11. Consiliul de Patronaj al Operelor Sociale.

Nici nu trecuse o săptămână de la circulara mea cu înfiinţarea „Ajutorului Legionar” şi apare un Decret al Generalului prin care se anunţa crearea unui „Consiliu de Patronaj al Operelor Sociale”, sub preşedinţia propriei lui sotii, Doamna Maria General Antonescu. aşa cum era întocmit Decretul, noua instituţie se suprapunea şi îngloba toate operele caritative ale tarii, inclusiv „Ajutorul Legionar”.

Consiliul de Patronaj a fost urzit în anturajul feminin al Generalului Antonescu, cu scopul de a oferi doamnelor din suita lui o posibilitate legala sa se afirme în noul Stat. Dar urmarea şi alte scopuri. Era o lovitura cu dublu efect: atât contra mişcării, pentru a tine sub control activitatea „Ajutorului Legionar”, cât şi contra Reginei-Mame, căreia în mod normal i-ar fi revenit patronajul operelor sociale din tara.

Doamna Maria Antonescu era ajutata în organizarea şi conducerea Consiliului de Patronaj de intimele ei prietene: Doamnele Veturia Goga, Veturia Barbu şi Veturia Manuila. Aceasta din urma a fost luata în Consiliu ca „experta”, pentru nu stiu ce studii socio-economice ce le-ar fi făcut în Statele Unite. În realitate, Doamna Manuila, ca şi soţul ei Sabin Manuila, erau în slujba englezilor. Veturia Goga, vioara Nr. 1 a spionajului englez în România, a introdus-o şi pe Doamna Manuila în apropierea Generalului sub aceasta eticheta, pentru a putea culege şi transmite mai bine informaţiile.

Pentru a nu crea rezerve şi suspiciuni din partea mişcării, Mihai Antonescu a stăruit pe lângă mine ca sa accept sa figureze şi sotia mea în Consiliul de Patronaj, ca a doua personalitate a noii instituţii. M-am opus la început, explicându-i ca sotia mea nu este pentru treaba asta, abia a descins la Bucureşti din creierii munţilor, din Tara Moţilor, şi nu cunoaşte mediul Capitalei şi nici nu vreau sa o amestec în chestiuni politice. A suferit prea mult sub vechiul regim, desi nu făcea parte din mişcare. Cu toată împotrivirea mea, Mihai Antonescu a insistat atât de mult încât în cele din urma am consimţit sa intre şi sotia mea în Consiliul de Patronaj. Argumentul lui Ica, cu care m-a dat gata, a fost ca prezenta sotiei mele în Consiliu i-ar face o mare placere nu numai Doamnei Maria Antonescu, dar şi Generalului. şi aşa se face ca în toate apelurile apare numele sotiei mele, scris greşit la început, Eliza Sima, şi apoi corectat în Elvira Sima.

La şedinţele Consiliului de Patronaj participa şi sotia mea, alături de Doamnele Goga, Barbu, Manuila şi alte cucoane din înalta societate bucureşteană, între care era şi sotia Profesorului Universitar Ioan Petrovici. De câte ori se întorcea de la şedinţe, îmi povestea impresiile ei penibile: în special Doamna Goga i se părea o femeie rea şi periculoasa. Desi era amabila cu ea, întrebând-o de părinţi, de familie, de originea şi de suferinţele îndurate sub regimul carlist, în fond îi purta o aversiune profunda, nu pentru alt motiv, ci pentru ca era sotia mea.

Cum indica textul decretului, fiind un Consiliu de Patronaj al operelor sociale, a fost invitat şi Ilie Gârneaţa sa ia parte la şedinţele Consiliului, în calitate de Sef al „Ajutorului Legionar”. Ilie Gârneaţa a venit de câteva ori, dar văzând care e atmosfera de acolo, cum doamnele din Consiliu vroiau să-l înhame la carul lor, punând „Ajutorul Legionar” sub controlul Patronajului, de la o vreme n-a mai răspuns la invitaţii, fara sa dea nici o explicaţie.

Ilie Gârneaţa avea dreptate în fond. Nu putea accepta ca „Ajutorul Legionar”, creat din sacrificiile legionarilor şi ale publicului românesc, sa ajungă la discreţia unor femei de provenienţa dubioasa, fara identitate politica precisa. Dar pentru păstrarea armoniei dintre Mişcare şi General, răzmerita lui Gârneaţa a avut urmări, procurând un nou motiv de zâzanie între noi şi Conducător. Consiliul de Patronaj, care se identifica cu camarila feminina a Generalului Antonescu, a avut grija sa denunţe absenta „nemotivata” a lui Gârneaţa, prezentându-i-o ca o sfidare adusa propriei lui autorităţi. Divorţul dintre Consiliul de Patronaj şi „Ajutorul Legionar” a rămas definitiv, fiecare urmându-şi căile lui proprii. Pe măsură ce activitatea „Ajutorului Legionar” lua proporţii, lăsând în urma anemicul Consiliu de Patronaj, în acelaşi grad creştea şi invidia doamnelor din anturajul lui Antonescu.

Activitatea Consiliului de Patronaj a fost destul de ştearsă în perioada guvernării noastre. Poporul nu vorbea decât de „Ajutorul Legionar”, care îşi câştigase o faima bine meritata în masele populare, prin ajutoarele ce le distribuia şi prin numeroasele cantine ce le înfiinţase. Ca sa compenseze lipsa lui de la şedinţele Consiliului, Gârneaţa o invita din când în când pe Doamna Antonescu sa ia parte la inaugurări de cantine ale „Ajutorului Legionar” sau la alte acte de binefacere.

Numele sotiei mele a adus contribuţii însemnate Consiliului de Patronaj. Câteva milioane de lei au intrat în casa Doamnei Maria Antonescu în aceasta perioada, iar marea majoritate a sumelor proveneau de la organizaţiile noastre sau de la prietenii şi simpatizanţii Mişcării. Pe lângă sacrificiile ce le făcea populaţia în contul „Ajutorului Legionar”, adauga obolul ei şi Consiliului de Patronaj, socotind, gratie numelui sotiei mele, ca aceasta instituţie serveşte paralel aceloraşi scopuri.

Dar desi sotia mea nu avea aspiraţii veleitare, sa joace roluri oficiale în Statul Naţional-Legionar, şi nici nu făcea umbra doamnelor din Consiliu, n-a fost cruţata nici ea de furia răzbunătoare a Generalului Antonescu. După expulzarea noastră de la putere, a fost acuzata în mod public de „furt de bijuterii”. Presa dirijata din Cabinetul Conducătorului s-a dezlănţuit contra ei şi Tribunalul Militar a citat-o ca sa se prezinte pentru cercetări. Înfricoşată de ceea ce va urma, sotia mea a fugit după 23 Ianuarie şi a stat ascunsa aproape trei luni la doamnele Codreanu şi Iasinschi. Apartamentele celor doua doamne, într-un bloc de pe Strada Olari, se suprapuneau şi comunicau între ele printr-o scara dosnica. Când agenţii o căutau pe sotia mea la Doamna Codreanu, ea cobora la Doamna Iasinschi şi invers.

Din cauza tensiunii continue în care trăia, s-a îmbolnăvit de nervi, tremurând şi plângând la cel mai mic zgomot. Atunci Doamna Codreanu, făcându-i-se mila de starea ei, şi-a luat inima în dinţi şi s-a dus la Mihai Antonescu, explicându-i situaţia ei. Mihai Antonescu i-a răspuns sa se prezinte la Consiliul de Război pentru a-i da explicaţiile necesare.

De unde provenise toată aceasta zarva? Inspectoratul de Politie de la Galaţi confiscase, la percheziţiile unor evrei ce treceau Prutul în Basarabia, nişte obiecte interzise la ieşire. Între obiectele reţinute se aflau şi nişte bijuterii. Nu era vorba de valori importante. Inspectoratul de Politie a trimis obiectele confiscate la Direcţia Generala a Siguranţei, la Bucureşti. Alexandru Ghica, Directorul Siguranţei, primindu-le, s-a gândit ca destinaţia lor cea mai potrivita ar fi la Consiliul de Patronaj şi cum sotia mea era membra în Consiliu, le-a expediat la casa mea cu un curier. Intrarea şi ieşirea acestor obiecte, ca funcţionar conştiincios, au fost notate de Alecu Ghica în registrul Siguranţei.

Obiectele de la Galaţi au reluat calea Siguranţei şi atunci Alecu Ghica le-a predat „Ajutorului Legionar”. Din neglijenta a uitat sa opereze în registru revenirea acestor obiecte la Siguranţă şi noua destinaţie, încât atunci când autorităţile antonesciene au început verificarea gestiunii de la Siguranţă, au găsit-o încărcată pe sotia mea cu partida de obiecte „trimise Doamnei Sima”. Noii stăpâni ai Siguranţei au raportat Generalului şi acesta a dat imediat ordin de urmărire.

Ştiam ca Antonescu avea momente de nebunie, ştiam ca e crud, dar nu-mi puteam închipui sa fie şi un om capabil de o ticăloşie. Înainte de a se face ancheta, presa a început sa urle, acuzând-o pe Doamna Sima de „furt de bijuterii”. Un om cu simt de onestitate şi cavalerism niciodată n-ar fi făcut acest lucru. O cunoştea pe sotia mea, fusese la el la masa de atâtea ori şi fara nici un pic de omenie s-a repezit asupra ei, cu toată puterea Statului. Noi ne-am purtat altfel cu soţiile celor arestaţi. Nu le-am bruscat, nu le-am ofensat şi nu ne-am atins de casele sau averile lor. M-a mirat şi atitudinea doamnelor din jurul Generalului. Cum au putut tolera acest potop de infamii contra unei biete femei, fara nici o apărare? Poate când au ajuns şi ele la strâmtoare sub comunişti, şi-or fi adus aminte de raul ce l-au făcut sotiei mele.

Si acum epilogul. Sotia mea s-a prezentat tremurând la Consiliul de Război. A declarat ce ştia, ca obiectele au fost restituite Siguranţei. Magistratul instructor nu s-a mulţumit cu declaraţia ei şi l-a adus pe Alexandru Ghica, de la Jilava, unde era arestat, pentru confruntare. Acesta a recunoscut ca, într-adevăr, a primit obiectele înapoi şi apoi le-a predat „Ajutorului Legionar”.

Dar nici după mărturia lui Ghica, Antonescu n-a binevoit sa dispună o dezminţire în presa. Dimpotrivă, a continuat să-mi prigonească sotia, fixându-i domiciliu forţat la Bucureşti şi ţinând-o permanent sub supravegherea agenţilor. Îi era teama ca în jurul ei sa nu se polarizeze opoziţia contra regimului!