6. Ministerul de Interne.

În fruntea Ministerului de Interne sau al Afacerilor Interne, cum se mai numea, era Generalul Constantin Petrovicescu. Un om drept, fara nici o urma de răutate sau viclenie, incapabil sa facă vreun act dăunător tarii sau prietenilor lui. Din cauza loialităţii lui fata de Mişcare, a avut mult de suferit din partea lui Antonescu, care încercase la început să-l atragă de partea lui, pentru a-l folosi mai târziu în politica lui de ruptura cu mişcarea.

Generalul Petrovicescu a fost unul dintre delegaţii guvernului, desemnaţi sa participe la funeraliile Preotului Mota la Orăştie, alături de Nicolae Mareş, Ministrul Agriculturii, şi de Traian Brăileanu, Ministrul Educaţiei Naţionale. Întorcându-se la Bucureşti, cu mare mâhnire şi îngrijorare, mi-a comunicat conversaţia avuta în tren cu Nicolae Mareş. Acesta i-a vorbit de neînţelegerile dintre Garda şi General şi i-a propus sa treacă de partea Generalului, pentru ca, din poziţia lui de Ministru de Interne, să-l ajute pe Conducător sa poată domina situaţia în eventualitatea unui conflict deschis. Generalul Petrovicescu a rămas uimit de destăinuirile lui Mareş şi i-a răspuns ca, după câte ştie el, relaţiile dintre Seful Statului şi Seful Legiunii sunt excelente.

Trebuie bine notata data când a avut loc aceasta convorbire stranie: în timp ce Generalul se afla în vizita în Germania, aşadar înainte de întâmplările de la Jilava, care ar fi putut servi ca motor al tenebroaselor lui planuri.

Am rămas pe gânduri după discuţia Petrovicescu-Mares, dar mi se părea mai mult o intriga a acestuia din urma decât dovada unei conspiraţii care s-ar ţese contra Legiunii cu ştiinţa Generalului. E adevărat ca nu eram scutiţi de anumite neînţelegeri, dar acestea erau de importanta secundara şi nu vedeam cum ar ameninţa soliditatea regimului. M-am bucurat mai mult de atitudinea Generalului Petrovicescu, care a rămas ce-a fost întotdeauna: un prieten devotat al Mişcării, pe care acum, ca şi în 1934, puteam conta în cele mai grele împrejurări. Evenimentele de mai târziu au dovedit tăria de caracter a acestui om, care a preferat sa înfrunte închisoarea şi cele mai mari nedreptăţi decât sa devina o unealta a noilor prigonitori.

Alături de Ministerul de Externe, Ministerul de Interne a fost tinta atacurilor permanente ale Conducătorului Statului. Aproape n-a fost Consiliu de Miniştri în care Generalul Petrovicescu sa nu fi fost tras la răspundere de Antonescu pentru presupusele acte de dezordine şi anarhie din tara. Externele şi Internele erau doua ministere-cheie în Stat, a căror posesiune de către mişcare deranja planurile Generalului. Materie conflictiva exista din abundenta la Ministerul de Interne, pentru ca avea, între alte atribuţii, păstrarea ordinii interne şi urmărirea foştilor demnitari carlisti. Fara îndoiala ca se săvârşeau acte ilegale, dar acestea luau proporţii alarmante în gura Sefului Guvernului şi al Statului, care le cauta cu lumânarea, le sublinia cu satisfacţie şi le exploata la maximum. Ce s-a petrecut sub regimul legionar e de neînchipuit. Nici un guvern din lume nu-şi speculează propriile slăbiciuni, daca le are, şi nu arunca cu piatra în proprii lui colaboratori, la fiecare ocazie. Exista o solidaritate guvernamentala pe care trebuie sa o respecte toţi miniştrii, începând de la seful guvernului. E treaba opoziţiei sa demaşte sau a opiniei publice sa critice actele guvernului. Antonescu avea o placere deosebita, aproape perversa, sa înfiereze neregulile descoperite la miniştrii legionari, ceea ce nu se petrecea cu miniştrii afiliaţi ideologiei lui. Nu pentru îndreptarea Statului era el atât de sever în condamnarea neregulilor constatate la Ministerul de Interne, ci pentru a-şi umple dosarele cu piese de acuzaţie contra mişcării, justificându-şi lovitura de Stat de mai târziu.

Generalul Petrovicescu a suferit enorm de pe urma acestor săgeţi înveninate pe care le primea la fiecare Consiliu de Miniştri din partea Conducătorului. Nu odată a venit la mine rugându-mă să-i dau voie să-şi prezinte demisia şi tot de atâtea ori l-am rugat sa mai rabde şi sa mai stea unde e, pentru ca duşmanii Legiunii sa nu profite de plecarea lui şi Generalul sa numească pe cine ştie cine la Interne. A fost un martir al ataşamentului sau pentru memoria Căpitanului şi pentru tineretul legionar, al cărui zel la munca pentru refacerea naţiunii îl vedea şi-l aprecia. Generalul Petrovicescu mai lupta cu o dificultate: nu era stăpân deplin la Ministerul de Interne. Antonescu îi pusese în coasta pe Colonelul Rioseanu, care avea o poziţie sui-generis în guvern. Numit Subsecretar de Stat pentru Ordinea Publica în guvernul de tranziţie, dintre 6-l4 Septembrie, a rămas cu acelaşi titlu şi în guvernul nou constituit cu legionarii. Odată numit la Interne, Generalul Petrovicescu a luat în primire toate resorturile ordinii publice: Jandarmeria, Direcţiunea Generala a Siguranţei şi a Politiilor şi Prefectura Politiei Capitalei. Aceasta structura ierarhica s-a stabilit cu atât mai uşor după ce ultimele doua organe, Siguranţa Statului şi Prefectura de Politie au fost ocupate de legionarii Alexandru Ghica şi Colonelul Zavoianu. Titularii raportau direct Generalului Petrovicescu fara sa mai treacă prin filiera lui Rioseanu, Subsecretar de Stat pentru Ordinea Publica. Aceasta situaţie anormala s-a creat din pricina faptului ca Rioseanu însuşi nu respecta ordinea ierarhica existenta, nu se considera subordonat Ministrului Petrovicescu, ci trata direct cu Antonescu şi primea ordine direct de la acesta. Lipsit de resorturile principale ale puterii, Rioseanu s-a cantonat atunci în „Serviciul Secret” al Armatei, fostul fief al lui Moruzov. A înţesat acest serviciu cu agenţi daţi afara de la Siguranţă şi de la Prefectura de Politie, aceia care serviseră sub Carol, şi cu ajutorul lor şi-a creat un serviciu de informaţii paralel. Dar „Serviciul Secret”, sub conducerea lui Rioseanu, încetase de a mai fi ceea ce era destinaţia lui reala, o oficina de contra-spionaj, ci s-a transformat într-un serviciu de informaţii anti-legionar. „Serviciul Secret” se ocupa prea putin de duşmanii tarii, de infiltraţiile comuniste, de agenţii străini, şi îşi desfăşură precumpănitor activitatea supraveghind celelalte organe de protecţie ale Statului. Rioseanu se interesa de ce se întâmpla la Prefectura de Politie, de ce se întâmpla la Direcţia Generala a Siguranţei, pentru a descoperi „nereguli” şi a le raporta lui Antonescu. Conducătorul nu avea încredere în rapoartele Generalului Petrovicescu, în timp ce sorbea cu nesaţ toate informaţiile prezentase de Rioseanu. La Comandamentul Jandarmeriei a fost numit de Antonescu, Generalul Vasiliu. Acesta s-a arătat binevoitor fata de Mişcare sau se prefăcea ca ne este prieten. În orice caz, câta vreme Corpul Jandarmeriei a rămas sub autoritatea Ministrului de Interne, Generalul Petrovicescu, n-am avut sa ne plângem de comportamentul jandarmilor. La sate au jucat un rol şters, evitând sa intre în conflict cu garnizoanele legionare. Mai târziu Generalul Antonescu a scos jandarmeria de sub ordinele Ministrului de Interne şi a trecut-o la Preşedinţia Consiliului, cu scopul de a putea dispune de acest corp pentru momentul loviturii de Stat. La recomandarea mea, a fost numit ca Secretar General la Interne Dr. Victor Biriş. Doctor în Drept şi fost procuror la Oraviţa, care cunoştea mecanismul ordinii publice. A fost un eminent colaborator al Generalului Petrovicescu si, în tot timpul guvernării noastre, n-am auzit „plângeri” contra lui din partea lui Antonescu. În ceea ce priveşte nemulţumirile lui Antonescu contra Ministrului de Interne, din lunga lista ce-am auzit la şedinţele ministeriale, cele mai multe erau de importanta secundara, care nu meritau sa fie tratate ca materie de guvernământ, chiar în cel mai legalist Stat. Aceste nereguli puteau fi rezolvate perfect prin colaborarea dintre ministere sau la nivelul administrativ inferior. Ca sa dam un exemplu. În judeţul Teleorman, un legionar trage o palma moşierului Stan Ghitescu. Acesta, pe lângă ca era mare moşier, mai era şi membru al partidului naţional-creştin. Îndată ce a fost înştiinţată Doamna Goga, l-a alarmat pe General şi tragerea acestei palme s-a transformat într-un scandal guvernamental. Sigur ca legionarul care îl lovise pe Stan Ghitescu ieşise din legalitate şi trebuia sancţionat, dar n-am înţeles niciodată cum de în jurul acestei palme Antonescu sa facă o zarva până la isterie, ca şi cum s-ar prăbuşi tara, înveninând atmosfera unui Consiliu de Miniştri, care trebuia sa se ocupe de treburi mai importante. Câte mii de palme n-am primit noi şi sub regimul partidelor şi sub regimul carlist? Care ministru, care sef de guvern sau care instanţă judecătorească s-a însărcinat sa cerceteze bătăile suferite de legionari pentru a-i pedepsi pe vinovaţi, poliţişti sau jandarmi? De aceasta natura erau marea majoritate a neregulilor cu care-l mitralia Generalul Antonescu la fiecare Consiliu de Miniştri pe Petrovicescu şi colaboratorii lui. Cele mai multe din „fărădelegile” săvârşite de legionari care îmbrăcau funcţii publice se pot grupa în patru categorii:

1. Confiscări de automobile. Într-o buna zi, tuna şi fulgera Generalul Antonescu ca i s-a confiscat automobilul lui Lobey, fost secretar particular al lui Armand Călinescu şi copărtaş la crimele acestuia. Ori de câte ori i se semnalau astfel de ilegalităţi, Petrovicescu intervenea energic şi automobilele luate erau restituite proprietarilor lor, ca şi în cazul lui Lobey. O simpla operaţie de politie era ridicata de General la rangul de problema de guvernământ!

2. Violări de domiciliu. Funcţionarii de politie, legionari, fara îndoiala ca au săvârşit astfel de delicte. Nefamiliarizaţi cu resorturile vieţii publice, treceau uneori peste bariera legalităţii. Dar pe timpul regimului carlist, violările de domiciliu nu mai erau excepţie, ci moneda curenta. Orice agent al forţei publice putea să-ţi intre în casa când vroia, fara sa aibă vreun mandat judecătoresc.

3. Imixtiuni la vămi. Multi evrei părăseau tara prin punctele de frontiera Galaţi şi Constanta. Evident, ei căutau sa scoată cât mai multi bani şi obiecte de valoare, profitând de corupţia agenţilor vamali. Aflând de aceste complezente ale vameşilor, organele poliţieneşti din aceste oraşe au dublat funcţionarii de la vama cu proprii lor inspectori, pentru a împiedica evaziunea de capitaluri. La percheziţiile făcute de funcţionarii legionari de la politie s-au descoperit mari fraude.

Chestiunea amestecului legionar la vămi a fost ridicata într-un Consiliu de Miniştri chiar de George Cretianu, Ministrul Finanţelor. Atunci a intervenit Generalul Petrovicescu, arătând ca daca nu era acest supracontrol legionar, evreul Hurtig ar fi părăsit tara cu multe milioane. Jean Hurtig, fost administrator al ziarelor Timpul şi Argus, a fost arestat la Constanta de politia legionara, pe când vroia sa se îmbarce şi sa fuga din tara cu bijuterii şi devize în valoare de peste patru milioane de lei. Până la urma a convenit şi Antonescu ca masurile luate de chesturile politiei de la Galaţi şi Constanta sunt bune şi a aprobat ca funcţionarii vamali sa fie dublaţi de funcţionarii legionari de la politie.

4. Abuzuri ale Prefecţilor. Incontestabil ca, în zelul lor de a repara nedreptăţile săvârşite în trecut populaţiei româneşti, anumiţi prefecţi şi-au depăşit atribuţiile lor legale. Nu trebuie uitat ca eram în faza de iniţiere şi de formaţie a noului personal administrativ, ceea ce nu se putea realiza cât ai bate din palme. Incidentele erau inevitabile până când noii prefecţi şi-ar fi însuşit practica administrativa. aşa de pilda, una din aceste ilegalităţi. La Iaşi, Prefectul Judeţului, Dr. Ventonic, interzice încărcarea unor vagoane de marfa, pentru motivul ca proprietarii mărfurilor erau evrei. Evident un abuz. A intervenit în Consiliul de Miniştri chiar Ministrul Comunicaţiilor, Pompiliu Nicolau. Ministrul de Interne, General Petrovicescu, a luat nota şi a dat ordinele necesare Prefectului. Situaţia s-a normalizat. Dar Generalul Antonescu nu s-a mulţumit cu acest mod simplu şi expeditiv de a rezolva incidentul de la Iaşi, ci a ţinut o diatriba contra acestor procedee, care „ruinează” economia tarii.

Ilegalităţile tratate în Consiliul de Miniştri erau, în mare lor majoritate, de aceasta natura minora. Nu era o metoda de guvernare, ci o stângăcie administrativa inerenta oricărui regim. Nu s-a văzut nici o revoluţie în lume care sa debuteze, de a doua zi, cum vroia Generalul, printr-un legalism perfect. Fiecare revoluţie trece printr-o faza de excese, până ce apele sociale se potolesc reintrând în matca lor. Revoluţia legionara a fost una din cele mai blânde şi mai tolerante din lume.

Au existat şi cazuri mai grave de dezordine şi anarhie, pe care le voi trata în alte capitole, fiind legate de anumite momente ale guvernării noastre şi având nevoie sa fie explicate prin ansamblul împrejurărilor în care s-au produs.