9. Tactica lui Antonescu.

Trebuie sa înţelegem – ca premisa fundamentala a acestui capitol – ideea ce l-a călăuzit pe Antonescu, în timpul guvernării cu legionarii. Nu-l interesau nici Statul şi nici bunăstarea naţiunii, ci cum să-şi întărească poziţia lui personala în detrimentul celorlalte forte. Patriotismul lui, pe care-l afişa zgomotos în toate împrejurările, era fluid, identificându-se cu propria persoana. Încuraja tot ce contribuia la creşterea autorităţii şi prestigiului sau, de oriunde venea, şi combătea toate simptomele politice ce i-ar fi putut debilita puterea. Daca împlinea uneori şi voia naţiunii, o făcea tot pentru avantajele care i le putea aduce momentan. N-avea o credinţă, un ideal căruia să-i subordoneze toate actele vieţii lui, şi era gata sa se împreuneze cu oricine i-ar fi putut asigura o mai larga porţiune din Stat. Lipsa de scrupule şi-a dovedit-o şi la instaurarea dictaturii carliste, fiind arteficele ei principal.

Silit de împrejurări, a pactat şi cu mişcarea, pentru a-şi putea consolida conducerea Statului, care la început era fragila, dar nu cu intenţia de a fi un partener loial al mişcării. El nădăjduia sa poată aservi şi mişcarea ambiţiilor lui dictatoriale şi abia când a văzut ca întâmpina rezistenta, s-a înclinat pentru o soluţie de forţă.

Pentru a rămâne singurul stăpânitor, Generalul Antonescu a utilizat fata de noi, chiar din capul locului, metoda lui predilecta de care se servea în armata şi care i-a atras porecla de „câinele roşu”. Orice neregula ar fi descoperit în aria administrativa condusa de legionari, o convertea într-o demonstraţie a incapacităţii noastre de a ne acomoda cerinţelor Statului. Nu limita incidentele, de cele mai multe ori de natura minora, la proporţiile lor reale, ci le exagera, le umfla, le da dimensiuni colosale, ca şi cum din cauza lor întreaga clădire a Statului ar fi gata sa se prăbuşească. Cu aceasta interpretare anormala şi absurda a oricărui incident, Antonescu urmarea sa ne creeze noua un complex de inferioritate şi culpabilitate, iar el sa apară ca paladin al ordinii în Stat. De câte ori nu l-am auzit văicărindu-se:

— Domnule Sima, cu astfel de metode ne prăbuşim Statul se duce de râpa, armata se revolta şi opinia publica ne sare în cap.

— Domnule General, îi răspundeam, nu ne sare nimeni în cap. Nu exista actualmente în tara o forţă capabila sa se atingă de actuala aşezare. Binomul Antonescu-Miscare este prea puternic ca sa fie sfărâmat. Imensa majoritate a poporului e cu noi, iar nemulţumiţii se reduc la câteva cercuri isterice din Capitala. N-aţi văzut cu cine e poporul la marile manifestaţii la care ati participat?

Generalul ştia ca spun adevărul. Dar nu-l interesa starea de spirit a tarii, net favorabila noua, ci cum sa obţină şi conducerea mişcării. Zugrăvind „nelegiuirile” săvârşite de anumiţi legionari, ca o ameninţare pentru însăşi existenta Statului, el urmarea doar efecte teatrale, pe care sa le speculeze în favoarea lui.

Aceasta tactica de plutonier-major a întrebuinţat-o chiar din primele zile ale guvernării şi a continuat-o în crescendo până la ruptura. Adeseori ajungea la situaţii penibile cu intervenţiile lui în Consiliul de Miniştri, caci nici nu binevoia sa se informeze suficient asupra incidentelor pe care le stigmatiza.

În şedinţa din 27 Septembrie, îşi ridica glasul împotriva „excitării simţului de bestialitate” în presa. Ce se întâmplase? Gazeta Porunca Vremii îl atacase pe Profesorul Iorga pentru trecutului lui, necruţându-l şi nealegându-şi epitetele. Generalul protestează contra acestei campanii de presa contra Profesorului Iorga. „Trebuie sa avem o presa decenta”, proclama el sentenţios. Ma scol şi îi atrag atenţia ca Porunca Vremii nu este o gazeta legionara, ci aparţine partidului naţional-creştin. În loc să-şi recunoască greşeala, rectificând amestecul Legiunii, face responsabil de articol cenzura, pe seful cenzurii si, în final, pe Ministrul Presei, Constant.

Tactica aceasta s-a intensificat după întâmplările de la Jilava, creându-ne o atmosfera irespirabila. Dar nu numai atâta. A trecut la un stadiu de acuzaţii. Vroia sa demonstreze ca neregulile săvârşite de legionari sunt mult mai mari decât ale fostului regim. Vroia sa acopere crimele monstruoase din timpul lui Carol cu „bestialităţile, barbariile şi cruzimile” ce le săvârşea acum mişcarea. Orice cercetător obiectiv îşi da seama ca nu exista termen de comparaţie între cele doua regimuri. Perioada Carol-Calinescu s-a caracterizat printr-un plan de nimicire al unei generaţii, în frunte cu Căpitanul şi elita ei, în timp ce sângele vărsat la Jilava nu e decât expedierea acestor crime, reacţia unui tineret contra călailor lui, în disperare de cauza, văzând ca Antonescu urmăreşte salvarea lor.

Daca n-ar fi fost aşa cum era şi daca n-ar fi urmărit planurile ce le urmarea, Generalul ar fi priceput ca în câteva săptămâni era imposibil sa controlez toate resorturile mişcării, mai ales când crescuse ca o avalanşă după 6 Septembrie. El vroia ca toate sa meargă „ca pe sârma”, ca la un regiment, dar şi într-un regiment câte neglijente nu se pot descoperi la o inspecţie. Daca ar fi fost un adevărat om de Stat, aşa cum se pretindea, şi-ar fi dat, seama ca Mişcarea e o revoluţie şi ca sa treacă de la fierberea revoluţionară la aşezarea statala, se cere timp, bun simt şi educaţie. Dar Generalului Antonescu nu-i convenea liniştea şi ordinea care domnea în cea mai mare parte a tarii, ci tocmai aceste incidente inerente oricărei noi experiente politice, tocmai dezordinile, pentru a le putea apoi specula în beneficiul sau.

Fara îndoiala ca unii legionari nu înţelegeau situaţia delicata în care ne aflam si, prin actele lor nesăbuite, chiar de buna credinţă fiind, furnizau Conducătorului argumente împotriva Mişcării. Nu înţelegeau ca nu suntem la putere, ca deţinem o parte din putere într-un echilibru precar. Odată ajunşi la putere prin giganticul efort ce l-am făcut cu toţii în vara anului 1940, trebuia sa fiu ajutat pentru a trece cu succes şi faza de consolidare a puterii. şi aceasta nu se putea face decât prin prudenta la fiecare pas în administraţia tarii, fara a cădea în tentaţia de a ne arata cine suntem noi şi cât suntem de tari, cum au făcut din nefericire unii.