3. Ministerul Educaţiei Naţionale.

Cum am văzut la începutul lucrării, cele doua ministere, al Educaţiei Naţionale şi al Cultelor, au fost contopite de Antonescu într-un singur minister, care a fost încredinţat Profesorului Traian Brăileanu.

Ministerul Educaţiei Naţionale n-a fost un minister „fara probleme”, ci un teren de permanente ciocniri între titularul lui şi Conducătorul Statului. Profesorul Brăileanu a întreprins o reforma a învăţământului superior şi aceasta încercare de a însănătoşi mediul Universităţii romaneşti i-a atras ostilitatea anturajului antonescian.

Ca sa înţelegem spiritul şi valoarea acestei reforme, trebuie sa explicam în câteva cuvinte care era starea învăţământului universitar la înscăunarea regimului legionar.

În vreme ce în România Mica Universitatea atinsese un înalt nivel ştiinţific, rivalizând cu universităţile apusene, în România Întregita şi aceasta instituţie degenerase, sub influenta nefasta a partidelor. Normele de selecţie ale personalului universitar au fost progresiv ignorate, pentru a face loc la catedra unor pretinşi savanţi, care nu aveau alt merit decât acela de a fi în gratiile unor partide ajunse la putere. Sub Regele Carol, aceasta anomalie s-a accentuat, devenind o regula de selectare a profesorilor universitari. Pentru a ocupa cineva o catedra, trebuia în prealabil sa treacă prin cenzura Elenei Lupescu, care îi cântarea pe pretendenţi după simpatiile lor filosemite.

În perioada terorii Carol-Calinescu, au fost numeroşi profesori universitari care au făcut parte din guvernele care au masacrat floarea tineretului românesc sau au sprijinit actele criminale ale acestora cu autoritatea lor „ex-cathedra”. Era normal ca, în cadrul noului Stat, studenţimea, care a suferit cele mai mari pierderi de vieţi omeneşti, sa ceara epurarea Universităţii de acele elemente care din părinţi sufleteşti ai tineretului se degradaseră la rolul odios de agenţi ai unui regim bestial.

Profesorul Traian Brăileanu avea o înalta concepţie despre rolul Universităţii în societatea româneasca. El însuşi un savant consacrat, cel mai mare sociolog al tarii, autor de lucrări care făceau onoare culturii naţionale, ajuns în fruntea Ministerului Educaţiei Naţionale, şi-a pus din primul moment problema unei reforme a învăţământului superior, pentru a-i reda strălucirea de odinioară. Dar aceasta reforma nu se putea realiza fara o revizuire a cadrelor universitare existente, pentru a-i putea elimina pe cei neapţi de a împlini rolul de educatori ai noilor generaţii.

Profesorul Brăileanu a întocmit un proiect de lege în conformitate cu aceste consideraţii şi l-a supus aprobării Conducătorului Statului. Generalul Antonescu a înţeles sensul şi necesitatea acestei reforme şi a semnat Decretul-Lege din 2 Noiembrie 1940, cunoscut sub numele de „Adaptarea Învăţământului Superior la Structura Statului Naţional-Legionar”. Pe baza acestui decret, s-a constituit apoi „Comisia de revizuire pentru Universităţii şi scoli speciale”, prezidata de Profesorul Universitar P. P. Panaitescu, care avea misiunea sa examineze situaţia „ Corpul didactic din învăţământul superior”.

Comisia s-a orientat după următoarele norme în lucrările ei de epurare a Universităţilor romaneşti de elemente necalificate sau dăunătoare pentru formaţia intelectuala a studenţimii:

1. Profesori care au participat la guvernele asasine sau au sprijinit aceste guverne.

2. Profesori masoni.

3. Profesori ilegal numiţi sau numiţi prin influenta Elenei Lupescu.

4. Profesori fara lucrări ştiinţifice.

Ultimul punct era perfect justificat, fiind acceptat chiar de acei profesori universitari care au fost însărcinaţi mai târziu de General sa ancheteze lucrările „Comisiei de revizuire”. Nu puteau figura ca profesori universitari aceia ce n-aveau lucrări de specialitate, care se mulţumeau sa repete invariabil, an de an, aceleaşi cursuri învechite, ramase mult în urma progreselor ştiinţifice.

De asemenea nu mai încăpea nici o discuţie asupra criteriului penultim de selecţie. Profesori ilegal numiţi, cei mai multi gratie intervenţiei Elenei Lupescu, nu aveau ce sa caute în sânul acestei instituţii de înalta cultura.

Punctul 1 a stârnit oarecare controverse. Dar cum mai putea studenţimea sa frecventeze cursurile asasinilor sau dintre prigonitorii lor, colaborând cu organele de represiune? Mai puteau Stefanescu-Goanga sau Ralea sa mai tina lecţii în fata studenţilor?

Rămâne un singur punct discutabil, acela al apartenentei unui profesor la masonerie, având toate titlurile şi calificările ştiinţifice în regula. Fixarea acestei norme era ca o reacţie legata de timpul de atunci. Masoneria româneasca era dirijata din străinătate şi era înfeudata Internaţionalei Comuniste. Într-un moment când se apropia războiul din răsărit, cum puteau fi menţinuţi la catedra profesori care propagau doctrine dizolvante, favorizând comunismul şi slăbind spiritul de apărare al poporului nostru?

E probabil ca în cursul cercetărilor comisiei de revizuire sa se fi făcut şi nedreptăţi. Dar care judecata omeneasca e dreapta? În orice caz, lucrările acestei comisii nu constituiau ceva definitiv. Erau propuneri, recomandări, care trebuiau examinate succesiv de Ministerul Educaţiei Naţionale şi de Conducătorul Statului. Profesorii universitari indicaţi a cădea sub prevederile de culpabilitate ale normelor de mai sus nu erau eliminaţi automat din învăţământ, ci dispuneau de mijloace de apărare şi chiar le indicau, în anumite cazuri mai uşoare, cum să-şi reglementeze situaţia. Li se acordau termene ca sa se puna la punct cu lucrările şi diplomele sau să-şi dovedească nevinovăţia. Mi-aduc aminte ca Petrascu a intervenit la Brăileanu pentru Profesorul de Pedagogie G. G. Antonescu de la Bucureşti. Acesta nu avea lucrări de specialitate în genul marilor cercetători. Avea doua cursuri excelente, pe care le ţinea alternativ. Dar pe la catedra lui au trecut generaţii de studenţi care s-au pregătit pentru a reveni profesori secundari.

După expulzarea noastră de la putere, Generalul Antonescu nu şi-a recunoscut paternitatea acestui decret, procedeu ignominios, de care s-a folosit în toate sectoarele guvernării cu legionarii, pentru a justifica lovitura de Stat. A azvârlit toată răspunderea reformei asupra Profesorului Brăileanu, iar el s-a spălat pe mâini, ca şi cum n-ar fi avut nimic de-a face cu acest decret, care nu putea lua naştere fara propria lui semnătura. Ca sa se răzbune pe Brăileanu şi pe activitatea lui la Minister, a numit o „Comisie de Ancheta” care sa cerceteze „abuzurile” Comisiei precedente de revizuire şi să-i facă un referat. Comisia de ancheta a fost formata din profesorii C. Stoicanescu, Horia Hulubei şi Scarlat Lambrino şi rezultatele la care au ajuns au fost publicate în volumul Pe Marginea Prăpastiei, cu rezoluţia pusa de General: „Sunt de acord cu concluziile la care a ajuns comisia. Este ruşinos şi tragic. Ruşinos ca s-au găsit profesori universitari şi un ministru, universitar şi el, sa conceapă sau sa se preteze la astfel de infamii. şi este tragic ca, corpul universitar nu a reacţionat cum trebuia şi pe loc la aceste infamii. Daca eram universitar nu as fi acceptat sa ma prezint în fata unei astfel de instrucţii odioase sau daca ma duceam ma transformam în acuzator. Este în special dureros ca s-a găsit o comisie de universitari care sa se preteze la astfel de anchete.

Este evident ca în Universitate trebuie o purificare, trebuie o reparare a trecutului, trebuie înlăturat tot ce a pătruns ilegal şi tot ce dăunează”.

Ce stranie apariţie în istoria României Generalul Antonescu! După ce semnează decretul de revizuire a cadrelor didactice din învăţământul superior şi după ce Comisia începe sa lucreze în conformitate cu prevederile acestui decret, tot el vine să-i condamne pe acei profesori angajaţi de Minister sa epureze Universitatea de elemente indezirabile, aşa cum credeau ca îndeplinesc din înaltul lui ordin.

După avalanşa de indignări şi revolte contra vechii Comisii, totuşi Generalul mai are o lucire de conştiinţă recunoscând ca nu e strain de procesul de revizuire a cadrelor universitare, când adauga la urma: „Este evident ca în Universitate trebuie o purificare, trebuie o reparare a trecutului, trebuie înlăturat tot ce a pătruns ilegal şi tot ce dăunează”.

Dar acest deziderat nu l-a înfăptuit niciodată. Cu cine era sa elimine „tot ce a pătruns ilegal şi dăunează Universităţii?” Cu foştii asasini ai tineretului, cu elementele introduse de Elena Lupescu, cu indivizi care nu posedau nici cel putin diplomele cerute la concursurile pentru ocuparea unei catedre? În perioada de guvernare a lui Antonescu, toţi cei din categoriile fixate de Comisia de Revizuire sa fie eliminaţi şi-au păstrat posturile, devenind cei mai entuziaşti partizani ai Generalului. În schimb Profesorul Brăileanu a fost arestat şi a pătimit şase luni în celulele Serviciului Secret de la Malmaison, pentru vina de a-şi fi îndeplinit datoria de ministru şi profesor sub înalta oblăduire a Sefului Statului.

Eu n-am avut nici un amestec în conceperea acestei reforme. Profesorul Brăileanu era în ochii mei prea mare ca sa ma amestec în afacerile departamentului sau. Toate chestiunile pendinte de acest minister s-au rezolvat între el şi General.

Sigur ca privind mai târziu în urma, mi-am dat seama ca reforma Brăileanu era buna şi necesara în esenţă, dar era prematura în acel moment politic. Mişcarea nu era stăpâna în Stat ca sa poată duce la bun sfârşit opera de însănătoşire a învăţământului universitar. Pe măsură ce Comisia de Revizuire, prezidata de Profesorul P. P. Panaitescu, înainta cu lucrările, în aceeaşi măsură se organiza rezistenta celor ameninţaţi sa fie eliminaţi. Reforma Brăileanu s-a izbit de „interesele create”, care formau o puternica reţea, cu audienta şi simpatie în anturajul lui Antonescu. Un prilej binevenit pentru „familia lui politica” să-l aţâţe pe Conducător contra Ministrului Educaţiei Naţionale. În ultimele doua luni, Profesorul Brăileanu ieşea amărât de la audientele de lucru de la General, caci nu auzeau decât reproşuri şi ameninţări. Sufletul lui curat nu putea concepe atâta mişelie ca după ce Antonescu însuşi aprobase proiectul de reforma şi îl încurajase în aplicarea unor norme severe în învăţământul superior, tot el să-l învinuiască pentru ceea ce i se îngăduise mai înainte.

Atitudinea bizara a lui Antonescu în relaţiile cu Brăileanu reflecta în fond schimbarea lui de atitudine în relaţiile cu Mişcarea. La începutul lui Noiembrie 1940 guverna cu noi; în Decembrie şi Ianuarie, se pregătea sa ne expulzeze din Stat, iar în primăvara lui 1941, când a instituit Comisia de Ancheta, guverna contra noastră, angajându-se într-o noua prigoana.