7. Direcţia Generală a Siguranţei şi a Poliției.

Direcţia Generala a Siguranţei şi a Politiei avea în subordine toate politiile din tara, în afara de Prefectura Politiei Capitalei, care era autonoma, având legătură directa cu Ministerul de Interne. În guvernul de tranziţie a fost numit de Antonescu Colonelul Petre Cameniţa la Direcţia Siguranţei, dar aflându-se despre el ca participase, pe când era Prefect de Argeş, la asasinarea legionarilor, la protestele noastre, a fost înlocuit cu Alexandru Ghica.

Referinţele Generalului Antonescu despre Alexandru Ghica erau bune. Ghica locuia în acelaşi bloc cu Alexandru Rioseanu, pe Calea Dorobanţilor. Erau vecini şi buni prieteni, cunoscându-se de mai multi ani. În cursul verii anului 1940, Rioseanu îl ţinea la curent pe Ghica privitor la arestarea şi internarea Generalului şi la demersurile ce se făceau pentru eliberarea lui. Dar, în afara de recomandarea lui Rioseanu, Generalul nu putea uita ca, în noaptea. de 5-6 Septembrie, numai datorita alarmei lui Ghica a putut sa zădărnicească planul Regelui Carol de a-l aresta şi schimba cursul evenimentelor. Numirea lui Ghica la Siguranţă avea pentru Generalul Antonescu semnificaţia unei recunoştinţe personale, în afara de faptul ca dădea satisfacţie şi unei legitime cereri a Mişcării.

Numirea lui Ghica a fost fericit aleasa şi din punct de vedere al calităţilor personale ale acestuia. O mare forţă de caracter, dublata de o temeinica pregătire intelectuala şi profesionala, ca jurist şi avocat. Sub conducerea lui Ghica, Direcţia Generala a Siguranţei a devenit o instituţie solida a noului regim.

Alexandru Ghica şi-a ales personalul cu mare grija. N-a făcut nici o numire de Chestori, Şefi de Politie, Comisari, fara a se consulta cu organizaţiile legionare respective, având încredere în judecata şi aprecierea şefilor locali. În marea majoritate a cazurilor s-a înconjurat de colaboratori competenţi si, daca s-au ivit şi câteva excepţii, aceasta se datorează grabei cu care s-au făcut aceste numiri. Nu trebuie uitat faptul ca stimulentul de a înlocui cât mai repede cadrele vechi ale politiei venea direct de la Antonescu, care, în primele luni ale guvernării, trăia sub obsesia unei posibile contra-lovituri organizate de elementele carliste ramase în Stat.

Când numirile făcute de Ghica nu corespundeau postului ocupat, şefi de politie sau comisari, Alexandru Ghica n-a ezitat sa ia masuri de revocare a elementelor care şi-au depăşit atribuţiile lor legale, chiar daca erau legionari şi chiar daca erau fruntaşi ai organizaţiilor din acele judeţe. Citim în ziarul Buna Vestire din 9 Noiembrie 1940 următorul comunicat al Direcţiei Generale a Politiei: „Alexandru Ghica a aplicat sancţiunea destituirii din funcţie a următorilor:

Stănescu Bucur, delegat-sef la Politiei oraşului Turnu-Măgurele;

Marinescu Nicolae şi Stanoiu Dumitru, sefi-delegati ai comisariatelor de politie din Rosiorii-de-Vede şi Alexandria, pentru faptul de a fi luat şi tolerat masuri abuzive, care au dus la discreditarea Statului Legionar”.

Aceste abuzuri au fost nişte bătăi aplicate în public unor adversari politici, care, sub regimul anterior, s-au distins şi ei prin abuzurile ce le-au săvârşit contra legionarilor, insultându-i şi lovindu-i.

Antonescu a exploatat cu mare tam-tam „abuzurile” legionare din Teleorman, dar n-a binevoit sa adauge ca Alecu Ghica, îndată ce-a aflat de aceste ilegalităţi, a destituit fulminant toată seria de şefi de politie din judeţ, recrutaţi dintre legionari. Tot Alecu Ghica, în Ianuarie 1941, l-a destituit pe chestorul politiei din Brăila, Mazilu, pentru ca a scos la curăţatul zăpezii pe străzi nişte evrei bătrâni. În cazul precedent ca şi în cazul de la Brăila, Ghica a procedat poate prea drastic, în raport cu culpa săvârşită de cei destituiţi, având în vedere ca erau elemente de elita ale Legiunii. Dar Ghica era un funcţionar conştiincios, care vroia să-l servească cu devotament pe Conducătorul Statului şi principiile Statului naţional-legionar.

Cu excepţia unor întâmplări mai grave, de care vom vorbi în alta parte, politiile din tara, sub conducerea lui Alecu Ghica, au funcţionat normal şi eficace. Evident, „plângerile” şi „pârile” curgeau la preşedinţie din toate părţile, pentru a discredita administraţia legionara, simţind duşmanii unde e punctul slab al regimului, cum spunea într-un Consiliu de Miniştri Generalul Petrovicescu: „De vorbe, de aversiuni şi de duşmănie nu vom scăpa chiar daca vom fi mieii cei mai blânzi”.

Relaţiile dintre Rioseanu şi Alecu Ghica n-au rămas aceleaşi. Din relaţiile de prietenie, s-au transformat în relaţii de aversiune şi mai târziu de duşmănie declarata. Ele reflectau înrăutăţirea raporturilor dintre Generalul Antonescu şi Mişcare. Rioseanu, un devotat al Generalului, urmând linia acestuia, cauta să-i procure acestuia cât mai multe dovezi de „dezordinile” din tara, în timp ce Alexandru Ghica, un om de o mare corectitudine sufleteasca, refuza sa devina unealta dezagregrarii regimului, cum căuta să-l capteze la început Rioseanu, pe baza prieteniei lor. Văzând ca nu-l poate atrage în conspiraţia antonesciana, Rioseanu a început să-l atace pentru a obţine înlocuirea lui. E caracteristica în aceasta privinţă intervenţia lui Rioseanu în şedinţa Consiliului de Miniştri din 29 Noiembrie, în care s-a tratat chestiunea ordinii publice după întâmplările de la Jilava: „Ati spus, Domnule General, ca suntem răspunzători de ceea ce se întâmpla.

Ca sa fiu responsabil eu, ca Ministru al Politiei, trebuie ca atât la Siguranţă cât şi la Politie, sa am oamenii mei.

Eu nu sunt sigur nici de D-l Mironovici şi nici de D-l Ghica.

Pentru actele Dumnealor eu nu pot sa răspund”.

Am explicat în capitolul anterior de ce nici Ghica şi nici Prefectul Capitalei nu se supuneau lui Rioseanu, cum ar fi cerut ordinea ierarhica normala. Pentru ca nici Rioseanu nu se supunea Ministrului de Interne Petrovicescu, ignorând autoritatea acestuia şi tratând toate chestiunile direct cu Conducătorul Statului.