13. Primejdioasa evoluţie a Profesorului Codreanu.

Pentru a înţelege atitudinea negativa a Profesorului Codreanu după 6 Septembrie, este necesar sa facem o recapitulare generala a relaţiilor dintre mine şi Profesor în ultimele luni.

1. În vara anului 1940, colaborarea noastră a fost perfecta. Ma consultam aproape zilnic cu Profesorul asupra evenimentelor politice în curs şi totdeauna a sărit în ajutorul meu când mă aflam într-o situaţie grea.

2. A aprobat planul de acţiune de la 3 Septembrie şi a acceptat ca de la Braşov, în noaptea acestei zile, sa adreseze un apel tarii, prin Radio-Bod, cerând abdicarea Regelui.

3. În apropierea loviturii s-a răzgândit, făcând o întoarcere de 180 de grade. Datorita nu știu carei influente, mi-a comunicat că luni, 2 Septembrie, este chemat în audiență la Rege şi e hotărât sa se duca.

4. Cu mare greutate am reuşit să-l împiedic sa facă acest pas, convingându-l sa aştepte rezultatul acţiunii întreprinse de mine în seara de 3 Septembrie.

5. În ziua de 6 Septembrie, după renunţarea la tron a Regelui Carol, l-am găsit la sediu, unde m-a întâmpinat cu braţele deschise, spunându-mi ca în acea zi Biserica prăznuieşte „Minunea Arhanghelului Mihail” şi căderea Regelui se datorează unei intervenţii supranaturale.

6. După acest moment de bucurie, comentând împreuna aceasta coincidenta, a schimbat tonul şi m-a avertizat ca „pe scaunul Căpitanului va şedea el şi nimeni altul”. N-am reacţionat la aceasta declaraţie, deoarece, în acel ceas, chestiunea conducerii mişcării nu era lămurită, iar eu n-am manifestat nimănui astfel de veleităţi.

7. De a doua zi, Profesoral a început sa dea ordine, numind o serie de persoane putin cunoscute la diferite posturi de conducere în mişcare. Nici n-a fost nevoie sa anulez ordinele Profesorului, caci, prin natura lor, erau inoperante.

8. Totuşi, afişându-şi pretenţia de a lua conducerea mişcării, a întârziat formarea guvernului. Generalul Antonescu aştepta sa vadă cum se va rezolva controversa din mişcare.

9. În mod public, discrepanta dintre mine şi Profesor a izbucnit la 13 Septembrie, când a refuzat sa participe la sărbătorirea zilei de naştere a Căpitanului, desi l-am invitat stăruitor sa vina la „Casa Verde”.

10. Din acest moment s-a abţinut sistematic sa participe la orice manifestaţie legionara: nici la înhumarea eroilor la Predeal, nici la 22 Septembrie la Bucureşti, nici la 6 Octombrie nici la adunarea organizaţiei „Prietenii Legionarilor”.

Refuzul Profesorului Codreanu de a participa fie în guvernare (putea fi numit oricând ministru) fie la actele de afirmare ale Legiunii, nu-mi crea probleme în mişcare, poziţia mea fiind consolidata. Ma durea absenta lui, pentru ca era tatăl Căpitanului şi nici nu ma puteam înfrunta deschis cu el, explicând ce s-a petrecut între noi. De fapt eu eram victima, eu eram cel neîndreptăţit, care n-am făcut altceva decât să-mi fac datoria în mod permanent fata de Legiune şi memoria Căpitanului. Am preferat sa tac, sperând să-l îmbunez, readucându-l pe linia colaborării noastre din vara. Profesorul singur se lăsase antrenat într-o zbatere sterila, care nu făcea decât rau mişcării şi îi bucura pe duşmani, care nu aşteptau decât un moment de ruptura în interiorul ei, ca sa sara iar pe noi.

Situaţia aceasta de tensiune a rămas staţionară şi probabil s-ar fi ajuns la o soluţie acceptabila pentru ambele parti, daca n-ar fi intrat pe fir Preotul Dumitrescu-Borsa şi Gheorghe Ciorogaru. Am arătat în volumul „Sfârşitul unei domnii sângeroase” cum s-au comportat aceşti legionari la Berlin. Îşi pierduseră orice încredere în viitorul Legiunii. Preotul Borşa a dezertat de la conducerea grupului legionar din Germania şi împreuna cu Ciorogaru se pregătea sa se întoarcă în tara. Când m-am întâlnit cu ei la Bucureşti, după 6 Septembrie, nu le-am făcut nici o aluzie la greşelile lor de interpretare a liniei legionare, ci i-am primit cu toată dragostea, gândindu-mă la o formula de încadrare a lor în Statul Naţional-Legionar. Ciorogaru ar fi ajuns Subsecretar de Stat la Economie în locul ocupat de Petra mai târziu, iar pe Părintele Dumitrescu-Borsa ma gândeam să-l trimit în Spania, în fruntea unei delegaţii, pentru a relua drumul parcurs de expediţia legionara şi a strânge toate testimoniile faptelor ei eroice, de la supravieţuitorii spanioli ai războiului. Nici pe Ciorogaru şi nici pe Părintele Borşa nu-i puteam încadra din primul moment în oficialitatea noului Stat, deoarece ei formau un caz aparte. Amândoi s-au despărţit de întreaga comunitate legionara din Berlin şi i-am rugat sa aştepte câtva timp până, ce rănile trecutului se vor vindeca.

Nu stiu ce s-a petrecut în mintea lor, nu stiu la ce concluzii au ajuns, probabil şi-au pierdut răbdarea, considerând ca sunt lăsaţi de-o parte, cert este ca de la un timp au început să-l frecventeze pe Profesorul Codreanu sprijinind atitudinea lui de fronda. Ei îşi imaginau ca nu mai pot sa joace nici un rol în mişcare din cauza mea, întâlnindu-se în aceleaşi rânduri cu Profesorul Codreanu, care vedea acelaşi obstacol pentru a lua conducerea mişcării. Deci, daca Profesorul ar izbuti sa smulgă conducerea Mişcării din mâna lui Horia Sima, implicit şi poziţia lor în mişcare ar reveni la ceea ce a fost înainte şi poate chiar mai mult.

Spre deosebire de comportamentul de până atunci al Profesorului, care se limitase să-şi exprime nemulţumirea prin absenta lui ostentativa de la toate actele de afirmare ale Legiunii, Preotul Dumitrescu-Borsa şi Ciorogaru l-au convins pe Profesor ca nu e destul sa stea la Huşi, ci trebuie sa forţeze nota, trebuie sa treacă la acţiune, formând un grup de presiune înăuntrul mişcării, care să-l constrângă pe Horia Sima sa renunţe la conducere.

În prima faza, împuterniciţii Profesorului au aplicat „noua strategie” pentru cucerirea puterii, difuzând zvonuri de la om la om ca ar exista o „criza a şefiei” şi ca s-ar duce tratative pentru rezolvarea ei între Horia Sima şi Profesorul Codreanu. Acest război verbal n-a dat roadele aşteptate şi atunci consilierii Profesorului au trecut la atac public, dând sa se publice o senzaţională notiţă în ziarele legionare din Capitala.

Buna Vestire din 23 Octombrie scria următoarele: „D-l Horia Sima, însoţit de Părintele Dumitrescu-Borsa, comandant legionar, a făcut zilele trecute o vizita la Huşi D-lui Profesor Ion Zelea Codreanu.

S-a discutat cu acest prilej într-un perfect acord o serie de probleme în legătură cu organizarea centrelor legionare din tara.

Cei doi şefi legionari au rămas noaptea la Huşi, fiind oaspeţii venerabilului părinte al Căpitanului, după care s-au înapoiat în Capitala”.

Ştirea era pe de-a-ntregul inventata. N-am fost la Huşi la data indicata de acest comunicat, nici cu Preotul Borşa, nici însoţit de altcineva şi nici singur. Pur şi simplu n-am fost. Am cerut socoteala gazetelor care au publicat ştirea şi mi s-a răspuns ca notiţa le-a fost adusa de Preotul Borşa şi personalul de la redacţie nu se putea îndoi de buna credinţă a acestuia.

Publicând aceasta informaţie, cei doi sfătuitori ai Profesorului Codreanu vroiau sa acrediteze zvonul în masa legionarilor ca ar exista o „criza de şefie” în mişcare si, în al doilea rând ca, în dezlegarea acestei crize, Preotul Borşa, însoţindu-mă la Huşi, la întâlnirea cu Profesorul, ar fi un element-cheie. Notiţă era în aşa fel redactata încât Preotul Dumitrescu-Borsa apărea la egalitate cu mine: „cei doi şefi legionari au rămas noaptea la Huşi., după care s-au înapoiat în Capitala”.

Îngrijorat de drumul prapăstios pe care a apucat Profesorul Codreanu şi fiindu-mi teama ca, sub aţâţările lui Ciorogaru şi Preotul Borşa, sa nu întreprindă acte de natura sa tulbure ordinea din mişcare, i-am rugat pe Iasinschi şi Papanace sa facă ei un drum la Huşi, pentru a-l convinge pe Profesor sa iasă din atitudinea protestatara. Înapoindu-se, nu mi-au adus nici o ştire îmbucurătoare. Se pare ca Profesorul s-a folosit de vizita lor pentru a ma prezenta ca uzurpator la şefia Mişcării, iar ei, impresionaţi de vehementa filipicei Profesorului, n-au făcut nici un gest ca sa ma apere, mulţumindu-se să-l asculte şi înapoindu-se „plouaţi” la Bucureşti.

Cum în acelaşi timp, în a doua jumătate a lunii Octombrie, Doamnele Elena Codreanu, sotia Căpitanului, şi Iridenta Mota, sotia lui Ionel Mota, au insistat stăruitor pe lângă mine, când una, când alta, ca sa fac o vizita Profesorului Codreanu la Huşi, care ar fi dispus la o înţelegere. După eşecul misiunii Iasinschi-Papanace şi pentru a neutraliza intervenţiile răuvoitoare ale Preotului Borşa şi ale lui Ciorogaru pe lângă Profesor, care-l îndemnau sa iasă din expectativa, m-am hotărât sa fac acest pas. Am plecat la Huşi în 5 Noiembrie, pe la amiaza, cu Doamna Codreanu şi sotia mea, în maşina Preşedinţiei, condusa de credinciosul Ilarie, care fusese şi şoferul Căpitanului.

Mai mare decât neliniştea ce-o aveam, gândindu-mă la o dificila întâlnire cu Profesorul, era emoţia ce-o simţeam pe drum, la gândul ca voi pasi pragul casei unde a trăit Căpitanul, casa care a fost calcata de atâtea ori de jandarmi pentru percheziţii şi arestări, şi casa unde s-a consumat şi ultima tragedie a acestei familii, uciderea celui de-al doilea fiu al Profesorului, Ion Zelea Codreanu. Am ajuns pe înnoptate la Huşi. Am fost întâmpinaţi cu multa bunăvoinţă de bătrâna Doamna Codreanu şi de Profesor, în pragul casei. Cât îmi mai aduc aminte, locuinţa Profesorului era o casa încăpătoare, în mijlocul unei grădini. În centru era o sufragerie spaţioasă, iar de jur împrejur odăi. În casa domnea acea tihna provinciala, descrisa de atâtea ori de romancierii noştri. Fiind târziu, ne-am aşezat la masa. Curând după sosirea noastră, a apărut şi Prefectul judeţului Fălciu, avocatul Victor Corbutiu. Doamna Codreanu ne-a servit bucate alese şi un vin moldovenesc, daca nu chiar din via proprie. Atmosfera a fost calda, desi plutea peste toţi umbra tragicelor întâmplări. Îl vedeam pe Capitan stând la aceeaşi masa, sub abajur, urmărit de dragostea mamei, dar şi de îngrijorarea ce se va întâmpla mâine cu acest vultur al neamului. Ma simţeam umilit gândindu-mă la Capitan, a cărui prezenta pare ca i-o simţeam aievea, şi la puţinătatea mea de a-i continua opera.

După masa, Doamna Codreanu şi sotia mea s-au retras în dormitoarele ce le-au fost rezervate, iar Profesorul m-a invitat pe mine sa trec în dormitorul lui pentru a începe discuţia. Mi se spusese din partea Doamnelor Codreanu şi Mota ca Profesorul şi-ar fi revizuit poziţia şi este dispus la înţelegere şi colaborare, încât i-am lăsat dânsului sa înceapă vorba. De la primele cuvinte ce le-a rostit, am avut o crunta dezamăgire. Refuza orice discuţie, orice tratare a problemei, şi din capul locului mi-a spus ca o condiţie ultimativa a înţelegerii, să-i predau şefia mişcării: „Te duci la Bucureşti, convoci toate cuiburile din Capitala şi la aceasta mare adunare, când vin eu, D-ta îmi dai raportul:

Domnule Profesor Codreanu, Sef al Revoluţiei Legionare şi Locţiitor Pământesc al Căpitanului, legionarii din garnizoana Bucureşti în număr de… sunt gata şi aşteaptă ordinele D-voastra. Trăiască Legiunea şi Căpitanul!”.

Am rămas înmărmurit. Nu numai ca nu era dispus la o împăcare, dar îmi cerea sa ma dau la o parte, sa predau comanda Legiunii, în văzul întregii tari, trecând peste decizia Forului Legiunii care ma investise cu cea mai înalta magistratura din Mişcare, şi sa renunţ şi la prevederile Actului Constituţional din 14 Septembrie, în care figuram drept Comandant al Mişcării Legionare. Toată ordinea legionara şi constituţionala, clădită cu atâtea jertfe, sarea în aer.

Profesorul nu se gândea la ce-ar fi urmat după aceea, haosul general în Mişcare, de care ar fi profitat din plin duşmanii. Formula cu care vroia sa fie investit de mine era fantezista şi neviabila. Cum era sa fie proclamat Sef al unei Revoluţii pe care nu o făcuse? şi cum sa ia titulatura de „Locţiitor pământesc al Căpitanului”? Mişcarea putea avea un alt sef, un urmaş al Căpitanului, dar nu un „locţiitor” al sau.

Înainte de a veni la Huşi, Doamna Codreanu mi-a arătat Testamentul Căpitanului, care cuprindea în afara de lasamintele de ordin familial, şi un testament politic, care era exprimat în doua propoziţii:

— Seful Legiunii iese din lupta.

— Îi exclud de la conducerea Mişcării pe membrii familiei Codreanu.

Testamentul Căpitanului era oglinda fidela a concepţiei lui politice. În prima poziţie, era reafirmat principiul selecţiei. Seful Legiunii iese din lupta, ca întreaga elita legionara. În a doua propoziţie, era exclusa familia Codreanu de la conducere, pentru ca, în acest caz, s-ar fi aplicat principiul eredităţii, pe care l-a respins Căpitanul, socotindu-l neapt sa asigure o succesiune valabila. Deci, nici elecţie şi nici ereditate, ci selecţie de la seful Suprem până la ultimul sef de cuib.

Am încercat în fel şi chip să-i explic situaţia fragila în care ne aflam, ca noi nu suntem stăpâni în Stat, ci suntem la jumătatea drumului, ca dânsul, cu autoritatea şi prestigiul ce-l are, trebuia sa ma ajute sa consolidam cucerirea făcută, ca soluţia propusa de el ar fi fatala mişcării, sărind în aer tot ce-am obţinut până atunci. Mi-a fost imposibil să-l urnesc din poziţia lui rigida. Toate argumentele mele se izbesc ca de un zid de intransigenta. Totul sau nimic. „Sa convoc adunarea de cuiburi la Bucureşti şi să-l proclam sef”.

Am discutat cu Profesorul de la 11 seara până la 6 dimineaţa. De la un timp s-a aşezat pe pat, iar eu am rămas pe scaun lângă el. A repetat tot timpul formula arhiconsacrata. Un zid de incomprehensiune ne separa. Îşi crease o lume a lui, străină de realităţi. Era în afara de problema. Eram speriat de lipsa lui de înţelegere a momentului politic în care ne aflam şi ceea ce era mai râu, se considera stăpân pe situaţie, încât îmi putea dicta decizia lui. Era intratabil. Probabil ca Ciorogaru şi Preotul Borşa l-au convins ca la cel mai mic semnal al Profesorului, toată mişcarea se va alinia în spatele lui.

Eram obosit de moarte. Profesorul ma privea fix şi milostiv, iar eu, cu ochii împăienjeniţi, abia ma mai ţineam pe scaun de oboseala. Toată peroraţia mea a fost zadarnica. A fost o noapte de coşmar… în casa Căpitanului. În sfârşit, la 6 dimineaţa, ne-am despărţit. Văzând ca nu-l pot convinge, l-am rugat sa întrerupă conversaţia şi sa o reluam cu alt prilej. L-am invitat sa participe la manifestaţia de la 8 Noiembrie la Iaşi şi a acceptat. I-am promis ca vin cu maşina să-l iau de la Huşi şi sa mergem împreuna la Iaşi.