15. Conflict cu Ion Mihalache.

Ion Mihalache, Vice-Preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc, s-a plâns Generalului Antonescu de modul neomenos în care legionarii din Muscel au tratat chestiunea cooperativelor din acest judeţ. După ce l-a ascultat, Generalul l-a trimis la mine, ca sa rezolvam diferendul. L-am primit imediat, cu toată atenţia cuvenita unui om care a jucat un rol în viaţa politica a tarii.

Despre ce este vorba? În cadrul noilor denumiri la Federalele cooperatiste din tara, Institutul National al Cooperaţiei a decis, între alte schimbări, şi înlocuirea conducerii de până atunci a „Federalei Negru Voda Muscel”, cu un comitet precumpănitor, avându-l ca preşedinte pe Ion Valimareanu. Schimbarea s-a realizat prin intervenţia fratelui acestuia Petre Valimareanu, seful organizaţiei legionare, şi a Prefectului Judeţului, Paul Galasanu, la centrala cooperativelor de la Bucureşti. Ion Mihalache era indignat ca reţeaua de cooperative din Muscel, creata de el cu multa truda şi care ajunsese la o situaţie înfloritoare, sa treacă peste noapte în alte mâini. Nu vedea raţiunea schimbării, pentru ca vechea conducere avea experienta şi dăduse dovada de buna organizare şi pricepere. Nu se putea aplica în cazul Federalei nici legea de românizare, caci organizaţia se găsea sub conducerea unor bravi musceleni.

Omul avea în fond dreptate si, ca sa tranşez diferendul, l-am convocat la Bucureşti pe Preşedintele nou numit, Ion Valimareanu, pentru a asculta şi punctul lui de vedere. Am avut la Preşedinţie o conferinţă în trei. Ion Valimareanu a început sa vorbească de „neregulile” ce s-ar fi săvârşit la cooperaţie sub vechea conducere. Era probabil adevărat, dar unde nu s-au întâmplat nereguli sub vechile guvernări. România n-a excelat niciodată printr-o administraţie corecta. Ion Valimareanu aparţinea acelei spete grăbite de legionari care vroiau ca în câteva luni şi cu mijloace radicale sa vindecam România de toate relele de care suferea. Era sincer, vorbea cu căldură, cu pasiune, fara sa se sfieze de prezenta lui Mihalache, dar ignora alte realităţi.

Ion Valimareanu avea argumentele lui. Fara îndoiala ca s-au produs nereguli la Federala din Muscel, dar substituirea era inoportuna, caci loveam în opera unui om, resuscitând vechile animozităţi, caci n-aveam nevoie de ele. De alta parte, nu puteam da satisfacţie deplina nici reclamaţiei lui Ion Mihalache, caci acesta era cunoscut pentru duşmănia lui fata de Mişcare. Nu s-a purtat amabil cu legionarii nici când a fost Ministru de Interne şi nici ca sef al organizaţiei naţional-ţărăniste din acest judeţ. Fraţii Valimareanu şi alti legionari din judeţ suferiseră mult de pe urma lui Mihalache, trecuseră apoi sub Carol prin lagăre şi închisori, fapte pe care nu le puteam ignora. Erau camarazii mei de lupta şi nu-i puteam da la o parte pentru a-l lua în braţe pe Mihalache.

În aceste împrejurări am căutat o formula de compromis, în care sa fie folosita la conducerea Federaţiei şi o parte din vechiul personal şi am avut impresia ca Mihalache a fost mulţumit de soluţia data de mine.

Cu acest prilej, am avut un schimb de opinii cu Vice-preşedintele partidului naţional-ţărănesc asupra recentei tragedii ce s-a abătut asupra României. El credea ca ultimatumul sovietic pentru cedarea Basarabiei a fost provocat de înfiinţarea Partidului Naţiunii în Iunie 1940, un indiciu clar pentru Stalin ca România se îndreaptă spre Axa. Fara de precipitata creare a acestui partid, nu am fi pierdut Basarabia.

Mi-a fost uşor să-i spulber aceasta teza, desi pe atunci nu se cunoştea acordul secret adiţional al pactului Ribbentrop-Molotov. „Ultimatumul sovietic din Iunie 1940 dat României nu e o piesa izolata; ci făcea parte dintr-o strategie generala a Sovietelor, având ca obiectiv de a anexa cât mai multe teritorii din răsăritul Europei, profitând de Pactul de neagresiune cu Germania, cum dovedeşte şi ocuparea Tarilor Baltice”.

Conversaţia cu Ion Mihalache a fost cordiala şi mi-a făcut impresia unui om aşezat şi cuminte, cu care se putea trata orice problema de interes national. N-am înţeles, după ce l-am cunoscut, cum de acelaşi om, fiind Ministru de Interne în 1931, a dispus dizolvarea Mişcării şi încarcerarea Căpitanului. După toate probabilităţile, influenta lui Armand Călinescu şi a întregii aripi stângi a partidului naţional-ţărănesc era prea puternica, iar resursele lui mintale nu-i îngăduiau sa distingă ca face jocul puterilor oculte, de origine bolşevică. Atât Căpitanul cât şi Mihalache umblau în port ţărănesc şi luptau amândoi pentru izbăvirea ţărănimii, dar în timp ce Ion Mihalache alunecase în sfera de influenta marxista, Corneliu Codreanu a rămas credincios ideii naţionale.