14. Atacul de la sediu.

Asa cum îi făgăduisem Profesorului Codreanu, trebuia sa trec mai întâi cu maşina pe la Huşi şi împreuna sa facem călătoria spre Iaşi, pentru a ajunge la timp la manifestaţia din 8 Noiembrie. Îmi făcusem pregătirile de plecare în acest sens. Însoţit de Eugen Necrelescu şi Aron Valeriu, trebuia sa plec de la Bucureşti în dimineaţa de 7 Noiembrie, sa ajungem după masa la Huşi şi de aici, luându-l pe Profesor, sa continuam drumul spre Iaşi. Guvernul în frunte cu Antonescu şi ceilalţi oaspeţi, aveau la dispoziţie trenuri speciale, care plecau seara din Bucureşti şi ajungeau dimineaţa la Iaşi.

Nu m-am putut tine de acest program, deoarece nu avusesem timp să-mi pregătesc cuvântarea ce trebuia s-o rostesc la Iaşi. I-am comunicat Profesorului, rugându-l sa ma ierte ca nu pot trece pe la el şi ca ne vom întâlni la Iaşi. Am plecat şi eu cu trenul special, în seara de 7 Noiembrie, ca toată lumea. Compartimentul meu era în acelaşi vagon cu al lui Antonescu si, odată intrat în el, m-am apucat sa lucrez la discursul comemorativ. Eram aşa de obosit încât nu puteam închega o fraza. Nu mai funcţiona materia cenuşie. O cuvântare care, în mod normal, mi-ar fi luat doua ore ca sa o scriu, mi-a trebuit toată noaptea ca sa o potrivesc. De la 9 seara până la 5 dimineaţă m-am luptat cu golurile din creier. A fost un chin de nedescris. Sa şti ca mâine trebuie sa vorbeşti în fata a zeci de mii de oameni şi sa nu fii în stare sa te concentrezi pentru a-ţi formula ideile.

Abia spre ziua am aţipit. A doua zi am aflat de tragicul accident în care şi-au pierdut viaţa Eugen Necrelescu şi Aron Valeriu. Cu maşina lor trebuia sa plec şi eu spre Huşi şi cine ştie daca n-aş fi pierit în acelaşi accident, caci am fi mânat cu viteza mare pentru a ajunge la Huşi şi de acolo la Iaşi. Eugen Necrelescu şi Aron Valeriu erau inspectori de politie şi fuseseră trimişi de Ghica ca sa ajute autorităţilor locale la paza înaltelor autorităţi ale Statului. Profesorul Codreanu a interpretat altfel lipsa mea de la Huşi: intenţionat n-am trecut pe la el ca sa nu mai aparem împreuna la Iaşi şi astfel sa ma bucur singur de aclamaţiile mulţimii legionare!

Am povestit pe larg, într-un alt capitol, cum s-a desfăşurat manifestaţia de la Iaşi. Profesorul Codreanu s-a bucurat de cea mai mare atenţie. La defilare a fost în tribuna oficiala alături de mine şi de General, desi nu deţinea nici un rang în Stat. Când am străbătut străzile pe jos, în uralele mulţimii, eram unul lângă altul. O singura data m-am îndepărtat de el, păşind ceva mai înainte, nu stiu pentru care motiv. „Unde-ai fost, mi-a spus dojenitor, stai lângă mine”. Ochii Profesorului erau tinta asupra mea ca sa nu fac vreun gest cu care l-aş aşeza în umbra.

Cuvântarea ţinută de Profesor la Iaşi, desi improvizata, a fost buna. A avut toată libertatea sa vorbească ce crede de cuviinţă. Totul s-ar fi încheiat bine daca la urma, pentru a arata legionarilor ca el este seful Legiunii, n-ar fi scos o hârtiuţă din buzunar şi citind trei nume, al meu, al lui Gheorghe Dragomir Jilava şi al lui Nicolae Şeitan, sa anunţe înaintarea noastră la gradul de Comandant Legionar pentru fapte de vitejie! Momentul şi locul erau total nepotrivite pentru a trata chestiuni interne ale Mişcării în prezenta Regelui, a Reginei, a lui Antonescu şi a întregului guvern. Impresia a fost penibila. Dar în afara de inoportunitatea intervenţiei Profesorului, distincţiile ce ni le acordase erau nevalabile, deoarece atât eu cât şi ceilalţi camarazi, Şeitan şi Dragomir-Jilava, eram de multa vreme comandanţi legionari făcuţi de Capitan. Profesorul, strain de structura Mişcării, nu ştia cine e şi cine nu e Comandant Legionar.

Încă la Iaşi fiind, a venit la mine Medrea, înalt funcţionar la Ministerul Presei şi Propagandei, sa ma întrebe ce sa facă cu discursul Profesorului. I-am răspuns să-l publice în întregime, în afara de pasajul cu „înaintările în grad”, nu numai ca nu se cuvenea sa figureze într-o cuvântare ţinută în fata Suveranului, dar şi pentru a-l feri pe Profesor de ridicol. Ce-ar zice legionarii de aceasta isprava? Frumuseţea discursului sau ar fi scăzută.

Suprimarea pasajului cu „înaintările în grad”, la publicarea cuvântării Profesorului Codreanu în ziare a fost scânteia care l-a zguduit pe Profesor, mâniindu-l în aşa măsură încât s-a hotărât sa treacă la o acţiune de forţă pentru a-şi afirma drepturile la conducerea Mişcării. După manifestaţia de la Iaşi, n-a mai stat la Huşi, ci a coborât în graba la Bucureşti pentru a se consulta cu consilierii sai. Trebuie presupus ca atât Preotul Borşa cât şi Ciorogaru l-au sfătuit sa nu mai întârzie o clipa. Trebuie sa ocupe sediul din Strada Gutenberg 3, însoţit de un grup de legionari si, odată în stăpânirea lui, sa dea o proclamaţie către tara ca şi-a asumat comanda Legiunii, şi apoi, în virtutea noii funcţii, sa schimbe cadrele actuale, devotate lui Horia Sima.

În graba în care s-a organizat lovitura, a mai jucat un rol şi faptul ca Generalul Antonescu pleca în Italia în seara de 12 Noiembrie. Aflând de aceasta călătorie, cei doi conspiratori şi-au zis ca, în absenta Generalului, voi fi mult mai slab şi mai vulnerabil. Nu voi cuteza sa ma opun acţiunii întreprinse de Profesor, ci voi accepta schimbarea de şefie ca un fapt consumat, depăşit de evenimente. Profesorul, stăpân pe mişcare, la întoarcerea Generalului, va trata direct cu Antonescu relaţiile cu regimul, iar eu, pierzând atuul principal, încrederea legionarilor, voi fi eliminat şi din guvern. În realitate, socoteala Preotului Dumitrescu-Borsa şi a lui Ciorogaru era greşită, deoarece, în lipsa Generalului, eram mult mai puternic. În afara de forţa Mişcării, dispuneam şi de forţa Statului, fiind numit de Conducător Preşedinte ad-interim al Consiliului de Miniştri.

Despre lovitura proiectata se zvonise ceva. Se vorbea de un grup de legionari care se concentrau în jurul Profesorului Codreanu. Între aceştia fusese atras din întâmplare şi un camarad care împărtăşise cu noi exilul din Germania, Alexandru Stroescu. Acesta aflând de ceea ce se plănuia, a comunicat Politiei Legionare ca sediul va fi atacat. Cum ştirea era mai mult decât absurda, n-am băgat-o în seama şi nu i-am dat curs. Politia Legionara a fost totuşi mai vigilenta. A întărit garda obişnuită de la sediu, redusa la câteva persoane, cu un grup de studenţi care aparţineau acestui corp.

În ziua de 13 Noiembrie, înainte de masa, vine la Preşedinţie Nicolae Petrascu si, vădit nervos şi îngrijorat, îmi spune ca sediul a fost atacat de un grup de legionari sub comanda Profesorului Codreanu. El nu se afla în acel moment la sediu. Am rămas încremenit. Cum era posibil, cum era de imaginat măcar, ca legionarii sa pătrundă cu forţa în propriul lor sediu, când intrarea era libera pentru toată lumea, respectând un obicei stabilit încă de pe timpul Căpitanului?

Mircea Musetescu, care fusese repartizat în aceasta zi de la Splaiul Independentei la sediu, mi-a povestit cum s-a desfăşurat scena asaltului. Profesorul Codreanu, întovărăşit de vreo 20 de legionari, au pătruns în curtea sediului, a urcat scările şi a intrat în camera din fund, unde era biroul Căpitanului, aşezându-se pe scaunul lui. Lăsându-l pe Profesor sa intre, garda legionara i-a oprit pe însoţitorii lui să-l urmeze şi pe măsură ce apăreau în anticamera, îi pofteau sa coboare în subsol, unde erau imobilizaţi şi identificaţi. Marea majoritate nici nu ştiau despre ce este vorba şi niciunul dintre ei n-a opus cea mai uşoară rezistenta. Profesorul a rămas singur în camera din fund, tăiat de elementele cu care venise. Atunci a ieşit afara şi a început sa vocifereze: „Cum de şi-au permis să-i aresteze pe însoţitorii lui?” Nu i-a răspuns nimeni. Nu i-a dat nici o explicaţie, purtându-se cu Profesorul cu cel mai mare respect posibil.

Între timp în Capitala s-a răspândit vestea atacului de la sediu. Au început sa curgă legionari din toate părţile. Toate cercurile se mobilizaseră şi au început sa trimită întăriri. De la Prefectura de Politie, de la Răzleţi, de la Muncitori, de la Studenţi, de la Gărzile Încazarmate au năvălit spre sediu mase mari de legionari, neştiind exact ce s-a întâmplat, dar toţi cu gândul sa sara în ajutorul celor din interior. În realitate, în acel moment când s-a alarmat populaţia legionara a Capitalei, Politia Legionara rezolvase problema. Rămăsese singur Profesorul la sediu, în timp ce grupul cu care venise se găsea arestat la subsol. Primele contingente de legionari care au pătruns în curtea sediului făceau de paza la poarta şi la grilajul de fier care înconjura casa. Grupele care au venit mai târziu crezând ca cei dinăuntru sunt „forţa inamica”, care au pus stăpânire pe sediu, vroiau sa pătrundă şi ei, pentru a-i expulza. În aceasta învălmăşeală s-au tras şi focuri de revolver. Cei de-afară, ca să-i intimideze pe ocupanţi şi să-i oblige sa părăsească sediul, iar ceilalţi ca să-l apere de presupuşii atacanţi, când în realitate şi unii şi alţii erau trupe loiale. În acest schimb nenorocit de focuri au căzut loviţi mortal doi legionari: Carol Cazanescu din Prahova, un element cunoscut de mine, care făcea parte din vestita falanga de luptători din acest judeţ, şi Gheorghe Târau din Ardeal, recrutat pentru Politia Legionara. Dintr-o prea mare desfăşurare de forte, legionarii aparţinând diferitelor corpuri nu s-au recunoscut între ei şi au tras unii într-alţii. Până la urma lucrurile s-au lămurit. Şefii de grupe au controlat situaţia, dar curtea sediului şi caldarâmul de-afară erau înroşite de sângele nevinovat al acestor tineri.

În timpul acestei busculade, Profesorul n-a părăsit camera unde se afla şi nimeni nu l-a supărat cu vreun cuvânt. A mai stat câtva timp şi apoi, văzând ca lovitura a dat greş, s-a resemnat şi a plecat spre casa.

Ciorogaru şi Dumitrescu-Borsa, desi l-au împins pe Profesor sa atace sediul, nu l-au însoţit în cursul operaţiei, ci au preferat sa aştepte rezultatul acţiunii. Preotul Borşa a fost recunoscut de legionari plimbându-se pe Cheiul Dâmboviţei. Dumitrescu-Zapada, iniţiat şi el în complot, văzând ce curs iau evenimentele, s-a grăbit sa anunţe legionarii pe care îi întâlnea în cale, de atacul de la sediu, cu scopul să-şi creeze un alibi.

Consecinţele atacului de la sediu puteau fi mai grave, provocând lichidarea întregii aripi opoziţioniste din interiorul mişcării. În cursul anchetei făcute cu legionarii arestaţi, se stabilise clar, din declaraţiile acestora, ca şefii rebeliunii erau Dumitrescu-Borsa şi Ciorogaru. Într-un buzunar al lui Ciorogaru, anchetat în localul Gărzilor Încazarmate, s-a găsit o hârtie, în care era notat, cu propria lui mâna, pe puncte, întreg planul loviturii de la sediu. Nu mai putea tăgădui. Nu stiu ce rol a jucat Dumitrescu-Zapada. Acesta se refugiase la Berlin când a început prigoana din 1938 şi îl întovărăşea ca o umbra pe Ciorogaru, devenind un fel de aghiotant al lui. De la un timp, Zăpada s-a plictisit de exil, s-a întors în tara, punându-se sub ocrotirea regimului carlist. A fost primul legionar din grupul Berlin care a abdicat de la lupta. După 6 Septembrie, când Ciorogaru s-a înapoiat în tara, Dumitrescu-Zapada a revenit în orbita lui şi aşa se explica ca cunoştea şi acţiunea întreprinsa de Profesor la sediu.

Presupunând ca ar fi amestecat în lovitura şi Horia Codreanu, un grup numeros de Răzleţi, sub comanda lui Ilie Niculescu, s-au dus la locuinţa Profesorului, i-au înconjurat casa şi au vrut să-l ridice pe fiul Profesorului, pentru cercetări. A ieşit afara Profesorul Codreanu si, cu o voce tunătoare, i-a somat sa se retragă. Se pare ca până la urma Horia Codreanu a consimţit sa iasă afara, a dat o declaraţie şi a fost pus în libertate. Am aflat mai târziu de acest „asediu” al casei Profesorului şi m-am supărat rau. Chiar daca Horia Codreanu ştia ceva de lovitura, trebuia respectata persoana Profesorului. Eu nu i-am trimis şi i-am dojenit aspru când am aflat. Dar aceste triste întâmplări nu erau decât consecinţele imprevizibile ale acţiunii necugetate de la sediu.

Dar cu aceasta nu s-a terminat. În după amiaza aceleiaşi zile au venit la mine mai multe căpetenii legionare din Capitala şi din Prahova, afectaţi de moartea celor doi legionari, şi mi-au cerut dezlegare ca sa termine nu numai cu Dumitrescu-Borsa şi Ciorogaru, dar şi cu toţi aceia care din 1938 şi până astăzi au avut o atitudine contrara liniei legionare sau s-au făcut uneltele regimului carlist. Ar fi momentul propice al unei epurări generale în Mişcare, răzbunând şi sângele vărsat al camarazilor căzuţi la sediu. M-am îngrozit de aceasta propunere. M-au cuprins sudorile morţii. Ca un fulger mi-a trecut prin minte ce-ar fi însemnat sa cada Preotul Dumitrescu-Borsa, ultimul supravieţuitor al echipei din Spania şi toţi ceilalţi. Ce-ar fi zis lumea, ca noi îi ucidem pe legionari în timp ce nu făcuserăm dreptate Căpitanului şi asasinii lui se aflau încă în viaţa la Jilava? Am avut un moment de panica şi disperare. I-am rugat sa nu se atingă de nici un fir de par din capul lor şi pentru a-i feri de o acţiune necugetata pe cei mai ameninţaţi dintre ei, Borşa şi Ciorogaru, l-am chemat pe Boian şi i-am ordonat să-i ia sub paza lui: „Vei plati cu capul daca li se întâmpla ceva”, i-am spus lui Boian la despărţire.

Inginerul Virgil Ionescu, desi neamestecat în aceasta acţiune, a fost şi el la un pas de moarte, victima a unei acţiuni necontrolate. Gheorghe Dragomir Jilava, îndoctrinat de Papanace încă de la Berlin ca Virgil Ionescu este seful „partidei greceşti” în Mişcare, l-a ridicat de acasă în aceeaşi zi, cu gândul ca să-l împuşte. Cu mare greutate a scăpat din mâinile lui. Nenorocirea putea sa se întâmple, caci Dragomir Jilava acţiona de unul singur, şi n-aş fi putut interveni. Din acest moment relaţiile dintre Virgil Ionescu şi Papanace s-au rupt şi nu şi-au mai vorbit niciodată.

N-au fost amestecaţi în lovitura de la sediu cei trei miniştri legionari din perioada carlista, Noveanu, Bidianu şi Budişteanu. În tot timpul guvernării noastre s-au purtat corect, n-au făcut nici o greutate, iar după expulzarea noastră de la putere, nu numai ca nu s-au ataşat defăimătorilor noştri, dar i-au ajutat pe cei prigoniţi.

Singura sancţiune ce-am aplicat-o celor vinovaţi de atacul de la sediu a fost sa aduc cazul în discuţia Forului Legionar, cerându-i sa se pronunţe. Forul Legiunii s-a întrunit chiar în seara când a avut loc lovitura de la sediu, fiind convocat mai dinainte pentru alte treburi. Au luat parte Profesorul Traian Brăileanu, Ilie Gârneaţa, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu, Mile Lefter, Vasile Iasinschi, Nicolae Petrascu, Colonelul Zavoianu, Aristotel Gheorghiu şi Ion Popescu-Buzau. Papanace lipsea, fiind plecat cu Generalul în Italia. Forul a decis imediata excludere a celor implicaţi în atacul de la sediu. Secretariatul General a dat următorul comunicat după şedinţă Forului: „Fata de acţiunea nedisciplinata şi incorecta a unor elemente înăuntrul Mişcării Legionare, care s-au asociat cu persoane străine de Mişcare, pentru a provoca în aceste momente grele pentru Tara agitaţii meschine, – de altfel lipsite de seriozitate – Consiliul Superior Legionar cere imediata eliminare din Mişcare a:

Preotului Ion Dumitrescu-Borsa, Gheorghe Ciorogaru si.

Dumitrescu-Zapada.

Pe baza acestei decizii a Forului Legiunii, care aici figurează sub numele de Consiliul Superior al Mişcării, dar în fond e vorba de una şi aceeaşi instituţie, am dat următoarea circulara:

Circulara către toate cuiburile legionare din tara.

Văzând cele stabilite de Consiliul Superior al Legiunii, pentru a feri Mişcarea de orice primejdii care ar decurge din acţiunea unor elemente lipsite de simţul răspunderii, îi elimin pentru totdeauna din Mişcare pe Ion DumitrescuBorsa, pe Dumitrescu-Zapada şi Gheorghe Ciorogaru, împreuna cu aceia care au participat la acţiunea lor”.

13 Noiembrie 1940

(ss) Horia Sima.

Era minimum ce puteam sa fac cu aceste elemente iresponsabile.

A doua zi a venit la mine Procurorul General al Tribunalului Ilfov ca să-mi ceara instrucţiuni daca este cazul sa înceapă cercetări asupra tulburărilor de la sediu, unde-şi pierduseră viaţa doi oameni. I-am mulţumit pentru bunăvoinţă, dar l-am rugat sa renunţe la orice ancheta. „Nu este nimeni vinovat. Sunt păcatele noastre, Domnule Procuror”. A înţeles şi cu un gest de condescendenta a plecat.

Preotul Dumitrescu-Borsa a fost internat într-o vila la Predeal, în condiţii bune, sub paza oamenilor lui Boian. Plângea mereu şi îi era teama sa nu fie omorât. Ciorogaru de câteva ori a vrut sa vorbească cu mine, pentru a-şi justifica atitudinea. Ei ma judecau după micimea lor sufleteasca, în timp ce eu ma gândeam şi atunci la trecutul lor şi tremuram mai mult decât ei sa nu li se întâmple ceva. Repet ca nu erau arestaţi, ci i-am ascuns, i-am luat sub protecţie, sa nu cada victima revoltei ce mocnea în rândurile legionarilor.

Ceea ce nu l-a împiedicat pe Preotul Borşa ca, după 23 Ianuarie, când Mişcarea dispăruse de la suprafaţa vieţii politice, ghemuindu-se iar în clandestinitate, sa înceapă din nou sa ma împroaşte cu toate infamiile şi calomniile posibile, la adăpostul dictaturii instaurate de Antonescu. A devenit o unealta a regimului, detestat de toată lumea legionara.

Stranie speţa de om.

La Berlin, Preotul Dumitrescu-Borsa ia conducerea grupului legionar.

Dezertează din fruntea grupului şi îşi pregăteşte întoarcerea în tara. Un caz unic în analele legionare. Sa ne fuga seful!

După biruinţa de la 6 Septembrie, l-am primit cu toată dragostea şi vroiam să-i ofer o satisfacţie pe măsură personalităţii lui.

În loc sa se bucure de renaşterea Legiunii, cauta să-i dărâme pe aceia care o înfăptuiseră.

E prins în flagrant delict, ca autor al atentatului de la sediu, în care şi-au găsit moartea doi legionari loiali.

În loc să-l las prada răzbunării legionare, îl iau sub ocrotire şi îi salvez viaţa.

Asta nu-l împiedica ca în timp ce mii de legionari populau închisorile, iar alţii mureau în fata plutoanelor de execuţie, Preotul Borşa sa se asocieze cu Antonescu în acţiunea de denigrare a mişcării, justificând crimele lui.

În comunicatul dat presei n-a fost pomenit Profesorul Codreanu tot din consideraţie pentru persoana lui. As fi înmormântat în mine aceste triste întâmplări, daca Profesorul, după 23 Ianuarie 1941, n-ar fi reluat campania împotriva mea. Antonescu era mult prea bucuros ca să-l afle alături de el ca acuzator al meu şi al regimului legionar. Legionarii care i-au înconjurat casa în ziua atacului de la sediu cu devenit în limbajul Profesorului, „legionarii roşii”, când în realitate aparţineau corpului de elita al Răzleţilor. Profesorul Codreanu a fost chemat ca martor în mai multe procese ale unor legionari cunoscuţi de el. A pledat în favoarea lor, dar în acelaşi timp, îşi vărsa focul împotriva mea, acuzându-mă de tot ce s-a întâmplat. Toate declaraţiile Profesorului au apărut în presa timpului şi au fost folosite ca document şi în cartea Pe Marginea Prăpastiei. Nu mai puteam trece sub tăcere participarea Profesorului în tulburările de la sediu, ca urmare a ideii absurde ce şi-a făurit-o sa devina Seful Legiunii.

Îi rog pe toţi, în cer şi pe pământ, sa ma ierte daca am greşit.

La atâţia ani de la moartea lor, în act de serviciu, fie-mi îngăduit sa vărs o lacrima pentru bravii camarazi Carol Cazanescu şi Gheorghe Târau. N-au avut grade legionare, n-au fost mari personalităţi, dar aparţineau acelei elite de „mari anonimi”, care-şi identifica viaţa cu Legiunea şi nu au alta bucurie mai mare decât sa se sacrifice pentru apărarea şi înălţarea ei. Trupurile lor neînsufleţite au fost depuse la Biserica Sf. Ilie Gorgani, unde s-a săvârşit slujba religioasa în dimineaţa de 14 Noiembrie. Însoţiţi de coloane legionare, au fost transportaţi la Predeal, unde au fost înmormântaţi în Cimitirul Eroilor.