12. Tulburări în mişcare.

Am avut şi tulburări în mişcare. În arii foarte restrânse, dar au existat. Dar oricât de puţine ar fi fost, ochiul bolnav al lui Antonescu nu descoperea maiestuoasa desfăşurare a mişcării, cu ordinea ei impecabila, ci aceste rare dezordini şi din ele ne-a făcut un permanent cap de acuzaţie.

Cum se explica aceste ieşiri din rânduri, puţine la număr de altminteri, într-o mişcare bazata pe disciplina şi ierarhie?

1. Legionarii au trecut, aproape fara pauza şi reflexie, din prigoana şi închisori la guvernare. Aceasta trecere s-a realizat fara incidente în imensa majoritate a funcţiilor unde au fost angajaţi, dar adversarii nu remarcau unitatea noastră de baza, ci acele câteva elemente răzleţe care făceau rau Mişcării. Pe aceştia îi arătau cu degetul, la aceştia se refereau când judecau mişcarea şi o acuzau de dezordine şi anarhie.

2. Creşterea năvalnică a Mişcării. La sfârşitul lui Decembrie 1940, organizaţia legionara, cu toate ramurile ei, număra o jumătate de milion de oameni. Numărul membrilor ei depăşea numărul voturilor obţinute de Partidul, Totul pentru Tara în alegerile din Decembrie 1937: 470.000. Daca adăugăm şi faptul ca suprafaţa tarii se redusese la 2/3, după amputarea teritoriului national de Basarabia, Bucovina de Nord, Ardealul de Nord şi Dobrogea de Sud, ne dam seama şi mai bine de nivelul afluenţei spre mişcare. Era firesc ca între elementele intrate în Legiune sub iureşul victoriei de la 6 Septembrie sa se găsească şi indivizi care sa nu corespunda normelor de selecţie fixate de Capitan.

Dar puteam noi oare opri aceasta avalanşă de oameni spre organizaţia noastră? Cine erau noii intraţi? Erau oameni străini de mişcare, simpli oportunişti, împinşi de perspectiva unor beneficii, aşa cum se întâmpla cu orice partid când ajunge la putere? Nicidecum. Erau prietenii şi simpatizanţii mişcării, acei români care ne-au dat votul în 1937; erau masele populare exploatate de toate regimurile şi care acum îşi găseau un liman mântuitor; erau fraţii noştri de credinţa şi idealuri, care n-au mai apucat sa se încadreze în 1938, din cauza climatului politic ostil, şi care acum fraternizau cu biruitorii aceloraşi credinţe şi idealuri.

3. Orice revoluţie, când triumfa, trece printr-o faza de tulburări. E un fapt verificat în istorie. Nici noi nu puteam scăpa acestor zguduiri, inerente oricărui început. Trebuia sa treacă un timp oarecare până ce apele revoluţionare se potoleau şi intrau în matca Statului.

4. Decimarea cadrelor. Noi n-am fost o revoluţie care sa fi triumfat într-o forma plenara, cum au fost fascismul sau naţional-socialismul, caci cei mai buni dintre noi lipseau. Marea majoritate a elitei legionare a fost masacrata de regimul carlist. Cu totul alta ar fi fost situaţia daca am fi început guvernarea noastră cu inteligenta şi pregătirea celor ucişi la Vaslui, Miercurea-Ciuc, Braşov şi Râmnicu-Sarat. Pierderile suferite şi-au arătat efectele negative mai ales în organizaţia Mişcării. În timp ce dispuneam de multe talente şi energii pentru treburile Statului, cum am arătat şi în alta parte, lipseau marii organizatori, cum erau Clime, Bănea sau Belgea. Trebuia sa treacă timp până ce am fi descoperit şi valorizat noi elemente.

5. Nu eram stăpân pe guvern, pentru a avea siguranţa manevrei. Nu puteam proceda cu libertatea unui sef care n-are pe nimeni deasupra lui. Trebuia sa tin permanent seama nu numai de „plângerile” lui Antonescu, de cele mai multe ori nefondate sau iau intenţionate, ci şi de starea de spirit a mişcării.

Aveam şi obligaţia sa apar mişcarea pentru a nu-mi înstrăina ataşamentul maselor legionare.

6. Nu eram seful unei armate, în care disciplina se bazează exclusiv pe ordin. Eram seful unei mişcări, în care disciplina emana din dragostea care îi leagă pe toţi legionarii, chiar şi pe acei care prin actele lor necugetate îmi făceau greutăţi. Le înţelegeam suferinţele lor, răbufnirea lor de revolta, gândindu-mă la chinurile prin care au trecut aceşti oameni care au fost de atâtea ori la doi pasi de moarte şi au luptat apoi eroic pe baricade.

Căpitanul spunea: „cea mai trista zi din viaţa mea va fi aceea când va trebui sa condamn la moarte un legionar”.

Tot aşa nici eu nu-i puteam lăsa pe aceşti, camarazi, chiar când greşeau, la discreţia acelora, infinit mai rai şi mai odioşi, care ne-au chinuit şi ne-au omorât.

7. Aceste dezordini s-ar fi resorbit în câteva luni, fara a fi recurs la masuri drastice, prin simplul efect al îndrumărilor şi schimbărilor de personal, daca as fi avut timpul necesar sa procedez la reorganizarea Mişcării şi daca – condiţie şi mai importanta – am fi avut alături de noi un Conducător echilibrat mental, bun la suflet, înţelegător, mai putin ahtiat după putere şi mai mult preocupat de salvarea patriei.