17. Întoarcerea grupului legionar din Germania.

În aceeaşi zi, Duminica, 15 Septembrie, s-a întors şi grupul legionar din Germania, de sub conducerea lui Papanace.

În dimineaţa de 6 Septembrie, când a aflat de răsturnarea Regelui Carol, Papanace n-a mai avut încotro şi s-a predat evidentei. Nu stiu ce s-a petrecut în sufletul lui în acel moment, dar presupun ca i-a fost greu sa admită în fata prietenilor sai ca s-a înşelat şi ca doctrina lui a fost infirmata de evenimente. Revoluţia legionara, ale carei origini se trăgeau din pregătirile noastre de la Berlin, a triumfat contra tuturor obstacolelor interne şi externe, călăuzită de puterea nevăzută a Arhistrategului oştilor cereşti.

Ca sa repare măcar în ceasul al 11-lea neînţeleapta lui atitudine, în 8 Septembrie 1940, mi-a trimis o telegrama de felicitare cu următorul conţinut:

Camaradului Horia Sima „În numele camarazilor mei de aici, te îmbrăţişez pentru victoria legionara pe care ai înfăptuit-o cu tenacitatea ta şi cu sângele martirilor noştri”.

În aceeaşi zi a expediat o telegrama şi Profesorului Codreanu, în care spunea:

Domnului Profesor Ion Zelea Codreanu „În ziua biruinţei legionare gândul nostru se îndrepta către D-voastra, tatăl Căpitanului, care prin dârzenia şi pătimirea voastră chezăşuiţi înfăptuirea integrala a crezului legionar pentru care au murit martirii noştri”.

În sfârşit Papanace, după tot raul făcut, rostea şi un mare adevăr: „prin tenacitatea ta”. Iată ce aveam eu şi ce lipsea multora, inclusiv lui Papanace, tenacitatea în lupta. În ceasurile cele mai grele, când părea ca se pierde însăşi speranţa în viitorul Legiunii, nu mi-am pierdut încrederea în victorie.

În cercul legionarilor din grupa 17, care nu s-au alipit lui Papanace, bucuria a fost uriaşă. Statornicia lor în credinţă şi loialitate a fost răsplătită din belşug când au ascultat la radio informaţiile din tara, care, într-un ritm vertiginos anunţau schimbările spectaculoase din România. Biriş şi Smultea s-au înapoiat îndată în tara. Tot din primul moment şi independent de grupul lui Papanace, au revenit şi Comandanţii Legionari Victor Silaghi, Victor Vojen şi Alexandru Constant.

Octavian Roşu aştepta un semnal de la Bucureşti pentru a se întoarce şi cum nu venea nici o ştire, până la urma a rămas.

Împreuna cu Ponta, Gavagina, Vasiu, Tolcea şi Popa Ion, au fost ultimii care au părăsit Berlinul.

Papanace a şovăit sa părăsească Berlinul la primul semnal al biruinţei din tara, de teama ca evenimentele sa nu sufere vreo întorsătură, dar şi pentru ca nu cunoştea atitudinea mea fata de el, după ciocnirile ce le-am avut în vara. Prin 11 Septembrie, sunt chemat la telefon de Stanicel, de la Berlin, întrebându-mă din partea lui Papanace, daca e oportun sa se întoarcă întreg grupul în tara sau sa mai întârzie. I-am răspuns ca situaţia interna nu e clarificata şi este prudent sa mai rămână câteva zile. I-am transmis acest sfat fara alta intenţie decât de a pastra o rezerva peste hotare, în eventualitatea ca tratativele cu Antonescu n-ar duce la rezultatul dorit.

N-au zabovit nici ei mult la Berlin. Peste doua zile au plecat şi ei spre tara, ajungând la Bucureşti la 15 Septembrie. Tocmai ieşeam de la sediul din Str. Gutenberg, în după amiaza acestei zile şi coboram scările, când intra pe poarta Papanace cu legionarii din grupul sau: Virgil Mihăilescu, Şeitan, Dragomir – Jilava, Stanicel, Trifa, Horodniceanu, Smarandescu şi ceilalţi. Cum ma vede Papanace, ordona poziţie de „drepţi, pentru onor înainte” şi îmi da raportul: „Domnule Comandant, grupul legionar din Germania, în număr de… este gata şi aşteaptă ordinul D-voastra”.

Ne-am îmbrăţişat cu efuziune şi apoi am strâns mâna tuturor. Eram stăpânit de emoţia revederii unor vechi camarazi într-o Românie eliberata de sub jugul tiraniei carliste. M-am retras apoi cu Papanace şi într-o conversaţie particulara i-am explicat ce s-a întâmplat cu Ministerul Finanţelor, cum s-a făcut ca n-am putut să-l obţin pentru mişcare, trebuind sa ma mulţumesc cu un Subsecretariat de Stat la acelaşi Minister. Stingherit i-am spus ca nu pot să-i ofer un post de ministru plin. Papanace a fost mişcat de cuvintele mele şi mi-a răspuns ca înţelege situaţia şi accepta sa intre în guvern.

Starea mea sufleteasca fata de Papanace şi grupul lui nu avea nimic din aerul triumfal al unui învingător, dimpotrivă m-am apropiat de ei cu umilinţă, arătându-le aceeaşi dragoste, pentru a le risipi orice urma de suspiciune ca ar putea suferi vreo discriminare în raport cu legionarii din tara. şi ei erau chemaţi, cu aceleaşi drepturi şi datorii, sa participe la făurirea Noii Românii. Nu numai ca nu le purtam nici o umbra de supărare, dar m-aş fi considerat nedemn de comanda mişcării daca i-aş fi jignit cu cea mai uşoară aluzie la trecut. Am tras cortina peste ce-a fost între mine şi Papanace şi am privit numai spre viitor, spre marile sarcini ce ne aşteaptă. Trebuie sa punem umărul cu toţii pentru a urni neamul din nenorocirea în care se afla de pe urma nefastei domnii carliste.

În definitiv, victoria era a tuturor. Atât Papanace cât şi Vojen sau Constant sau Preotul Borşa au contribuit ca sa ajungem la acest rezultat splendid. Toţi aceşti fruntaşi ai Legiunii au reprezentat anumite momente din istoria ei, anumite etape, fara de străbaterea cărora n-am fi ajuns acolo unde suntem. Deosebirea dintre mine şi ei era de perspectiva şi tenacitate. În cursul luptei contra regimului carlist, ei s-au tulburat la un moment dat, n-au văzut nici o ieşire din înfrângerile suferite şi au apucat alte cai, care se îndepărtau de linia legionara. Eu m-am împotrivit acestor tendinţe de resemnare sau capitulare, susţinând ca bătălia nu este pierduta, ca şansele victoriei au rămas intacte, cu toate pierderile îndurate. Dar acum, când punctul meu de vedere biruise, nu-i puteam trata de sus, cu aroganta, ca şi cum meritele ar fi ale mele, uitând luptele şi jertfele lor, uitând ca eu însumi am trecut prin momente de îndoiala şi slăbiciune. Ei erau fraţii mei de încercări şi suferinţa şi le-am deschis larg porţile noului Stat, ca sa intre şi ei încununaţi de laurii victoriei. M-am străduit sa reconstitui atmosfera legionara din timpul Căpitanului, pentru ca nimeni sa nu se simtă strain în casa unde nu mai este întemeietorul, dar unde guvernează aceleaşi norme şi acelaşi spirit.

Era o chestiune de etica legionara dar şi de înţelepciune politica de a-i aduna pe toţi fii Legiunii, risipiţi în cursul luptelor, la sânul ei. Oamenii cu care m-am îmbrăţişat aveau un mare trecut legionar, au fost promovaţi şi şi-au pus viaţa pentru Legiune. Ei trebuiau consideraţi prin prisma întregii lor personalităţi, de la primele lor palpitaţii spirituale, şi nu judecaţi exclusiv prin atitudinea lor de ultima ora, determinata şi de complicata panorama politica din tara când fronturile s-au întrepătruns. Ajuns în vârful piramidei legionare, gândul meu se îndrepta acum la coeficientul lor de prestigiu şi competenta, cu care puteau contribui la reuşita guvernării noastre.