeri cu nepăsare.

Ba bine că nu! Am spus doar că norocul meu va creşte alături de luminăţiile voastre. De aceea mi-e tot una!

Ai să ajungi om mare! Să nu uiţi că eu ţi-am prezis-o. Dar de ce vărul meu n-a vorbit niciodată pe faţă cu domnia ta?

Ştiu şi eu? Poate pentru că e un om mai închis sau poate pentru că n-a venit vorba de asta!

Ai mintea ageră, cavalere, fiindcă e prea adevărat că e ascuns şi nu-şi deschide sufletul în faţa oricui. Pe legea mea! Aşa-i firea lui. Câteodată şi faţă de mine, când se ia cu gândurile, începe să-şi umfle vorbele cu dragostea de ţară. Abia când vede că încep să râd, îşi ia seama. Adevărat! Adevărat!

Aşadar se preface numai? întrebă Kmicic.

Prinţul întoarse scaunul, se aşeză călare pe el şi, sprijinindu-se cu mâinile de spătar, tăcu o vreme, şovăind parcă, apoi spuse:

Ascultă, jupâne Kmicic! Dacă Radziwiłłii ar trăi în Spania, în Franţa sau în Suedia, unde fiul urmează tatălui şi unde dreptul regelui vine drept de la Dumnezeu, atunci, fără să punem la socoteală războaiele civile, stingerea neamului regal sau alte întâmplări neobişnuite, ne-am sluji fără îndoială regele şi ţara, mulţumindu-ne cu dregătoriile cele mai înalte care se cuvin neamului şi avuţiei noastre. Dar aici, în această ţară, în care regele nu are de partea lui dreptul lui Dumnezeu, fiind ales de şleahtici, în care totul depinde de în liberis suffragiis145, ne-am pus cu drept cuvânt întrebarea: de ce trebuie să domnească Waza şi nu Radziwiłł? Măcar Waza se trage dintr-un neam de regi, dar cine poate să ştie dacă, după Waza, şleahticilor nu le va trăsni prin cap să aşeze în jilţul regal şi cel de mare prinţ fie şi pe jupân Harasimowicz, pe jupân Mieleszko sau pe jupân Piegłasiewicz din Psia Wólka. Ptiu! Sau mai ştiu eu pe cine? … Iar noi, Radziwiłłii, şi principii imperiului nemţesc, avem să pupăm mai departe mâna măriei sale Piegłasiewicz? … Ptiu, pe toţi dracii, cavalere, e vremea să sfârşim cu această stare de lucruri! … Pe când nemţii? Câţi principi de sânge, având în vedere averea lor, n-ar putea fi ajutor de staroste la noi. Şi doar sunt prinţi de sânge, poartă coroane pe cap şi ocupă locurile dinaintea noastră, deşi le-ar sta mai bine să ne ţină poala mantiei.

Prinţul se înflăcără, se sculă de pe scaun şi începu să se plimbe prin încăpere.

Fireşte, vom întâmpina multe greutăţi şi piedici, îşi urmă vorba, deoarece Radziwiłłii din Olyka şi Nieśwież nu vor să ne ajute. Ştiu că prinţul Michał i-a scris vărului meu că ar fi mai bine să ne gândim la rantia de tort decât la mantia de gală. N-are decât sa se gândească el la rantie şi căinţă, să stea în cenuşă şi să-i tăbăcească iezuiţii pielea cu gârbaciul: dacă el se mulţumeşte să fie stolnic, n-are decât să taie claponi vrednici toată viaţa-i cinstită până când o muri! O să ne descurcăm fără ei şi n-o să ne descurajăm, pentru că acum e timpul potrivit. Republica o s-o ia dracu, e atât de vlăguită şi a căzut atât de jos, încât nu mai e în stare să se împotrivească nimănui. Toţi dau buzna pe la hotare ca printr-un gard rupt. Ceea ce s-a întâmplat cu suedezii, nu s-a mai pomenit de când lumea. Noi, jupâne cavaler, putem într-adevăr să cântăm Te Deum laudamus!, dar asemenea lucru nu s-a mai auzit… Năvălitorul încalcă ţara, năvălitor bine cunoscut prin lăcomia lui, şi nu numai ei nu întâmpină împotrivire, dar toţi îşi părăsesc fostul stăpân şi se grăbesc spre altul nou: magnates şi şleahtici, oştirea, cetăţi şi oraşe, cu toţii! … fără ruşine, fală şi cinste! … Asemenea pildă nu se mai află în toată istoria! Ptiu! Ptiu! Jupâne cavaler, nemernicii trăiesc în ţara noastră fără conştiinţă şi ambiţie! … O ţară ca asta mai poate să dureze? S-au lăcomit la bunăvoinţa suedezului! O să se sature de atâta bunăvoinţă. În Wielkopolska, suedezii au început să le strivească şleahticilor degetele în cocoşul muschetelor! … Şi aşa se va întâmpla în toate părţile, altfel nu se poate, fiindcă un norod ca ăsta trebuie să piară, trebuie să ajungă de râsul şi în slujba vecinilor! …

Kmicic pălea tot mai mult şi se ţinea în frâu să nu izbucnească furios, dar prinţul, luat de înflăcărare, se îmbăta de vorbele şi înţelepciunea proprie şi continua fără să mai ia seama la ascultătorul său:

În ţara asta, jupâne cavaler, este obiceiul ca, atunci când cineva e pe moarte, rudele să-i smulgă perna de sub cap în ultima clipă, ca să nu se chinuie prea mult. Eu şi prinţul voievod de Wilno am hotărât să facem acest bine Republicii. Dar pentru că o mulţime de păsări răpitoare pândesc moştenirea, iar noi nu putem să punem mâna pe tot, vrem să ne revină o parte cât mai mare cu putinţă. Ca rude, avem acest drept. Dacă n-am izbutit să te fac să înţelegi cu ajutorul acestei asemuiri, am să-ţi spun altfel. Republica e o bucată de postav roşu de care trag suedezii, Chmielnicki, hiperboreii, tătarii, electorul şi ceilalţi vecini. Eu şi prinţul voievod de Wilno ne-am spus că din acest postav trebuie să ne rămână şi nouă măcar atâta cât să ne ajungă pentru mantie, iată de ce nu-i împiedicăm pe alţii, ba din contră, tragem şi noi cât putem. Chmielnicki n-are decât să rămână în Ucraina, suedezii să se răfuiască cu brandenburghezii pentru ţinuturile prusiene şi cele din Wielkopolska. Małopolska s-o ia Rakoczi sau altcineva, dar Lituania trebuie să rămână prinţului Janusz, iar prin fiica lui, mie!

Kmicic se ridică deodată.

Mulţumesc, luminăţia ta, asta am vrut să ştiu!

Pleci, jupâne cavaler?

Întocmai.

Prinţul se uită mai cu luare-aminte la Kmicic şi abia în clipa aceea văzu cât era de palid şi de revoltat.

Ce ai, jupâne Kmicic? îl întrebă. Arăţi ca Piotr…

M-a doborât osteneala şi mi se învârte capul. Rămâi sănătos, luminăţia ta! Înainte de plecare am să viu să-mi iau rămas bun.

Să te grăbeşti, fiindcă după-amiază plec şi eu.

Am să viu cel mult după vreun ceas.

Spunând acestea, Kmicic se înclină şi ieşi.

În odaia alăturată, slujitorii se ridicară la vederea lui, dar el trecu buimac pe lângă ei fără să se uite la nimeni, în prag se luă cu amândouă mâinile de păr şi începu să repete aproape gemând:

Isuse din Nazaret, rege al ovreilor! Isuse, Mărie, sfinte Iosife!

Trecu clătinându-se prin curte pe lângă straja alcătuită din şase halebardieri. La poartă îl aşteptau oamenii lui în frunte cu vagmistrul Soroka.

După mine! porunci Kmicic.

Şi porni prin târg spre han.

Soroka, vechi oştean al lui Kmicic, care-l cunoştea de minune, înţelese îndată că se petrecea ceva ciudat cu tânărul polcovnic.

Luaţi aminte! le spuse încet celorlalţi. Vai de cel asupra căruia se va descărca mânia lui!

Oştenii grăbeau în tăcere, iar Kmicic nu mergea, ci aproape alerga înainte, dând din umeri şi repetând cuvinte fără şir.

La urechea lui Soroka ajungeau doar vorbe fără legătură: „Otrăvitori, sperjuri, trădători… Nelegiuit şi trădător… Amândoi sunt la fel…”

Apoi jupân Kmicic începu să-şi pomenească vechii tovarăşi. Numele lui Kokosiński, Kulwiec, Ranicki, Rekuć şi altele îi ieşeau din gură unul după altul. De câteva ori îşi aduse aminte şi de Wołodyjowski. Soroka asculta cu uimire şi se îngrozea tot mai mult, spunându-şi în gând: „Aici va curge sânge… Altfel nu se poate…”

Ajunseră la han. Kmicic se încuie îndată în odaia lui şi vreun ceas nu mai dădu nici un semn de viaţă.

În acest timp, oştenii strânseră lucrurile şi puseră şeile pe cai.

Soroka le spuse:

Nu strică să fim pregătiţi pentru orice.

Noi suntem gata! răspunseră săbierii, mişcându-şi mustăţile.

În curând se arătă că Soroka îl cunoştea într-adevăr bine pe polcovnicul său, fiindcă Kmicic se ivi deodată în tindă, fără căciulă, numai în cămaşă şi nădragi:

Puneţi şeile pe cai! Răcni.

Le-am pus!

Strângeţi lucrurile!

Le-am strâns!

Un ducat de căciulă! strigă tânărul polcovnic care, cu tot zorul şi clocotul din suflet, băgă de seamă că oştenii aceştia îi ghiceau gândurile numaidecât.

Mulţumim, înălţimea ta! strigară toţi în cor.

Doi oameni să ia caii de povară şi să plece îndată din târg spre Dębowa. Prin târg să meargă încet, iar de la margine să pornească în goană şi să nu se oprească până în pădure.

La poruncă!

Ceilalţi patru să încarce puştile cu sfărâmături de fier. Pentru mine înşeuaţi doi cai, ca să am unul gata pregătit.

Am ştiut eu că se va întâmpla ceva! mormăi Soroka.

Şi acum, vagmistrul la mine! strigă Kmicic.

Şi aşa, dezbrăcat, numai în nădragi şi cu cămaşa desfăcută la piept, ieşi din tindă, urmat de Soroka care-şi holbase ochii de mirare; aşa ajunseră la fântâna cu cumpănă din curtea hanului. Aici Kmicic se opri şi, arătându-i ciutura legată de cumpănă, îi spuse:

Toarnă-mi apă pe cap!

Vagmistrul ştia din experienţă cât de primejdios era să întrebe de două ori care-i porunca, aşa că puse mâna pe prăjină şi cufundă ciutura în apă, apoi o scoase în grabă şi, apucând-o de toartă, o vărsă în capul lui jupân Andrzej care începu să forăie şi să împroaşte apa în jurul lui ca o balenă şi, după ce îşi netezi pârul ud cu palmele, strigă:

Încă una!

Soroka repetă treaba o dată, de două ori, aruncând apa cu toată puterea, ca şi când ar fi vrut să stingă o vâlvătaie.

Ajunge, spuse Kmicic în sfârşit Hai cu mine să mă ajuţi să-mi pun hainele!

Şi porniră amândoi spre han.

În poartă se întâlniră cu doi din oamenii lor care plecau cu caii de povară.

Prin târg mergeţi încet, iar de la margine în galop! repetă Kmicic porunca.

Şi intră în odaie.

După o jumătate de ceas, se arătă iarăşi îmbrăcat şi gata de drum; purta cizme din piele de căprioară şi o tunică de elan strânsă pe trup cu o cingătoare de piele, în care îşi înfipsese un pistol cu ţeava retezată.

Oştenii văzură, de asemenea, că de sub tunică îi ieşeau marginile cămăşii de zale, de parcă pleca la bătălie. Sabia era şi ea prinsă mai sus, ca să-i fie mai uşor să apuce mânerul; faţa îi era liniştită, dar aspră şi ameninţătoare.

Aruncând o privire cercetătoare asupra oştenilor să vadă dacă erau gata şi înarmaţi cum trebuie, încalecă şi ieşi din han, nu înainte de a-i da hangiului un ducat.

Soroka mergea alături de el, ceilalţi trei în spate, aducând şi calul de rezervă. Ajunseră curând în piaţa care mişuna de oştenii lui Bogusław. Din frământarea lor, se vedea că primiseră poruncă să se pregătească de drum. Călăreţii strângeau chingile şi puneau căpeţele cailor, iar pedestrimea îşi lua muschetele rezemate una de alta înaintea caselor, în timp ce la care se înhămau caii.

Kmicic îşi reveni din îngândurare.

Ascultă, bătrâne, îi spuse lui Soroka, mi se pare că de la casa starostelui drumul merge înainte şi nu mai trebuie să ne întoarcem prin piaţă.

Dar încotro mergem, jupâne polcovnic?

Spre Dębowa!

Atunci, din piaţă trebuie să trecem pe lângă casa starostelui. Piaţa va rămâne în urma noastră.

Bine! răspunse Kmicic.

Apoi murmură de unul singur cu jumătate de glas:

Ei, dacă mai erau în viaţă şi ceilalţi! Am prea puţini oameni pentru asemenea treabă!

Trecură prin piaţă şi cotiră spre stărostia care se afla la vreo sută de paşi lângă drum.

Stai, porunci deodată Kmicic.

Oştenii se opriră, iar el se întoarse spre ei.

Sunteţi gata să muriţi? întrebă scurt.

Suntem gata! răspunseră săbierii din Orsza într-un glas.

Am intrat noi şi între fălcile lui Chowański şi tot nu ne-a mâncat… Ţineţi minte?

Ţinem!

Astăzi va trebui să facem un lucru mare… Dacă izbutim, milostivul nostru rege va face din noi magnaţi puternici… V-o făgăduiesc! … Iar dacă nu vom izbuti, veţi fi traşi în ţeapă!

De ce să nu izbutim? zise Soroka, ai cărui ochi sticliră ca ai lupului.

Vom izbuti! repetară ceilalţi trei: Bilous, Zawratyński şi Lubieniec.

Trebuie să-l răpim pe prinţul comis! le spuse Kmicic şi tăcu, vrând să vadă impresia pe care o făcea asupra oştenilor asemenea gând nebun. Dar tăcură şi ei, uitându-se la el ca la un soare; doar mustăţile li se mişcau avan, iar chipurile deveneau ameninţătoare şi hoţeşti.

Ţeapă e mai aproape decât răsplata! îi preveni Kmicic.

Suntem prea puţini! mormăi Zawratyński.

O să fie mai greu decât cu Chowański! adăugă Lubieniec.

Toţi oştenii, sunt în piaţă, iar la stărostie se află doar vreo douăzeci de străjeri şi curteni, spuse Kmicic, care nu se aşteaptă la nimic şi n-au nici săbiile la ei.

Dacă înălţimea ta îţi pui capul în primejdie, de ce să nu ni le punem şi noi? răspunse Soroka.

Ascultă-mă! porunci Kmicic. Nu putem să-l prindem decât prin viclenie. Uite cum facem! Eu am să intru în casă şi după o clipă am să ies cu prinţul… Dacă prinţul va încăleca pe calul meu, atunci eu am să încalec pe celălalt şi pornim… După vreo sută sau o sută cincizeci de paşi, îl luaţi doi inşi de subsuori şi… în goană!

La poruncă! zise Soroka.

Dacă n-o să mai ieşim, vorbi mai departe Kmicic, şi veţi auzi o împuşcătură înăuntru, atunci să trageţi în străjeri şi să-mi aduceţi calul când o să dau buzna afară.

Aşa vom face, înălţimea ta! răspunse Soroka.

Înainte! porunci Kmicic.

Porniră şi după vreun sfert de ceas ajunseră la poarta stărostiei. Ca şi mai înainte se aflau aici şase halebardieri, iar doi stăteau la uşa pridvorului. Prin curte trebăluiau în jurul caretei câţiva rândaşi şi vizitii pe care îi supraveghea un curtean falnic, străin, după cum îl arătau straiele şi peruca.

Mai departe, lângă şopron, înhămau caii la încă două căleşti în care paicii146 uriaşi cărau legături cu lucruri şi sipete Aceştia erau vegheaţi de un om îmbrăcat tot în negru, care semăna cu un doftor sau astronom.

Kmicic înştiinţă ca şi prima oară pe căpetenia străjilor, care se întoarse în curând şi-l chemă la prinţ.

Ce mai faci, cavalere? îl întâmpină vesel prinţul. Ai plecat atât de repede, încât am crezut că vorbele mele ţi-au răscolit conştiinţa şi nu mă aşteptam să te mai văd.

Cum puteam să nu-mi iau rămas bun înainte de a pleca! se miră Kmicic.

Şi pe bună dreptate, fiindcă m-am gândit şi eu că prinţul voievod ştie să-şi aleagă oamenii pentru însărcinările de încredere. Mă voi folosi şi eu de domnia ta, dându-ţi nişte scrisori către regele suedez şi alte câteva persoane însemnate. Dar de ce te-ai înarmat aşa, de parcă te duci la bătălie?

Pentru că voi calări printre confederaţi; am auzit că şi pe aici, prin târg, mi-ai spus şi luminăţia ta, a trecut nu demult un steag de confederaţi. Chiar la Pilwiszki i-au spârcuit grozav pe oamenii lui Zołtareńko, fiindcă steagul era condus de un oştean înnăscut.

Cine-i acela?

Pan Wołodyjowski, iar cu el se aflau Jupân Mirski, jupân Oskierko şi cei doi Skrzetuski; unul e luptătorul de la Zbaraż, a cărui soţie voia luminăţia-ta s-o „asedieze” la Tykocin. Toţi s-au răzvrătit împotriva prinţului voievod; mare păcat, căci sunt oşteni destoinici. Ce să-i faci? Mai sunt destui nătărăi în Republica asta, care nu vor să tragă de postavul roşu alături de cazaci şi de suedezi.

Astfel de oameni sunt pretutindeni, dar mai ales în ţara asta! spuse prinţul. Uite scrisorile, dar când ai să-l vezi pe rege, spune-i la ureche că în sufletul meu sunt şi eu de partea lui, cum e şi vărul meu, dar sunt nevoit să mă prefac o vreme.

Cine nu trebuie să se prefacă! răspunse Kmicic. Toţi se prefac, mai ales dacă vor să înfăptuiască ceva de seamă.

Chiar aşa. Jupâne cavaler, slujeşte-mă bine şi-ţi voi fi recunoscător, iar răsplata mea nu va fi mai mică decât a voievodului de Wilno.

Dacă asta e vrerea luminăţiei tale, atunci eu cer răsplata înainte.

Ia te uită! se vede că prinţul voievod nu s-a arătat prea darnic cu banii de drum. Prin visteria lui suflă vântul.

Dumnezeu să mă ferească, eu nu cer bani, n-am luat de la prinţul hatman şi n-am să iau nici de la luminăţia ta. Slujesc pe socoteala mea şi aşa vreau să fac şi de acum încolo.

Prinţul Bogusław se uită cu mirare la tânărul cavaler.

Ehe, văd că cei din neamul Kmicic nu sunt dintre aceia care se uită la mâna altuia. Atunci despre ce-i vorba, jupâne cavaler?

Luminăţia ta, iată care-i treaba! Fără să mă gândesc prea mult, la Kiejdany am luat cu mine im armăsar de sânge ales, ca să mă fălesc înaintea suedezilor. Nu spun o minciună, când zic că altul mai bun nu se află în grajdurile de la Kiejdany. Acum însă îmi pare rău de el şi mi-e frică să nu se îmbolnăvească de trudă pe drum sau pe la vreun han prăpădit. Pe de altă parte, cum întâmplările cu primejdie nu lipsesc, ar putea să cadă în mâinile vrăjmaşului, ale acelui Wołodyjowski, de pildă, care personaliter e grozav de înverşunat împotriva mea. M-am gândit deci să te rog pe luminăţia ta să binevoieşti a-l lua în păstrare şi a-l folosi până când îl voi cere înapoi.

Mai bine vinde-mi-l.

Nu e cu putinţă, pentru că asta ar fi ca şi cum mi-aş vinde prietenul. Calul ăsta m-a scos pe puţin de o sută de ori din cea mai aprigă vânzoleală, fiindcă în bătălie are obiceiul să muşte vrăjmaşii.

E chiar atât de grozav? întrebă prinţul Bogusław cu interes.

Chiar atât de grozav? Dacă aş fi sigur că luminăţia ta nu te superi, aş pune rămăşag pe o sută de galbeni că în grajdurile luminăţiei tale nu ai un cal ca ăsta.

Poate că şi eu m-aş încumeta; dacă ar fi timpul potrivit, să ne luăm la întrecere cu caii. Ţi-l păstrez cu plăcere, cu toate că, dacă s-ar putea, aş prefera să-l cumpăr. Dar unde se află minunea asta?

E la poartă, unde-l ţin oamenii mei. E într-adevăr o minune, pentru că, fără să umflam lucrurile, şi sultanul poate să mă invidieze pentru asemenea fugar. Nu e de pe la noi, ci din Anatolia, dar cred că şi pe acolo nu sunt prea mulţi ca el.

Să mergem să-l vedem.

La porunca luminăţiei tale.

Prinţul îşi puse pălăria şi ieşiră.

În faţa porţii, oamenii lui Kmicic ţineau doi cai de schimb, înşeuaţi gata, dintre care unul era într-adevăr de soi ales, negru ca pana corbului, cu o săgeată în frunte şi un cerc alb sub chişiţa dreaptă; armăsarul necheză încet la vederea stăpânului.

Cred că ăsta e! spuse prinţul Bogusław. Nu ştiu dacă e chiar atât de firoscos, cum l-ai lăudat, dar e într-adevăr foarte arătos.

Plimbaţi-l! strigă Kmicic. Sau nu, mai bine încalec eu!

Oştenii îi dădură calul, iar jupân Andrzej încalecă şi începu să gonească pe dinaintea porţii. Mânat de un călăreţ îndemânatic, armăsarul părea de două ori mai frumos. Când alerga în trap întins cu coama fluturând în vânt, îşi juca splina, ochii începeau să strălucească şi părea că varsă foc pe nări. Jupân Kmicic făcu câteva ocoluri, schimbă de mai multe ori umbletul calului, apoi se năpusti asupra prinţului; dar când nările ajunseră la un pas de faţa acestuia strigă:

Alt!

Calul se propti pe cele patru picioare şi încremeni locului.

Ei, cum e? întrebă Kmicic.

Cum spune proverbul: ochi şi picioare, de gazelă, mers de lup, nări de elan şi piept de femeie! răspunse prinţul Bogusław. Are tot ce-i trebuie. Înţelege şi poruncile nemţeşti?

Înţelege, fiindcă l-a învăţat îmblânzitorul meu de cai, Zend, care era din Kurlandia.

Şi e iute bidiviul?

Luminăţia ta, e mai iute ca vântul! Nici tătarul nu-i scapă!

Trebuie să fi avut un îmblânzitor tare priceput. E foarte ascultător!

Ascultător? Luminăţia ta, n-ai să crezi, dar când merge în rând cu alţi cai şi pornesc în galop, poţi să dai drumul la dârlogi că nu iese înaintea rândului nici cu o jumătate de nară. Dacă luminăţia ta doreşti să-l încerci şi dacă după câteva sute de paşi iese înainte măcar cu o jumătate de cap, ţi-l dau pe gratis.

Ar fi cu adevărat nemaipomenit să n-o ia înainte cu dârlogii slobozi.

Şi nemaipomenit, dar şi de mare folos, pentru că amândouă mâinile rămân libere. Nu o dată, într-o mână ţineam pistolul, în cealaltă sabia, iar calul mergea singur.

Şi dacă şirul de călăreţi se întoarce?

Se întoarce şi el, fără să strice linia.

Nu se poate! zise prinţul… Nici un cal nu e în stare de aşa ceva. Am văzut în Franţa caii muschetarilor regelui, muştruluiţi înadins cu mare grijă, ca să nu strice ceremoniile de la curte, dar trebuiau să-i conducă din dârlog.

Calul ăsta are minte de om… încearcă-l singur, luminăţia ta!

Dă-l încoace! consimţi prinţul după un răstimp de gândire.

Kmicic îi ţinu calul, iar prinţul sări uşor în şa şi începu să bată cu palma grumazul lucios al armăsarului.

Ciudat lucru! se miră. Şi celor mai buni cai le creşte părul toamna, dar ăsta parcă a ieşit din apă. Încotro pornim?

La început să mergem în linie şi, cu voia luminăţiei tale, s-o luăm în partea cealaltă, spre pădure. Drumul e neted şi larg într-acolo, pe când spre târg am putea întâlni niscaiva care.

Fie şi spre pădure!

Vreo cinci sute de paşi! Luminăţia ta, lasă dârlogii slobozi şi în galop… Doi dintre oamenii mei o să călărească într-o parte şi alta, iar eu puţin mai în spate.

Alinierea! porunci prinţul.

Rândul se alcătui cu faţa spre pădure. Prinţul se afla la mijloc.

Înainte! adăugă. Şi la galop! …

Rândul porni şi după o clipă gonea ca vijelia. În curând, pieriră din ochii curtenilor şi ai rândaşilor care se adunaseră grămadă înaintea porţii şi priveau cu interes la călăraşii care se depărtau în nori de pulbere. Muştruluiţi bine, caii străbătuseră în goană, fornăind din cauza sforţării, două sute de paşi şi mai bine, iar armăsarul prinţului, deşi nestrunit cu dârlogii, nu ieşise înainte nici cu un deget. Străbătură încă două sute de paşi, când Kmicic se întoarse în şa şi, văzând în urma lor numai trâmbele de praf, prin care abia se mai zărea stărostia, strigă cu glas năprasnic:

Luaţi-l!

În aceeaşi clipă, Bilous şi uriaşul Zawratyński îl înhăţară de braţe pe prinţ, de-i trosniră oasele, şi ţinându-l în strânsoare de fier, îşi îmboldiră caii cu pintenii.

Fugarul prinţului păstra mereu alinierea, nu ieşea înainte şi nu rămânea deloc în urmă. Uimirea, spaima şi vântul care-l izbea în obraz pe prinţul Bogusław îi luară glasul. Se smuci o dată, de două ori, fără nici un rezultat; simţi numai durerea braţelor răsucite, străpungându-l ca un cuţit.

Ce-i asta, lotrilor? … Nu ştiţi cine sunt? … strigă în cele din urmă.

Atunci Kmicic îl împunse cu ţeava pistolului între spete.

Nu-ţi slujeşte la nimic împotrivirea, vei căpăta doar un plumb în spinare! strigă.

Trădătorule! spuse prinţul.

Dar tu ce eşti? îl întrebă Kmicic. Şi goniră mai departe.