13. Ziua Căpitanului. Pelerinaj la Casa Verde.

Pentru Vineri dimineaţă, 13 Septembrie, am convocat lumea legionara din Bucureşti la Casa Verde, pentru a comemora 13 Septembrie, ziua de naştere a Căpitanului şi ziua numelui sau, Sf. Corneliu Sutaşul.

În 11 Septembrie, a apărut în ziare comunicatul meu prin care făceam apel la legionari sa participe la serviciul religios de la Biserica Sf. Ilie Gorgani şi apoi încolonaţi sa se îndrepte spre „Casa Verde”, se va desfăşura sărbătorirea Căpitanului.

Manifestaţia a fost impunătoare. Peste 12000 de legionari, în cămăşi verzi, au străbătut arterele principale ale Capitalei, Bulevardul Elisabeta şi Calea Victoriei, pentru a se îndrepta apoi spre Bucureştii noi, unde se afla Casa Verde. Trotuarele pe unde treceau legionarii erau împânzite de lume, care îi saluta cu braţul în sus şi le arunca flori. Vuia centrul oraşului de „Stefan Voda al Moldovei”, „Marşul Legionarilor Tecuceni”, „Ardealul Tânăr Legionar” şi „Sfânta Tinereţe Legionara”.

O privelişte de neuitat! De unde a răsărit aceasta mândra oaste legionara, care până acum o săptămână trăia sub ameninţarea legilor excepţionale? şi de unde au putut să-ţi procure aceşti tineri, într-un timp atât de scurt, mii şi mii de cămăşi verzi? În toate familiile şi croitoriile s-a lucrat de zor la confecţionarea lor, iar pânza verde a dispărut de pe piaţă, fiind căutată până şi în dughenele evreilor.

Cu Borobaru şi Necrelescu, am plecat înaintea cortegiului şi ne-am amestecat cu mulţimea de pe trotuare, undeva la capătul Caii Victoriei. Vroiam sa vad, fara sa ma recunoască nimeni, trecerea coloanelor. În frunte păşeau Vasile Iasinschi şi Comandanţii Bunei Vestiri, Mile Lefter şi Ilie Gârneaţa. Ce entuziasm delirant! Ferestrele erau înţesate de oameni care aplaudau frenetic tineretul României Legionare. Se rupseseră zăgazurile terorii şi acum populaţia putea să-şi exprime în libertate adevăratele ei sentimente.

Am lăsat formaţiunile legionare sa treacă şi când am socotit ca au ajuns la Casa Verde şi au avut timp sa facă front, am sosit şi noi cu maşina. O pădure de braţe legionare ridicate spre cer, de-o parte şi de a trecerii spre Mausoleu, m-au salutat la sosire. Când am ajuns în fata Monumentului, am avut bucuria să-l descopăr pe Mitropolitul Nicolae Balan al Ardealului, înconjurat de un sobor de preoţi, care venise sa rostească rugăciunea de pomenire a eroilor din cripta. M-am îndreptat spre Mitropolit şi i-am sărutat mâna dreapta.

După slujba, am deschis şedinţa legionara şi am făcut apelul morţilor. Am citit apoi, tot în decursul şedinţei, mesajul adresat de Generalul Antonescu legionarilor, cu prilejul zilei de naştere a Căpitanului: „Dragi Legionari, Puterile răului au fost pentru totdeauna înfrânte.

Cu ajutorul destinului, cu învierea Patriei a venit şi biruinţa voastră şi a mea.

Îngenuncheaţi şi cinstiţi cu pietate ziua Căpitanului vostru de ieri.

Jertfa lui o merita cu prisosinţă.

Îndemnul meu este sa faceţi, odată cu aceasta închinare şi legământul ca, prin ordine, prin disciplina, prin credinţa nelimitata în destinele glorioase ale Patriei, şi prin munca neşovăielnică, veţi dovedi tarii şi lumii întregi ca sunteţi cu adevărat păstrătorii unei mari şi neuitate moşteniri.

Este datoria voastră de mâine.

Tara va cere sa începeţi, alături de mine, fara şovăire şi fara precupeţire, în unire şi iubire, munca de îndreptare şi de reconstrucţie la care am pornit.

Este îndemnul meu de astăzi.

Ascultaţi-mă şi urmaţi-mă”.

General Antonescu.

Desi cuvintele adresate de General legionarilor cu prilejul comemorării de la „Casa Verde” au fost bine primite de miile de cămăşi verzi adunate aici, totuşi n-a scăpat nimănui semnificaţia unei aluzii din mesajul acestuia: „Îngenuncheaţi şi cinstiţi cu pietate ziua Căpitanului vostru de ieri. „Pentru legionari, Corneliu Codreanu nu era „Căpitanul vostru de ieri”, ci „Căpitanul nostru de ieri, de azi şi din totdeauna”.

M-am adresat apoi eu legionarilor, rostind următoarea cuvântare: „În ziua de 24 Iunie 1927, cinci tineri luptători din viaţa studenţească, trecuţi prin grele încercări pentru credinţa lor naţională, s-au adunat la Iaşi, în Căminul ridicat prin braţele studenţimii, şi acolo, în fata icoanei Arhanghelului Mihail, s-au legat sa lupte pentru dezrobirea neamului românesc.

Astfel s-a întemeiat Legiunea „Arhanghelului Mihail”, care, mai târziu, s-a numit Garda de Fier.

Conducătorul lor era Corneliu Zelea Codreanu. Ochii albaştri, înlăcrimaţi pentru durerile neamului şi iluminaţi de credinţe şi nădejdi care îi stăpânesc numai pe marii conducători de popoare, trecutul lui aspru de luptător încercat, voinţa lui masiva şi veşnic treaza, constituiau garanţia ca la capătul drumului lor nu poate fi decât biruinţa.

Au pornit la drum aceşti flăcăi, în surâsul dispreţuitor al oamenilor „cuminţi” şi în mocnetul de ura al duşmanilor din adâncuri.

De atunci au trecut 13 ani de lupta, de chinuri, de jertfe şi de eroism. Rând pe rând, sub conducerea înţeleaptă a Căpitanului, toate piedicile au fost înlăturate, toate poziţiile au fost cucerite până în inima duşmanului.

Lupta nu a fost uşoară. La conducerea Statului se afla o clasa egoista şi înstrăinată de poporul românesc, subjugata forţelor iudeo-masonice, o clasa de conducători care îşi aflau fericirea în arginti şi în trădarea patriei acelora care vroiau nimicirea ei.

În fata acestor suflete pline de ura şi viclenie, s-a ridicat El, Căpitanul, cavalerul medieval, fara frica şi fara prihana.

Sabie între doua lumi, cum spunea un comandant legionar, azi dispărut din mijlocul nostru. A despărţit lumea noua, aşa cum s-a despărţit pământul de apa.

Si a început lupta grea, pe viaţă şi pe moarte, cu puterile răului. Val după val s-au azvârlit asupra lui duşmanii să-l doboare şi să-l nimicească. A fost târât în adâncuri, dar s-a ridicat iarăşi biruitor pe culmi.

De câte ori credeam ca va pieri de uneltirile celor rai, de atâtea ori mâna lui Dumnezeu l-a înălţat deasupra oamenilor. Duşmanii l-au lovit cu armele josnice ale minciunii, infamiei, trădării: el le-a răspuns şi i-a înfruntat cu dragoste şi bunătate.

Căpitanul a introdus în viaţa politica o linie de înalta ţinută etica, exemplu atât de rar în istorie. Pentru El, onoarea era însăşi existenta şi viaţa unui neam.

„Decât sa învingi printr-o infamie mai bine sa cazi luptând pe drumul onoarei”, e una din legile fundamentale fixate de Căpitanul legionarilor, iar cucerirea puterii în Stat o concepea ca o acţiune de convingere întemeiata pe dragostea şi suferinţa legionarilor, cu care sa sfarme toate împotrivirile sufleteşti şi prin consimţământul tuturor sa clădească Statul legionar.

Acţiunea lui politica, Căpitanul şi-a întemeiat-o pe transformarea sufleteasca a omului. Legiunea este, înainte de toate, o mare şcoală educativa pentru poporul românesc, unde se face apel la tot ce este mare şi dezinteresat în sufletul omenesc şi unde se îndepărtează tot ce este meschin şi inferior în el.

Pentru aceasta mare transformare a sufletelor în sens nobil, dezinteresat şi eroic, un rol conducător are în viaţa legionara suferinţa, ca instrument de lupta împotriva duşmanului.

Sub acest aspect, viaţa Căpitanului, un lung martiraj, cu trupul lui târât din închisoare, a fost un exemplu cutremurător pentru toţi.

Nici o suferinţă n-a reuşit să-l încovoaie pe Capitan; de aceea El a biruit.

Cel mai greu eroism, eroismul de durata, singurul care duce la biruinţa, nu l-a părăsit pe Capitan niciodată.

El a fost veşnic la cârma, fara clipe de odihna, mereu cu fata la duşman şi a biruit tocmai prin aceasta tenacitate supraomeneasca de a sta neclintit la postul de comanda.

Acum, când biruinţa lui e deplina sa ne amintim de marile lui virtuţii, de dragostea lui nesfârşită, prin care să-i dezarmam pe ultimii adversari ai Mişcării Legionare.

El ne-a fixat liniile de dezvoltare ale poporului nostru pentru sute de ani înainte.

Noi nu mai avem nimic de adăugat decât sa aplicam cinstit gândurile lui.

Prăbuşirea teritoriala sa nu ne înspăimânte.

Biruinţa de la 6 Septembrie e mult mai însemnata decât tot trecutul istoric de până acum, pentru ca poporul român devine, pentru prima oara, stăpân pe destinul lui.

Căpitanul e cu noi, camarazi. El veghează ca drumul nostru sa nu se abată de la linia legionara şi sa ne duca numai spre biruinţa.

Pentru Capitan şi pentru biruinţa legionara sa strigam din toată inima, camarazi:

Trăiască Legiunea şi Căpitanul!”

Intenţionat, am evitat sa vorbesc în aceasta cuvântare de moartea Căpitanului. De doi ani, în masele legionare şi chiar în cadrele conducătoare libere, stăruia credinţa ca n-ar fi mort, ca ar trai, ţinându-se ascuns, şi ar apărea din nou când va veni vremea lui. N-am vrut sa zdruncin aceasta speranţă într-un moment când memoram ziua lui de naştere, care e o zi de bucurie.

După închiderea şedinţei şi ruperea rândurilor, ne-am amestecat cu mulţimea. Era o zi frumoasa de toamna bucureşteană, calda şi cu cer senin. Între miile de legionari, l-am întâlnit şi pe Domnul Mihail Sturdza, pe care nu-l mai văzusem din vara anului 1939. I-am comunicat ca va prelua portofoliul Afacerilor Externe, caci zvonurile care circulau în Capitala îl indicau pe George Brătianu ca noul lui titular.

A lipsit de la măreaţa comemorare Profesorul Codreanu. Cu toate ca i-am trimis mai multi camarazi, binecunoscuţi de el, cu rugămintea sa participe, a refuzat, răspunzându-mi ca el se va duce într-o Biserica şi se va ruga singur. Ca sa aibă pe cineva în jurul lui, am detaşat un grup de legionari să-l însoţească. Cu Profesorul Codreanu în Biserica au fost 24 de persoane, dintre care jumătate erau legionari trimişi de mine.

Profesorul Codreanu m-a amărât din nou în acest moment de neuitat. Situaţia mea era penibila, caci nu puteam sa divulg motivul real al supărării lui, din respect fata de persoana Profesorului, şi lumea îşi putea închipui ca cine ştie ce nedreptate i-am făcut. Din aceste zile şi până la publicarea volumului meu Sfârşitul unei domnii sângeroase am păstrat în mine însumi ce s-a întâmplat între noi înainte de căderea Regelui Carol.